POVESTITORUL – XVII –

Angela privea concetrat monitorul computerului şi recitea, pentru a nu ştiu câta oară, cele câteva rânduri scrise de dimineaţă. Îşi dorea aproape dureros ca în acele rânduri să găsească o frază, o singură frază, care să cuprindă cei douăzeci şi şase de ani petrecuţi în acest birou. Din nefericire, acea frază nu exista, dar nici nu se simţea în stare să mai facă vreo schimbare. Ajunsese să citească documentul acela cu mintea atât de goală încât nici sensul cuvintelor nu mai era foarte clar. Documentul era aşa cum îl scrisese la prima oră a dimineaţii, imediat ce computerul a terminat protocolul de iniţiere a programelor. Îl scrisese dintr-o suflare, scurt, concis, definitiv. Se gândise atunci că-l va modifica de mai multe ori, îi va da o formă finală până către sfârşitul programului, când îl va prezenta Profesorului. Ar fi vrut ca documentul acesta să fie cuprinzător, întreg, să strângă în el toate motivaţiile adunate de-a lungul anilor, dar oricât s-a străduit, rezultatul a fost o înşiruire de formule administrative stereotipe. Angela îşi scrisese demisia pe care o încheiase cu o frază radicală, ce nu lăsa loc pentru târguieli: „Această demisia este un act unilateral şi produce efect, indiferent de acceptul sau refuzul conducătorului unităţii.” Douăzeci şi şase de ani erau şterşi de fraza aceasta. O viaţă care alunecase, încetul cu încetul în hăţişul compromisurilor. O viaţă care fusese năclăită de încercări tăcute şi laşe. Ştia foarte bine că pierduse douăzeci şi şase de ani, tot minţindu-se că etapa viitoare va fi una mai bună. Deşi ştia că nu va fi aşa, deşi ştia că va fi mai rău, ştia că distrugerea va cangrena şi mai mult existenţa sa profesională. În tot timpul acesta a ştiut că se minte, şi a făcut eforturi mari să ascundă minciuna de propria sa conştiinţă, s-o justifice, să se împace cu ea. Atunci când a început, era o tânără femeie care dorea să se împlinească. Dorea ca viaţa ei din acestă facultate să-şi dovedească utilitatea, s-o facă să se bucure de traseele strălucitoare ale studenţilor care se vor fi transformat în personalitaţi remarcabile, sau măcar în nişte profesionişti în care să ai nădejde. Dorea asta, aşa cum dorea să fie iubită până la epuizare de un bărbat pe care să-l simtă înfipt în ea până în stomac, până în amigdale; aşa cum îşi dorea să-şi vadă căminul tot mai comod, mai ocrotitor, cum dorea ca micile gesturi şi obiecte s-o împlinească, fiecare contribuind într-un fel, sau altul, ca existenţa ei să evolueze paşnic şi liniştit. Dar n-a fost să fie aşa, pentru că tot ce se întâmplase în lungul acestor douăzeci şi şase de ani în viaţa ei profesională alterase restul, îl pângărise. Ajunsese ca iubirea bărbatului ei să nu fie decât un mijloc de a scăpa de imaginile de peste zi. El o iubea înfocat, necruţător, iar ea se străduia să ajungă cât mai repede în valul de orgasme care o epuizau şi-o faceau să uite, dar fără să fie în stare să-i întoarcă toată dragostea pe care el ar fi meritat-o din plin. Multe dinte gesturile lui de tandreţe le observa târziu, sau nu le observa de loc, căminul ei era doar un refugiu, pe care bărbatul îl organiza cu migală, dar de care ea nu se putuse bucura niciodată pe deplin. Acum venise clipa când trebuia să plătească pentru cei douăzeci şi şase de ani. Trebuia să recunoască deschis că eşuase cu totul, că viaţa ei o luase razna, şi trebuia plătit, pentru că altfel nu se poate. Angela îşi găsise un post de traducător într-o gheretă de tablă, duhnind toată. Un spaţiu strâmt şi copleşit de birourile meschine pe care zăceau monitoarele vechi, uzate. Voia să se refugieze aici ca să scape de viforul ce avea să se abată peste Universitate. Profesorul se pregătea să devină rector, şi cu toate că nimeni nu voia să candideze împotriva lui, îşi începuse campania electorală. Îşi formase o echipă din oameni devoţaţi şi energici, iar acum copleşea Universitatea cu o campanie în forţă. Angela ştia că era doar o demonstraţie tăioasă a Profesorului care trebuia să-i