Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘condiţie’

Poate că însă, există șansa – o șansă foarte mare! – să avem de-a face cu o stare derivată din natura subiectivității percepției asupra realității. Este foarte posibil ca toate elementele puse în discuție să-și continuie existența într-o altă natură, în afara capacităților noastre de percepție, ființând în continuitatea Tot-ului, asemănător undelor de formă care se transmit până la momentul în care se ivesc condițiile de a fi reclamtă în realitate variabila a unei formă anume. În felul acesta, procesul descris de Kant, care pune în relație realitatea pură cu realitatea practică, pentru a da naștere unei realități fizice, are toate condițiile să se producă.

Ar fi necesar, pentru a putea obține o comunicare coerentă, din care să eliminăm cât mai mult trădările specific acesteia, să pornim de la eforturile inițiaților de a face cunoscute condițiile  cunoașterii în formele care ating aceste stări speciale ale materiei. Eforturile pe care aceștia le fac pentru a traduce către  neinițiați astfel de forme de cunoaștere sunt puternic deformate de modul în care comunicarea trădează conținutul obiectiv, aducând în prim plan o structură de aparențe care împiedică pătrunderea în substanța obiectivă. Mai mult, pun în evidență o sumă importantă de contradicții în termeni, ca și în judecăți, ceea ce face să se nască o mistică care acoperă regiuni de realitate obiectivă. Această mistică, de multe ori speculată din interese mai ales doctrinare, parazitează înțelesurile profunde și ajungem ca spiritul să fie abătut în zone sterile. Practic, ajungem să fim în permanență orientați către un joc al aparențelor care ne ține departe de obiectivitatea proceselor. Este foarte dificil să te orientezi într-un orizont al adevărurilor extrem de subtile și instabile – unele dintre ele lipsite de reprezentare -, mereu dependente de transmutațiile care se produc în realitatea Tot-ului, transmutații ale căror cauze sunt mereu ascunse de mișcările materiei în diversele ei naturi.  “Nimic nu sta, totul se misca, totul vibreaza” se spune în Kybalion, și nu trebuie să ne gândim doar la mișcarea, doar la vibrațiile ce se produc în natura fizică a materiei, ci – fapt deosebit de important – mai ales la ceea ce se atinge în trecerea prin celelalte naturi – câte or fie ele! -, naturi care impun modificări conforme cu rațiunea naturii respective. Dacă pentru noi este dificil – practic imposibil până la acest moment!– să traducem în înțelesuri rațiunea naturii Universului din care facem parte, cum să avem ambiția de a face acest lucru cu rațiuni ale naturilor Universurilor despre care nici măcar nu avem cunoștință, ceea ce nu înseamnă, cu atât mai mult, că acestea nu există și că mișcarea cărora am fost destinați  se va opri, sau se va abate.  Toate acestea sunt elemente pe care inițiații vechilor științe le puteau pune în construcții care, odată cu trecerea timpului și cu direcționarea evoluției spre anumite orizonturi, și-au modificat înțelesurile până la a  da nașterea unei realiltăți care nu există și în care ne încurcăm tot mai mult.

După cum spuneam, eforturile puținilor inițiați dedicați care au mai rămas, sunt  absolut relative și numai o schimbare de atitudine în lumea neinițiaților ar contribui la aducerea la suprafață a unor sensuri pure cu care să le înlocuiască pe cele care s-au deformat. Așadar, soluția acestei probleme de refacere a mijloacelor de gândire și de cunoaștere stă la neinițiați, și nu la inițiați. Funcția acestora din urmă fiind de a ține în circulație elementele care vor putea fi transformate cândva în instrumente utile. Din nefericire, există printre inițiați destule persoane care sunt mai interesate să câștige adepți pentru diferitele grupuri de practicanți, decât să păstreze puritatea procesului de inițiere, ceea ce face să apară confuzii chiar în doctrinele inițiatice.  Controversele care apar și se dezvoltă între acei inițiați care consideră informațiile despre substanța primordială a Tot-ului o taină și cei care caută formule de a traduce aceste informații pe măsura puterii spiritului unui neinițiat, ajung de prea multe ori să dea câștig de cauză teologiilor de diferite forme. Pentru substanța primordială a Tot-ului nu există formă de înțelegere colectivă, pentru că ea este necognoscibilă și supusă unui permanent proces de purificare prin ea însăși. În plus, noțiunea de înțelegere colectivă este un fals; cunoașterea și în consecință înțelegerea sunt procese strict particulare, cu specificități creative individuale. Dacă lucrurile ar sta altfel misiunea inițiatului ar semăna cu un fel de inginerie în care inițierea depinde de corectitudinea procedurilor aplicate, toate conducând spre o cunoaștere colectivă.  Ori, cunoașterea inițiatului este strict individuală și dependentă de particularitățile specifice ale spiritului acestuia. Pe măsură ce contactul realizat prin tehnicile de inițiere se adâncește, pătrunde în profunzimea substanței, contribuția  particulară a calităților spirituale devin tot mai importante în definirea specifică a informațiilor ce vin din diverse niveluri ale substanței Tot-ului. Cunoașterea nu este un proces uniform și general, ci unul specific și strict dependent de particularitățile sensibile ale spiritului. Iată de ce, nu se poate vorbi despre cunoaștere ca fiind o categorie la care fiecare spirit ajunge în proporții egale și definite identic. Ea nu depinde de factorii exteriori sinelui, ci este strict dependentă de particularitățile acestuia. Nu se dezvoltă în exteriorul ființei, ci în interiorul acesteia, prelungind ființarea substanței Tot-ului în orizonturi subtile ale non-existenței. Astfel, termeni ca: temei, înțeles, spirit, mental etc. nu sunt doar noțiuni care să definească o categorie abstractă, ci obiecte ale unei structuri care se întreține pe sine prin sine, și a cărui cunoaștere se poate realiza prin armonia între particularitățile unui spirit și generalitatea unor astfel de termeni. Ca atare cunoașterea, ca și substanța Tot-ului sunt neegale, nedefinibile și necognoscibile. Cunoașterea este treapta ințiatică a creației; a cunoaște nu înseamnă o adițiune de informații, ci revelarea unor înțelesuri, iar înțelesul reprezintă substanța subtilă a creației. Iată un motiv bun pentru ca, creația să fie continuă și permanentă; din ea, din creație pornesc acțiunile de dezlimitare a multiversurilor cuprinse în Tot. Ea nu este specifică doar pentru universul fizic, care reprezintă orizontul existenței, ci și pentru cele mai de nebănuit multiversuri cuprinse în Tot. Diferă doar naturile, modurile și procesele acesteia, adică stările care duc  la formele specifice  ale respectivului univers.

Teoria Subconștientului Colectiv a lui Jung și Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake, dincolo de modul în care au revelat modurile de comunicare a substanței, sunt importante și pentru că sugerează ierarhizarea informației după imperativul diferenței de potențial. Primele unde care devin forme sunt acelea care au funcția de a umple un gol al prezentului, unde pe care organele receptoare – cum ar fi ADN-ul – le sesizează și le transformă în informații esențiale pentru creație. Nu trebuie, sub nici o formă, ca acestea să fie cele mai importante, ci cele mai oportune. Procesul de creație, odată pornit se va rafina și va selecta informații din ce în ce mai substanțiale. Aici avem de-a face cu un proces de adițiune care se desfășoară concomitent cu acela de eliminare. Cele două procese trebuie să aducă forma, prin procesul permanentei creației, la stadiul de a distila funcțiile acesteia și a le prepara pentru a putea trece într-o altă natură a substanței. Cel mai  sigur este că acest proces a pornit inițial din sine, și este cel care face ca Tot-ul să fie continuu, necognoscibil și indestructibil.

Acțiunile ce se desfășoară pe parcursul oricărui moment al procesului de creație, sunt spontante, uice și irepetabile, întreținând astfel necognoscibilitatea. Agnosticii, afirmând ca necognoscibilitatea este piedica de netrecut în calea cunoașterii, greșesc fundamental, pentru că funcția fundamentală a necognoscibilității este să înlăture opțiunea, cea care ar împiedica unda de formă să-și urmeze destinul pe care i l-a hărăzit diferența de potențial. Opțiunea are nevoie de un proces de alegere, ceea ce ar duce la dispariția spontaneității din creație, afectând, în felul acesta, continuitatea.

