POVESTITORUL – LIII –

Serghei păşea mărunt şi agale spre poarta cimitirului. Împingea cu vârful pantofului fiecare pietricică pe care-i cădeau ochii. Era atât de golit, încât joaca asta cu pietricelele aleii se năştea într-o mare, într-o imensă depărtarea a eu-lui lui. Îl ajuta joaca asta, putea astfel să menţină legătura cu realitatea din jurul său, fără să vadă ceva din ea. În afara pietricelelor.

      Se făcuseră şapte zile de când se despărţise de Adina. Plecase buna Adina, Adina cea care înţelesese întotdeauna mai mult decât lăsa să se vadă. Înţelegea şi aştepta, avea răbdare, niciodată nu se ştie dacă nu izbuteşti şi singur. E mai bine când izbuteşti singur. Altminteri, vocea ei dogită spunea  vorbe aspre, care aveau tâlcul lor. De cele mai multe ori te lăsai păcălit, şi era păcatul tău. Acum plecase, iar Serghei nu se împăca cu gândul că nu ştie dacă se vor întâlni acolo. Nu ştia în ce lume plecase, asta îl frământa, de asta despărţirea era mai grea. Înţelesese de mult că Adina ştie despre lumile cele multe de dincolo, dar nu considerase necesar să vorbească despre asta. Acum se rătăciseră, n-avea nici cea mai vagă idee unde plecase Adina şi dacă va mai fi să se întâlnească cumva. Trecuseră şapte zile şi venise să fie câteva momente singur cu ea. Voia să înţeleagă cum trebuie să arate piatra pe care i-o va aşeza la căpătâi. Cum ar fi trebuit să arate piatra Adinei? Piatra unui pietrar. Ei doi erau  vechi pietrari, tinereţea lor se ridicase printre aşchiile de piatră. Coroniţe şi ghirlande, porumbei şi ciorchini de liliac bătut, mândria Meşterului, care acopereau lespezile grele. Literele la care trudeau din greu să le sape adânc, de cele mai multe ori să întregească cuvinte neroade, cuvinte de care râdeau urlând  trivialităţi suculente. Dar, oare ce cuvinte se potrivesc unor astfel de momente, care dintre ele se potrivesc cel mai bine?

      Când o înmormântaseră pe Adina, Serghei fusese impresionat de ordinea cimitirului. Abia aici, lumea se ordona, acceptând o disciplină care cuminţea totul, o disciplină care anunţa ce se petrece dincolo; cum totul se nivelează, cum totul se dizolvă într-o armonie de neconceput. Treceau pe aleea îngustă, cu sicriul Adinei pe umeri şi ochii lui Serghei a căzut pe o bătrână înghenunchiată la un mormânt modest. Era îmbrăcată curat, un pic cochet, cu o fustă din stofă groasă, care-i venea până mai jos de ghenunchi. Jacheta, din acelaşi material o dezbrăcase, o aşezase împăturit direct pe ţărâna mormântului. Era subţire, bătrâna, slăbuţă, o mână de femeie care scormonea pământul c-o lopăţică de grădinarit şi planta flori. Avea sub genunchi o pungă de plastic, să nu-şi murdărească fusta. O tot muta, pe măsură ce-şi făcea treaba. Soarele de primăvară târzie îi ardea spatele adus, dar nici un bob de transpiraţie nu umezea faţa ridată. O bătrână care planta flori la un mormânt aliniat riguros, o bătrână care ţinea regula, respecta disciplina. Şirul lung de morminte aliniate, unele mai bogate, altele mai lipsite, dar toate cu mănunchiuri de flori ce marcau ordinea lumii care se forma mereu acolo dedesubt, o ordine care se prelungea şi aici sus. Mişcările firave ale bătrânei, degetele ei subţiri, uscate pregătind plantele pentru răsădit, l-au zăpăcit pe Serghei. Ce piatră i s-ar cuveni unui pietrar vechi ca să respecte delicateţe acelor degete?

      Venise azi, după şapte zile, să-i spună Adinei că încă nu s-a dumirit. Ţărâna mormântului prinsese să se usuce. Bulgării mici făcuseră crustă, era negru şi proaspăt mormântul Adinei, nici o plantă nu creştea din pământul negru, untos. Când a ridicat privirea, mulţimea monumentelor i-a dat o senzaţie de haos, unele mai mari, altele mai mici; avântate unele, tinzând să câştige verticala, se adunau în ele o samă de monumente, se chirceau, se adunau convulsiv, era şi destule lăbărţate, lălâi. Oricum ar fi fost, pe măsură ce veneau spre pământ începeau să respecte disciplina dictată din adâncuri. Se aliniau, se ordonau, se strângeau în jurul aceloraşi dimensiuni. Totul era dominat de o ordine care avea o singură lege, nespusă, neştiută, necruţătoare. Lumea de afară îşi putea permite să-şi facă de cap, îşi putea face voile după dorinţele sinelui său, dar dacă te apropii de pământ forţa ordinii devine tot mai tiranică, sau cel puţin aşa i s-ar părea unui muritor.

      Începea să se facă un pic de lumină în mintea lui Serghei, dar nu suficientă  să vadă. Abia dacă mijea o geană, atât cât să nutrească o mică speranţă, o iluzie. Avea nevoie de mai mult, şi găsise jocul ăsta cu pietricelele ca să se amăgească, ca să cheme lumina la el. Ieşea din cimitir aruncând pietricele cu vârful pantofului. Străzile nu-i spuneau nimic, nu ştia unde merge şi de ce. Mersul era ocupaţia importantă acum, şi oboseala. Când va obosi destul, se va duce acasă să-şi facă o cafea. Va prelungi ritualul cafelei până la orice limită imaginabilă. Totul va fi mai lent. Şi trăitul va fi mai lent în vremea aceasta de confuzie. Nu putea şti dacă în tot timpul ăsta trăieşte, sau doar se amăgeşte, încearcă să păcălească viaţa cumva. Nici măcar nu înţelegea de ce trebuie să păcălească viaţa. Ce are viaţa cu toate astea? El trebuia doar să afle cum trebuie să arate piatra de la mormântul unui pietrar vechi. Ce dracu’ era aşa greu?!

      Şi dintr-o dată, forfota străzii l-a îndepărtat de toate gândurile,  i s-a impus,  a pus stăpânire pe el. Mulţimea maşinilor, alergând încolo şi-ncoace, oamenii în căutarea cuiva, a omului de care depinde un interes. Trec pe lângă tine, nu te văd, nu-i interesezi; dacă le atragi atenţia devin arţăgoşi, intră imediat în defensivă. Ce diferenţă între lumea de dincolo de poarta  largă a cimitirului şi asta de aici? O lume care se crede vie doar pentru că ştie să-şi definească continuu ceea ce se numesc „probleme”. Totul e socotit în „probleme”, ele fixează termeni, condiţii, limite, jaloane de care trebuie să te fereşti, printre care să te strecori fără să le atingi. Să fie oare cu adevărat vie, lumea asta? Ce-o fi însemnând viu pentru lumea asta? Ce-o fi însemnând viu pentru lumea în care a plecat Adina? Cum se defineşte un singur termen în două situaţii diferite, în două lumi deosebite? Larmă, neorânduială, forfotă, agitaţie, încordări, care de cele mai multe ori nu dau nici un rezultat, şi totul trebuie luat de la capăt, refăcut, cu mai multă atenţie, cu dedicaţie, cu concentrare mai mare, cu mai multă străduinţă. Şi-n final? Care e finalul?, cum arată finalul?, pentru că n-o să fii niciodată sigur că moartea este finalul. Moartea poate fi la fel de bine, o schimbare, ceva care te aruncă într-un „dincolo” unde trebuie să înveţi alte reguli. El, Serghei, învăţase timp de cinci ani alte reguli, le-a deprins şi n-a renunţat mai apoi la ele cu totul. Mă rog, aşa spunea, c-a renunţat, dar nici el nu pricepea ce înseamnă cu adevărat să renunţi. Exista mereu un „paralel”, şi exista tentaţia să se lase atras spre ceea ce îl ispitea mai mult. Dar, până la urma urmei, ce poţi numi ispită? Până unde merge cu adevărat o ispită?

      Soarele se ridicase către amiază, era un soare de primăvară, pe care l-ai aşteptat câteva luni bune; nu fierbinte ca vara, nu tăios ca iarna. Era un soare prietenos, atât cât să te bucuri de el. Serghei se depărta de cimitir, mergând agale printre semenii lui grăbiţi, agitaţi, furaţi de gânduri. E sigur că, cei mai mulţi dintre ei nici nu l-au văzut, habar n-aveau că au trecut pe lângă un ins care le zâmbea, îi privea senin şi le zâmbea. Ce puteau crede despre un astfel de om? Sigur ştiau că nu-i întreg la minte; în vremurile astea să mergi zâmbind pe stradă, şi să te uiţi ca un viţel, cu ochii umezi, şăgalnici. Era mai degrabă o bătaie de joc, unul care îşi bate joc. Un nebun  care ar trebui internat. Jocul începuse să-i placă şi căuta străzi cu oameni mai mulţi, se uita la ei din ce în ce mai direct, avea zâmbetul larg, jovial. Până la urmă era scandalos ce făcea Serghei, nu mai era un copil, un adolescent, era om bătrân şi ar fi trebuit să aibă mintea la cap. Era de mirare chiar că nimeni nu s-a scandalizat, că nimeni nu a devenit arţăgos şi nu i-a spus vreo două. S-a certat singur, dar  nu foarte convins, a încetat însă să mai aibă zâmbetul ăla tâmp pe faţă, şi nici privirea  năroadă cu care să-i stârnească pe trecători. Erau diferiţi, şi atât. Până la urmă, ei erau cei care formau lumea şi hotărârile ei, ale lumii, erau importante, de multe ori şi pentru el, chiar dacă

