GÂNDURI DE NOAPTE

15  inuarie, 2015

Wilhelm Woriger în a sa Abstracție și intropatie descrie evoluția ca fiind o spirală, și dacă spirele sunt presate, punctele lor se vor suprapune, iar omul poate să-și facă o imagine exactă a lucrurilor comune transportate de istorie, dar și a diferențelor ce apar odată cu inițierea unei noi spire. Tabloului acesta al punctelor evoluției, care alăturate își evidențiază calitățile personalizate, ar trebui să i se acorde mai multă atenție. Se prea poate ca astfel să ne educăm capacitatea de a  nu rămâne prizonieri ai acțiunilor noastre consumate. În cartea sa, Woriger descoperă cum multe dintre atributele umanității noastre rămân captive în lucrurile exterioare care se nasc din acținile pe care le consumăm pentru a depăși un moment sau altul. Dacă acceptăm acest fapt – și până la un punct el este greu de contrazis – , trebuie să acceptăm și nevoia ca fiecare nouă spiră a evoluției să fie tratată ca un nou început și toate informațiile noastre despre ceea ce s-a consumat în istorie să fie reevaluate. Din nefericire astfel de acțiuni se întâmplă foarte rar în istorie și au un caracter de inițiativă singuratică a unei personalități, iar efectele produse vin de cele mai multe ori cu mare întârziere. Cele mai cunoscute, și definite ca atare acțiuni de acest gen, au avut loc în teatru și au fost definite ca momente de reteatralizare. Au fost momente când totul se definea ca un început al unor noi condiții, început care impune noi atitudini, un nou mod de a imagina, sau gândi realitățile.  Un început care își are originile în acele puncte ale spiralei evoluției care se comportă așa cum le definește istoricul german, adică:  o șansă pe care evoluția o are în a-și păstra prospețimea și sensul inițial. . Altminteri suntem foarte tentați să nu băgăm de seamă acest comportament al evoluției. Unul dintre cele mai nimerite exemple ar fi cel al matematicii din care, în perioada de inițiere, suntem obligați să deprindem doar tehnicile operaționale, ca apoi întreaga viață să fim convinși că matematica este știința obositoare care nu se ocupă decât să cotrobăie în diverse moduri după definiții și necunoscute; ceea ce este profund fals. Poate că, dacă am fi deprinși să aprofundăm principiile matematice, am izbuti mult mai lesene să privim  analitic punctele  spiralei evoluției și să sesizăm calitatea de origine a acestora. Ar fi o șansă să ieșim din captivitatea acțiunilor noastre născute din relațiile directe cu obiectele create, care, de cele mai multe ori, ne ascund adevărata realitate, și ne modifică perspectiva.

Pe măsură ce devenim mai dornici să ne bucurăm de calitățile obiectelor pe care le aducem în realitate, ne deprindem să căutăm transferul către acestea a unor abilități de care credem că ne putem lipsi. Dar, odată cu fiecare transfer pleacă din rațiunea noastră și o cantitate anume din atitudinea față de fiind, ceea ce face ca relația cu mediul să fie schematizată substanțial. În atitudinea față de fiind, nu tehnica operațională este importantă, ci conștiința libertății. Pe măsură ce o sumă de abilități sunt transferate către obiectele create, o parte a libertății noastre se transformă în dependență, și tot ceea ce odinioară caracteriza atitudinea față de realitate, devine o atitudine față de obiectul particular și de dimensiunile sale limitate. Realitatea obligă Ființa la educarea capacității de a sesiza cele mai sensibile diferențe dintre particular și general, în această relație intrând și punctele suprapuse ale lui Woringer de pe curba evoluției, pe care Ființa le poate transforma în origini care să contribuie la consolidarea acesteia, a spiralei evoluției. Obiectele, în schimb, obligă rațiunea să-și limiteze relațiile la nivelul dimensiunilor lor, ceea ce determină o ieșire din general, și întreg conținutul din afara dimensiunilor obiectelor devine invizibil pentru Ființă, inclusiv structura curbei evoluției.

