Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘aparenţă’

Am repetat în câteva rânduri că termenul: Noțiune – merită ceva mai multă atenție și că, modul în care este tratat produce o sumă de distorsiuni ( de la cele mai subtile, până la cele efectiv brutale) care nu se datorează termenului în sine, ci modului cum interpretăm semnele emise de acesta. Acestor interpretări datorăm conduita contradictorie în relație cu relieful realității prezente, în cele mai multe cazuri această conduită depinde de pornirile subiective individuale, pe care adesea, conștiința  le transformăîntr-un soi de axiome ce sunt apoi împărtășite apoi prin contaminare la nivel de rațiune.  Noțiunea este o formă a materiei care, chiar dacă aparent se adresează simțurilor, nu este percepută de acestea, ci este ridicată la nivelul conștiinței de unde, conținutul ei indică simțurilor prezența unei, sau unor forme subtile, pe care experiențele eminamente empirice nu le pot revela și nici caracteriza. De regulă, gândim că informațiile pe care o Noțiune le propagă, trebuie să fi compacte, legate direct de valorile unui corp. Astfel, imaginea pe care vom avea despre corpul respectiv va fi – credem noi – cât mai exactă, ca și raporturile acestuia cu alte corpuri. Cu toate că, de când e lumea, lume, s-a dovedit că, în Univers lucrurile nu stau de loc așa, și că Principiul Polarității, precum și Principiul Vibrației dovedesc că; Noțiunea poartă o anume cantitate de informații subtile, foarte sensibile și foarte fertile, informații ce devin active sub amprenta specifică a particularului, contribuind substanțial la îmbogațărea câmpurilor morfice. Aceste informații morfice, pe care Noțiunea le poartă comportându-se ca un vector-suport, se datorează relației acesteia cu obiectele cu care crează o polaritate. Ea evoluează în același sens, și în același ritm, cu obiectul de care este legată prin relația de polaritate, doar că emite altă varietate de informații. Unele dintre ele sunt cele care păstrează elemente despre imaginea obiectului de care este legată; altele însă îndeamnă la evadări în teritoriile vecine. În consecință, nu putem caracteriza obiectele aflate în stadii primare, ca fiind capabile să emită noțiuni bogate în informații. Mulțumindu-ne  să acceptăm pentru Noțiune  o funcție denominativă,  există riscul să pierdem întreg spectrul de informații care există între aceasta și obiectul în sine. Iată de ce, pentru persoanele care au înclinat spre a defini Noțiunea, ca și multe dintre operațiunile pe care i le datorăm, ca operând într-un câmp al Ideii. Ceea ced înseamnă – spun aceștia – că nu avem de-a face cu elemente materiale, iar cei care operează cu astel de termeni rămân în afara lumii materiale. Doar că, Universul, în totul lui este material, și chiar dacă Principiul Mentalismului afirmă că: “Totul e spirit; Universul este mental.” – asta nu neagă existența materială a Universului. Universul însă există doar între limitele capacității mele de a cunoaște. Tot ce nu este cuprins între aceste limite, nu există.

Ca să înțelegem mai bine acestă stare de fapt, e bine să aruncăm o privirea asupra mitului lui Prometeu, eroul care a furat focul. Mitul are două nivele: unul cel al Focului, simbolul Spiritului, o esență cu care poți cuceri stările subtile ale Universului și pe care doar cei harăziți o pot gestiona; și stânca, simbolul materiei, cea care face captivi întru suferință. Cei care pot gestional Focul (Spiritul) sunt cei care se desprind de captivitatea materiei. Soluția, ne îndeamnă mitul, este nu să furăm Focul ci să-l câștigăm, să ajungem demni pentru a fi însușiți și eliberați în esență. Stânca (Materia) este cea care ne face captivi și ne hărăzește suferinței și ignoranței, pentru că lupta continua cu suferința ne orbește, ne limitează la a repeta continuu aceleași gesturi și aceleași greșeli. Din punctul de vedere al unei gândiri reducționiste cum este cea materialistă, desigur Prometeu este un erou și gestul său este o jertfă, dar din punctul de vedere al unei gândiri ermetice lucrurile nu mai sunt la fel de, iar poziția lui Prometeu este mai degrabă cea a unui nesăbuit, din cauza căruia s-ar fi putut pierde procesul subtil care pune în circulație suma de informații generate de tandemul Noțiune – Obiect, care funcționează după regulile emise de Principiul Polarității ( „Totul e dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul și neasemănătorul au aceeași semnificație; polii opuși au o natură identică însă de gradde diferite; extremele se atind; toate adevărurile nu sunt decât neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate”) – pe care ermeticii l-au enunțat -, ca atare Noțiunea se comportă ca o jumătate de polaritate și funcționează ca un spectru, facilitând astfel cunoașterea în întregul ei. Cealaltă jumătate este Obiectul în sine, Forma de masă, cu toate calitățile și atributele sale. Ca să avem o imagine materială a unei asemenea polarități putem să ne amintim formele desenate de pilitura de fier într-un câmp magnetic, acolo unde, undele emise de  cei doi poli organizează metalul după o formă ce tinde spre simetrie și ne ajută să vizualizăm existența  unor formațiuni non-materiale care provin dintr-un obiect material. De fapt vorbim de un obiect Material (magnetul) tocmai datorită undelor emise, altminteri am avea un obiect de masă.