Sheldrake afirmă că undele de formă pornesc dintr-un câmp de formă și, atunci când le numește: ”unde de formă” nu înțelege și nu le acordă un specific, o particularitate, datorită căreia ia naștere o formă anume. Undele de formă sunt vibrații ale unei lungimi de undă unice care  datorită  coeficientului Δ particular pot fi activate de către o anume diferență de potențial. Vorbim de o diferență de potențial instabilă, care se transformă mereu, ca atare unda de formă, pentru a fi activată, trebuie să răspundă rapid impulsului lansat de diferența de potențial. Odată activată, ea va acționa asupra unor elemente de substanță din care va lua naștere o formă, menită să anuleze diferența de potențial. Aceasta este o problemă a prezentului imediat și, ca atare, unda de formă trebuie să inducă impulsuri specific, coerente, în baza cărora procesul de creație inițiat să dea naștere entităților unice care sunt dedicate acestui moment al evoluției, pornind de la o anume diferență de potențial care ar risca să deterioreze continuitatea. Procesul de creație despre care vorbim nu se produce cu un scop anume și nici dintr-o intenție anume, ci punctual, să anuleze o anume diferență de potențial pe care realitatea în evoluția ei o aduce la un nivel în care ar putea afecta continuitatea. Ca atare, creația este menită să întrețină continuitatea, dând naștere mereu formelor unice, care, la rândul lor vor stimula crearea altor etități unice. Aparent, creația unică nu are cum să întrețină continuitatea, dar este doar o aparență, pentru că formele unice  – prin funcțiile lor specific – lărgesc spațiul în care acestea activează, îl dezlimitează, permițând substanței din nonexistent să introducă în orizontul existentului fasacicole de unde ale căror vibrații vor participa la crearea de forme unice în feluritele naturi ale acestuia. La rândul său, existentul, prin transmutația formelor dintr-o natură în alta, eliberează în nonexistent unde care vor participa la menținerea mișcării și vibrației universale. Din descrierea acestui proces, se poate trage o concluzie logică: continuitatea nu se poate întreține în lipsa formelor unice, obținute prin creație, pentru că doar ele mențin expansiunea în nonexistent și stimulează transmutația care adaugă vibrații în masa acestuia. În aceasta constă forța undelor de formă, căreia o contemporaneitate îi datorează ceea ce numim în mod comun coeziune, dar care nu este altceva decât modul în care unicitatea își manifestă particularitatea, acționând asemeni unui fascicol de unde.

Cel care citește aceste rânduri, dacă este captivul modului de a fi al naturii fizice, care este esența Universului nostru, se va lovi de limitele respectivei naturi, și va refuza să accepte  ceea ce nu poate fi controlat – sau ce nu se verifică – prin funcțiile pe care le întreține. Dar, dacă va încerca să-și elibereze conștiință de sub influența strictă a limitelor despre care vorbesc, va izbuti să accepte faptul că există posibilitatea unei construcții care să mențină – la nivel primordial – substanța Tot-ului ca o realitate a spiritului. Cel puțin, asta ar fi limita cea mai extinsă pe care ne-o permitem. Totul este spirit, altfel neputând să presupunem aceste mișcări dinspre nonexistent spre existent și de la existent spre nonexistent, și nici  substanța Tot-ului cu cele două moduri de ființare: formă și vibrație. Toate eforturile pe care spiritele carteziene le fac să păstreze informațiile cu care operează în limitele stricte ale naturii fizice, se lovesc de moduri de a fi ce nu pot fi explicate doar prin procesele fizice. Cei mai expuși efectelor cărora le dau naștere modurile despre care vorbim, sunt fizicienii. Fapt pentru care ei sunt și cei mai dispuși să accepte posibilitatea ființări și  a altor naturi, a legăturilor dintre aceste naturi, dar și a calităților pe care substanța Tot-ului le are, dincolo de capacitatea noastră de a împinge rațiunea. Cu alte cuvinte avem de-a face cu probleme ale conștiinței, și ca atare, acest organ ar trebui antrenat dacă vrem să ne lărgim capacitatea de cunoaștere și de control asupra informațiilor aflate în circulație. O afirmație, făcută de un înțelept hermetic cu multă, multă vreme în urmă:  “Acela care intelege adevarul naturii mentale a Universului, este deja bine inaintat pe drumul maestriei”, și care binențeles este evitată și, mai mult, negată, de mințile moderne, deschide o fereastră spre orizonturi pe care am putea să le cunoaștem antrenându-ne conștiința tot atât de temeinic precum facem cu rațiunea.

Read Full Post »

Dacă te cheamă Zenon ştii că infinitatea nu este un echivalent al continuităţii, cel puţin nu în accepţiunea pe care i-o dă definiţia; nu este ceva înfiinţat într-un punct şi care se dezvoltă în mod continuu. Infinitul este de fapt o lungă serie de înfiinţări care cumulează calităţile din parcursul unei evoluţii. Fiecare înfiinţare preia o sumă de informaţii de la  precedenta la care  adăugă altele noi. De fapt, infinitul ajunge în anumite momente să fie substanţial diferit de el însuşi. Uneori ajunge să nu se mai recunoască pe el însuşi, ceea ce crează probleme serioase în evoluţie.  Poate că Aristotel a definit cel mai bine condiţia infinitului chiar dacă cel care a înţeles-o mai temeinic a fost Zenon. „Căci atunci când luăm în consideraţie o înlănţuire de cauze mijlocitoare, care au la un capăt al lor o cauză primă, iar la cealăltă extremitate o cauză ultimă, e neapărat necesar ca prima cauză să fie cauza tuturor acelora ce derivă din ea.” – spune stagiritul şi ne poate face să înţelegem că o cauză nu este un dat, ci o înfiinţare. Condiţile ca înfiinţarea să ajungă o cauză anume sunt extrem de subtile şi derivă din motivarea inefabilului. Parcursul motivării inefabilului este un proces extrem de capricios şi sensibil, motiv pentru care codiţiile apariţiei unei cauze trebuie să fie constant unice şi irepetabile.

Imaginea pe care – în general – o avem astăzi despre infinit este rezultatul axiomaticii pe  care matematica a cultivat-o, o axiomatică la care Zenon n-a vrut să participe, aşa că aporiile sale caută să devedească faptul că infinitul  se poate împărţi la infinit şi nu este cel definit de matematicieni. Poziţia lui este aceea a unui filosf în acest caz. Pentru raţionalişti, să faci o astfel de afirmaţie este o prostie fără margini şi nu înseamnă  decât să cauţi nod în papură. Infinitul este  unitatea generală de raportare a mărimilor finite la ele însele, prin raportarea la infinit, şi cu asta basta. Atitudinea lor, a raţionaliştilor,  ar fi de înţeles, şi acceptabilă, dacă nu ar exista marimi ca cele pe care Jung le defineşte în subconştientul colectiv, sau chiar în subconştientul individual, mărimi care au ca rezultat tocmai naşterea de realităţi ce devin componente ale infinitului. Informaţiile ce se transmit cu contribuţia subconştientului colectiv sunt atribute ale inefabilului, şi totuşi ele se dovedesc a fi mărimi cu toate calităţile acestei noţiuni. Sigur, lucrurile au devenit mult mai uşor de definit şi de perceput odată cu relativitatea, chiar dacă – se pare – ar fi nevoie să ne aplecăm cu ceva mai multă atenţia asupra lor, deoarece dovedesc că inefabilul poate fi încadrat într-un sistem de dimensiuni. Faptul că abstractul acestora le face imperceptibile raţiunii noastre este o altă poveste. Interesant, din ce în ce mai interesant, începe să fie mecanismul de translare din sistemul acestor dimensiuni ale inefabilului, în sistemul de dimensiuni pe care îl percepem cu mijloacele noastre. Acest mecanism se dovedeşte a fi, încă, o piedică serioasă în a  lărgi orizontul cunoaşterii. Este extrem de dificil să stabilim termeni cu un conţinut stabil şi comun conştiinţelor omeneşti, dar – în egală măsură – şi să  producem dovezile pe care raţionalismul le invocă. Sistemele logice create de Freud, Jung sau Shaldreke, şi care opereză cu unităţi generate de identificarea calitativă a  mărimilor, dovedesc existenţa sistemelor care contribuie permanent la procesul înfiinţării. Astfel sunt întreţinute calităţile care oferă infinitului condiţia permanenţei. Desigur, vorbim despre un proces extrem de subtil, care poate fi cu uşurinţă negat de pe poziţii raţionale. Fapt care – după umila-mi părere – este cu totul lipsit de importanţă atâta vreme cât el produce efecte. Mai ales efecte pe care le resimţim permanent. Poate că ar fi fost mai uşor să largim câmpul abstracţiunii în gândire, dacă matematicienii nu ar fi renunţat la simboluri, în favoarea formelor. Astfel, fiecare mijloc înfiinţat şi care ar contribui la cunoaştere, ar fi  creat instrumente cu care să se devedească faptul că, identificarea calitativă a unor mărimi semnalează prezenţa unui sistem de dimensiuni ale inefabilului, şi că vorbim despre o altă condiţie a materiei în raport cu infinitul. Imaginea aceasta a materiei care se raportează la infinit este destul de stânjenitoare, pentru că ajungem adesea în puncte unde am avea nevoie de instrumente cu care să probăm că materia nu este însuşi infinitul, şi că  vorbim de două categorii distincte.  În cazul acesta, identificarea calitativă ar deveni cu adevărat operaţională, contribuind la înfiinţarea de unităţi de cunoaştere, ca şi a altor sisteme de dimensiuni. Cu certitudine am putea depăşi unele limite care, în momentul de faţă, ne blochează percepţia raportului general-particular a infinitului; o temă foarte dragă lui Zenon, dar privită cu scepticism de Aristotel.