Visul omului istoric a fost mereu să atingă capacitatea de a-și armoniza acțiunile cu originea firii, a lumii, a Marelui Început pentru a evita greșelile care au marcat evoluția, și despre care strămoșii săi au lăsat mărturii în diversele creații mitice. Toate acțiunile, ca și relațiile cu obiectele se inițiază din această perspectivă. Visul omului modern este translarea către obiectul tehnologic a unei catități cât mai mare de responsabilitate, și, odată cu aceasta, din conținutul  sursei originare.

Oricât ar părea de ciudat, acțiunile Ființei au caracteristici vectoriale, deoarece poziția sa în realitate este una de corelativ. Ca atare, acțiunile istorice nu au comportamentul unei simple adițiuni, ci efectele asupra viitorului sunt conforme comportamentului vectorial. Se pare că omul istoric cunoștea efectele vectoriale ale acțiunilor sale și încerca să-și armonizeze acțiunile poziției sale de corelativ. Pentru omul modern, care pierde substanțial din conștiința istorică, instinctul de corelativ al omului istoric nu înseamnă mai nimic, sau este intrepretat după algoritmi ce au structuri inadecvate. Întrebarea care s-ar cuveni să ne-o punem este: dacă vom continua să ne golim conștiința de atributele istorice care au mobilat Ființa lungă perioadă; ruptura – ce în mod obligatoriu se va lărgi – va funcționa ca o nouă origine, sau va acoperi cu totul perioada respectivă și vom rămâne fără trecut? Dacă privim lucrurile din perspectiva efectelor unei astfel de rupturi, teoria spiralei evoluției a lui Woringer  merită să intre temeinic în atenția noastră.

Read Full Post »

GÂNDURI DE NOAPTE

16 septembrie, 2014

Neîndoielnic, Cunoaşterea este o categorie care ne poate crea mari bătăi de cap în ceea ce priveşte determinările ei, ca şi a legăturilor pe care le poate avea cu Realitatea Universală. Cu siguranţă, în scrierile timpurii, unei ştiinţe i se atribuiau două determinări esenţiale care derivau una din: Scop şi cealaltă din nevoia  Binelui. Fiecare ştiinţă urmărea să-şi atingă Scopul şi să nu devieze de la calea Binelui. Categoric, legăturile care se năşteau între ştiinţe; fie că se respecta raportul pe care ştiinţa respectivă îl avea cu filosofia, fie că se creau raporturi cu celelalte ştiinţe, aveau ca suport activ cele două principii. Scopul şi Binele erau cele care generau determinările, indiferent dacă erau tratate în virtutea caracterului de generalitate (Scopul-general; Binele-general), sau a celei de individualitate (Scopul-individual; Binele-individual). Scopul şi Binele erau principiile generatoare a perechilor de contrarii (Apud Aristotel), adică a determnărilor care permit delimitarea cauzelor ce duc la apariţia unui efect sau a altuia. Totul făcea parte dintr-un întreg cu care se încerca răspunsul la o întrebare fundamentală: este Unul şi Fiinţa însăşi substanţa celor existente, sau nu.

Am făcut această introducere la cele ce vor urma, din dorinţa de a evidenţia faptul că, în modul de gândire a vechilor înţelepţi se evita cu cerbicie o categorie care se va insinua mai târziu în gândirea teoretică şi va ajunge să dea naştere unui şir lung de falsuri nocive, otrăvitoare, perfide. Este foarte posibil să vorbim de evoluţia celei mai toxice categorii a Realităţii: Aparenţa.