nu-i plăcea să recunoască asta, chiar dacă de multe ori făcea împotrivă de-al dracului ce era pielea pe el. Trebuia să fie un trădator, de când e lumea, lume a fost un trădător; unu’ care a stat împotrivă şi s-a plâns cuiva. Fiinţă să fi fost, lucru, Dumnezeu, Diavol, stihie, sau doar un semen care are un cin mai înalt, o dregătorie; n-a avut importanţă, era cineva către care trădătorul s-a plâns că lumii nu-i e bine, că altfel trebuiesc făcute lucrurile. De parcă el, trădătorul ştia cum e mai bine, lui doar i se părea că ştie;  şi chiar dacă izbutea să schimbe ceva cu plângerile lui, nu după mult timp lumea revenea la ce ştia ea, iar oamenii îşi căutau de-ale lor după un tipic ce venea din vechime. Trădarea nu făcea decât să tulbure apele pentru o vreme, să creeze iluzia că ceva va fi altminteri decât ştiuta natură a firii. O iluzie scurtă, de altfel şi care făcea viaţa şi mai de neînţeles. Asta mai lipsea acum, un netot ca el, care-şi face un capriciu, stârnind trecătorii şi smintindu-i din şleaul lor. În ceea ce-l privea, Serghei ştia că a fost un trădător, a căutat orice prilej potrivit şi s-a folosit. Fără jenă, fără ruşine.  S-a folosit de orice ocazie să încerce a păcăli lumea, deşi, până la urmă, tot la ea se întorcea. La aerele lui nu renunţa, însă, sub nici un motiv. Era lesne de înţeles că, odată cu timpul, şi lumea s-a depărtat de el. Nu era nimic neobişnuit într-o astfel de poveste. Se vădea că aveau drumuri separate, şi dacă fiecare a ales, n-are decât să se ţină de ale lui, pentru că aşa e firesc, aşa e în firea lucrurilor, atunci când nu se porneşte un război făţiş. Un lucru era limpede, şi asta îl bucura mult pe Serghei; Adina nu simţise trădarea, sau n-o luase aşa, ca pe o trădare, ba s-ar putea spune că dimpotrivă, ar fi vrut să participe şi ea la cauza lui, dar se pare că avea alte socoteli despre care n-a dat, la rândul ei, raport nimănui. Era un fel de pact mutual între ei. S-au ţinut departe unul de altul ca să nu înlesnească bârfele şi bănuielile celorlalţi.

      Gândindu-se la povestea asta cu trădarea şi la dimensiunile greu de imaginat ale lumii, Serghei a înţeles că, pe de o parte există forme care configurează mereu firea lumii, dar există şi nevoia reprezentării. Lumea se configurează mereu după evoluţia formelor, dar nimeni nu-şi poate reprezenta asta în esenţa ei. Între dimensiunile configurării şi cele ale reprezentării există nişte deosebiri flagrante. Deosebirile ne fac să nu înţelegem. Felul în care se configurează lumea e greu de perceput chiar şi pentru ea însăşi.

      “Contactul cu ordinea cimitirului m-a smintit cu totul” – îşi spuse Serghei. “Într-o zi atât de frumoasă,  de proaspătă  să-ţi rostogoleşti prin minte tot soiul de gânduri care te fac să aluneci prin prezent ca şi cum ai merge printr-un muzeu fastuos, noaptea, ţinând o biată lumânare în mână? Ce naiba să vezi? Ce naiba să înţelegi din maiestatea locului? Trădare, configurare, reprezentare, toate astea nu sunt altceva decât forme de a evita să recunoşti că viaţa este ceea ce ai acum şi trebuie să ajungi la nivelul frumuseţii ei. Tu trebuie să ajungi la nivelul frumuseţii ei, nu ea să-şi aducă frumuseţea la nivelul înţelegerii tale.” Aşa că, a băgat mâinile în buzunare, a ridicat capul,  a privit cu nesaţ în jur şi a respirat adânc. N-a lipsit mult să izbucnească în râs, acolo în mijlocul străzii, printre oameni. Se învârtise, tot timpul ăsta, prin preajma vechiul atelier de cioplit piatră pentru morminte. Acum stătea în dreptul podului ce traversa pârâul, iar după colţ era străduţa ce ducea la atelier. E drept că lucrurile se schimbaseră destul; apăruseră câteva blocuri de locuinţe cu mai multe etaje, se deschideau alei asfaltate ce duceau la nişte parcări, iar printre blocuri creşteau arbori şi petice de iarbă. Destul de jalnice de altfel. Biete plante oropsite şi apăsate de greutatea betonului. I s-a făcut dor de atelierul pe care nu-l mai văzuse de ani buni, şi dacă tot era aici mai bine să treacă, să mai vadă lespezile de piatră, crucile albe, blocurile de rocă felurite pe care le tăiau cu greu, folosind un fierăstrău special şi multă apă să răcească pânza. Motorul fierăstrăului era vechi de când lumea, şi păcănea, şi vibra de se scuturau toate cele în jurul lui. Motorul la care Meşterul ţinea ca la ochii din cap, şi-l repara mereu cu dragoste. Doar câţiva meseriaşi bătrâni mai puteau face piese pentru el, le strunjeau, le şlefuiau, apoi i le aduceau Meşterului, cu care se cinsteau pe urmă în cârcima cartierului. Un premiu ar fi meritat Meşterul pentru că ţinea în viaţă maşinăria aia, dar şi aşa, faptul că motorul mai mergea era un premiu.

      L-a văzut de cum a dat colţul. Stătea sprijinit de gardul casei de vis-a-vis de intrarea în atelier şi se juca cu ceva care semăna a fi o jumătate de cărămidă. O arunca dintr-o mână în alta, privind la spectacolul din curtea atelierului.  Îl uscase timpul pe bătrânul meşter, îl stafidise. Unde s-o fi pierdut falnicul bărbat, de cele mai multe ori stânjenit de pornirile lui vânjoase? Serghei s-a oprit ca să-l poată urmări în tihnă pe bătrânul care nu-şi lua ochii de la ceea ce se petrecea în curtea atelierului său. De fel nu-l interesa ce anume îl ţinutise pe bătrân locului, ci doar acesta era obiectul atracţiei. Omul acesta îi dăduse fiori pe şira spinării, aproape zi de zi cât fusese ucenic în pietrărie. Vocea tunătoare, forţa din braţele mai mereu dezgolite dădeau măsura bărbatului care o viaţă de om cioplise piatră. Dar nu din carne, din sânge, din nervi venea această forţă, ci din inima lui care încuiase în adâncurile ei dorinţa de fapte care să se măsoare cu ceva ce doar el ştia. Cu ceva ce păstra ascuns. Nu-i ieşise din minte lui Serghei         , lucrarea pentru avocatul alunecos şi şiret. O clipă n-a avut stare Meşterul, o minută; tot timpul cât ei lucrau să împlinească voia clientului, temerile îl măcinau, îi otrăveau zilele. Ditamai bărbatul era carghios să nu-şi poată ascunde emoţiile şi ei, tinerii de atunci, se amuzau uneori chiar pe faţă, fără să se ascundă. De cele mai multe ori Adina dădea tonul, stârninudu-i pe ceilalţi.

      În dimineaţa aceasta de primăvară târzie, pe trotuarul unei străzi de oraş, puteai vedea un bătrân uscat, care se juca cu ceva ce semăna a fi o bucată de cărămidă şi privea încordat într-un anume punct. Poate doar înălţimea să mai aducă aminte de ce fusese odinioară bărbatul acesta. Era greu, foarte greu să-ţi împiedici duioşia privindu-l cum aruncă dintr-o mână în alta bucata aia de cărămidă, sau ce-o fi fiind. Serghei se gândea că-i anapoda să te laşi copleşit de duioşie, când ştii ce bărbat a fost Meşterul, şi totuşi e atât de uman, de în firea lucrurilor. Se vădea că bătrânul nu vedea nimic din ceea ce e în jurul lui, nimic altceva decât ceea ce se întâmpla în curtea atelierului vechi. A pornit sapre el, abia când a ştiut că n-o să lase ca duioşia să iasă la suprafaţă, să curme firescul lucrurilor. A pornit agale să mai câştige ceva timp, să fie sigur că totul va fi în ordine când o să ajungă să-i vorbească. Se gândea, în acelaşi timp, că amarnice vremuri am ajuns să trăim, dacă e atât de important să ne ascundem sentimentele de cei dragi, de cei pe care-i respectăm şi-i iubim. Pentru că el îl iubea şi-l respecta din tot sufletul pe pietrarul care contribuise din plin la destinul său.