pregătească pentru ceea ce va urma după ce el va fi ales. Devenise parcă mai uscăţiv, îşi schimbase parfumul cu unul mai scump, dar se făcuse tot mai necruţător. Ea ajunsese să-l urască fără să se poată opri, fără să-şi dorească să se poată opri. Făcea asta cu abilitatea pe care o învăţase de la el, pe care o deprinsese în exerciţiile şi meditaţiile din lungile momente când plângea desupra tastaturii computerului. Ştia foarte bine că nu ar mai fi suportat să convieţuiască cu toţi oamenii aceştia trişti şi resemnaţi, o adunătură de indivizi nefolositori, păstorită de cel mai nefolositor individ pe care viaţa i-l scosese înainte. Se întreba cum de fusese posibil să se ajungă până aici, cum de nimeni nu avusese luciditatea să vadă cum se prăbuşeşte totul. Apoi şi dat seama că asta era lucrarea pe care timpul o iniţiase, pe nesimţite, continuu, câte un strop în fiecare zi, pentru a pedepsi lipsa de credinţă şi de dragoste. Aşa trebuia să se întâmple, nimeni nu trebuia să bage de seamă cum se închide capcana. Nu, nu chiar nimeni! Serghei fusese cel care le atrăsese atenţia. Şi-l aducea aminte în anii de studenţie, cu aerul lui de ţăran, cu hainele lui mereu demodate, preocupat fiind el, doar să fie întotdeauna curate şi comode. Nu putea să-l suporte pe Profesor, şi i-o spuse tăios în public. Atâta doar că Serghei era un singuratic, niciodată nu încercase să-şi adune partizani, să creeze o grupare, să lupte pentru o carieră publică. Nu era el în stare să facă una ca asta, şi apoi era deja un artist căutat, avea comenzi şi făcea şcoala doar pentru că trebuia, şi voia să-şi întregească studiile. Nu dorea, sub nici o formă, să devină cadru didactic şi să intre în maşinăria asta a ratării. Îl admirase necondiţionat pe Serghei, fusese îndrăgostită de bărbatul acesta pentru virilitatea lui, pentru nepăsarea cu care îşi ruina continuu ceea ar fi trebuit să fie o carieră. Puţin îi păsa lui de carieră, de oportunităţile care i se etalau. Era mereu parcă sub impulsul unui proiect secret ce hotăra pentru el. Era sclipitor în şcoală, lucrările sale, mereu făcute în altă parte, la un atelier de mobilier funerar se pare, surprindeau în primul rând prin sinceritate. Totul era dus până la cea mai intimă emoţie, aprope impudic, şi asta surprindea. Ceilalţi studenţi încercau să urmeze cât mai fidel calea impusă de profesori, iar lucrările lor erau combinaţii superficiale de forme, alcătuite după criterii estetice neînţelese mai de nimeni. Un fel de elucubraţii ce se doreau savante, intelectuale, elitiste. Puteau să-ţi vorbească ore în şir despre teoriile unor esteticieni rafinaţi, despre cărţile pe care le-au citit, şi te priveau cu dispreţ dacă recunoşteai cu tu n-ai făcut-o, şi n-ai citit cutare carte. Apoi îţi explicau, argumentând cu elemente din lucrarea lor, semnificaţiile şi trimiterile la simboluri esenţiale, la aspiraţii ancestrale ale omului. Era multă vorbă în ceea ce făceau oamenii aceştia, mereu atenţi la destinul lucrărilor lor, mereu ocrotindu-le, mereu căutând să le împingă în conştiinţa semenilor. Serghei, dacă-l întrebai despre operele sale, îţi răspundea scurt: „Da’ dracu-o ştie, m-a chinuit vreo câteva luni şi tot cum a vrut ea a ieşit. Eu aş fi vrut să fie altfel, dar nu s-a putut, nu m-am priceput.” Aşa vorbea, când ţie ţi se tăia răsuflarea văzând emoţia aceea împietrită care încearcă să se smulgă din limitele nemiloase ale materiei. Plutea o energie constantă în jurul fiecărei lucrări, simţeai asta, şi energia asta te curăţa şi te făcea curios. Ai fi dorit să afli amănunte intime, picante despre lucrare, dar fiecare întrebare pusă autorului dovedea că nu-i place sub nici o formă să vorbească despre lucrările lui. „Domnule, eu le-am făcut, tot ce era de spus am pus acolo. Decă e ceva de neînţeles înseamnă că nu m-am priceput.”