Raportul acesta general-particular – atunci când vorbim de infinit – a dovedit în lungul istoriei, că este un obiectiv ce ţine mai mult de filosofie şi nu de ştiinţele particulare. Relativitatea a fost, şi rămâne, teoria care s-a apropiat cel mai mult de graniţa – pe care suntem în stare s-o percepem noi – poziţiei materiei faţă de ea însăşi. Dar Teoria Relativităţii este în primul rând un instrument filosofic, şi doar mai apoi unul matematic, sau fizic. Este una dintre puţinele teorii ale matematicii moderne care mai operează cu simboluri, ceea ce are ca rezultat o lărgire exponenţială a orizontului operaţional.

S-ar putea spune că filosofi ca Hermes Trismegistul, Pitagora, Zenon au fost cu mult mai aproape de această graniţă, şi că, în momentul de faţă, ne găsim într-un punct foarte delicat pe care ni l-am impus singuri prin repetarea la nesfârşit a unor gesturi mimetice legate de atitudini ce ţin de morală. Se pare că am ales – cu bună ştiinţă oare? – să îngustăm orizontul cunoaşterii în căutarea instrumentelor de care avem nevoie. S-a instaurat convingerea că aşa zisa „specializare” este metoda care va da instrumentele acestea, iar rezultatul obţinut este că vedem din ce în ce mai bine vârful nasului.

Dacă am încerca să punem faţă în faţă atitudinea vechilor filosofi şi pe cea a savanţilor contemporani, vom constata că: cei din vechime se străduiau să obţină mereu maximul de generalitate a unei probleme; metoda era simplă se cumulau toate particularităţile ce se puteau obţine dintr-un sistem şi se extrăgea o regulă de generalitate: Legea Corespodenţei a Trismegistului – de exemplu – spune: „Ceea ce este sus este şi ceea ce este jos, ceea ce este jos este şi ceea ce este sus.” Filosoful defineşte astfel un raport între particularităţile „din afara unui sistem de referinţă” şi cele din interiorul acestuia. Imaginea generalităţii obligă gândirea la o anumită atitudine adaptată raportului dat, şi la creare anumitor instrumente de analiză. Nu discutăm aici nici acurateţea instrumentelor şi nici natura lor, ci faptul că orizontul are o anumită geografie şi un anume relief; atitudinea savantului modern este aceea de a izola elementele unui orizont şi a stabili regulile particularităţii. În cazul acesta orizontul  în cauză devine o entitate separată de geografia şi relieful unui sistem general şi generează ceea ce Heidegger defineşte: „Astfel, adevărul a ceea ce se află în realitatea nemijlocită (de pildă cel al bunurilor materiale) se deosebeşte în chip specific, în calitatea lui de stare-de-descoperire, de adevărul fiinţării care suntem noi înşine, adică de starea-de-deschidere a Dasein-ului existând.” Nu mai putem vorbi de o regulă a generalităţii ca în legea Trismegistului, care să funcţioneze atât “sus” cât şi “jos”, ca atare, infinitul este definit ca un termen la care materia se raportează, nu ca o condiţie în care materia există.

Să iniţiezi un dialog între aceste două atitudini este mai degrabă inutil, deoarece termenii utilizaţi în comunicare sunt o piedică prin însăşi semnificantul conţinutului lor.

Unde mai pui că apar problemele grave de definire unitară a contemporaneităţii. În cazul în care materia se raportează la infinit, contemporaneitatea devine un atribut esenţial al materiei, care evidenţiază forţa actualităţii. Este nevoie continuu să existe o actualitate care să se raporteze infinitului şi să întreţină raportul; dar,  dacă materia este însăşi infinitul, contemporaneitatea îşi extinde  efectele asupra tuturor stărilor acesteia, iar actualitatea nu mai poate fi definită doar printr-un „acum”, ci prin procesul cumulativ al calităţilor materiei, cele care fac infinitul posibil. Ca atare, infinitul apare fiind un proces cumulativ, şi în consecinţă poate fi împărţit la infinit.

Dacă încerci să te extragi din interiorul a ceea ce numim îndeobşte lume, şi să obţii astfel o imagine a generalităţii acesteia, poţi observa două tendinţe care coexistă şi care sunt deosebit de active. Una dintre ele tinde să acţioneze conform regulilor derivate din raportului dintre materie şi infinit. Pentru cei care îmbrăţişează o astfel de atitudine, actualitatea este esenţială, şi ea este cea care hotărăşte  fiecare acţiune. Tot ce determină o astfel de lume porneşte de la realaţii de raportare, fie ele în intriorul ei, fie în exterior; cea de a doua tendinţă,  cea care socoteşte materia ca fiind însuşi infinitul tinde să relativizeze relaţiile din fiinţa materiei. Contemporaneitatea nu se mai supune deplin actualităţii, ci tinde să înfiinţeze, prin acţiuni de cumulare a unor calităţi, şi astfel, să obţină un infinit care funcţionează ca o fiinţă deplină.

Read Full Post »

Există o condiţie, care marchează cu multă subtilitate, modalitatea în care un fiind  – privit ca întreg – există şi poate fi cunoscut. Oricare ar fi acest fiind, nu poate fi definit ca întreg decât atunci când putem să identificăm procese ale raportului: configurare-recunoaştere.