Nu trebuie să ne ostenim a cerceta foarte atent gândirea celor care sunt preocupaţi de respectarea determinărilor pe care le impun Scopul şi Binele, lesne se vede că fiecare demers se clădeşte pe o metodă. Nimic n-a fost făcut fără metodă înainte de apariţia sistemelor bazate pe Aparenţă – care nu are nevoie de metodă; mai mult, o metodă ar încurca teribil nevoia de aventură a acestei categorii care a tins permanent, şi, în bună măsură, a izbutit cam de fiecare dată, să creeze o realitate paralelă, o realitate care să evite tocmai principiile esenţiale ale Realităţii Universale. Realitatea impusă de Aparenţă s-a bizuit mereu pe cauze ce se abăteau atât de la Scop cât şi de la Binele spre care ar fi trebuit să ţintească. Aşadar, Aparenţa creează un Scop, altul decât cel natural, dar şi un Bine care ţine de o natură individuală. Până la urmă, atât Scopul Aparenţei, cât şi Binele sunt individuale, atâta vreme cât nu au carcter de generalitate, ceea ce face ca realitatea astfel născută să fie una care conţine aparenţa unor adevăruri. Învăţaţii tibetani vorbesc despre o astfel de realitate ca fiind un pericol mortal pentru cel care se lasă ademenit, şi pe care îl va aştepta un şir lung de vieţi supuse durerii şi degradări. Fără o metodă este foarte dificil să te poţi feri de influenţa Aparenţei, pentru că: Chiar şi cei mai înzestraţi pot avea şi cele mai mari vicii şi cele mai mari virtuţi; cei care păşesc mai încet, pot totuşi să înainteze, dacă urmează calea potrivită, spre deosebire de cei care aleargă şi astfel de îndepărtează de ea – ne spune Descartes. Pentru ca o astfel de ispitire să nu aibă efect, înţelepţii vechimii căutau mereu să aibă, sau să adopte o metodă. Fie că vorbim de Platon, de Aristotel, de Galilei, de Burke, de Kant, de Hegel, de Holbach şi fără îndoială de Descartes, savanţii au căutat să-şi ordoneze gândirea urmând o metodă care să-i ferească de avatarurile Aparenţei.

În primul rând, Aparenţa nu foloseşte principii în demersurile sale, ci prezumţii, iar cazul acesta poate fi atât de bine exemplificat cu cele două sisteme sociale care s-au dezvoltat în ultimile secole: Capitalismul şi Comunismul. Comunismul porneşte de la prezumţia unei societăţi structurată pe determinările valorilor morale, dar evoluează spre o societate amorală; iar Capitalismul îşi structurează societatea pe valorile determinate de libertate, dar evoluează spre lipsa totală de libertate. Ambele sisteme pornesc din Aparenţă şi crează realităţi paralele care intră în conflicte profunde cu Realitatea Universală. Concluzia ar fi că nici unul dintre cele două sisteme sociale nu este recomandat a fi înlocuit cu celălalt, şi că societatea ar trebui să evolueze spre un sistem care să-şi structureze determinările după o metodă în care Scopul şi Binele să fie cele două principii fundamentale. Şi Scopul, dar şi Binele trebuiesc privite ca fiind categorii filosofice, imposibil de subordonat vreunei ştiinţe din care să se ivească apoi sub forma unei Aparenţe. De procesul acesta al subordonării Scopului şi Binelui, tocmai ne-am bucurat cu asupra de măsură, şi continuăm să ne bucurăm. Ideologiile au transformat cele două principii în aparenţele lor şi de-a lungul unui secol şi jumătate, trunchiul valorilor umane a fost deposedat de cele mai importante determinări, cele care au fost active în lume peste o sută de secole. Potrivit ar fi să ţinem cont de gândirea înţelepţilor tibetani: După multe alte consideraţii asemănătoare, se ajunge la concluzia că mintea nu este nici materială, nici imaterială şi că nu intră în categoria acelor lucruri despre care se poate  spune că sunt sau nu sunt. Întrebările continuă încă şi ajungem la întrebarea referitoare la caracterul compus sau simplu al minţii. Este mintea un lucru simplu? Este un lucru compus? Dacă este simplă, cum de se manifestă în moduri diferite? Dacă este compusă, cum de poate fi adusă la starea de Vid în care nu mai există nimic altceva decât unitate?

 Continuîndu-ne investigaţiile, ajungem să recunoaştem că mintea este liberă de ambele extreme ale unităţii şi pluralităţii. Modul acesta de a privi realitatea îndeamnă să fim deosebit de prudenţi la ispitirile minţii; pentru că, da, mintea ne poate împinge căre tărâmul iluziei fără însă a ne oferi şi mijloace pentru a modifica realitatea. Aşa ajungem să trăim într-o realitate care se depărtează tot mai mult de Realitatea Universală care are o evoluţie indiferentă la Aparenţă.

Read Full Post »