Faptul că Noțiunea nu poate fi percepută direct prin simțuri, o face să aibă cu formele de masă relații sensibile și instabile. Se poate spune că, Noțiunea este capabilă să lămurească ordinea  relației: Noțiune – Formă de masă în diferite structuri, oferind-o gradual cunoașterii, tot atât de bine cum poate să și adâncească – la fel de gradual – starea de confuzie. Nu putem vorbi de confuzie, eroare sau trădare ca de ceva ce Noțiunea face programatic, urmărind anumite scopuri, ci ca despre ceva ce un alt principiu Hermetic definește: Principiul Karmei, sau principiul cauză-efect ne spune că fiecărei cauze corespunde un anume efect, ori, lanțul acesta odată inițiat nu mai poate fi oprit până la consumarea definitivă. Și, iată cum, ceea ce părea a fi rezultatul logicii unei filosofii esoterice se dovedește a fi o regulă fundamentală a stării primordiale a materiei: “Când schimbi modul în care te uiţi la lucruri, lucrurile la care te uiţi se schimbă!”  (Wayne Dyer)   Și astfel, putem afirma că trădarea nu pornește de la Noțiune, ci de la opțiune, cea cu care am hotărât o anume conduită nouă; iar modul cum arată noua stare a relației Noțiune – Formă de masă nu se datorează nici magiei, nu este nici vreun episod mistic, ci doar o cale pentru care am optat și în care materia se comportă ca atare. Dar, ceea ce este foarte important, probează faptul că Noțiunea este o formă materială. Cred că ar fi interesant să urmărim schema pe care au sugerat-o anticii filosofi, căutând să înțeleagă mecanica subtilă care o guvernează. Pornind de la Marele Tot (Eterul sau Akasa, Haosul Primordial din Mitologie) din care s-a decantat materia și apoi Dumnezeu Creatorul, cel ce  a dat naștere lumii noastre în forma ei arhetipală.  Pentru un anume timde mitologie este o lume care s-a născut dintr-o nevoie divină, anume aceea a  Dumnezeului Creator, care a legat Noțiunea de fiecare formă și a hotărât ca ele să evolueze împreună, fără, însă, să aibă un destin comun. Pentru spiritele care nu cred în acestă forță divină, cum este și al meu – Nevoia este cea care pune în mișcare procesele finalizate cu elemente ce aparțin lumii. După părerea mea, trebuie să acordăm în egală măsură atenție și mitologiei care susține că Totul este o entitate în care se cuprind toate celelalte entități, obligate fiind să coexiste într-o eternă relație, cauză pentru care cunoașterea este numai particulară. Nu poate exista o cunoaștere a generalului, adică a Totului, ci doar una punctuală și din cauza acestui fapt, în cunoaștere nu contează adâncimea – pentru că ea va fi întotdeauna în raport direct cu momentul – ci sensul. Cunoașterea este corectă dacă sensul e corect și în raport direct cu sensul evoluției care este unisensuală.

Atunci când acceptăm că Totul este o realitate substanțială, trebuie să-i acordăm și Noțiunii același statut, pentru că face parte din aceeași familie, ca atare și Totul și Noțiunea sunt stări ale materiei.

Ieșind din societatea tradițională și acceptând mentalitatea  pornită din  principiile create de corifeii Industrialismului – principii ce-și au rădăcinile în modelul ecuației economiei și a bogatei literaturi născute din diferitele interpretări ale acesteia -, o mulțime de ideologii și doctrine au căutat și continuă să caute eliminarea dualiltății energie-masă, tratând materia ca pe un material, ori Noțiunea reprezintă partea de creativitate a masei. Ea este cea care inițiază unda de formă și o preface continuu în relație directă cu condițiile realității. Ca atare, Noțiunea este acea stare a materiei formată din două paliere: Noțunea-pură și Noțiunea-practică, așa cum energia în sine are două nivele: cel pur și cel practic. Domnnul Immanuel Kant a definit aceste paliere și a enunțat funcții ale lor . Când vorbim de puritatea Noțiunii nu facem referire la gradul ei de curățenie, ci la faptul că în ea sunt cuprinse toate variabilele prezente, ca și cele  presupuse ale rațiunii practice. Starea de puritate, este acea stare care presupune  absolut toate formele posibile – posibile sau probabile; virtuale sau reale; aparținând devenirii sau nu – ale unei etități. Vorbim de un spectru în care vibrațiile alcătuiesc fascicole ce vor deveni energii practice și vor crea funcții pentru entitate cu ale cărei vibrații, fascicolul se află în armonie. Modelul ecuației propusă de filosofii materialismului-dialectic reprezintă  descrierea unui proces și nu sinteza acestuia, ca atare termenii săi nu sunt simboluri care să permită abstractizarea acțiunilor ci denumiri ale unor operațiuni, desfășurate într-o anumită ordine. Respectiva egalitate, care are pretenția de a reprezenta baza ideologică a unui anume segment de organizare socială, ne propune două sisteme utopice. Atât Capitalismul cât și Comunismul sunt rezultatul unor propuneri teoretice utopice, derivate dintr-o egalitate care a extras din realitate prin recucere un număr de termeni pe care i-au pus într-o relație de egalitate. Așadar, din spectrul universalității – cu toate semnificațiile generalității – au fost alese câteva fascicole particulare, apoi investite cu funcții de generalitate. Modelul acesta se dovedește că nu rezistă probei celei mai importante: abstractizarea; el nu se poate abstractiza, rămâne în limitele particularității și accelerează procesul reducționist. La ora actuală, cele două sisteme au ajuns să funcționeze ca niște micro-climate închise în niște baloane.  Un numă foarte mare de Noțiuni caracterizante pentru starea de evoluție a materiei nu pot fi folosite pentru a opera în sistemele propuse de cei doi filosofi, ceea ce dă naștere unor tulburări de percepție cu efecte grave asupra sensului cunoașterii. Pentru o scurtă perioadă de timp în istorie, modelul propus a dat senzația că va putea asimila rând pe rând, sub alte condiții, Noțiunile aflate în circulație în societatea tradițională, cele care au întreținut – cu toate funcțiile sale – abstractizarea. S-a dovedit destul de repede, faptul că, într-un sistem particular ce nu permite abstractizarea, Noțiunile respective nu pot iniția funcții, ba – ceea ce este suficient de nociv – vor continua să impulsioneze evoluția funcțiilor universale, agravând starea de confuzie. Procesele care nu vor fi recunoscute ca fiind “materiale”, adică cele care  nu aparțin unui perimetru stabilit pornind de la egalitatea propusă de Marx și Engels, fie vor fi ignorate, fie vor fi declarate ca făcând parte din sferele unor sisteme catalogate ca “obscurantiste”, adică ermetice, ocultiste, mistice etc. Ideologii acestui model au întrebuințat metode de cele mai multe ori cinice în ceea ce privește procesele care nu puteau fi înghesuite în modelul  “materialist”, deformând lanțul cauză-efect pentru a dovedi lipsa de materialitate a noțiunilor, a conceptelor sau a categoriilor cu care se opera. Noțiunile cu care s-a operat și cu care continuă să se opereze induc concepția reducționistă că în Univers entitățile se impart în: materiale, adică entități care se bucură de o existență autonomă determinată de materialitate și “idealiste” adică cele care nu se pot bucura de o astfel de existență, ele fiind doar creația unor imaginații mai mult sau mai puțin educate. Un exemplu edificator ar fi relația dintre Legea Atracției Universale a lui Newton și legea Gravitației sau Legea Relativității Universale a lui Eisten. Legea Atracției Universale a lui Newton stabilește că între corpurile punctiforme funcționează o atracție univesală. Din această lege, Newton extrage Legea gravitației care stipulează ca un corp mai mare atrage un corp mai mic pe care-l ține captiv. Atributele corpurilor punctiforme sunt în relație directă cu dimensiunile, volumul, densitatea etc. iar relațiile dintre acestea dau naștere acelor calități pe care le putem percepe prin simțurile noastre și le putem transforma prin simboluri matematice în relații logice, cu care stabilim nivelul evoluției. Legile lui Eistein,  în schimb stabilesc că relațiile dintre corpuri nu sunt generate de atributele caracteristice acestora, ci mai degrabă de  cauze relative. Astfel, Eistein susține – fără să încerce să anuleze Legea gravitației a lui Newton – că în cazul gravitației, nu este vorba despre atracție ci despre curbarea spațiului ca efect al greutăți corpurilor. Spațiul se curbează direct proporțional cu greutatea corpurilor, în consecință nu calitățile corpului crează gravitația prin relații directe cu un alt corp, ci acțiunea acestuia asupra spațiului care va stabili regulile specifice ale unei relativități particulare.