Studenţia lui Serghei fusese singura perioadă în care Profesorul avusese un adversar. Un adversar adevărat de care era evident că se teme, pentru că nu scăpa nici un prilej pentru a-l denigra, pentru a încerca să-l fixeze în rolul personajului profund negativ, nociv pentru societate. Organiza continuu tot felul de cabale cu scopul de a-l compromite sau de a dovedi că vorbim despre mărul putred ce pune în primejdie integritatea colectivului. Dar, tocmai strădaniile acestea necontenite ale Porfesorului faceau ca Serghei să rămână un personaj de folclor, iar lui puţin îi păsa. A terminat facultatea şi în anul următor a avut o expoziţie strălucitoare. Devenise un artist mereu căutat de către televiziuni, de ziare, de radiouri. Mereu încerca să vorbească despre efortul ce ar trebui făcut ca artiştii să intre într-o nouă epocă, că secole de-a rândul au fost victimile unor prejudecăţi care se perpetuau în mentalitatea concetăţenilor. Vremurile s-au schimbat foarte mult, spunea el, devine din ce în ce mai evident că un creator ar trebui să aibă un altfel de rol în viaţa socială de astăzi. Un creator adevărat, iar artistul este un creator adevărat, începe să fie esenţial pentru comunitate, pentru că el poate întrezări semne ale viitorului cărora le poate da forme. Angela era foarte mândră de fiecare dată când îl auzea cum vorbeşte, sau când îi citea declaraţiile. „Ăsta e băiatul nostru” – spunea de fiecare dată interlocutorilor. Uşor neglijent, voit superficial, de parcă Serghei ar fi fost doar unul dintre nenumăratele personalităţi care s-au format în amătâta aia de Univeresitate. Voia să se mintă, îi plăcea să se mintă şi să creadă că şi alţii vor mai fi, neapărat vor mai fi. Îi înregistra emisiunile, făcuse dosare şi strângea fiecare rând ce se scria despre el şi începuse să înţeleagă ce-şi doreşte bărbatul acesta de la viaţă. Instinctul ei de femeie şi experienţa i-au revelat că omul se joacă pe buza prăpastiei. O face inconştient, sedus fiind de intensitatea emoţiilor şi de credinţa în dreapta sa alegere. Se arunca în proiecte din ce în ce mai ambiţioase, încerca să atragă alături de el structuri ale administraţiei. Bătea necontenit la porţile diferitelor organisme ale statului, vorbea, scria materiale, încerca să dovedească necesitatea, avantajele, obiectivele, scopurile. A început să piardă bani finanţând acţiuni de amploare la care i se promiteau finanţări care nu mai veneau. Pe Angela o dureau toate astea, se temea foarte tare pentru el, se temea că n-o să reziste aşa la nesfârşit, şi se întreba cum o să sfârşească toate. Şi dintr-o dată Serghei a dispărut. A aflat că a plecat, s-a mutat într-o mică localitate de munte, un orăşel dominat de urmele arhitecturii medievale, de spiritul arhaic ce se desprindea mereu din clădiri ca un abur. Doar din când în când se mai abătea câte o veste fugară de la vreo cunoştinţă comună, despre un om care făcea tot felul de lucruri foarte departe de arta şi de talelntul său. Atunci şi-a dat seama că el se săturase, că renunţase. Toată fiinţa ei s-a umplut de un strigăt de disperare, pentru că în toată lumea asta de rahat, Serghei fusese o scânteie, posibilitatea de a se aprinde un foc care să trezească din amorţire semenii din jur. Dar dispăruse şi el, fusese înghiţit de mentalitatea colectivă, fusese măcinat, mărunţit şi aruncat în aceeaşi noapte în care se zbăteau cu toţii de atâta amar de vreme. Pentru ea, bărbatul acesta fusese o speranţă, nădăjduise că va izbuti, nici pe departe aşa cum îşi imaginase el la început, aşa cum îşi propusese, dar măcar să lase primele semne. Să lase ceva pentru un alt început, ceva care să încurajeze un alt spirit. Ei, bine, nu izbutise nimic, şi pe deaspura mai şi renunţase. Ar fi trebuit să fie mânioasă pe el, ar fi trebuit să-l urască pentru asta, dar nu simţea decât o amară deznădejde. După renunţarea asta, Angela a început să realizeze şi mai lucid cât de dezastruoasă este viaţa lor din Universitate şi cât de departe sunt de rolul lor, cel care ar fi trebuit să fie doar modest şi sincer, şi ar fi fost suficient. Apoi a aflat că Serghei a dispărut cu totul, de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Pur şi simplu Serghei nu mai exista.