Configurarea reprezintă totalitatea proceselor responsabile în geografia orizontului din afara conştiinţei, orizont către care conştiinţa se raporteză la rândul ei; şi care este o totalitate de care putem profita, sau una din cauza căreia suferim. Este foarte posibil ca pe parcursul existenţei unui fiind – oricât de lungă, sau de scurtă ar fi aceasta – să nu reuşească armonizarea recunoaşterii, cu ritmul, formele şi procesele din parcursul configurării. Şi ritmul, şi formele, şi procesele iniţiate de configurare sunt efemere, sunt volatile; tot ceea ce rămâne oarecum stabil este, ca să spunem aşa, o serie de depozite de materie pe care configurarea se sprijină în parcursul existenţei pentru a-şi activa legăturile dintre formele în evoluţie. Procesul de creare neîncetată de forme este dominat de condiţia fundamentală de armonizare. Atenţie!, de armonizare şi nu de echilibru; de altfel vechii filosofi nu foloseau pentru a defini condiţia raporturilor dintre diverse elemente termenul de echillibru; respectiva noţiune a fost introdusă cu mult mai târziu în expresiile ce au fost aceptate prin influenţa argoului matematic sau fizic.  Formele produse prin configurare crează neîncetat realităţi supuse mereu presiunii iniţiate de raporturile evoluţiei. Configurarea nu numai că nu se poate sustrage mişcării, ci este unul din factorii care o întreţin, şi este foarte posibil ca începutul unei acţiuni de configurare să fie negat de acţiuni din  parcursul acesteia, ceea ce are ca rezultat ramificarea unui parcurs. Oricât de simplu sau de stufos ar fi  parcursul configurării sensul este unic şi respectă principiul lui Boltzmann.  Dacă este să credem în Teoria Morfogenetică (Rupert Shaldreke), ca şi în cea a  Subconştientului Colectiv (Jung), şi nu văd motivul pentru care n-am crede, tot ce înseamnă informaţie este mereu în afara materiei şi folosită de configurare pentru a da sens şi direcţie proceselor iniţiate. Spiritele care s-au oprit la limita pe care materia o trasează cunoaşterii din folosirea rapoartelor între elementele perceptibile, vor numi o astfel de viziune, mistică. Pentru astfel de spirite, supremă este relaţia cu proba empirică (cea care îi provoca lui Kant mari îndoieli), şi care, este foarte posibil, întreţine tendinţa din ce în ce mai accentuată, de a transforma formele tehnologice în instrumente cărora să le predăm gestionarea existenţei. Până la urmă, cred astfel de spirite, perceptibilul poate fi însuşit prin canale diferite, fie că aceste canale sunt direct create şi întreţinute de oameni, fie că sunt obţinute prin activităţi ale instrumentelor create de oameni, fie că sunt apanaje ale unor entităţi la care aceştia, oamenii, nu s-au gândit încă. Privită mai cu atenţie, studiată până în miezul ei, o astfel de teorie susţine pînă-n final, cu alte mijloace, faptul că toate, dar absolut toate entităţile universului sunt supuse relaţiei dintre cele două componente fundamentale: configurarea şi recunoaşterea. Dar, nu vorbim aici doar despre oameni şi despre cele câteva elemente aparţinătoare configurării, pe care am ajuns să le cunoaştem oarecum în existenţele lor particulare; printre acestea fiind: sistemul de dimensiuni la care se raportează, sau modul de cunoaştere a unei realităţi datorat specificului formei respectivei entităţi care să indice poziţia punctului de cunoaştere şi orientare într-un orizont . Universul este însă format dintr-un număr oarecare de matrici care se definesc prin particularităţile lor. Pe unele le-am catalogat, pe altele (şi probabil acestea sunt cele mai multe) nu.  Raporturile dintre aceste matrici formează până la urmă determinări cauzale ale procesului de configurare. Toate entităţile definibile ale univesului sunt cuprinse într-un asemenea joc: cel impus de configurare şi recunoaştere. Mereu suntem tentaţi să folosim pentru studiere particularităţile oferite de entitatea ce suntem; încrezători fiind în faptul că pe aceasta o cunoaştem cel mai bine. Cel mai bine, în raport cu ce? Cel mai bine până la ce nivel?

Cercetările înfăptuite în fizica quantică, în biologie şi în genetică tind să releve că ar trebui să se acorde o atenţie  deosebită unei nevoi, ce pare să nu ne fie de fel la îndemână, şi anume: abstractizarea. Fiecare model creat în laboratoreale ştiinţei sfârşeşete prin  a pune la îndoială unele calităţi ale perceptibilului, mereu altele, şi prin relevarea unor atribute derivate din abstract, ceea ce ar presupune ca, atât oamenii de ştiinţă, cât şi filosofii, dar şi lingviştii şi creatorii să refacă principiile după care au structurat recunoaşterea. Pentru multă, vreme matematica era ştiinţa pe care se putea sprijini legăturile recunoaşterii cu forme ale abstractului şi apropierea acesteia de configurare. Putem spune că şi astăzi, chiar dacă matematica, împinsă de nevoile industriei, tehnologiei şi de problematica economică, a devenit cu mult mai preocupată de forme decât de simboluri; chiar şi aşa,  foloseşte în continuare un limbaj cu o mare putere de abstractizare. Modelele de gândire oferite de filosofi ca Pitagora sau Zenon ne-ar fi de mare ajutor în astfel de momente pentru a izbuti să definim  relaţiile dintre configurare şi recunoaştere.

Raportul configurare-recunoaştere a devenit tot mai greu de cunoscut prin atributele sale creative, ascunse fiind acestea de modul cum a evoluat modalitatea de a gândi, dar cel mai grav lucru e că, sunt momente când calităţi, sau forme, ale acestuia sunt tot mai greu  de pus într-un model de limbaj, ca atare tind să fie eliminate din relaţiile de comunicare. Am putea să considerăm că, lumea modernă s-a depărtat atât de mult de o relaţie firească cu abstractul încât am pierdut acele simboluri (mai degrabă am modificat conţinutul acestora) pe care altă dată le foloseam în diferitele forme de limbaj; iar pierderile – care s-au produs într-un timp relativ scurt – au osificat structura mentalităţilor sociale. Ori, relaţia configurare-recunoaştere  a fost şi este  greu de urmărit, mai ales  datorită apariţiei şi dispariţiei continui a unui număr din ce în ce mai mare de entităţi care contribuie la modul cum evoluează  subtilităţile  din structura  procesului de configurare universală. Uşor n-a fost niciodată, dar modul regretabil în care continuăm să superficializăm relaţia noastră cu abstractul, face ca înţelesurile legate de  configurare să devină tot mai confuze. Potenţialul configurării este practic inepuizabil, pentru că se naşte continuu din sine (este, dacă vreţi însăşi Creaţia), şi legăturile care se produc cu fiecare nouă ipostază de configurare ar avea mare nevoie de însuşirile abstractului pentru a le putea stabili funcţiile şi a hotărî locul lor în cadrul determinării. Cu cât vom continua să vulgarizăm, în numele liberalismului, noţiuni care definesc caracteristici particulare ale abstractului, cu atât contactul cu procesul de configurare va fi mai dificil, iar recunoaşterea va sărăci pe măsură. Echilibrul care trebuie păstrat între nevoia de liberalism şi cea de apărare şi dezvoltare a valorilor abstractului, necesită instrumente pe care omenirea, se pare, nu le-a cunoscut până la această dată – poate că ar fi un motiv suficient să recitim o carte ca „Numele trandafirului” a lui Umberto Eco  cu o mai adâncă luciditate. Dincolo de suprafaţa – şi de ce nu de aparenţele – cu care mijloacele tehnologice ne ispitesc, nu pare să găsim acele căi pe care modelele de abstractizare propuse de vechile antichităţi le înfiinţau. Piramidele egiptene, uriaşele temple asiriene sau persane, templele indiene, sau greceşti, simboluri prin sine, şi care, dincolo de valorile religioase, sau de staturile morale pe care le propuneau, încercau să întreţină o conduită a abstractului capabilă să stabilească legături cu procesul atât de subtil al configurării. Nu trebuiesc ocolite nici catedralele gotice din această ecuaţie, cu tot limbajul lor esoteric menit să întreţină, să hrănească şi să menţină proaspete relaţiile configuraţiei cu recunoaşterea. Ba, chiar să caute instrumentele pentru scurtarea distanţei dintre configurare şi recunoaştere. Poate că ar trebui să-i mulţumim – dacă am înţelege profunzimea spirituală a aventurii – lui Antoni Gaudi pentru faptul că a prelungit până în zilele noastre genul acesta de mărturie. Capacitatea de a accepta şi însuşi limbajul abstracţiunii este, în fond, începutul unui drum anevoios spre libertate; astfel ne-am putea desprinde din capcana perceptibilului care ne transformă în nişte prizonieri, fără mari şanse de a găsi căile spre evadare. Nu este de loc uşor să eviţi necruţătoarea capcană a perceptibilului; până la urmă uneltele cel mai active ale entităţii ce suntem rămân simţurile şi avem credinţa că le-am inventariat cu precizie. Sau cel puţin aşa credem: că am izbutit să le inventariem cu precizie; chiar dacă uneori ne tulbură anumite semne că ar mai putea exista şi altele. În viaţa speciei pe care o reprezentăm există două orizonturi care ne-ar putea ajuta – şi ar fi timpul să schimbăm multe din atitudinea ce impune legăturile cu ele -, vorbesc de Muzică şi de Teatru. Geografia şi geometria acestor orizonturi sunt hotărâte de un necondiţionat joc al distanţelor dintre configurare şi recunoaştere. De foarte multe ori acest joc ne aşează în originea unor multiple sisteme de dimensiuni, ceea ce facilitează un contact nemijlocit cu abstractul. Nu este puţin lucru, ba, mai mult, l-am putea transforma într-un mijloc de a crea instrumente pentru un contact fertil cu întregul. Continuăm, însă, să ne mulţumim cu antrenarea acelor simţuri care se definesc prin percepţie, sau prin acea zonă a percepţiei ce  relaţionează optim cu raţiunea. Poate că nu este întâmplător faptul că până la o anume vreme, spiritul unui filosof era înclinat în mare măsură şi către matematică şi ştiinţele naturii,  şi nici că filosofia asiatică a cunoscut un traseu specific care se adresează mai ales spiritului. Modele ca cele propuse de Pitagora sau Zenon, căutau cu asiduitate întregul şi nu împărţirea în părţi. Pentru astfel de filosofi, realitatea este cuprinsă, şi trebuie să rămână cuprinsă în întreg, ceea ce înseamnă că nu există idee, sau raţiune definibile separat, ci ele sunt atributele unui întrreg, din care se nasc funcţii ce fac realitatea recognoscibilă în toate subtilităţile ei. Gândirea noastră de după Leibnitz s-a îndepărtat – am putea spune subiectiv, poate prea subiectiv – de principiul „raţiunii suficiente”, uitând mai ales de enunţul sensualist completat de filosof: „Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simţuri. În afară de intelectul însuşi.” Acest „în afară de intelectul însuşi.”, poate fi catalogat ca o esenţă a raportului configurare-recunoaştere şi ar putea să fie motivul pentru care ar trebui să privim din alt unghi de vedere instrumentele propuse de teorii ca: Teoria Subconştientului Colectiv a lui Jung, Teoria Morfogenteică a lui Rupert Shaldreke, sau Teoria Relativităţii Generalizate a lui Eistein. Coroborate, respectivele teorii ne-a putea călăuzi spre redefinirea termenilor de: Entitate, Fiinţă,  Raţiune, Conştiinţă ş.a.; privind totul prin prisma întregului obiectiv şi nu a părţilor subiective. În orice condiţii ar fi prezentată, o parte rămâne subiectivă şi particulară. Dezvoltându-se continuu din sine, ajunge să modifice substanţial viziunea asupra întregului, ca atare, noi ajungem să privim spre o realitate care nu există, ci pe care o pretindem.