Read Full Post »

11 martie, 2015

Toate epocile istorice au fost caracterizate de o dominantă care a ţintuit realitatea în anumite limite fixate categoric. Oricare ar fi fost evoluţia stării Sinelui respectivei realităţi, acţiunile s-au consumat fără să se  modifice substanţial până când resursele de aparenţă nu s-au epuizat. Calitatea şi sensul tutuor acţiunilor a depins întotdeauna de proporţiile raporturilor dintre formele aparenţei şi ptincipiile fundamentale ale originii. Ceea ce se întâmplă în zilele noastre urmează riguros traseul vechilor modele, şi oricât de categorice ar fi semnalele care indică degradarea continuă a condiţiei fiinţări în urma rezultatelor produse de procesele consumate, ele nu se vor opri decât atunci când aparenţa se va modifica. Cât timp aparenţa va constitui baza comună a termenilor care dau naştere raporturilor dintre difertiele obiecte sau acţiuni ale realităţii, natura ei va domina mentalitatea şi va fixa limitele. Sunt trei caracteristici care trebuiesc remarcate într-o atari situaţiune: 1. constatarea continuă a degradării, comentarea şi propunerea de amendare a conjuncturii; 2. invocarea principiului, aplicarea modelului statistic şi  folosirea instrumentelor desprinse din aparenţă; 3. fixarea tot mai definitivă în modul de fiinţare al aparenţei.

În discursurile pe care le  ascultăm sau ţinem, ne folosim mereu de capacitatea fiinţei umane de a-şi folosi creativitatea în fiecare moment al existenţei sale. Ceea ce este un fals grosolan, pentru că – în fapt – tendinţa este: anularea  iniţiativelor creative, şi conservarea  mijloacelor pornite din aparenţă. Faptul că oricâte modificări ne-am strădui să aducem într-o conjunctură, totul se face folosind elemente  ale acesteia şi determinând doar anumite schimbări de accent în raporturile preluate sau nou create, dovedeşte, în fapt,  inapetenţa pentru creativitate. Se poate spune că vorbim despre un soi de orbire întreţinută programatic de temerile născute din eventuale contacte cu mijloace şi instrumente noi. Toată configurarea unei realităţi depinde de capriciile şi surprizele aparenţei, atribute pe care aceasta le foloseşte nestânjenit, iar acţiunile noastre  sunt doar instrumente care produc consumul lent şi neîncetat al elementelor aparţinătoare aparenţei în mişcarea pe care o face spre modificarea propriului Sine. Putem spune, mai degrabă, că noi oamenii suntem captivii aparenţei, captivi incapabili să producem gesturi eliberatoare, gesturi care să cureţe propria fiinţare de alunecările continui în aparenţă. Vorbesc de o aparenţă rezultată din cumulul de efecte degajate din consumarea unor procese ale unei realităţi captive deja. Practic, de foarte multă vreme trăim o istorie captivă şi ne dovedim incapabili să ne asumăm gestul de a reveni la origini, pentru a reface procesul evolutiv din condiţia legăturii directe cu Sinele fiinţării. Mai mult, practic am ajuns la un nivel din care ne este imposibil să mai înţelegem legăturile cu etape consumate din istoria noastră şi cu traseul care se termine în spaţiul originii. Rarele momente de luciditate ale unor categorii,  aşa numite rebele, care au dorit o asemenea abordare a fiinţării speciei, au fost pur şi simplu spulberate şi aruncate în derizoriu. Ultima încercare de acest gen, cea a mişcării Hippy, a avut aceeaşi soartă, şi chiar dacă minţi luminate ale vremii (Mircea Eliade, Sartre, Camus, Levi-Strauss etc.) au încercat să lumineze ceea ce părea a fi o cale pentru filosofia revenirii la conţinutul purificat şi purificant al originilor speciei omeneşti, mişcarea a fost împinsă încetul cu încetul într-un spaţiu al neconcludenţei şi al boemei fără fond.  Suntem în stare să cunoaştem şi să recunoaştem elemente ale aparenţei, pe care ne străduim să le transformăm în instrumente de abordare a realităţii; suntem în stare să înţelegem şi să emitem previziuni despre  rezultatele evoluţiei acestora, dar ne dovedim incapabili să procedeăm la fel, atunci când apar elementele structurale ale raportului fiinţare-realitate, elementele care au calitatea de a ne ţine la distanţă faţă de aparenţă. Se pare că atracţia aparenţei este cu mult mai puternică decât forţa noastră de a înţelege – şi de accepta – instrumenele care conţin categoriile fundamentale ale originii.