       “Bună ziua, Meştere.” Bătrânul a întros capul spre el şi l-a privit dând senzaţia că nu-l vede. „Ai aflat şi tu?” „Ce să aflu?” „Isprava idiotului de fiu-meu.” Era nedumerit Serghei, nu ştia nimic despre nici o ispravă şi nu ştia ce-ar trebui să răspundă Meşterului. A întors capul, căutându-şi cuvintele, şi abia atunci a văzut grozăvia din curtea atelierului unde un buldozer demola clădirile unde lucraseră ani buni din tinereţile lor. Se gândea la el şi Adina, dar de ce nu şi la Meşter, şi la ceilalţi lucrători, la colegii Adinei despre care nu mai ştiau nimic, împrăştiaţi prin lume cum erau. „Zece generaţii au trudit în pietrăria asta, zece generaţii au fost folositoarea oamenilor din oraşul ăsta. Şi uite cum se alege praful! Acu’, să fie vreo cinci ani, alt ipochimen şi-a bătut joc de munca strămoşilor mei şi-a strămutat cimitirul ciumaţilor din curtea unei mănăstiri de aici, din coasta oraşului. L-a mutat la mama dracului. Cimitirul ăla a fost cu totul făcut de unul din străbunicii mei. L-a făcut când a venit năpasta peste oraş, şi-a secerat trârgoveţii. Cu zecile au murit atunci, şi străbunul meu a ridicat cruci şi lespezi, i-a grijit pe toţi cu lucrătorii lui. Cimitirul ciumaţilor i se spunea ca lumea să nu uite ultima epidemie de ciumă din locurile astea. De sărbători, mergea lumea şi aprindea lumânări pentru sufletele lor, a răposaţilor. Eu mergem mai des, pentru că acolo era munca străbunului meu şi-n grija mea era să văd dacă se strică, sau se farmă ceva. Acuma l-au strămutat peste deal, la mama dracului şi-n locul lui au ridicat chilii şi acareturi. N-or să mai aibă linişte sufletele ale necăjite. Le-au omorât a doua oară, sălbatecii. Acuma fiu-meu omoară munca familiei, îi rupe rădăcinile ca şi cum ai plivi pălămida.” „Dar ce i-a venit să strice atelierul?” „Pofta de bani. Lăcomia. Cât am mai fost în putere, şi-am muncit lângă el, părea să se aşeze pe făgaş. În sinea mea număram cu mândrie: a unsprezecea generaţie de pietrari, şi mă grijeam să-l iau după mine, să-l arăt lumii, să-l cunoască breslaşii. S-a ridicat un nou pietrar în oraş, le spuneam. De-acuma cu el o să lucraţi că mi-e mi-a ajuns de la pieprezece ani. Eu o să frec trotuarele şi-o să-mi beau rachiul tolănit la umbră, că s-a ridicat meseriaş nou. Are cine vă duce la groapă şi cine vă înveli. Are cine mă înveli şi pe mine… Are pe dracu’! Veneticul dărâmă atelierul că s-a mutat în centru şi vinde hârtii. Stă toată ziua cu două fufe, pe care cu greu poţi să le porecleşti muieri. N-am mai văzut aşa ceva la viaţa mea; nu tu ţâţe, nu tu cur. Două prăjini. Parcă-s trase pe-un calapod. Şi de îmbrăcat se îmbracă la fel, ca bărbaţii, doar bluzele sunt ceva mai deosebite, au ceva dantele pe ele. Când intri-s toate numai lapte şi miere şi te tot îmbie cu hârtiile alea ale lor. E greu, pentru un om normal să reziste în coşmelie, că pute a odicolon şi a pomezi.  Lor li se pare peste măsură de firesc să duhnească. Probabil că şi băşinile sunt frecate cu parfum. Stau închişi toată ziua, cu storurile trase de nu-i vede soarele neam. Învârt socoteli şi-ţi vâră sub nas hârtii. N-au decât grija banului; te momesc, te ademenesc, caută mereu să-ţi vândă petice de hârtie frumos colorate. Se cheamă ca au o meserie, după mintea lor, una la modă. Iaca, pentru asta dărâmă el atelierul!” „Şi ce vrea să facă în loc” „Da’ ştie-l Talpa Iadului. Oricum, n-avea tu frică, o să ridice ceva care să facă bani, că doar despre asta vorbeşte fără contenire. Mă întreb, de i-o veni chef să călărească vreo una din muierile alea, i-o pune mânere?, că altminteri n-are de ce se ţine: ţâţe nu, carne nu… Sau poate i-o lipi nişte hârtii de-alea, aşa pentru aderenţă. A sfărâmat munca şi bunul renume a zece generaţii de oameni cinstiţi, că munca noastră a fost de mare folos oraşului, aşa să ştii tu.” Meşterul era cătrănit foc, ardea sufletu-n el. Privea cum cad clădirile atelierului său, cum se fac pulbere. Curtea largă se acoperise de un nor gros de praf, care se răspândea peste casele vecine, plutea peste apa micului pârâu şi sufoca vegetaţia malurilor. Serghei simţea cum alunecă tinereţea lui, împinsă de materia înecăcioasă a prafului stârnit din zidurile clădirilor joase. Putea spune că în clipele alea devenea un om lipsit de tinereţe. De fiecare dată când venea să vadă atelierul, diferitele obiecte ce rezistaseră în timp făceau să învie momente care se dovedeau a fi bogăţia lui care zăcea ascunsă. Un cui, o piatră, o crăpătură în tencuială, o bucată de piatră uitată de timp, pur şi simplu umbra unui copac, toate musteau de viaţa pe care o trăise, care se depusese în sângele lui. De acolo venea ea atât de fierbinte, de proaspătă. Peste ceva vreme, aici se va ridica o clădire care nu va însemna nimic pentru el şi nici pentru camarazii lui. Rădăcinile s-au rupt şi arborele se va usca, va fi un loc pe care-l va ocoli în toate zilele ce i-au mai rămas de trăit. Meşterul îşi cunoştea trădătorul, Iuda care tăiase rădăcinile câtorva generaţii de pietrari.

      „Ce e trist – spuse Meşterul, de parcă i-ar fi ghicit gândurile -, e că ipochimenul nu va fi în stare să plodească, să aducă şi el pe lume un copil, care să-mi dea speranţa că s-ar putea înnoda şirul. Nu, el se va învârti între matracucile alea sterpe, va clădi vrafuri de hârtii din care să facă bani. Nu va avea el timp, şi nici snagă pentru un copil. Măi, Serghei, ca să faci un copil îţi trebuie patimă, şi nu vine ea, patima asta, din senin. Nu, nu, din tine vine. Dacă se prinde un copil, nu e păcat să împungi nici o femeie de pe faţa pământului. Nici una, auzitu-m-ai?!” Meşterul a scuipat într-o parte, să-şi mai aline durerea, apoi îi arătă lui Serghei bucata de cărămidă: „Vezi semul ăsta? Ştii, tu ce semn e?” „ Da, e crucea masonică”, îi răspunse Serghei. „Aşa, vezi. Toate cărărmizile din clădirile mele purtau crucea asta. Masonii au avut o fabrică, aici aproape de oraş, şi făceau cărămizi după o reţetă numai de ei ştiută. Cărămizi rezistente, sănătoase. Ca să se deoasebească, le puneau semnul ăsta. Jumătate din oraş a fost construit cu astfel de cărămizi, şi-a rezistat vreme lungă. Numai la buldozere n-a rezistat. S-a prăpădit bunul oraş, l-au năpădit labagii d-alde lu’ fiu-meu. Cu minţi netede. Ei n-au înţeles ce binefacere e să te duci pe ceea lume şi să te aşezi în rândul strămoşilor. Au trăit ca netoţii doar pentru lumea asta. Da’, ce înseamnă lumea asta? Ce-nseammnă lumea asta, măi, Serghei?” „Habar n-am, Meştere, că eu n-am prea avut vreme să trăiesc în lumea asta.” „Da. Tu ai fost alt aluat.”

      Serghei îşi dădea seama că, Meşterul era destul de speriat. La urma-urmei, la el se rupsese şirul; poate chiar din vina lui, şi va trebui să dea seamă. Oricum ar fi fost: el era vinovat pentru trădare. Zece generaţii de pietrari piereau ca o suflare de vânt, nici o radacină nu mai rămânea să poată hrăni o mlădiţă, să înfiripe o speranţă.

      Buldozerul îşi terminase treaba, din clădirile pietrăriei mai rămăsese un maldăr de cărămizi şi de tencuială, Praful se aşeza încet peste curtea care prindea să se albească. Nu prea mai era de stat, nimic nu mai era de văzut. Curtea asta, altă dată plină de materiale şi de lucrări, se făcuse un soi de maidan. Va mai dura câteva zile şi excavatoarele vor scormoni pământul, va creşte o ditamai groapa de fundaţie. Vor ieşi fire din pământ, pe urmă se vor turna betoane. Cine să mai ştie că, de zece generaţii acolo a fost o pietrărie, că au muncit oameni, că au asudat, că piatra era grija lor de zi cu zi. Pietrăria a fost smulsă din rădăcini de altă gândire, a fost aruncată cât-colo în amintirea celor câţiva supraveţuitori. Şi pe urmă? Serghei se gândea că, până la urmă ăsta e mersul lumii. Probabil că se întâmplă zilnic câte o dramă din astea. Probabil că de la Facerea lumii şi până azi sunt fără număr rădăcinile smulse. Se schimbă viaţa, se schimbă lumea; unii se agaţă de vrerea timpului, alţii bocesc în pumni, iar cei mai mulţi habar n-au de ce se întâmplă dincolo de gardul curţii lor. „Aşa-i lumea, Meştere, n-ai ce să-i faci.” „ Lumea?! Care lume, mă? Asta-i, lume?, ʼn morţii mami ei de lume! Am fost şi eu tânăr, măi Serghei, şi-am vrut să se schimbe lumea, da’ nu să-mi omor strămoşii. Să-i omor cu totul. Să se aleagă praful. Netotul de fiu-meu nu bagă de seamă că lui îşi sapă groapa, că după ce dă el ortu’ popii, gata, pustiu… Ba, ce spun eu, peste câţiva ani nici el n-o să mai ştie mare lucru… Zece generaţii înseamnă ca la patru sute de ani, mai, băiatule, patru sute de ani şi mai bine. Îţi dai tu seama? Patru sute de ani, şi oameni de ispravă care n-au contenit să trudească cum s-or priceput pentru semenii lor. Crezi că-i puţin? Crezi că nu-i motiv destul să te încerce oleacă de mândrie? Patru sute de ani? Eu nu cred, ţi-o spun drept. Trebuie să ai creierii uscaţi ca ai lui, să nu simţi oleacă de mândrie. N-am fost nici bogaţi, dar nici săraci. Am fost după cum am ştiut să robotim, şi după cum au curs vremurile. Oricum, orişicine ştia că-n costa cimitirului e o pietrărie, mai erau ele şi altele, dar cei mai mulţi aici veneau. Era cea mai veche şi mai de nadejde. Acu’ ce-o să mai fie? Or să facă o moară de hârtii: dă banu’, ia hârtia, şi tude-o, vere. Şi tu-mi zici mie că asta-i lumea… Morţii mami ei de lume! O să vină vreme când nici la  cur n-or să se poată şterge cu hârtiile alea. Şi ce s-o ales? Pietrele noastre stau de sute de ani, şi oamenii vin de se-nchină, şi pomenesc. Se trezeşte o amintire, măi, Serghei, adică, după mintea mea un licăr de viaţă. Fie cât de mărunt, da’ se cheamă că e de viaţă. După hârtiile lor se trezeşte un căcat, măi? Morţii mami ei de lume! Io zic că nu mai avem ce face aici! Gata, asta a fost tot. Hai mai bine de-om bea o ţuică.” „Meştere, ştii bine că eu nu beau.” „Nu fi şi tu prost, măi Serghei. Tu o să bei apă, eu o să beau ţuică, şi lumea va spune că suntem doi oameni de afaceri care pun la cale o ticăloşie.”

      Meşterul roti bucata de cărămidă pe toate părţile, apoi, aşa fără vreun motiv, trase câteva dungi roşii pe gardul de lângă el. Se mai uită odată la cărămida veche, pe urmă îi dădu drumul la rădăcina gardului şi porni hotărât. Soarele se lăsa spre asfinţit deja şi umbrele începuseră să se lungească. Vârfurile copacilor, cu frunzele împlinite bine, parcă pluteau pe pietrele caldarâmului. Serghei privea umbra Meşterului care se culcase şi ea şi se întindea în urma omului. O privea şi nu se putea hotărî, ce e mai adevărat: umbra sau omul?; o pereche mişcătoare într-un colţ bătrân al oraşului din care începuse deja să muşte nevoile noilor ambiţii. Nu, n-avea dreptate Meşterul, lumea nu înseamnă nevoia mea, a ta , sau a oricui. Lumea are socotelile ei, tu poţi doar să speri că le-ai înţeles, sau că trădezi aşa cum făcuse el mereu. Se simţea oarecum stânjenit, Serghei; stătea alături de un om care ducea în el o bucată bună de istorie, era conştient şi mândru de asta. Pe când el, el era unul care trădase, găsise cu cale să-şi caute o lume a lui, aşa se face că se depărtase tot mai mult de rosturile omeneşti. Strada ie se părea tot mai lungă, în lumina care scădea. Soarele dispăruse deja pe sub deluri, dispăruseră şi umbrele, acoperite de lumina care dădea într-un albăstrui- cenuşiu. Se făcuse dintr-o dată albă strada, părea acoperită de făina oaselor care se măcinaseră-n timp.