Un astfel de punct de vedere, va face desigur ca un termen precum Contemporaneitate să caute a fi redefinit şi întregit, pentru că apar destul de multe întrebări despre fiind-uri şi despre relaţiile acestora. Pare ca definiţia Contemporaneităţii în parte să fie diferită în cazul părţii de cea a întregului. Cine cu cine este contemporan în parte ştim – sau cel puţin aşa pretindem -, dar întrebarea care se pune ar fi: cine cu cine este contemporan în întreg?

Poate că ar fi mai uşor de găsit un răspuns dacă am încerca să acordăm ceva mai multă atenţie întregului, în fiindul căruia găsim nestatornicul şi buclucaşul raport configurare-recunoaştere.

Read Full Post »

20 septembrie, 2015

Vă mai amintiţi un dialog de genul: „Ai citit cutare carte?” „Nu, n-am avut timp, am răsfoit-o, doar.” În copilăria şi adolescenţa mea, era considerat un răspuns stânjenitor, pentru că indica, fie că nu ai de gând să citeşti respectiva carte, fie că nici măcar n-ai auzit de ea.

Dar nu despre lectură  va fi vorba în cele ce urmează, ci despre verbul a răsfoi, verb care indică cel mai adesea, o înclinaţie spre superficialitate, spre tentaţia de  a evita receptarea unui întreg, dar – ceea ce este cel mai grav – despre  crearea unei realităţi paralele cu cea universală. O realitate care are cu totul alte temeiuri, o  altă logică şi alte înţelesuri, ca să nu mai vorbim despre adevărurile profund modificate. René Berger sesiza efectele acestui verb pe la începuturile anilor ʼ70 ai secolului trecut, într-o perioadă când mijloacele tehnologice începuseră deja să-şi arate efectele asupra conştiinţei umane, dar, mai ales asupra modului în care se va structura raţiunea, în noile condiţii. Treptat, mijloacele tehnologice acţionau – şi acţionează – asupra raţiunii, modificându-i structura, ceea ce modifică radical bazele configurării mentalităţii. Datorită lor am ajuns astăzi dependenţi de sumedenie de drăcovenii pentru care se depun eforturi consistente să fie create, chiar dacă, după scurt timp zac părăsite prin diferite unghere, de cele mai multe ori înlocuindu-se unele pe altele.

De prin anii ʼ60, ai aceluiaşi secol, mijloacele tehnologice începuseră deja să tenteze conştiinţa cu posibilitatea răsfoirii realităţii. Apăreau tot mai multe moduri prin care răsfoirea să devină tot mai atractivă, şi televiziunea juca un rol important în acest joc. Fiecare reportaj care relata – „de la faţa locului” – un anume moment al unei realităţi, era în fapt o rasfoire a respectivului moment. Orice răsfoire, făcută cu scopul de a fi prezentată ca o „informare” către un terţ, nu este altceva decât un gest de manipulare, pentru că adevărurile realităţii prezentate sunt rupte de temeiurile lor. În felul acesta, temeiurile respectivelor adevăruri sunt înlocuite cu temeiurile celui care face informarea şi devin direct dependente de personalitatea acestuia; iar un adevăr rupt de temeiurile sale poate lesne deveni minciună. Din perioada în care René Berger scria despre mijloacele tehnologie care instaurează răsfoirea ca instrument de a crea realităţi paralele  cu cea universală, lucrurile au evoluat iute, şi manierele de răsfoire s-au diversificat exponenţial. Tehnologia inteligentă a adăugat mijloace cu mult mai complexe şi mai capabile de a crea dependenţă de răsfoire. Toate aceste mijloace sunt astfel concepute, încât se adesează unei mulţimi. Cele mai multe pornesc de la studii care să stabilească specificul mulţimilor, şi abia apoi sunt create mijloacele, a căror limite sunt trasate de graniţele intereselor mulţimii vizate

În prezent, apoape că s-a uitat despre Autorul care se adresează individului; tot ce aparţine de domeniul comunicării tinde să conceapă mesaje pentru o mulţime. Mijloacele de comunicare sunt gândite pentru a antrena mulţimi, uitând definitiv de importanţa individului şi a relaţiilor acestuia cu o realitate. E mai uşor să spunem că, însuşi individul a uitat de sine, şi  ţine să fie aparţinător al unei mulţimi.

Până la apariţia şi dezvoltarea acestei maniere, individul era cel căruia se adresa Autorul, şi chiar dacă era vorba despre forme concepute pentru a fi prezentate în faţa unei mulţimi, mesajul era adresat tot individului. Spectacolele de teatru sau de film adunau o mulţime de oameni, dar condiţiile de receptare erau individuale.

Ne-am obişnuit să facem paralele între lumea pe care răsfoirea a creat-o şi cea a societăţii tradiţionale, ce se baza pe cu totul alte principii ale existenţei. Desigur, facem astfel de comparaţii pentru a sublinia gradul de superioaritate la care am ajuns în contactul noastru cu realitatea. Suntem practic orbiţi de tot ceea ce mijloacele tehnologice au ridicat în jurul nostru. Suntem orbiţi şi incapabili să realizăm distanţa  la care ne aflăm de realitatea universală. Semnalele care vin din aceasta, ar arăta că ne-am îndepărtat periculos de fundamentele realităţii pe care universul o întreţine, dar, în egală măsură, semnalele realităţii pe care am creat-o prin răsfoiri repetate ne încredinţează că suntem cuprinşi într-un sistem solid, cale mai bun de la facerea lumii. Că suntem aparţinătorii unei realităţi, ăsta este un lucru cert, întrebarea care se pune este: cărei realităţi aparţinem? Judecând în logica simplă a lucrurilor; împreună cu realitatea noastră suntem cuprinşi în realitatea universală, ceea ce nu poate fi negat, dar, problema este dacă, orbiţi fiind de realitatea noastră, cea creată prin resfoire, mai putem percepe adevărurile şi tremeiurile realităţii universale. Mai mult, realitatea creată prin răsfoire are oare aceeaşi unicitate a formelor către care se ne raportăm ca realitatea universală?, sau am ajuns să ne raportăm fiecare la forme pe care ni le creem prin răsfoire.