Momentul în care omul s-a despărţit radical de categoriile originii se pierd în negura timpurilor. Mai putem găsi semne despre astfel de legături la popoarele semite, dar ele se estompează odată cu civilizaţia Greciei Antice. De pe la Platon, încoace, aparenţa începe să devină tot mai activă în relaţiile cu realitatea, ca, odată cu consolidarea Bisericii Creştine ca instrument de gestionare a realităţii laice să se impună tot mai hotărât. Urmarea nu a fost altceva decât o chestiune de  perfecţionare a instrumentelor aparenţei şi de asimilare a efectelor rezultate din procesele produse de acţiunile generate de raporturile aparenţă-realitate.

Este, însă, pentru prima dată în istoria omenirii când principiul fundamental ale relaţiei om-realitate a devenit: Procesul este mai important decât subiectul procesului. Şi asta se produce chiar dacă toate teoriile importante – fie ele emise din ştiinţe, fie din  filosofie, religie sau artă – caută să aducă spre suprafaţa gândirii importanţa raportului om-originea sa. În consecinţă, toate mecanismele necesare funcţionării relaţiei om-realitate sunt modificate sau înlocuite. Pe măsură ce apar instrumente determinate de noile mişcări ale aparenţei, se dezvoltă tentaţia de a elimina  legăturile vechi ce conservau relaţii cu un Spirit al Originii. Tentaţia este atât de puternică, încât curpinde chiar domenii care altă dată păreau ferite cu totul de o astfel de abordare, cum ar fi religia sau filosofia. Cele două structuri spirituale păreau a avea nevoie organic de sistemul de valori cuprins în Spiritul Originii, el – sistemul de valori fiind cel care constituie corpul solid pe care pot fi adaptate variabilele unei epoci sau alteia. O astfel de structură a funcţionat – protejând sensul relaţiei ereditate-acţiune modificatoare – până în momentul când funcţiile generate de principiul: procesul este mai important decât subiectul procesului a izbutit să modifice fundamental raportul acţiune-realitate.

Cred că se poate afirma că în aceste moment asistăm la un proces accelerat de înfiinţare a unei alte realităţi, chiar dacă ea conţine aceleaşi obiecte şi acţiuni. Respectiva realitate tinde să se închidă într-un sistem suficient sieşi, sistem care nu are nici istoric şi nici evoluţie. Ca atare, respectivul sistem tinde să devină el însuşi corpul unei origini care nu este origine şi, oricât de complet ar părea în acţiunile sale, păstrează  nevoia unor valori care au devenit inabordabile şi de nerecunoscut. Drama unei astfel de epoci este constituită categoric de imposibilitatea de a mai recunoaşte valori care altă dată constituiau elementele comune ale spiritului colectiv, ca atare duceau cu ele o funcţie de coeziune a evoluţiei entităţii colective. Aparenţa a ascuns pe rând elementele fundamentale ale acestor valori, le-a ascuns din ce în ce mai adânc, până când oamenii au pierdut capacitatea de a le mai asimila.

Principiul procesul este mai important decât subiectul procesului a transformat omul într-o entitate care este în periocol să-şi piardă Sinele.

Read Full Post »

21 ianuarie, 2014

Pe măsură ce am început să le cunoaștem prin aplicații practice, ne-am dedicat definirii simțurilor după raporturile lor directe cu obiecte ale realității imediate. Emitem și primim semnale de la obiectele din jur; fie ele – obiectele – materiale, fie sensibile. Ne place foarte mult să putem cataloga modul de funcționare al simțurilor, să elaborăm statistici dintre cele mai variate cu legăturile directe care se nasc între simțurile noastre și elementele realității. Ni se pare că astfel putem să atingem performanțe deosebite în relațiile noastre cu ultimile realizări tehnologice, pe care, de cele mai multe ori, le modelăm după chipul și asemănarea simțurilor noastre cele mai subtile. Dorința de a organiza sunetele cosmosului apropiat a născut nevoia muzicii, și asta pentru că un simț al nostru ne îndemna mereu să imaginăm o anumită ordine, pornită de la ritmurile naturale. Nu contează în nici un fel motivele; fie că au fost unele, sau altele, fie că am știut noi să le definim pe unele, iar altele s-au pierdut între alte acțiuni ale realității; ele, anumitele motive, ne-au ghidat spre nevoia de a “auzi” altfel sunetele realității. La fel s-a întâmplat cu imaginile, cu nevoia de a zbura, de a rămâne sub apă după dorință, de a comunica la distanțe tot mai mari etc. Toate acestea s-au ivit din nevoi pornite  din activitatea simțurilor. Dar, la fel de bine, simțurile ne-au călăuzit să înțelegem ce se întâmplă unui organ bolnav, ce se întâmplă unei persoane care trece printr-un moment zbuciumat, ce determină un anume eveniment, și multe alte acțiuni din care realitatea nu duce lipsă.