      Pe o astfel de stradă mergeau doi bătrâni să-şi împlinească rostul lor, dar mai înainte făceau un popas ca să bea o ţuică. „Ştii ce, Meştere, m-am răzgândit. O să beau şi eu o ţuică.” „N-ai decât.”

 

Read Full Post »

GÂNDURI DE NOAPTE

13 octombrie, 2105

„Trebuie de altfel semnalată neputinţa idealismului de a reconstitui un raţionalism de tip modern, un raţionalism activ susceptibil de a informa conştiinţele de noile domenii ale experienţei. Altfel zis perspectiva descrisă nu poate fi inversată. În realitate, când idealismul stabileşte o filosofie a naturii, el se mulţumeşte să ordoneze imaginile pe care şi le face despre natură, abandonându-se datului imediat pe care îl comportă aceste imagini. El nu depăşeşte limitele unui senzualism eterat, nu se angajează într-o experienţă continuă.” Spune Gaston Bachelard, şi trebuie recunoscut că afirmaţia sa este justă; metafizicianul este interest în cel mai înalt grad de anatomia unei experienţe, ca şi de precizia legăturilor dintre obiectele unui spaţiu,  de starea lor, de natura şi genul caracteristicilor, dar nu şi de dinamica evoluţiei; el încearcă tot timpul să pătrundă tot mai adânc în intimitatea structurii ce reprezintă respectivul spaţiu, fără să acorde prea multă atenţie proceselor. Nu relativitatea elementelor din spaţiul dat este tema predilectă a metafizicianului, ci natura tabloului detaliat al acestuia, ordinea şi configuraţia fiecărui obiect. Se creează astfel senzaţia că, pentru un metafizician, fenomenele universului sunt o înşiruire de stări de fapt, atitudine din ce în ce mai greu de acceptat în gândirea modernă, mai ales după acceptarea modelului pe care “Legea atracţiei universale”, a lui Isaac Newton l-a statuat. Şi totuşi, cercetările asupra particolelor elementare  dovedesc că viziunea metafizicianului are o calitate important, şi anume capacitatea să surprindă detalii semnificative şi semnificante din ansamblul de relaţii ale unuei structuri. Ori, o astfel de calitate ne atrage atenţia asupra faptului că, ambele atitudini au importanţa lor în naşterea unei gândiri aplicate, iar lucrurile ar deveni relativ simple dacă totul ar fi tratat prin prisma armonizării celor două naturi, fiecare contribuind cu metodica ei la aprofundarea cunoaşterii. Realitatea existenţei este însă tulburată de un număr tot mai mare de factori subiectivi derivaţi din complexitatea fiecărui orizont. Şi astfel, între gândirea ştiinţifică şi filosofică şi cea socială să se produce o dihotomie care pune între cele două orizonturi o distanţă tot mai mare; de multe ori cele două structuri de gândire par a veni din realităţi separate, par a avea istorii şi parcursuri diferite, ceea ce este un fals. Această separare a celor două structuri de gândire, pe de o parte cea ştiinţifică şi filosofică, iar pe de altă parte cea socială fac să fie tot mai greu de înţeles că realitatea din fiecare moment nu este altceva decât consecinţa gesturilor şi acţiunilor pe care le facem. Consecinţa gesturilor noastre ar trebui să ne determine să acceptăm că fiecare dintre noi nu suntem o realitate aşezată în faţa altei realităţi, ci suntem elemente ale unei realităţi unice. Vorbim mereu despre o gândire modernă, când, în fapt, ne apropiem tot mai mult de atitudinea de dinaintea naşterii primelor sisteme coerente de observare a realităţii. Din această nouă perspectivă, gândirea ştiinţifică şi cea filosofică par a se  dedica una alteia, şi a se depărta tot mai mult de cea socială, care-şi crează concepte distanţate de strădaniile savanţilor şi filosofilor. În rest, totul este un joc al aparenţelor în care; ştiinţa şi filosofia crează premisele unei gândiri sociale, care ar trebui să fie tot mai elastică şi  mai acordată realităţii, şi nu  tot mai eliberată depărtată de aceasta. De fapt,  asistăm la evoluţia rapidă a unor legături ce s-au născut din mişcările derivate din transformările unei tehnologii care a ajuns să se autocreeze, şi care contribuie din plin la accentuarea dihotomiei despre care vorbem. Societatea devine tot mai captivă la nivelul gândirii, este tot mai sever blocată în posibilitatea de a străbate până la gândirea ştiinţifică şi filosofică, iar consecinţele sunt instaurarea unor forme cărora ne place să le atribuim o valoare social, fără să ne asigurăm că aceasta există cu adevărat. Manifestarea tot mai accentuată a neputinţelor în toate domeniile societăţii este întreţinută tocmai de această dihotomie, care a ajuns să provoace o segregare profundă, pe criterii diferite, a vieţii de realitatea pe care gândirea ştiinţifică şi filosofică o descriu. Motivând în fel şi chip, şi justificând savant acţiunile oportuniste ale ideologilor –  nu trebuie să vă gândiţi numai la cei din politică, chiar dacă aceştia se vădesc cei mai rudimentari – împing gândirea socială pe un culoar din ce în ce mai îngust, folosindu-se de faptul că au la îndemână o multitudine de mijloace şi instrumente, cu ajutorul cărora pot transforma progresul tehnologiei într-un caleidoscop, care nu are alt rol decât să ascundă realitatea, cea care reclamă tot mai vehement apropierea de gândirea ştiinţifică şi filosofică.

Analizând  poziţiile metafizicianului, ideologului, dar şi ale raţionalistului, am putea constata că punctele de vedere ale fiecăruia nu fac decât să prezinte o realitate fie trunchiată, fie complet deformată. Metafizicianul caută să ajungă tot mai adânc în intimitatea realităţii, raţionalistul îşi doreşte să compună şi să recompună mecanica evoluţiei, iar ideologul caută să ascundă realitatea concretă sub tabloul subiectiv al uneia virtuală, vizionare. În mod firesc s-ar pune întrebarea: care dintre cei trei este mai responsabil de întreţinerea şi accentuarea dihotomiei dintre gândirea ştiinţifică şi filosofică, pe de o parte, şi cea socială, pe de altă parte? Aparent, răspunsul pare simplu şi ar depinde doar de poziţia celui care-l dă, numai că din nou avem de-a face cu o aparenţă, pentru că la o privire mai atentă, oricare dintre răspunsuri pare a fi o capcană.

Celui care va răspunde că metafizicianul, pentru că realitatea prezentată de el este una cu totul lipsită de dinamica evoluţiei, i se poate răspunde că acesta contribuie însă cu informaţii substanţiale despre anatomia acesteia, şi astfel se pot folsi informaţiile despre un  întreg; cel care crede că ideologul este responsabil, se pare că nu ţine cont de faptul că, acesta se adresează doar unei oarecare părţi a societăţii, parte care acceptă să aducă realitatea în hotarele propuse de un sistem, iar restul poate păstra legăturile cu realitatea în orice formă doreşte;  raţionalistul poate fi acuzat de faptul că, mecanica proceselor descriese, pe care o foloseşte, nu are întotdeauna legăturile adecvate cu  structura realităţii. O altă variantă de răspuns poate argumenta că, oricum ar fi, analiza unui proces surprinde lucrurile în mişcarea şi legăturile lor fireşti, ceea ce sugerează direcţiile fertile ce trebuiesc urmate.

Ca întotdeauna, disputele de acest fel, ajung să piardă pe parcurs esenţa înfruntării, ea va deveni o formă în sine, şi va evolua continuu din sine. Între cele trei categorii de gânditori, disputa este aprigă şi se poartă de foarte multă vreme. Nu se poate spune că nu a avut contribuţii la dezvoltarea tehnicilor şi instrumentelor necesare îmbogăţirii structurii gândirii, doar că, răspunsul la întrebare a rămas suspendat, iar separarea formelor gândirii s-a adâncit continuu. Atitudinile au devenit tot mai partizane, iar discursurile s-au specializat pe combatearea sistemelor din taberele adverse. S-a născut chiar şi o axiomatică în virtutea căreia  sistemele par iremediabil opozabile, situaţie care a contribuit substanţial la adâncirea dihotomiei. Esenţa despărţirii iniţiale s-a dilauat şi a dispărut în masa de argumente partizane, poziţiile fiecărei categorii de gânditori devenind tot mai radicale şi mai intolerante