Read Full Post »

GÂNDURI DE NOAPTE

16 septembrie, 2014

Neîndoielnic, Cunoaşterea este o categorie care ne poate crea mari bătăi de cap în ceea ce priveşte determinările ei, ca şi a legăturilor pe care le poate avea cu Realitatea Universală. Cu siguranţă, în scrierile timpurii, unei ştiinţe i se atribuiau două determinări esenţiale care derivau una din: Scop şi cealaltă din nevoia  Binelui. Fiecare ştiinţă urmărea să-şi atingă Scopul şi să nu devieze de la calea Binelui. Categoric, legăturile care se năşteau între ştiinţe; fie că se respecta raportul pe care ştiinţa respectivă îl avea cu filosofia, fie că se creau raporturi cu celelalte ştiinţe, aveau ca suport activ cele două principii. Scopul şi Binele erau cele care generau determinările, indiferent dacă erau tratate în virtutea caracterului de generalitate (Scopul-general; Binele-general), sau a celei de individualitate (Scopul-individual; Binele-individual). Scopul şi Binele erau principiile generatoare a perechilor de contrarii (Apud Aristotel), adică a determnărilor care permit delimitarea cauzelor ce duc la apariţia unui efect sau a altuia. Totul făcea parte dintr-un întreg cu care se încerca răspunsul la o întrebare fundamentală: este Unul şi Fiinţa însăşi substanţa celor existente, sau nu.

Am făcut această introducere la cele ce vor urma, din dorinţa de a evidenţia faptul că, în modul de gândire a vechilor înţelepţi se evita cu cerbicie o categorie care se va insinua mai târziu în gândirea teoretică şi va ajunge să dea naştere unui şir lung de falsuri nocive, otrăvitoare, perfide. Este foarte posibil să vorbim de evoluţia celei mai toxice categorii a Realităţii: Aparenţa.