Majoritatea mijloacelor tehnologice pe care le folosim astăzi au la bază acțiuni pornite din activitatea simțurilor. Este adevărat că sunt și destule care au derivat din limitele mijloacelor tehnice folosite intens în anume activități, dar acestea se raportează la o realitate care practic nu există. Nu există o realitate, sau cel puțin nu există încă, una care să se raporteze exclusiv la capacitățile mijlocelor tehnice. Chiar dacă ne referim la unitățile industriale în întregime robotizate, finalitatea acestora are în esența acțiunilor activități pornite de la simțurile unor operatori umani. Ca atare, putem spune că nu s-a izbutit o translare totală a funcțiilor simțurilor umane către mijloacele tehnologice, chiar dacă se urmărește cu îndârjire o astfel de cale. Există motivații dintre cele mai diverse pentru o astfel de poziție, motivații care semănă teribil cu niște biete justificări pornite de la protocoale fie economice, comerciale sau administrative. Rezultatul direct este apariția unor situații din ce în ce mai încurcate, degajate de momente ale realității – ce sunt plămădite de jocul probabilistic – și limitele mijloacelor tehnologice, care nu se pot organiza decât în interiorul unor funcții punctuale. Conflictele care apar, sunt de cele mai multe ori de o subtilitate surpinzătoare și pot arunca în aer un întreg folclor despre performanțele tehnologiei, Vezi că, se pare, simțurile nu sunt doar niște funcții definite de calități ale vizibilului, ci ele funcționează și în virtutea mai multor straturi ale subtilului, creând diferențe importante între persoane care activează în același spațiu profesional, și care operează – aparent – cu aceleași instrumente. Cu cât sunt mai temeinic antrenate simțurile, cu atât ele adaugă straturi ale subtilului care sunt pregătite să creeze relații cu nivelele subtile ale realității. Un exemplu practic ar fi incidentele – tot mai dese se pare – ce apar în serviciile de medicină, unde doctorii au renunțat să-și mai antreneze simțurile, translând activitățile de analiză către tehnologie și statistică. Mecanismul se repetă în toate domeniile în care nivelele subtile ale simțurilor funcționează urmând calea unor relații cu starea realității.

Sigur, dezavantajul major al simțurilor este că modul lor de a fi e unic și impun regula particularului. Simțurile tind să creeze diferențe – uneori radiacale – între peresoane, lucru care părea că va putea fi rezolvat prin mijloacele tehnice. Nu este decât o aparență; mijloacele tehnice rămân teribil de eficiente în acea suprafață, în care și simțurile au tendința de a deveni comune; imediat cum limitele acestei suprafețe au fost depășite, mijloacele tehnologice  sunt puse în situații limită de subtilitatea substanței asupra căreia ar trebui să acționeze.

Nu-i nimic – se poate spune –,  peste limitele tehnologiei folosim simțurile, și ar fi bine să fie așa, doar că simțurile neantrenate se comportă cu mult mai iresponsabil decât o fac mijloacele tehnologice. Simțurile au nevoie de o supraveghere continuă, de antrenamente permanente și complexe, de abnegație, de un soi de abandon, de o dedicație aplicată spre prosperitatea lor. Or, mijloacele tehnologice crează iluzia că sunt capabile să soluționeze orice  situație de criză, ceea ce este doar o iluzie. O iluzie suficientă pentru ca simțurile să nu mai fie antrenate în termenii consacrați, și deîndată se deschide un drum larg către dramă, către neputință.

Cultivarea simțurilor nu se poate face după ritmul impus de capriciile mijloacelor tehnologice. Ele au nevoie, după cum spuneam de o atenție aplicată și plină de particularități, pentru că nu partea vizibilă a modului de funcționare a simțurilor este importantă, ci aceea subtilă, care este organizată pe mai multe niveluri. Cu cât sunt mai multe nivelurile, cu atât capacitatea de acțiune a respectivului simț este mai nobilă și mai bogată. Secole de-a rândul, antrenarea simțurilor se făcea printr-o relație directă între Maestru și Ucenic. Erau două entități care funcționau cu maximă responsabilitate, cu bucurie și speranță, iar temeinicia relației lor se cunoștea atunci când Ucenicul devenea la rândul său Maestru și-și etala particularitățile.

Tehnologie a izbutit să destrame această relație, a înlocuit-o cu te miri ce protocoale în care instrumentul tehnologic este piua-ntâi. Pe parcursul a câtorva zeci de ani s-a izbutit destrămarea relației Învățător-Ucenic, după cum spuneam, dar și – ceea ce este cu mult mai grav – negarea însăși a substanței simțurilor. Ca atare, au rămas foarte puțini cei care mai simt îndemnul să-și antreneze simțurile; atenția se îndreaptă pe însușirea procedurilor ce formeză diferitele protocoale în care instrumentul tehnologic are un rol hotărâtor.