“Va veni timpul în care vom putea vorbi de o configuraţie abstractă, de o configuraţie fără figuri, după ce ne vom fi înălţat imaginaţia, instruită de formele spaţiale, până la hiper-geometria spaţiului-timp, vom vedea ştiinţele preocupându-se să elimine spaţiul-timp însuşi pentru a atinge natura abstract a grupurilor. Vom fi aici în domeniul abstractului coordonat care acordă prioritate  relaţiei asupra existenţei.” – spune în continuare Gaston Bachelard; şi eşti tentat să te crezi în faţa unei viziuni utopice, dacă ţii cont de prezenţa dihotomiei despre care vorbim. Altminteri, judecata filosofului depăşeşte starea de separaţie dintre cele două moduri de gândire, şi poate fi interpretată ca un îndemn  în a accepta contribuţie fiecăruia dintre cei ce se preocupă de descifrarea încâlcitei aşezări a realităţii, dar şi a procesului pe care aceasta îl consumă, consumându-se pe sine. Acest tip de proces este firesc să “înghită” şi propriile dimensiuni, pentru că el iese din sine pentru a deveni. Or, pentru a putea antrena înţelegerea la nivelul subtilităţilor pe care le în-fiinţează  un astfel de process  – şi care sunt propria sa substanţă -, strădaniile metafizicianului, ideologului şi ale raţionalistului, în ansamblul lor, devin imaginea aceeaşi şi unicei realităţi. Judecata lui Gaston Bachelard reclamă o astfel de poziţie, adică una din care să fie înlăturate toate elementele de segregare. Realitatea este unică, şi în ea se cuprind toate, dar absolute toate acţiunile ce se consumă, aşadar şi cele ale metafizicianului, ale ideologului sau ale raţionalistului. Dacă privim realitatea doar ca pe o totalitate de forme materiale ale unui moment, vom ajunge să ne înşelăm dramatic, pentru că; o realitate mai presupune fără îndoială, totalitatea mişcărilor ce se consumă la rândul lor, întreţinând legăturile dintre diversele forme materiale, ca şi totalitatea de conexiuni care dau naştere unor potenţiale – fie ele pozitive, sau negative -, potenţiale, ce obligă materia să caute modificările din şi în propriile forme.  Realitatea nu importă şi nu exportă forme, ci le produce din sine, în funcţie de o lipsă care se naşte drin chiar modificările despre care vorbeam. Fiece modificare lasă în urmă o lipsă ce devine motivaţia unei noi acţiuni în sinele  realităţii. Tot acest ansamblu de subtilităţi, pe care realitatea îl întreţine, este fără început şi fără sfîrşit. Din păcate, cunoaşterea nu poate fi contemporană acţiunii de cunoscut, ci urmează acesteia, iar acest fapt facilitează naşterea diferitelor poziţii din cunoaştere. Până la urmă, se poate spune că este doar un şiretlic al realităţii de a diversifica acţiunile unor momente pentru a obţine noi forme ale materiei, forme care să-i întreţină devenirea. În consecinţă, orice efort am face şi orice metodă sau instrument am folosi, cunoaşterea va rămâne în siajul devenirii realităţii. Contribuţia tuturor celor pe care realitatea îi provoacă spre cunoaştere este importantă, uneori chiar fundamentală, şi dacă dorim să obţinem  o imagine cât mai apropiată de forma vie şi fertilă a realităţii, este necesar să asamblăm contribuţiile atât ale metafizicianului, cât şi ale ideologului, sau ale raţionalistului, spre a putea desena cât mai aproape de sens geometria unui moment al realităţii.

Probabil că aceasta va fi o etapă a viitorului, una care să conducă la rezultatul descris de Gaston Bachelard; numai că, deocamdată putem doar visa la atâtă înţelepciune, atâta vreme cât vom avea un comportament de suporter care aderă orbeşte, şi nefiresc de subiectiv, la un anume sistem şi doar la acela, fără să ţinem cont că orice formă a unui moment este produsul realităţii, şi numai al acesteia. Ceea ce facem noi, care suntem la rândul nostru o formă a realităţii şi nu o entitate suprareală sau extrareală, este doar un act de cunoaştere asupra unei acţiuni care s-a consumat, şi nu de în-fiinţare. Iar acţiunile noastre sunt cu atât mai limitate  cu cât se produc sub o mai mare influenţă a subiectivului. Mai bine spus, nu realitatea ascunde, ci noi “orbim”ademeniţi de satisfacţii subiective, venite dintr-un sistem sau altul. Respectând termenii propuşi de Bachelard, şi pentru a obţine “o expresie continuă”,  e necesar să suprapunem “experienţele” raţionalistului, ale metafizicianului şi al ideologului într-una critică, încercând să ne apropiem cât mai mult de „imaginile”  realităţii care se consumă. Devine foarte posibil, astfel,  să putem înţelege nu numai „imaginile” extrem de complexe şi de subtile ale realităţii, ci şi sensul conţinut de traseul acestora, dar şi felul în care realitatea se consumă pe sine. Când René Berger scria:” La fel şi tehnologia nu se reduce numai la existenţa-i utilitară sau mercantilă, ea făcând parte din activitatea socială, în sensul cel mai larg al cuvântului şi deci şi al activităţii artistice” – nu avea în minte numai contribuţia explozivă a tehnologiei în perioada modernă, ci se gândea la întreg parcursul acesteia, cu toate procesele auxiliare care s-a dezvoltat pornind din corpusul principal. De la tehnicile de construire a piramidelor egiptene, la prelucrarea granitului la templele indiene sau a marmorei la cele greceşti, tehnologia a dezvoltat instrumente în care importante erau principiile culese din realitate şi mai puţin materialele folosite. Mirarea şi semnele de întrebare care ne frământă astăzi vin din faptul că suntem mai preocupaţi de funcţii şi materiale decât de principii. Judecata filosofului ar trebui să cuprindă, în întregimea ei, „imaginea” realităţii într-un continuu proces evolutiv ce nu este altceva decât propria ei consumare, rămânând în sarcina noastră, ca prin cunoaştere, să determinăm acele „experienţe” ce ne interesează. Poate că ar fi o „experienţă” revelatorie să încercăm a ne elibera din dimensiunile momentului, abia atunci am putea considera că suntem capabili de o „experienţă continuă”, pentru că propria noastră conştiinţă ar deveni sensibilă la mişcările subtile ale evoluţiei, ar căpăta deprinderi şi capacităţi de a accepta realitatea ca pe un proces care nu încetează să producă „experienţe” modificate şi modificabile. Dificultatea eliberării vine şi din faptul că fiecare acţiune a oricărei entităţi a realităţii modifică geometria dimensiunilor spaţiu-timp, ea nefiind nici pe departe un dat lipsit de variabile,  pe cât ne place nouă să credem.  Desigur, este o provocare o astfel de tentaţie, mai ales pentru acest stadiu când conştiinţa rămâne configurată să asimileze semnalele momentului, poziţie din care îi este imposibil să suprapună măcar „experienţele” metafizicianului, ale ideologului sau ale raţionalistului în „imaginea” critică a unei realităţi ce devine. Paradoxal este faptul că, pe măsură ce tehnologia  ne ofertă instrumente analitice din ce în ce mai fine, mai performante, conştiinţa noastră se îndepărtează de o atitudine analitică şi creativă, folosind instrumentele oferite ca pe nişte prefabricate cu care construim o realitate paralelă, contribuind astfel la adâncirea dihotomiei existente deja.

Este din ce în ce mai greu de spus, dacă această adâncire a  dihotomiei este doar o rătăcire, ca multe altele din parcursul istoriei noastre tumultuoase, pe care generaţiile ce urmează o vor corecta, sau dihotomia s-a adâncit atât de mult încât nu mai suntem în stare să vedem şi celălalt tărâm. Este foarte posibil ca modelul ce se va naşte în perioada contemporană să instaureze o formă de devenire a realităţii diferită, caz în care generaţiile viitoare vor traversa modificări substanţiale ale geometriei spaţiu-timp. Oricum ar fi, ceea ce se petrece acum a transformat „experienţa” de care pomenea Gaston Bachelard într-o aventură ce începe să se consume în dimensiunile ei.

Ar fi fost interesant să ne putem reprezenta aceste dimensiuni, doar că, se pare, nici conştiinţa şi nici raţiunea noastră nu au instrumentele necesare.

Read Full Post »

GÂNDURI DE NOAPTE

19 februarie, 2015
Starea unei realităţi, oricare ar fi ea, poate fi verificată prin acţiune. Acţionând asupra unei realităţi, obţinem un număr de fapte, care nu sunt altceva decât expresii obiective ale raportului dintre elemente ale respectivei realităţii şi momente ale acţiunii în desfăşurare. Fiecare faptă marchează sensul unei tendinţe şi forţa acesteia; componente generate obiectiv de structura şi obiectele realităţii asupra căreia se acţionează. Modul acesta de a iniţia un soi de radiografie a unei realităţi şi de a obţine o imagine ce poate fi analizată, a fost practicată o lungă perioadă de timp, adică până la apariţia analizei statistice – care însă, nu este altceva decât o modalitate subtilă de a manipula presupuse calităţi pe care realitatea cu pricina ar putea să le dezvolte. Nu mai vorbim de elemente obiective şi, în felul acesta, analistul va obţine întotdeauna o imagine gata să corespundă unui orizont aspiraţional, sau să-l infirme, după tentaţiile interesului subiectiv existent. Vom asista, în urma unei astfel de analize, la configurarea unui orizont subiectiv, care se îndepărtează tot mai sigur de condiţia obiectivă a realităţii puse în discuţie. Efectul – de cele mai multe ori – este iniţierea unor soluţii care nu au decât slabe legături cu starea realităţii, sau nici un fel de legături. Vom asista la naşterea unor structuri paralele de acţiuni care, în mod natural, ar trebui să fie generate de cu totul alt fel de realităţii. Structurile despre care vorbim, pun în mişcare o realitate care nu există. Ba, mai mult, generează determinări arbitrare, fără nici o legătură cu vreo una dintre realităţile care produc efecte. Un soi de Univers paralel se aprinde şi scânteiază, steril şi inutil, sugerând o serie de realităţi probabile, dar nu şi posibile. Astfel, devenim cuprinşii unui proces care îl imită pe cel natural al unei realităţi, ce sub impulsul unei acţiuni aduce la suprafaţă tendinţe de diferite forţe, tendinţe din ordonarea cărora se poate presupune un sens a cărui probabilitate creşte odată cu eliminarea, sau consumarea, treptată a momentelor de suprafaţă. Într-un astfel de caz, nici măcar nu putem vorbi de imitarea unui model precedent, ci de naşterea unui model care va structura o paradigmă a unui nou mod de a concepe relaţia cu o presupusă realitate.
Diferenţa dintre un model generat din sine, şi un model care se imită pe sine este dată de proporţiile existente într-un raport obiectiv-subiectiv. Într-un model generat din sine, manifestările subiectivului sunt legate strict de nevoia de particularizare a unui moment; pe când în cazul modelului care se imită pe sine, subiectivul tinde să cuprindă structura fundamentală a generalului, ceea ce va influenţa decisiv capacitatea de a recunoaşte modul de a fi al naturalului, în opoziţie cu imitaţia naturalului. Întotdeauna, în astfel de cazuri, imitaţia naturalului devine seducătoare într-o fază iniţială prin câteva atribute: uşurinţa obţinerii imitaţiei, costurile mici, asemănarea cu modelul, apariţia metodei de obţinere imediată a unei imitaţii după orice fel de model, posibilitatea unei largi răspândiri datorate numărului mare de imitaţii obţinute. Toate acestea nu sunt decât funcţii care definesc o imitaţie cu totul în afara realităţii, funcţii care – până la un punct – pot susţine o strucutră care să sugereze existenţa unui model de la care s-a pornit. Doar că, dezvoltarea sa pe orizontală va iniţia apariţia unor derivaţii în verticala imitaţiei, derivaţii care se vor desprinde cu totul de modelul originar. Cu cât vor apare câmpuri ce se vor depărta de o origine urmând trasee mai complicate ţi ordonate de anumite tendinţe şi de forţa unor atribute generate de starea nou creată ale celor două planuri: orizontal, vertical, cu atât punctele de coordonare se vor raporta la origini cu totul altele decât cele ale realităţii. În mod firesc, procesul de imitare se va istoriciza şi va da naştere unor raporturi rezultate din obiectivitatea subiectivităţii, şi chiar dacă sună paradoxal această obiectivitate a subiectivităţii devine de fiecare dată o fiinţare, şi se dezvoltă în structuri care întăresc modul de a fi al unui avatar cuprinzător.
Sigur că, în funcţie de poziţia unui observator faţă de existentul imitării, putem, fie să ne cuprindem într-un astfel de traseu, acceptându-i şi asimilindu-i elementele, şi încercând astfel să adaptăm imitarea unor funcţii oarecum asemănătoare celor ale unei realităţi; fie ne putem situa în tabăra adversă, căutând să anulăm orice fel de propunere se iveşte în urma unor raporturi pe care le considerăm inadcvate, să tindem să anulăm legăturile dintre diferitele elemente în tentaţia noastră de a regăsi modelul de origine, adică realitatea. Dacă parcurgem cu oarecare atenţie lista funcţiilor se se constituie în atribute ale imitării, vom constata că, fiecare dintre ele se regăseşte în procesele pe care industrializarea încearcă să le transforme în momente generatoare de realitate, prin urmare tine să obiectiveze o subiectivitate.
Nu vom şti niciodată cu precizie, care este efectul – la nivel universal – unei astfel de atitudini. Nu vom şti dacă ieşirea din realitate este un factor perturbator, este o etapă a unui parcurs către o altfel de realitate, sau nu este decât o abatere cu consecinţe recuperabile ce se vor anula îndată ce abaterea se va resorbi. Ceea ce putem şti – mai ales în momentele acestea – este că, în mod cert nu putem fiinţa între două planuri şi că suntem împinşi de fiecare dată să facem o alegere şi să ne integrăm unuia dintre ele. Ele însă, planurile îşi pot combina structurile într-un anume nivel de relativitate, iar unele dintre elementele unui plan pot fi corelativi cu elemente din celălalt plan. Se prea poate ca aceasta să fie calea prin care informaţii dintr-un plan să poată circula în celălalt şi invers. Datorită circulaţiei unor astfel de informaţii, fiecare element din fiecare plan poate căpăta o imagine despre fiinţarea celuilalt plan şi a unui anumit număr de elemente. Modul în care apreciem fiinţarea – fie a unui plan, fie a celuilalt – nu este neapărat una corectă, nu este nici măcar una exactă, şi se pare că funcţia fundamentală a aprecierii este aceea de a întreţine raportul obiectiv-subiectiv în anumite proporţii necesare întreţinerii armoniei între cele două planuri.
Existenţa acestei armonii între planuri care, în mod normal tind să se anuleze, ar putea sugera că, dincolo de ele există o multitudine de alte planuri aflate în relaţii asemănătoare, doar incapabile să remită informaţii către organele noastre de informare.
Mă tem că şi acesta se va adăuga mulţimii de mistere care fac farmecul acestei entităţi pe care o numim Univers.