Seria de întrebări incomode, pe care o generează noua situaţie a societăţii omeneşti, ar merita ceva mai multă atenţie, şi mai puţină aroganţă, mai ales atunci când o opunem societăţii tradiţionale, care de  câteva zeci de mii de ani a izbutit să asimileze toate transformările – fie ele naturale, fie provocate de activitatea directă a omului -, derivate din contactul  nemijlocit cu realitatea universală. În toată această perioadă, nu a existat o realitate intermediară, care să ascundă adevăruri şi temeiuri ale realităţii universale, ci, toate acţiunile omului se produceau pornind tocmai de la acestea. Afirmaţia că o asemenea stare de fapt este generată de nevoia de a ajunge la o societate care să-i ofere omului modern premisele unei existenţe aproape utopice, ar trebui analizată cu ceva mai multă atenţie. Conform unei tendinţe apărute după cel de al doilea război mondial, în această afirmaţie s-ar putea ascunde interesele unor grupări fie politice, fie economice, fie administrative. Şi, ceea ce începe să devină sesizabil, este faptul că astfel de grupuri nu mai sunt izolate, ci numărul lor creşte odată cu diversificarea formelor de interes. Răsfoirea devine un instrument, care oferă unor asemenea grupuri, mijloacele de a manipula adevărurile pentru a crea o realitate perisabilă, care dispare odată ce interesul şi-a schimbat semnul. O astfel de realitate, alunecă peste realitatea universală şi, de cele mai multe ori, intră în conflict cu aceasta. Poate că, nu ăsta ar fi cel mai culpabil lucru, dacă, odată ce realitatea perisabilă s-a stins, nu ar apărea o confuzie de cele mai multe ori dramatică şi care provoacă daune importante. Când vorbesc despre „grupuri de interese”, vă rog să nu vă gândiţi sub nici o formă la conspiraţii modiale, la structuri de tip mistic sau infracţional. Nu despre asta este vorba, ci despre grupuri care dezvoltă strategii pentru obţinerea unor profituri de naturi diferite, iar acestea necesită captivitatea unor mulţimi într-o anume realitate perisabilă. Din nefericire, astfel de grupuri, mai mari sau mai mici, au început să devină tot mai multe, astfel, numărul de realităţi perisabile cărora trebuie să le facem faţă sunt tot mai multe. Ele se succed, se înlocuiesc, se desfiinţează, aidoma imaginilor unui caleidoscop. În toate aceste mişcări, realitatea universală cu adevărurile solide şi stabile, cu temeiurile profunde a dispărut cu totul, iar noi alergăm bezmetici după umbre. S-ar putea afirma că tehnica „realităţii perisabile generată de mijloacele de răsfoire” este însuşită conştient, face parte din strategiile elementare ale societăţii moderne. Este o afirmaţie gravă, mai ales că, indiferent dacă este asimilată voit şi conştient, ori involuntar, fiecare realitate perisabilă, pe care răsfoirea o generează, ne îndepărtează tot mai mult de realitatea universală. Am ajuns să întreţinem o multitudine de realităţi care nu au nici o legătură cu vreun temei, ne obişnuim copii să înţeleagă astfel de realităţi, facem proiecte pe termen lung, pornind de la asemenea realităţi, iar acestea dispar făcând loc altora, de cele mai multe ori opozabile celor înlocuite.

Sub tot acest vraf de realităţi, care nu valorează mai nimic, aşteaptă temeinică şi stabilă, realitatea universală. Oare ce-o fi aşteptând?

Read Full Post »

28 august, 2015

Învăţăturile Înţelepţilor orientali susţin că suferinţa omului este provocata de timpul care se află în mişcare. Mai precis de timpul istoric. Un stfel de timp există în cele trei stări pe care le cunoaştem foarte bine: trecut, prezent, şi viitor, iar aceste stări sunt cele ce provoacă suferinţa din cauza imposibilităţii atingerii unei echivalenţe. Cele trei stări ale timpului au fiecare o matrice de valori imposibil de echivalat cu valorile celorlalte două. Diferenţa care există întodeauna între aceste trei stări este sursa suferinţei şi ea nu poate fi înlăturată decât prin atingerea timpului primordial, care este anistoric şi deci nemişcat. Doar că această condiţie, a unui timp primordial, nu poate fi atinsă decât dacă ajungem la capacitatea de a ne reîntoarce în trecut, de a parcurge înapoi toate vieţile pe care Karma ne-a silit să le trăim în timpul istoric şi implicit toate naşterile. Doar astfel putem ajunge la Origine, acolo unde timpul este anistoric, ca atare nemişcat. O astfel de „aventură”, susţin Înţelepţii orientali nu poate fi făcută decât spiritual, prin angrenarea capacităţii de a-ţi vizualiza vieţile anterioare şi a le înţelege ordinea evenimentelor, astfel, şi numai astfel, poţi să străbaţi înapoi numărul de existenţe până atingi Originea, adică momentul de dinaintea naşterii timpului istoric. Înţelepţii dau numele unor personaje care au izbutit să treacă printr-o astfel de experienţă şi să ajungă la eliberarea din capcana celor trei stări ale timpului istoric.

Spre deosebire de teoria relativităţii, care susţine că timpul devine nemişcat doar atunci când poţi să călătoreşti prin spaţiu cu o viteză egală cu cea a luminii, Înţelepţii orientali susţin că aceasta este o experienţă spirituală. Diferenţa dintre cele două teorii este că; în forma propusă de Eistein nu se vorbeşte despre două feluri de timp: cel istoric, şi cel anistoric, nu se acordă nici un fel de atenţie subiectivităţii din  timpul istoric şi suferinţei ce se degajă din  poziţiile celor trei stări ale acestuia. În forma învăţăturilor orientale, vectorul care ne poate conduce spre Origini, în consecinţă spre un timp nemişcat, care pune capăt suferinţei,  se află în Spirit, adică în posesia deplină a fiinţei. Şi iată că, în felul acesta mai apare o diferenţă importantă între cele două poziţii. Fizicianul, pentru a opri curgerea timpului – şi implicit derularea permanentă a celor trei stări ale sale – propune o soluţie a cărei rezolvare se află în afara fiinţei. Pentru a obţine o viteză egală cu cea a luminii, trebuie să căutăm în realitatea materială mijloacele care să ne ajute să ajungem la o astfel de performanţă. Învăţaţii orientali propun o soluţie spirituală, una care se află în materialitatea propriei noastre fiinţe, pe care o putem educa şi la care putem apela  ori de câte ori simţim nevoia. Ea vine dintr-un spaţiu care evită toată mulţimea de complicaţii pe care fizica le presupune, fie ele mecanice, chimice, intelectuale etc.

Merită insistat oaleacă asupra diferenţei dintre cele două atitudini, pentru că fiecare dintre ele a marcat istoria ariei de răspândire. Pe de o partea, atitudinea degajată din teoria relativităţii îşi îndreaptă atenţia asupra realităţii exterioare şi caută să creeze condiţii pentru dezvoltarea unui climat performant prin care să se ajungă la soluţia de care este nevoie. Omul acordă atenţie şi importanţă specială dezvoltării mijloacelor materiale, cele care – prin evoluţia lor – vor aduce într-un anume viitor, soluţiile de care avem nevoie pentru obţinerea rezultatului dorit, adică cel despre care vorbeam mai sus. Sigur în prezent nu suntem capabili să dezvoltăm asemenea mijloace, declarăm că viteza luminii nu poate fi atinsă de nici un alt element, şidoar  nădăjduim că vom putea infirma într-o zi ceastă afirmaţiei. Neputinţa  nu este altceva decât o formă de frustrare, care, în ultimă instanţă, este o faţetă a suferinţei. Suferim pentru că nu putem aduce prezentul la o echivalenţă cu un viitor pe care dorim să-l atingem cât mai repede.  Procesul acesta s-a repetat de nenumărate ori în trecut, dar odată ce viitorul şi-a instalat noile forme, am suferit pentru pierderea unor forme care se dovediseră cu mult mai prietenoase. Fiecare formă particulară de suferinţă se alătură celei pe care o aduce frustrarea provocată de un viitor care ezită să ne dezvăluie mijloacele cu care putem ajunge la performanţa dorită. Procesul acesta este unul care se consumă continuu de la naşterea istoriei, şi continuu este productor de suferinţă.

Învăţaţii orientali au ales calea energiei spirituale. Ei au căutat metodele prin care pot fi folosite informaţiile pe care le deţinem în inconştient, fiind decişi să nu mai adauge noi suferinţi, celora deja existente. Ei şi-au îndreptat atenţia spre mijloacele care pot fi dezvoltate în spaţiul spiritului individual, şi care pot să ducă la Origine, şi implicit la timpul care nu evoluează. „Omul societăţilor arhaice vrea să refacă drumul înapoi până la începuturile lumii cu scopul de a-şi reintegra plenitudinea iniţială şi de a recupera rezervele intacte de energie ale noului născut.” – spune Mircea Eliade despre o astfel de atitudine.