După părerea mea asistăm la o analfabetizare calificată, în care cartea joacă un rol important. Scâncetele ce vin din diferite direcții; precum că a scăzut interesul pentru citit, pentru cartea în sine, nu sunt decât niște, pe de o parte manifestări ipocrite ale unor personUlități de doi lei, iar pe de altă parte a unora care n-au fost atenți la faptul că viața tinde să se modifice în Sinele ei.

Read Full Post »

16 septembrie, 2014

Neîndoielnic, Cunoaşterea este o categorie care ne poate crea mari bătăi de cap în ceea ce priveşte determinările ei, ca şi a legăturilor pe care le poate avea cu Realitatea Universală. Cu siguranţă, în scrierile timpurii, unei ştiinţe i se atribuiau două determinări esenţiale care derivau una din: Scop şi cealaltă din nevoia  Binelui. Fiecare ştiinţă urmărea să-şi atingă Scopul şi să nu devieze de la calea Binelui. Categoric, legăturile care se năşteau între ştiinţe; fie că se respecta raportul pe care ştiinţa respectivă îl avea cu filosofia, fie că se creau raporturi cu celelalte ştiinţe, aveau ca suport activ cele două principii. Scopul şi Binele erau cele care generau determinările, indiferent dacă erau tratate în virtutea caracterului de generalitate (Scopul-general; Binele-general), sau a celei de individualitate (Scopul-individual; Binele-individual). Scopul şi Binele erau principiile generatoare a perechilor de contrarii (Apud Aristotel), adică a determnărilor care permit delimitarea cauzelor ce duc la apariţia unui efect sau a altuia. Totul făcea parte dintr-un întreg cu care se încerca răspunsul la o întrebare fundamentală: este Unul şi Fiinţa însăşi substanţa celor existente, sau nu.

Am făcut această introducere la cele ce vor urma, din dorinţa de a evidenţia faptul că, în modul de gândire a vechilor înţelepţi se evita cu cerbicie o categorie care se va insinua mai târziu în gândirea teoretică şi va ajunge să dea naştere unui şir lung de falsuri nocive, otrăvitoare, perfide. Este foarte posibil să vorbim de evoluţia celei mai toxice categorii a Realităţii: Aparenţa.

Nu trebuie să ne ostenim a cerceta foarte atent gândirea celor care sunt preocupaţi de respectarea determinărilor pe care le impun Scopul şi Binele, lesne se vede că fiecare demers se clădeşte pe o metodă. Nimic n-a fost făcut fără metodă înainte de apariţia sistemelor bazate pe Aparenţă – care nu are nevoie de metodă; mai mult, o metodă ar încurca teribil nevoia de aventură a acestei categorii care a tins permanent, şi, în bună măsură, a izbutit cam de fiecare dată, să creeze o realitate paralelă, o realitate care să evite tocmai principiile esenţiale ale Realităţii Universale. Realitatea impusă de Aparenţă s-a bizuit mereu pe cauze ce se abăteau atât de la Scop cât şi de la Binele spre care ar fi trebuit să ţintească. Aşadar, Aparenţa creează un Scop, altul decât cel natural, dar şi un Bine care ţine de o natură individuală. Până la urmă, atât Scopul Aparenţei, cât şi Binele sunt individuale, atâta vreme cât nu au carcter de generalitate, ceea ce face ca realitatea astfel născută să fie una care conţine aparenţa unor adevăruri. Învăţaţii tibetani vorbesc despre o astfel de realitate ca fiind un pericol mortal pentru cel care se lasă ademenit, şi pe care îl va aştepta un şir lung de vieţi supuse durerii şi degradări. Fără o metodă este foarte dificil să te poţi feri de influenţa Aparenţei, pentru că: Chiar şi cei mai înzestraţi pot avea şi cele mai mari vicii şi cele mai mari virtuţi; cei care păşesc mai încet, pot totuşi să înainteze, dacă urmează calea potrivită, spre deosebire de cei care aleargă şi astfel de îndepărtează de ea – ne spune Descartes. Pentru ca o astfel de ispitire să nu aibă efect, înţelepţii vechimii căutau mereu să aibă, sau să adopte o metodă. Fie că vorbim de Platon, de Aristotel, de Galilei, de Burke, de Kant, de Hegel, de Holbach şi fără îndoială de Descartes, savanţii au căutat să-şi ordoneze gândirea urmând o metodă care să-i ferească de avatarurile Aparenţei.

În primul rând, Aparenţa nu foloseşte principii în demersurile sale, ci prezumţii, iar cazul acesta poate fi atât de bine exemplificat cu cele două sisteme sociale care s-au dezvoltat în ultimile secole: Capitalismul şi Comunismul. Comunismul porneşte de la prezumţia unei societăţi structurată pe determinările valorilor morale, dar evoluează spre o societate amorală; iar Capitalismul îşi structurează societatea pe valorile determinate de libertate, dar evoluează spre lipsa totală de libertate. Ambele sisteme pornesc din Aparenţă şi crează realităţi paralele care intră în conflicte profunde cu Realitatea Universală. Concluzia ar fi că nici unul dintre cele două sisteme sociale nu este recomandat a fi înlocuit cu celălalt, şi că societatea ar trebui să evolueze spre un sistem care să-şi structureze determinările după o metodă în care Scopul şi Binele să fie cele două principii fundamentale. Şi Scopul, dar şi Binele trebuiesc privite ca fiind categorii filosofice, imposibil de subordonat vreunei ştiinţe din care să se ivească apoi sub forma unei Aparenţe. De procesul acesta al subordonării Scopului şi Binelui, tocmai ne-am bucurat cu asupra de măsură, şi continuăm să ne bucurăm. Ideologiile au transformat cele două principii în aparenţele lor şi de-a lungul unui secol şi jumătate, trunchiul valorilor umane a fost deposedat de cele mai importante determinări, cele care au fost active în lume peste o sută de secole. Potrivit ar fi să ţinem cont de gândirea înţelepţilor tibetani: După multe alte consideraţii asemănătoare, se ajunge la concluzia că mintea nu este nici materială, nici imaterială şi că nu intră în categoria acelor lucruri despre care se poate  spune că sunt sau nu sunt. Întrebările continuă încă şi ajungem la întrebarea referitoare la caracterul compus sau simplu al minţii. Este mintea un lucru simplu? Este un lucru compus? Dacă este simplă, cum de se manifestă în moduri diferite? Dacă este compusă, cum de poate fi adusă la starea de Vid în care nu mai există nimic altceva decât unitate?