Nu trebuie să ne ostenim a cerceta foarte atent gândirea celor care sunt preocupaţi de respectarea determinărilor pe care le impun Scopul şi Binele, lesne se vede că fiecare demers se clădeşte pe o metodă. Nimic n-a fost făcut fără metodă înainte de apariţia sistemelor bazate pe Aparenţă – care nu are nevoie de metodă; mai mult, o metodă ar încurca teribil nevoia de aventură a acestei categorii care a tins permanent, şi, în bună măsură, a izbutit cam de fiecare dată, să creeze o realitate paralelă, o realitate care să evite tocmai principiile esenţiale ale Realităţii Universale. Realitatea impusă de Aparenţă s-a bizuit mereu pe cauze ce se abăteau atât de la Scop cât şi de la Binele spre care ar fi trebuit să ţintească. Aşadar, Aparenţa creează un Scop, altul decât cel natural, dar şi un Bine care ţine de o natură individuală. Până la urmă, atât Scopul Aparenţei, cât şi Binele sunt individuale, atâta vreme cât nu au carcter de generalitate, ceea ce face ca realitatea astfel născută să fie una care conţine aparenţa unor adevăruri. Învăţaţii tibetani vorbesc despre o astfel de realitate ca fiind un pericol mortal pentru cel care se lasă ademenit, şi pe care îl va aştepta un şir lung de vieţi supuse durerii şi degradări. Fără o metodă este foarte dificil să te poţi feri de influenţa Aparenţei, pentru că: Chiar şi cei mai înzestraţi pot avea şi cele mai mari vicii şi cele mai mari virtuţi; cei care păşesc mai încet, pot totuşi să înainteze, dacă urmează calea potrivită, spre deosebire de cei care aleargă şi astfel de îndepărtează de ea – ne spune Descartes. Pentru ca o astfel de ispitire să nu aibă efect, înţelepţii vechimii căutau mereu să aibă, sau să adopte o metodă. Fie că vorbim de Platon, de Aristotel, de Galilei, de Burke, de Kant, de Hegel, de Holbach şi fără îndoială de Descartes, savanţii au căutat să-şi ordoneze gândirea urmând o metodă care să-i ferească de avatarurile Aparenţei.

În primul rând, Aparenţa nu foloseşte principii în demersurile sale, ci prezumţii, iar cazul acesta poate fi atât de bine exemplificat cu cele două sisteme sociale care s-au dezvoltat în ultimile secole: Capitalismul şi Comunismul. Comunismul porneşte de la prezumţia unei societăţi structurată pe determinările valorilor morale, dar evoluează spre o societate amorală; iar Capitalismul îşi structurează societatea pe valorile determinate de libertate, dar evoluează spre lipsa totală de libertate. Ambele sisteme pornesc din Aparenţă şi crează realităţi paralele care intră în conflicte profunde cu Realitatea Universală. Concluzia ar fi că nici unul dintre cele două sisteme sociale nu este recomandat a fi înlocuit cu celălalt, şi că societatea ar trebui să evolueze spre un sistem care să-şi structureze determinările după o metodă în care Scopul şi Binele să fie cele două principii fundamentale. Şi Scopul, dar şi Binele trebuiesc privite ca fiind categorii filosofice, imposibil de subordonat vreunei ştiinţe din care să se ivească apoi sub forma unei Aparenţe. De procesul acesta al subordonării Scopului şi Binelui, tocmai ne-am bucurat cu asupra de măsură, şi continuăm să ne bucurăm. Ideologiile au transformat cele două principii în aparenţele lor şi de-a lungul unui secol şi jumătate, trunchiul valorilor umane a fost deposedat de cele mai importante determinări, cele care au fost active în lume peste o sută de secole. Potrivit ar fi să ţinem cont de gândirea înţelepţilor tibetani: După multe alte consideraţii asemănătoare, se ajunge la concluzia că mintea nu este nici materială, nici imaterială şi că nu intră în categoria acelor lucruri despre care se poate  spune că sunt sau nu sunt. Întrebările continuă încă şi ajungem la întrebarea referitoare la caracterul compus sau simplu al minţii. Este mintea un lucru simplu? Este un lucru compus? Dacă este simplă, cum de se manifestă în moduri diferite? Dacă este compusă, cum de poate fi adusă la starea de Vid în care nu mai există nimic altceva decât unitate?

 Continuîndu-ne investigaţiile, ajungem să recunoaştem că mintea este liberă de ambele extreme ale unităţii şi pluralităţii. Modul acesta de a privi realitatea îndeamnă să fim deosebit de prudenţi la ispitirile minţii; pentru că, da, mintea ne poate împinge căre tărâmul iluziei fără însă a ne oferi şi mijloace pentru a modifica realitatea. Aşa ajungem să trăim într-o realitate care se depărtează tot mai mult de Realitatea Universală care are o evoluţie indiferentă la Aparenţă.

Read Full Post »