Mai este însă un element care merită atenţie, un element extrem de important după părerea mea. Şi anume: mentalitatea crea hotărăşte să caute  mijloacele pentru realizarea scopului propus în realitatea materială, este una ce induce interesul pentru a obţine o realitate cât mai performantă în dauna individului. Cu cât obiectivul este mai greu de atins, cu atât se vor face eforturi pentru obţinerea unor mijloace mai performante, atenţia întreagă se concentraeză pe calitatea mijloacelor şi nu a individului. Ca atare vom ajunge, ca la un moment dat să avem mijloace atât de performante că, nouă oamenilor, nu ne vor mai folosi la nimic, pentru că vom fi drastic depşiţi de ele; de cealaltă parte, însuşirea şi dezvoltarea unui mijloc, presupune educarea atentă a individului, pentru a putea folosi calităţile acestuia, ale individului, pentru a-şi însuşi orice mijloc. În consecinţă, individul devine din ce în ce mai performant şi mai capabil să producă viziuni ce folosesc elementele realităţii materiale. O astfel de atitudine deschide calea spre o armonie tot mai deplină între individ şi elementele oricărei realităţi în care va vieţui. Cu cât, individul în sine va fi mai performant, cu atât relaţia lui  cu realitatea se va consuma în deplinătatea unei libertăţi fermecătoare, atât pentru el cât şi pentru realitatea care-l cuprinde. Pierderea libertăţii este poate cel mai regretat atribut al omenirii, care simte din ce în ce mai acut aceasta, în dauna unor relaţii de cele mai multe ori obscure şi care ajung posesia unor categorii de indivizi care, de cele mai multe ori, nu au fost şi nu pot deveni pregătiţi să le asume.

Cea mai interesantă observaţie pe care o poţi face, atunci când priveşti cele două moduri de a fi, este că primul, cel care propune o realitate tot mai performantă, tinde să obţină un mediu fascinant, administrat de performanţele unor mijloace care se dezvoltă continuu   într-o tot mai deplină armonie cu ritmul evoluţie, şi cu totul în afara voinţei omului. În această realitate, în care s-au format structuri de relaţii care au ieşit de sub controlul inteligenţei umane, omul arată complet întemniţat în dinamica pe care structurile o dezvoltă. În cel de al doilea mod, omul devine tot mai performant, relaţiile sale se structurează folosind alte dimenisuni ale universului, dar şi alte configuraţii  de realităţi. Realitatea care-l cuprinde, în schimb, mediul său, are o evoluţie care tinde să elimine toate elementele care nu fac parte din zestrea sa primordială, şi să-şi recâştige formele pe care omul ori le-a modificat, ori le-a schimbat cu totul, recâştigând armonia edenică atât de dorită.

În primul caz, evoluţia duce tot mai departe de scopul formulat iniţial, acela de a ajunge la originea timpului istoric şi de a pătrunde în timpul anistoric, adică acela care nu se mişcă; în cel de al doilea caz, scopul este atins şi fiecare poate folosi calităţile timpului anistoric în funcţie de capacităţile dezvoltate.

Paralela aceasta între cele două moduri de a construi realitatea, dovedeşte că nici una dintre dimensiunile  universului nu este identică atunci când vorbim de indivizi diferiţi, ceea ce face ca spaţiul Minkovski, dar şi teoria relativităţii să fie formulări extrem de cinice a modului în care trebuiesc folosite mijloacele, dacă dorim să atingem o realitate care să ne transforme în captivi. Este de la sine înţeles că, aceste teorii – atât teoria relativităţii cât şi spaţiul Minkovski – vin de la fizicieni şi matematicieni, adică de la oameni  care funcţionează fix în limitele termenilor. Pentru ei, tot ce ţine de ţine de spiritualitate, de arta de a modela limite, face parte din categoria lucrurilor care funcţionează în afara termenilor, şi ca atare nu sunt observabile fizic sau matematic. Fapt care este cu totul adevărat, pentru că nu ai cum să defineşti în termeni o afirmaţia ca: „După multe alte consideraţii asemănătoare, se ajunge la concluzia că mintea nu este nici materială, nici imaterială şi că nu intră în categoria acelor lucruri despre care se poate spune că sunt sau nu sunt.” (vezi A-D Neel)

Read Full Post »

19 mai, 2015

Una dintre cele mai complicate probleme ale unei contemporaneităţi este că trebuie să pună în acord două moduri de a fi ale trecutului.  Pe de o parte avem trecutul derivat din prezent, cu starea sa agitată şi pregătit mereu să intre în conflict cu propriile mărturii, mai ales cu cele care continuă să rămână prezent, şi care astfel ne obligă să căutăm continuu o cale spre realizarea unui acord între condiţia determinantă a mărturiei, cea  care întreţine presiunea asupra prezentului, cea care caută să modeleze subiectiv o realitate instabilă şi fragilă, cu efecte felurite asupra fiindului trecutului; şi mărturia care nu mai poate deveni niciodată prezent. Pentru că există un trecut care nu a fost niciodată prezent, sau cel puţin nu a fost, şi nu va putea fi niciodată sursa unor mărturii care să fie prezent, ceea ce face ca tot ce ştim din el, sau tot ce credem că ştim din el să nu fie altceva decât o proiecţie de obiecte şi acţiuni teoretice definibile în baza unei sume oarecare de axiome. Un astfel de trecut îl îndreptăţeşte pe bătrânul poet  să-şi lase personajul să afirme:

Cu vorbe amoroase, cu tânără mustrare,

Îmi zice ea duios:

  • “Cu mult e mai plăcută a noastră răsfăţare

            Decât acele raze ce scânteie pe mare,

                               Amantul meu frumos!”  (Dimitrie Bolintineanu)

Şi, hotărât lucru, tânăra iubită a surprins cu exactitate cele două stări ale contemporaneităţii care nu pot fi decât într-un declarat conflict; pe de o parte senzaţiile palpabile ale alinturilor iubitului, mărturii obiective ale scurgerii prezentului şi transformarea lui într-un trecut subiectiv, în conflict cu promisiunile ademenitoare ale scânteierilor venite de pe mare, dar care rămân un veşnic trecut fără prezent atâta vreme cât nu au nici început nici sfârşit. Alinturile iubitului se prefac în mărturiile ce au împlinit prezentul, ca aproape instantaneu să deveniă corpul subiectiv al unui trecut cu atât mai important cu cât aceste mărturii din prezent îl vor ţine viu, în timp ce scânteirile sunt o prezenţă permanentă dar lipsită de mărturiile prezentului. Despre ele, despre scânteieri în sine, nu vom şti niciodată dacă noapte sau zi ele îşi încetează prezenţa într-o realitate continuu subiectivă, ca atare lipsită de prezent. Aceste două faţete ale contemporaneităţii nu vor putea fi niciodată în acord; între ele, mărturiile prezentului vor modifica mereu relaţia, în funcţie de oscilaţia obiectiv-subiectiv şi vor mări diferenţa dintre modul de a percepe trecutul derivat din prezent, de cel lipsit de prezent.

Este evident că scopul poetului nu a fost nicidecum acela de a participa într-un oarecare mod la chestiunea filosofică a acordului dintre cele două moduri ale trecutului, şi totuşi, acestea s-au impus dincolo de scopul romantic al poemului, iar cititorul, adică martorul acestui proces, este aruncat într-un conflict deosebit de subtil şi de profund în egală măsură.

Starea conflictuală a celor două forme de trecut, pare în poemul lui Bolintineanu  un instrument poetic, specific şi particular. Doar că, el, conflictul acesta, este prezent în forme mult mai acute în realităţile vii, cele care ne cuprind zilnic, fărâmiţând societatea în fragmente determinate de feluritele moduri ale percepţiei. Nici vorbă ca o realitate în sine să dea naştere atâtor variate forme ale procesului de derivare a trecutului din prezent. Toate aceste alcătuiri sunt rezultatul modului subiectiv, sau interesat, de percepere a respectivului process.