Read Full Post »

GÂNDURI DE NOAPTE

27 ianuarie, 2015

Nu știu  ce ar trebui condamnat și împins în lături: ideologii, sau ideologia. Nu știu, pentru că în ultima vreme ideologii au mai puține legături cu ideologia; poate, mai degrabă, cu teoretizarea unei strategii prin care să impună justificările unor gesturi pornite dintr-un fond hulpav. Hulpav nu atât asupra bunurilor materiale, ci a unor poziții de bine merit. Sigur că, există derivate ale acestor poziții care duc spre bunurile materiale, dar tot mai mângâietoare sunt acțiunile de bine merit către care tânjesc. Ideologia este împinsă ușor într-un plan din spate, iar către publicul larg se flutură stindardul peticit al unei cacofonice gândiri ce are în frunte așa zisele “analize” ale mândrului ideolog. Desigur – într-un astfel de caz – ideologia are de suferit și, mai abitir, are de suferit sistemul care se răsucește ca un titirez în căutarea unor repere care să-i susțină coerența. Oamenii de rând ajung să trăiască într-un soi de iarmaroc în care este ușor să intri dar cumplit de greu să scapi.

Ideologilor acestora trebuie să le mulțumim pentru strădaniile scârnave cu care ne-au împins să gândim că: dacă am înlocuit un sistem rău, cel pe care îl punem în loc este a priorii bun; că orice încercare de a continua direcții bune sau onorabile din vechiul sistem, înseamnă negarea calității noului sistem și încercarea de a prelungi o mentalitate depășită. Totul trebuia – după mintea lor puțină și fixată pe nevoia binemeritului – înlocuit cu forme pe care – e musai – le-au elaborate ei în laboratoarele “secrete”. Și uite așa ne-am ales cu cel puțin două rele, din care au derivat toate celelalte; pe de o parte ne-am trezit cu o lipsă de sistem, în care putea fi trâmbițat orice; iar, pe de alta, ideologii noștrii se cocoțaseră deja în fruntea bucatelor, pe care le drămuiau după bunul plac.

Doamne!, și ce lung șir de nume mi se perindă prin fața ochilor, nume din care o parte (prea mulți după gustul meu) mai fac umbră și astăzi prin diverse cotloane. Da, prin diverse cotloane, pentru că, ideologii noștri sunt doar niște neisprăviți, iar calitatea lor de bază este luciditatea propriei stări. Ea, această luciditate, i-a determinat să se retragă pe furiș din încleștările pentru care nu aveau nici un soi de calitate, și să aleagă o mică feudă pe care s-o stăpânească până la moarte. Dar pentru că feuda trebuia neapărat să le aparțină, fără putința de a fi revendicată de te miri cine, au scornit câte o marcă personală cu care au înfierat tot ce era aparținător de respectivul domeniu. Avem acum în deplinătatea dimensiunilor, o sumă de domenii care nu mai funcționează, și care împiedică și altele să-și poată crea instrumentele adecvate. Sistemul în care trăim astăzi este cu mult mai rău decât cel din care am plecat, este cu mult mai bolnav, iar dictatura instaurată mult mai perfidă. Este ca și cum ai sparge o oglindă în care aveai o imagine hâdă. După ce aceasta – oglinda – s-a spart, ai nenumărate imagini hâde. Ba, mai mult, pentru că în unele fragmente nu încape vechea imagine în întregul ei, vei vedea viermuind o arătare de coșmar din care nu înțelegi nimic și care te sperie cumplit, pentru că nu știi ce ascunde și ce va naște din ea. Cum spuneam, trăim într-un sistem cu mult mai rău ca cel din care am plecat, dar nu poți să faci afirmația asta în public, pentru că îți vor sări în cap o turmă de bovine, care te vor acuza de toate relele pământului. De parcă, sistemul pe care l-am desființat ar fi fost cel mai rău, unul mai rău nu se poate, unul mai rău nu există. Ba uite că există, ni-l arată realitatea. Îl construim abnegat noi. Îl construim în frunte cu ideologii care s-au multiplicat asemeni fragmentelor de oglindă. Primii pași, făcuți în perioadele incerte ale acestor timpuri, au fost confiscate prin urlete și zvârcoliri de pumn. Ideologii – bravii ideologi! ai nimicului – se rătăciseră și nu mai vedeau calea, aveau nevoie de ceva timp ca să se regrupeze. Au câștigat acest timp, și au izbutit să vadă care este modul care să pară firesc, natural, de la sine înțeles, prin care să ajungă la bine merit. N-a fost ușor, dar nimic nu este mai lesne pentru astfel de planuri decât o lipsă de sistem.

E de la sine înțeles că, o asemenea gândire va declara sistemul în care orbecăim ca fiind unul măreț, de mare și înălțător viitor. Personal sunt pe deplin sătul de astfel de vorbe, visul meu ar fi un sistem normal.

Nici o vorbă grea împotriva unui sistem care îl înlocuiește pe cel “de tristă amintire”, dar de tristă amintire sunt și bravii noștrii ideologi, și acțiunile lor cârpite, puse petic peste petic ca să ascundă incapacitatea de a adera la o idee. Parcă de la asta pleacă ideologia – cel puțin așa mi se pare -, de la idee și de la filosofie. Comuniștii – prea mulți dintre ei fiind săraci cu duhul – au pierdut sensul filosofic al ideologiei lor, iar aceasta s-a uscat și nu a mai fost în stare să le susțină acțiunile. Ideologii despre care vorbim, nu sunt săraci cu duhul, sunt ticăloși, iar filosofia i-ar da de gol, așa că aceasta trebuie cu totul compromisă. Totul în jurul lor trebuie să fie o lipsă de sistem, doar așa pot să relizeze manevrele cinice, croite după tiparul: “ în afară-i vopsit gardu’, înăuntru’-i leopardu’ ”.

Nu sunt de loc bucuros că trebuie să-mi duc ultimile zile de pe acest pământ într-un astfel de sistem. Nici nu pot să afirm că este cel mai rău din toate cele pe care le-a adăpostit istoriea. Pentru mine este suficient că este un sistem rău, ba, mai mult, că este un sistem al răului, că, rând pe rând, sunt deființate reperele ce ne-ar fi putut scoate dintr-un labirint plin de întuneric. Nu mi-a plăcut niciodată, și am refuzat încăpățânat, ca cineva să facă ceva “pentru mine”. Viața mea s-a împlinit atunci când trudeam din greu, alături de tovarășii mei, să facem ceva pentru noi. Se nasc momente de neuitat, cu adevărat pline de umanism, de valori care definesc din plin umanitatea. Am trăit astfel de momente, deopotrivă, și în sistemul comunist, și în ăstlalt. Și pentru mine doar asta contează, așa că scutiți-mă de aprecierile voastre netoate și de aberantele încercări de a mă convinge că trăiesc într-un sistem cumsecade. Aferim!

Nota bene, am scris ultimile rânduri pentru deșelații de ideologi, restul oamenilor pot gândi despre mine cum vor.