 Continuîndu-ne investigaţiile, ajungem să recunoaştem că mintea este liberă de ambele extreme ale unităţii şi pluralităţii. Modul acesta de a privi realitatea îndeamnă să fim deosebit de prudenţi la ispitirile minţii; pentru că, da, mintea ne poate împinge căre tărâmul iluziei fără însă a ne oferi şi mijloace pentru a modifica realitatea. Aşa ajungem să trăim într-o realitate care se depărtează tot mai mult de Realitatea Universală care are o evoluţie indiferentă la Aparenţă.

Read Full Post »

07 septembrie, 2014

Hegel este primul om care vorbeşte despre calitatea limbajului de a fi un atribut al unui spirit care doreşte să devină conştient-de-sine. El se referea mai ales la limbajul religios şi cel artistic, dar putem spune că este evidenţă faptul că, orice limbaj este un factor determinant al tentaţiei unui spirit de a deveni conştient-de sine. Limbajul devine astfel un soi de oglindă, în care se reflectă imaginea aspiraţiilor secrete ale respectivului spirit. Atunci când privim pentru prima dată astfel de imagini, suntem ispitiţi să alunecăm peste aparenţele pe care le reflectă suprapunerea unor fragmente, şi de multe ori ne formăm convingeri, care se dovedesc a fi doar prejudecăţi. Din nefericire, în istoria oamenirii au circulat, şi circulă încă astfel de prejudecăţi, care formează o axiomatică ce nu poate fi verificată cu adevărat de nici  o calitate a realităţii. Se întâmplă astfel de situaţii, mai ales în domeniile umaniste, în artă, sau religie, acolo unde subiectivitatea face parte din regula jocului. În ştiinţele exacte există şansa ca aparenţa să se trădeze într-un fel sau altul, atunci când conflictul cu realitatea se agravează. Cu toate astea, şi în aceste  domenii mai circulă încă destule prejudecăţi care continuă jocul de aparenţe. Nu ştim dacă este mai grav că ele rămân în funcţiune în domeniile ştiinţelor exacte, sau în cele umaniste, pentru că – împotriva tuturor afirmaţiilor partizane – domeniile vieţii umane ne silesc să vedem din ce în ce mai clar legăturile strânse dintre ele şi, mai ales, faptul că practic nu există graniţe care să delimiteze teritoriile acestor domenii. Toate încercările de a delimita strict un teritoriu sau altul, sunt doar tendinţe administrative, şi servesc mai degrabă nevoii de afirmare a unor competenţe umane decât funcţionării unor adevăruri ale realităţii. Adevăruri care au nevoie, pentru împlinirea lor, de toate atributele ce se degajă din acea realitate, indiferent de natura formei de cunoaştere din care se extrag. Este un fapt care ne face să înţelegem de ce marii gânditori ai omenirii au cerut insistent ca nici un element al cunoaşterii să nu fie închis într-un singur domeniu, ci, dimpotrivă să i se deschidă orizonturi multiple, ceea ce ar conduce atât la verificarea respectivului element, cât şi la întregirea obiectului său. Din nefericire, tentaţia comptenţei face ca cei care operează cu elementele cunoaşterii să fie preocupaţi în a delimita cu stricteţe arii de influenţă pentru fiecare dintre elementele pe care le-au încadrat într-un sistem sau altul. Astfel, aceste elemente devin din obiecte ale realităţii, subiecte ale acesteia şi sunt tratate ca atare. În Univers nu există clasificări, nici ordonări sau subordonări; elementele cunoaşterii nu sunt stări de fapt care să instaleze seturi de cunoştinţe permanent valabile, ci procese în care vorbim doar de variabile vectoriale ce tind să reveleze un scop sau altul. Iată de ce relativitatea pare a fi un factor fundamental al structurii unei realităţi cu care venim în contat. Când spun că: „pare a fi” nu doresc să sugerez sub nici o formă că nu cred în importanţa relativităţii, mă îndoiesc însă de stabilitatea ei în evoluţia proceselor realităţii universale, în care, se pare, tocmai această atitudine a unui spirit de a deveni conştient-de-sine – atitudine care-l obligă să rămână continuu instabil – este un factor determinant. Pentru un astfel de spirit, limitele diferitelor domenii, cu toate competenţele şi supra-competenţele menţionate în diferite protocole, sunt doar elemente de orientare către conştiinţa-de-sine, fără să fragmenteze omogenitatea unei realităţi. Asta ar putea foarte bine explica de ce diferenţele de limbaj dintre  – să spunem – Discobolul lui Miron şi Pasărea măiastră a lui Brâncuşi nu produc falii în existenţa realităţii, ci o adâncire a capacităţii de revelare către spirit, fiecare provocând o conştiinţă-de-sine pentru care,  ceea ce există în realitate izbuteşte să se împlinească desupra şi dincolo de competenţe, în consecinţă, în deplină indiferenţă faţă de limitele unor teritorii determinate administrativ. Dacă realitatea universală ar funcţiona în virtutea variabilelor generate de competenţe, existenţa Universului ar fi grav prejudiciată, pentru că ar fi negat principiul de bază al acestuia: UNICITATEA. Pentru a-şi impune valorile, competenţa are nevoie de serii de identităţi care să fixeze reguli şi limite; universul, în schimb, fucţionează în baza unicitaţii care îi asigură continua dezmărginire.

Read Full Post »

 

 

 

            Să nu încercaţi vreodată să vă plângeţi unui eschimos de croiala costumului dumneavoastră de plajă. Bietul om va fi pus într-o situaţie fără ieşire. Pe de o parte va înţelege că aveţi un oarecare necaz, dar, pe de altă parte, substanţa pricinii nu va ajunge la el. Va pluti într-o dilemă, şi viaţa lui va fi aruncată pradă confuziei. Orice aţi face termenii puşi în discuţie vor avea înţelesuri diferite. Aparent veţi discuta despre acelaşi lucru. Doar aparent, pentru că fiecare va înţelege realitatea după sensurile cunoscute. Acelaşi lucru se întâmplă cu cei ce astăzi fac administraţia comunităţilor noastre. În cei douăzeci de an scurşi, o anume cultură a prins să-şi înrădăcineze noţiunile, să-şi definească substantivele, şi verbele, şi atributele. O altă limbă s-a născut, şi o altă  mentalitate s-a înstăpânit. Orizontul lor a glisat uşurel de pe orizontul nostru, asta şi pentru că, cei care intrau într-o astfel de viaţă erau mânaţi de anumite aptitudini, de anumite năzuinţe intime. Cunosc multe astfel de persoane. Prea multe pentru gustul meu, şi fiecare s-a tras spre acest domeniu  prins de dorinţa sa de a dovedi. Ce anume doresc să dovedească nu ştiu niciodată prea clar. Nimic nu a fost limpede în viaţa lor. Mereu se ridica peste inteligenţa lor o nelămurire care-i năucea, şi-i făcea să piardă tempoul. Să piardă pasul cu semenii breslei. Şi atunci părea că se arată un refugiu, se arată un domeniu în care vor dovedi. Sârguincioşi au învăţat alfabetul noi culturii: a interesului, a imediatului, a lipsei de orizont, o zadarnicului, a lipsei de perspectivă, a improvizaţiei fără temei, a crâncenei lipse de scop. Cu fiecare zi ce trece, sunt tot mai departe de realitatea comună. Vorbesc tot mai distinct o altă limbă, trăiesc într-un alt adevăr. Mereu sunt şocaţi de rezultate, şi de lipsa de înţelegere a celorlalţi. Doar totul se face ca la carte, după prescripţii, după canoane. În mintea lor nu-şi poate face loc ideea că lucrurile nu încep cu ei, nu trebuie să înceapă cu ei, ci să se termine.  Oamenii aceştia au construit o realitate din noţiuni modificate, din categorii scâlciate, îndesate într-un calapod ce se potriveşte doar fiinţelor lor mutilate. Nu se simt bine într-o astfel de lume, sunt din ce în ce mai neputincioşi, mai frustraţi, mai complexaţi, mai hăituiţi. Dar nu mai au încotro, au fost înghiţiţi cu totul, de parcă o uriaşă plantă carnivoră îi digeră şi-i face să arate lumii ca nişte fantome schiloade.

Cum vreţi, dară, să puteţi comunica cu astfel de oameni? Ce noţiuni mai au un conţinut comun între cele două lumi? Mentalitatea lor şi-a înstăpânit suverană limitele. I-a izolat cu totul de lumea noastră, le-a schimbat sensurile cu totul. Pentru ei bucuria nu mai e bucurie, durerea nu mai e durere, viaţa, în totul ei, nu mai e viaţă, aşa cum o înţelegem noi. Plutesc într-un ocean de aroganţă pe care de mult timp nu-l mai percep. Îşi spun mereu că fără ei nu se poate, îşi spun că sunt piua-ntâi în tot ce se face. Cunosc foarte bine această stare pentru că am trăit din plin într-o societate dominată de o astfel de mentalitate. Un timp am crezut că există o şansă, o şansă să nu mai învingă revoluţia. M-am săturat să trăiesc mereu efectele unei revoluţii care vrea să învingă cu orice preţ. O infatuată revoluţie eternă, care plăteşte costuri enorme fără să dea socoteală. Ce mă interesează pe mine a cui este revoluţia aceasta? Ce mă priveşte pe mine demonstraţia pe care vrea s-o facă?! Trec anii şi singura care se înstăpâneşte peste noi este revoluţia care se poartă pe sine. Aceeaşi revoluţie mincinoasă care distruge orice atinge şi care mângâie pe creştet criminalii, hoţii, borfaşii, pentru că sunt copii ei: de sunt docili, de sunt obedienţi, de sunt credincioşi până la uitarea de sine. Pentru că revoluţia – asemenea Minotaurului – are mereu nevoie de sânge proaspăt şi tânăr. Iar oamenii despre care vă vorbesc au un singur scop: să ducă mai departe spiritul revoluţiei, s-o facă biruitoare. Rămân în urma lor generaţii de schilozi, de mutilaţi pe vecie, de ruine ce nu se mai termină, dar ei – ei, singuri! – cunosc pe de rost un lucru: Revoluţia care va învinge cândva. Ne promite ea asta. Trec anii, trec secolii, trec mileniile, şi revoluţia noastră a uitat şi ce promitea să învingă, dar şi de ce voia să învingă. A uitat şi cum o cheamă, dar şi care-i e scopul. A uitat de la ce-a pornit. Se poartă, aşa, ca o revoluţie a revoluţiei, în revoluţia sinelui ei.

Read Full Post »