Read Full Post »

GÂNDURI DE NOAPTE

16 septembrie, 2014

Neîndoielnic, Cunoaşterea este o categorie care ne poate crea mari bătăi de cap în ceea ce priveşte determinările ei, ca şi a legăturilor pe care le poate avea cu Realitatea Universală. Cu siguranţă, în scrierile timpurii, unei ştiinţe i se atribuiau două determinări esenţiale care derivau una din: Scop şi cealaltă din nevoia  Binelui. Fiecare ştiinţă urmărea să-şi atingă Scopul şi să nu devieze de la calea Binelui. Categoric, legăturile care se năşteau între ştiinţe; fie că se respecta raportul pe care ştiinţa respectivă îl avea cu filosofia, fie că se creau raporturi cu celelalte ştiinţe, aveau ca suport activ cele două principii. Scopul şi Binele erau cele care generau determinările, indiferent dacă erau tratate în virtutea caracterului de generalitate (Scopul-general; Binele-general), sau a celei de individualitate (Scopul-individual; Binele-individual). Scopul şi Binele erau principiile generatoare a perechilor de contrarii (Apud Aristotel), adică a determnărilor care permit delimitarea cauzelor ce duc la apariţia unui efect sau a altuia. Totul făcea parte dintr-un întreg cu care se încerca răspunsul la o întrebare fundamentală: este Unul şi Fiinţa însăşi substanţa celor existente, sau nu.

Am făcut această introducere la cele ce vor urma, din dorinţa de a evidenţia faptul că, în modul de gândire a vechilor înţelepţi se evita cu cerbicie o categorie care se va insinua mai târziu în gândirea teoretică şi va ajunge să dea naştere unui şir lung de falsuri nocive, otrăvitoare, perfide. Este foarte posibil să vorbim de evoluţia celei mai toxice categorii a Realităţii: Aparenţa.

Nu trebuie să ne ostenim a cerceta foarte atent gândirea celor care sunt preocupaţi de respectarea determinărilor pe care le impun Scopul şi Binele, lesne se vede că fiecare demers se clădeşte pe o metodă. Nimic n-a fost făcut fără metodă înainte de apariţia sistemelor bazate pe Aparenţă – care nu are nevoie de metodă; mai mult, o metodă ar încurca teribil nevoia de aventură a acestei categorii care a tins permanent, şi, în bună măsură, a izbutit cam de fiecare dată, să creeze o realitate paralelă, o realitate care să evite tocmai principiile esenţiale ale Realităţii Universale. Realitatea impusă de Aparenţă s-a bizuit mereu pe cauze ce se abăteau atât de la Scop cât şi de la Binele spre care ar fi trebuit să ţintească. Aşadar, Aparenţa creează un Scop, altul decât cel natural, dar şi un Bine care ţine de o natură individuală. Până la urmă, atât Scopul Aparenţei, cât şi Binele sunt individuale, atâta vreme cât nu au carcter de generalitate, ceea ce face ca realitatea astfel născută să fie una care conţine aparenţa unor adevăruri. Învăţaţii tibetani vorbesc despre o astfel de realitate ca fiind un pericol mortal pentru cel care se lasă ademenit, şi pe care îl va aştepta un şir lung de vieţi supuse durerii şi degradări. Fără o metodă este foarte dificil să te poţi feri de influenţa Aparenţei, pentru că: Chiar şi cei mai înzestraţi pot avea şi cele mai mari vicii şi cele mai mari virtuţi; cei care păşesc mai încet, pot totuşi să înainteze, dacă urmează calea potrivită, spre deosebire de cei care aleargă şi astfel de îndepărtează de ea – ne spune Descartes. Pentru ca o astfel de ispitire să nu aibă efect, înţelepţii vechimii căutau mereu să aibă, sau să adopte o metodă. Fie că vorbim de Platon, de Aristotel, de Galilei, de Burke, de Kant, de Hegel, de Holbach şi fără îndoială de Descartes, savanţii au căutat să-şi ordoneze gândirea urmând o metodă care să-i ferească de avatarurile Aparenţei.

În primul rând, Aparenţa nu foloseşte principii în demersurile sale, ci prezumţii, iar cazul acesta poate fi atât de bine exemplificat cu cele două sisteme sociale care s-au dezvoltat în ultimile secole: Capitalismul şi Comunismul. Comunismul porneşte de la prezumţia unei societăţi structurată pe determinările valorilor morale, dar evoluează spre o societate amorală; iar Capitalismul îşi structurează societatea pe valorile determinate de libertate, dar evoluează spre lipsa totală de libertate. Ambele sisteme pornesc din Aparenţă şi crează realităţi paralele care intră în conflicte profunde cu Realitatea Universală. Concluzia ar fi că nici unul dintre cele două sisteme sociale nu este recomandat a fi înlocuit cu celălalt, şi că societatea ar trebui să evolueze spre un sistem care să-şi structureze determinările după o metodă în care Scopul şi Binele să fie cele două principii fundamentale. Şi Scopul, dar şi Binele trebuiesc privite ca fiind categorii filosofice, imposibil de subordonat vreunei ştiinţe din care să se ivească apoi sub forma unei Aparenţe. De procesul acesta al subordonării Scopului şi Binelui, tocmai ne-am bucurat cu asupra de măsură, şi continuăm să ne bucurăm. Ideologiile au transformat cele două principii în aparenţele lor şi de-a lungul unui secol şi jumătate, trunchiul valorilor umane a fost deposedat de cele mai importante determinări, cele care au fost active în lume peste o sută de secole. Potrivit ar fi să ţinem cont de gândirea înţelepţilor tibetani: După multe alte consideraţii asemănătoare, se ajunge la concluzia că mintea nu este nici materială, nici imaterială şi că nu intră în categoria acelor lucruri despre care se poate  spune că sunt sau nu sunt. Întrebările continuă încă şi ajungem la întrebarea referitoare la caracterul compus sau simplu al minţii. Este mintea un lucru simplu? Este un lucru compus? Dacă este simplă, cum de se manifestă în moduri diferite? Dacă este compusă, cum de poate fi adusă la starea de Vid în care nu mai există nimic altceva decât unitate?

 Continuîndu-ne investigaţiile, ajungem să recunoaştem că mintea este liberă de ambele extreme ale unităţii şi pluralităţii. Modul acesta de a privi realitatea îndeamnă să fim deosebit de prudenţi la ispitirile minţii; pentru că, da, mintea ne poate împinge căre tărâmul iluziei fără însă a ne oferi şi mijloace pentru a modifica realitatea. Aşa ajungem să trăim într-o realitate care se depărtează tot mai mult de Realitatea Universală care are o evoluţie indiferentă la Aparenţă.

Read Full Post »

SENSUL

 

 

 

Sunt multe mii bune de ani de când  suntem preocupaţi, se poate spune că suntem obsedaţi de întrebări legate de Univers. Ni se pare că, dacă dezlegăm necunoscutele Universului, dacă aflăm răspunsul la şaradele pe care ni le sugerează, dacă aflăm ce se petrece în spatele unor fenomene ce nu au încă explicaţii, însăşi existenţa noastră are să aibă un parcurs mai luminos. Şi tot de atâtea mii bune de ani, fiecare răspuns aflat nu a făcut decât să întărească  credinţa în  diferenţele dintre noi şi Univers. Cu nimic nu a vrut Universul să contribuie la dorinţa noastră de a domoli teama, dar şi irezistibila atracţie către necunoscutul propus de dimensiuni, iar viaţa noastră, în esenţa ei, este ca la începuturi: dominată de dorinţa unui parcus mai luminos.

Pentru noi Universul începe imediat cum suntem în afara fiinţei, şi avem nevoie de repere, de dimensiuni, de raporturi, pentru a ne orienta. Iată de ce nimic nu poate exista în afara unor categorii care să fixeze repere, şi să determine dimensiuni. Toate acestea încep în intimitatea subiectivităţii noastre şi se sfârşesc într-un nicăieri care ni se pare mai prietenos dacă poartă o dimensiune. Doar că dimensiunea o purtăm tot noi, fiindcă Universul refuză s-o poarte, şi din nefericire, devine tot mai evident că obişnuinţa de a opera cu dimensiuni în cazul unor categorii ce aparţin Universului a devenit o piedică grozavă. Un spirit radical ca Eistein fixează o dimensiune ca viteza luminii, doar pentru a simplifica nişte calcule, dar cazul este o abatere de la regulă şi este foarte greu s-o aplici altor categorii de dimensiuni. Şi tot datorită dimensiunilor, Universul începe acolo unde se termină fiinţa noastră. O fi adevărat? Din ceea ce se vede, se pare că nu. Oricât de subtil am opera cu dimensiunile, oricât de savante ar fi concluziile determinate de raporturile derivate, Universul îşi păstrează constanţa necunoscutului, a misterului, şi astfel aflăm din nou că suntem diferiţi acestuia, că în mod normal ar trebui să gândim despre noi că suntem un univers enclavizat într-altul, ceea ce pare paradoxal, sau este paradoxal, sau nu este, pur şi simplu.

Astfel obsesia noastră: seria de întrebări despre Univers continuă, nuanţându-se pe măsură ce devenim mai îndemânatici în a găsi mijloace de a determina dimensiunile să creeze alte raporturi. În sine, jocul acesta poate fi denumit:”Eu aici, Universul dincolo de mine.” Avem de a face cu un joc la care participă două entităţi: un individ, sau o mulţime de indivizi, şi un Univers, sau o mulţime de universuri. Dansul îndracit al dimensiunilor se înteţeşte, ca zborul din zorii zilei a unui nor de efemeride. E greu să rezişti într-o atât de aparent absurdă atmosferă, sufocantă se poate spune. Năucitoare. Dacă iei un punct dintr-o dimensiune, alte zeci sar să-i ia locul, dacă pui un punct pe o dimensiune, alte zeci dispar ca suflate de vânt. Cine, Dumnezeu, poate înţelege ceva din acest balamuc?

O idee nebunească face să mi se taie respiraţia. Se face că Universul nu începe acolo unde se termină fiinţă mea. Se face că Universul nu începe şi nu se termină niciunde, iar eu sunt Univers, în egală măsură cu Universul. Minune! Dimensiunile au dispărut toate, iar eu nu mai caut Universul în afara fiinţei mele, ci în mine, iar Spiritul este cel care mă călăuzeşte. Şi mă face să descopăr că nu dimensiunile din afara fiinţei mele, şi nici raporturile lor, îmi pot lămuri necunoscute, ci materia din sinele meu, care este însăşi materia Universului. Toate procesele subtile la care Conştiinţa mea poate ajunge, sunt tot atâtea necunoscute care şi-au pierdut incapacitatea de comunicare, iar Universul devine o entitate care se cuprinde în mine aşa cum eu devin în stare să mă cuprind în el.

Nu ştiu dacă este existenţa mea a devenit mai luminoasă, dar a dispărut apăsarea pe care o simţeam mereu, şi care venea de la dimensiunile Universului. Acum ştiu cu precizie că acestea nu sunt decât nevoile ludice ale sinelui meu de a-şi crea jocul său subiectiv şi pur personalizat.

Zău, n-am cunoscut în viaţa mea de până acum, doi oameni capabili să cadă de acord asupra unor dimensiuni. Aşa se face că nici Universul nu se află capabil.

Read Full Post »

GÂNDURI DE NOAPTE

25 martie, 2014

De la constituirea ştiinţei ca un domeniu coerent în baza propriilor reguli, şi temeinic legat de principiile raţionalismului, putem, pe bună dreptate, fi de acord cu Gaston Bachelard în afirmaţia sa: “În particular, ştiinţa, din momentul  în care s-a constituit, nu comportă regres”. Iar rezultatele care urmează atitudinii particulare pe care omul de ştiinţă a înţeles s-o abordeze, îl fac pe acelaşi Gaston Bachelard să remarce că: “În fond, spiritul ştiinţific modern poartă semnul unei omogenităţi.” Vorbim despre o omogenitate care-şi are rădăcinile în filosofia raţionalistă  dezvoltată odată cu revelaţiile despre comportamentul materiei, pe care ştiinţa le-a legiferat. Pentru  ca omogenitatea gândirii ştiinţifice să poată rezista  unui proces de istoricizare a fost – şi desigur va fi în continuare – necesar să se emită o sumă de teorii care să cuprindă esenţa cercetărilor deja efectuate, şi a rezultatelor lor, respectând principiul enunţat de Gaston Bachelard: “Determinarea unei esenţe nu poate fi făcută decât relativ la un corp de noţiuni într-o ordonare a esenţelor corelative.”. Situaţia aceasta a născut două poziţii faţă de respectiva categorie a teoriei. Fiecare teorie delimitează  un teritoriu al unei realităţi în care elementele materiei au un anume comportament, teoria încercând să cuprindă esenţa acestora şi astfel să prevadă efectele ce se vor naşte în diverse situaţii, fie previzibile, fie posibile. Nu putem vorbi despre un anume orizont, un plan în care teoria să gestioneze obiectele cu care operează. O teorie sugerează, mai degrabă,  o multitudine de planuri care vor determina un  spaţiu în care efectele sale relaţionează, revelând o anume stare a realităţii care operează cu o sumă de concepte, unele dintre ele cunoscute, altele noi. Anumite categorii de cărturari vor cauta să determine urmările unor astfel de relaţii pe care o realitate le sugerează pe unele, şi le defineşte pe altele.   Ca atare, sunt preocupaţi de extinderea câmpurilor respective şi înlocuirea limitelor spaţiului în care teoria ar fi valabilă. O astfel de poziţie produce o sumă de momente creative care au un rol important în dez-mărginirea cunoaşterii, dar şi în a adânci căile ce  leagă adevărurile raţiunii pure de cele ale raţiunii practice, după cum ar spune Kant. Sigur, aceasta este poziţia căreia ştiinţa îi datorează atât omogenitatea cât şi  lipsa regresului. Pe de altă parte, nu ştim dacă sensul căilor, pe care ştiinţa le deschide, sunt într-o direcţie cu sens unic, de genul săgeţii lui Boltzman, şi duc în teritorii mereu noi, sau sunt abateri care într-un anume moment al evoluţiei vor dezvălui o direcţie eronată. Teoria lui Worringer despre evoluţia care reprezintă o spirală ale cărei puncte s-ar suprapune dacă ar fi apăsată, ne îndreptăţeşte la această presupunere. Această atitudine faţă de teorie este dominată de preocuparea de a căuta şi descoperi mereu obiectele realităţii pe care aceasta le presupune a fi posibile şi a efectelor derivate din relaţiile lor, ceea ce are ca rezultat un proces de expansiune în realitatea atât pură cât şi practică.  Gândirea dominată de existenţele posibile ale unui spaţiu al realităţii creează un spirit omogen ca expresie, dar şi ca preocupare, ceea ce conduce spre o anumită mentalitate mereu obsedată de analiza dovezilor din relaţiile dintre obiectele realităţii, de la starea sa pură până la starea sa practică.

Există însă şi o altfel de atitudine faţă de teorie, şi anume cea care tinde către definirea unei stări axiomatice. Teoria devine o axiomă, ale cărei efecte nu mai au importanţă pentru observatori. Ea, teoria, sprijină axiomatic acţiunile iniţiate, conţinutul ei în sine este mai puţin important, de cele mai multe ori de loc. Această atitudine este întâlnită la o largă categorie de observatori care îşi sprijină demersul tocmai pe starea axiomatică a teoriei şi nu pe realităţile surprinse în esenţele lor corelative. Astfel ne vom trezi în prezenţa unui folclor care tinde continuu să se îndepărteze de esenţe în favoarea unor acţiuni perisabile ale prezentului. Rezultatul acţiunilor derivate din instalarea acestui folclor este definirea unei anecdotici care treptat tinde să aibă legături tot mai slabe cu conţinutul teoriei, întărindu-se în schimb formele de exprimare axiomatică. Şi pentru că: “O idée este clară graţie clarităţii reciproce a ideilor asociate.” (Gaston Bachelard), ajungem treptat la rezultate asemănătoare cu cele derivate din acţiuni empirice, adică de izolare a unui moment dintr-un curs de evenimente, fapt care ne îndepărtează de la abordarea evoluţiei ca fiind un proces. Paradoxal, această atitudine se suprapune peste conştiinţa faptului că existenţa universală, în sinele ei, este un proces în derulare continuă, iar faptul produce o stare de confuzie care instalează o alterare în termeni.

 

Read Full Post »

PREZENT

 

 

 

            Nu am putut niciodată să trăiesc fascinat de prezent. Am fost şi sunt convins că prezentul este o proiecţie a viitorului, şi trebuie acceptat în consecinţă. Probabil că acesta este unul dintre motivele fundamentale care mă desparte de mulţimea concetăţenilor mei, care s-au înfipt temeinic în miezul prezentului, uitând în egală măsură şi trecutul şi viitorul. Este o conduită, şi n-am eu căderea să judec dacă e bine sau nu. Ceea ce remarc însă mereu este faptul că o astfel de atitudine face ca prezentul să se repete zi de zi, cu aceeaşi mulţime de grave probleme nerezolvate şi fără ca vreo speranţă să se întrevadă. Nefiind proiectat cât de cât într-un viitor, mai apropiat sau mai îndepărtat, prezentul îşi conservă cu încăpăţânare noianul de situaţii, care ne apar tot mai grave doar pentru că soluţiile ce ar duce către rezolvarea lor se împuţinează continuu. Personal nu înţeleg de unde această încăpăţânarea de a nu accepta că viitorul este un factor foarte important al existenţei noastre, şi că acţiunile zilnice ar trebui să fie – aşa cum spuneam – proiecţii ale acestuia. Ori de câte ori, încerc să introduc într-o discuţie gânduri despre viitor, sunt cu brutalitate adus „ la cestiune”. „Lasă tu visele, mi se spune, că doar nu trăim în viitor.” Eu mă gândesc, de multe ori cu groază trebuie să recunosc, că viitorul a şi venit, este aici peste noi şi-şi impune deja noile condiţii, pe care nu apucăm să le vedem din cauza orbitorului prezent. Ritmul cu care viitorul se întâmplă s-a schimbat în ultimii ani, şi noi încă nu am educat capacităţile noi de adaptare să se armonizeze valului de provocări ce nu mai contenesc. Vrem încă să ne bucurăm de prezent, ne place să prelungim clipa, să stoarcem din ea toate aromele. Carpe diem – spunem mereu, fără să înţelegem sensul profund al zicerii filosofului, care nici pe departe nu-şi dorea prelungirea bucuriei momentului, ci doar intensitatea emoţiei, şi cuprinderea deplină a ei, transformarea într-un trecut plin de înţelepciune. Acest  carpe diem fără noimă nu are decât un singur rezultat, acela că rămânem fără amintiri şi, în consecinţă, lipsiţi cu totul de înţelepciune, pentru că amintirile sunt cele care ne luminează noile percepţii, le fac să devină mai profunde, mai cuprinzătoare. Dar cum să te bucuri de astfel de avantaje, când amintirile tale s-au şters, le-a acoperit prezentul acaparator, şi te trezeşti că alergi ca un om fără cap, orbecăind într-o realitate, care de fapt, pentru tine şi-a pierdut sensurile. Nimeni nu se gândeşte că viitorul poate limpezi  lumea noastră, ne poate lumina prezentul, şi-l poate ordona, dându-i sens.

            Nu ştiu de ce dumnezeu scriu despre toate astea. În general, nu ştiu de ce o fac, adică de ce scriu.  Vanitatea mea, atâta câtă a fost s-a prăpădit de mult. De demonstrat nu vreau să demonstrez nimic, şi doar un drac mic şi neastâmpărat mă face să nu dau pace hârtiei. Şi asta pentru că încă mai am momente când îmi pierd cumpătul. Mi se pare atât de evident că un gest ar  trebui  făcut la un anume moment, cu urmările sale care să deschidă calea, să lumineze faptele de mâine, de poimâine. Este atât de multă vreme de când prezentul a fost despuiat de viitorul lui, încât mă întreb mereu şi mereu ce-mi doresc? Ce vreau? Ce nu înţeleg? Un singur lucru mi-e limpede: am pierdut de multişor legătura cu semenii mei. S-a întâmplat pentru că sunt mult prea legat de viitor, datorită curiozităţii mele bolnave. E limpede, singur sunt vinovat pentru asta. Şi totuşi…

            Şi totuşi mereu stau şi mă întreb dacă ei – semenii mei – mai păstrează vreo legătură cu ei, cu ei înşişi. Mereu am impresia că zburătăcesc după o mare vânare de vânt, pierzându-se continuu de ei, în propria lor personalitate. În fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă. Şi peste toate grijile, mai trebuie să alerge şi după ei, să se regăsească.

            Cum, Dumnezeu!, atunci, să-ţi mai poţi imagina  că ar exista un viitor?

Read Full Post »