La o privire superficială, se poate spune că prezentul punct de vedere este doar o speculaţie menită să faciliteze o anume construcţie teoretică, agreabilă doar pentru ingeniozitatea ei.  Putem lesne să dăm frâu liber pornirilor sceptice, facilitate din plin de faptul că subiectivitatea noastră – specifică şi particulară – reduce teribil câmpul percepţiilor. Ce uităm poate, este faptul că subiectivităţile sunt ca boabele de nisip ale deşertului, şi fiecare tinde să se închidă în particularitatea sa, dar – privind ansamblul acestor particularităţi – vom realiza forţa pe care o are conflictul celor două forme de trecut asupra impactului cu momentul în desfăşurare al unei realităţi. Şi trebuie semnalat că, oricât de felurite ar fi subiectivităţile care participă, în felul lor particular, la construcţia acestui conflict, este respectat sensul săgeţii lui Boltzmann, ceea ce dovedeşte că ne găsim – fără nici o îndoială – într-una dintre formele de existenţă ale materiei, şi ca atare, legile evoluţiei  se impun şi în cazul conflictului cu pricina. Poate că, n-ar fi neglijabil să căutăm a înţelege – dincolo de axiomatica tradiţională – dacă nu cumva afirmaţia că: o lege sau alta dintr-un domeniu al materiei rămâne valabilă  în acel domeniu şi doar acela -, nu este supusă relativităţii. În acest caz, am putea spune, mai degrabă că, în materie există o mişcare continuă de schimbare a formelor existenţiei, şi că ne găsim în permanenţă într-o mişcare de perfectare a fiindului acesteia.

Pentru cel care este dispus să accepte o astfel de logică, devine limpede că ne găsim într-un moment al realităţii când aceasta tinde să expansioneze căutând teritorii noi ale dimensiunii, iar conflictul – oricât de dureros, de tranşant şi tăios ar fi pentru relativii săi – reprezintă un moment de transformare a realităţii în ea însăşi, prin ea însăşi.

Personal, mi se pare un astfel de moment cu mult mai romantic, mai profund, şi mai cuprinzător, atât faţă de stările celor doi amanţi prinşi în teritoriul disputat de cele două forme ale trecutului, cât şi de toate subiectivităţile ce caută să transforme mărturiile unui prezent în forme care să impună o anume stare a unui trecut fără prezent.

Read Full Post »

19 februarie, 2015
Starea unei realităţi, oricare ar fi ea, poate fi verificată prin acţiune. Acţionând asupra unei realităţi, obţinem un număr de fapte, care nu sunt altceva decât expresii obiective ale raportului dintre elemente ale respectivei realităţii şi momente ale acţiunii în desfăşurare. Fiecare faptă marchează sensul unei tendinţe şi forţa acesteia; componente generate obiectiv de structura şi obiectele realităţii asupra căreia se acţionează. Modul acesta de a iniţia un soi de radiografie a unei realităţi şi de a obţine o imagine ce poate fi analizată, a fost practicată o lungă perioadă de timp, adică până la apariţia analizei statistice – care însă, nu este altceva decât o modalitate subtilă de a manipula presupuse calităţi pe care realitatea cu pricina ar putea să le dezvolte. Nu mai vorbim de elemente obiective şi, în felul acesta, analistul va obţine întotdeauna o imagine gata să corespundă unui orizont aspiraţional, sau să-l infirme, după tentaţiile interesului subiectiv existent. Vom asista, în urma unei astfel de analize, la configurarea unui orizont subiectiv, care se îndepărtează tot mai sigur de condiţia obiectivă a realităţii puse în discuţie. Efectul – de cele mai multe ori – este iniţierea unor soluţii care nu au decât slabe legături cu starea realităţii, sau nici un fel de legături. Vom asista la naşterea unor structuri paralele de acţiuni care, în mod natural, ar trebui să fie generate de cu totul alt fel de realităţii. Structurile despre care vorbim, pun în mişcare o realitate care nu există. Ba, mai mult, generează determinări arbitrare, fără nici o legătură cu vreo una dintre realităţile care produc efecte. Un soi de Univers paralel se aprinde şi scânteiază, steril şi inutil, sugerând o serie de realităţi probabile, dar nu şi posibile. Astfel, devenim cuprinşii unui proces care îl imită pe cel natural al unei realităţi, ce sub impulsul unei acţiuni aduce la suprafaţă tendinţe de diferite forţe, tendinţe din ordonarea cărora se poate presupune un sens a cărui probabilitate creşte odată cu eliminarea, sau consumarea, treptată a momentelor de suprafaţă. Într-un astfel de caz, nici măcar nu putem vorbi de imitarea unui model precedent, ci de naşterea unui model care va structura o paradigmă a unui nou mod de a concepe relaţia cu o presupusă realitate.
Diferenţa dintre un model generat din sine, şi un model care se imită pe sine este dată de proporţiile existente într-un raport obiectiv-subiectiv. Într-un model generat din sine, manifestările subiectivului sunt legate strict de nevoia de particularizare a unui moment; pe când în cazul modelului care se imită pe sine, subiectivul tinde să cuprindă structura fundamentală a generalului, ceea ce va influenţa decisiv capacitatea de a recunoaşte modul de a fi al naturalului, în opoziţie cu imitaţia naturalului. Întotdeauna, în astfel de cazuri, imitaţia naturalului devine seducătoare într-o fază iniţială prin câteva atribute: uşurinţa obţinerii imitaţiei, costurile mici, asemănarea cu modelul, apariţia metodei de obţinere imediată a unei imitaţii după orice fel de model, posibilitatea unei largi răspândiri datorate numărului mare de imitaţii obţinute. Toate acestea nu sunt decât funcţii care definesc o imitaţie cu totul în afara realităţii, funcţii care – până la un punct – pot susţine o strucutră care să sugereze existenţa unui model de la care s-a pornit. Doar că, dezvoltarea sa pe orizontală va iniţia apariţia unor derivaţii în verticala imitaţiei, derivaţii care se vor desprinde cu totul de modelul originar. Cu cât vor apare câmpuri ce se vor depărta de o origine urmând trasee mai complicate ţi ordonate de anumite tendinţe şi de forţa unor atribute generate de starea nou creată ale celor două planuri: orizontal, vertical, cu atât punctele de coordonare se vor raporta la origini cu totul altele decât cele ale realităţii. În mod firesc, procesul de imitare se va istoriciza şi va da naştere unor raporturi rezultate din obiectivitatea subiectivităţii, şi chiar dacă sună paradoxal această obiectivitate a subiectivităţii devine de fiecare dată o fiinţare, şi se dezvoltă în structuri care întăresc modul de a fi al unui avatar cuprinzător.
Sigur că, în funcţie de poziţia unui observator faţă de existentul imitării, putem, fie să ne cuprindem într-un astfel de traseu, acceptându-i şi asimilindu-i elementele, şi încercând astfel să adaptăm imitarea unor funcţii oarecum asemănătoare celor ale unei realităţi; fie ne putem situa în tabăra adversă, căutând să anulăm orice fel de propunere se iveşte în urma unor raporturi pe care le considerăm inadcvate, să tindem să anulăm legăturile dintre diferitele elemente în tentaţia noastră de a regăsi modelul de origine, adică realitatea. Dacă parcurgem cu oarecare atenţie lista funcţiilor se se constituie în atribute ale imitării, vom constata că, fiecare dintre ele se regăseşte în procesele pe care industrializarea încearcă să le transforme în momente generatoare de realitate, prin urmare tine să obiectiveze o subiectivitate.
Nu vom şti niciodată cu precizie, care este efectul – la nivel universal – unei astfel de atitudini. Nu vom şti dacă ieşirea din realitate este un factor perturbator, este o etapă a unui parcurs către o altfel de realitate, sau nu este decât o abatere cu consecinţe recuperabile ce se vor anula îndată ce abaterea se va resorbi. Ceea ce putem şti – mai ales în momentele acestea – este că, în mod cert nu putem fiinţa între două planuri şi că suntem împinşi de fiecare dată să facem o alegere şi să ne integrăm unuia dintre ele. Ele însă, planurile îşi pot combina structurile într-un anume nivel de relativitate, iar unele dintre elementele unui plan pot fi corelativi cu elemente din celălalt plan. Se prea poate ca aceasta să fie calea prin care informaţii dintr-un plan să poată circula în celălalt şi invers. Datorită circulaţiei unor astfel de informaţii, fiecare element din fiecare plan poate căpăta o imagine despre fiinţarea celuilalt plan şi a unui anumit număr de elemente. Modul în care apreciem fiinţarea – fie a unui plan, fie a celuilalt – nu este neapărat una corectă, nu este nici măcar una exactă, şi se pare că funcţia fundamentală a aprecierii este aceea de a întreţine raportul obiectiv-subiectiv în anumite proporţii necesare întreţinerii armoniei între cele două planuri.
Existenţa acestei armonii între planuri care, în mod normal tind să se anuleze, ar putea sugera că, dincolo de ele există o multitudine de alte planuri aflate în relaţii asemănătoare, doar incapabile să remită informaţii către organele noastre de informare.
Mă tem că şi acesta se va adăuga mulţimii de mistere care fac farmecul acestei entităţi pe care o numim Univers.

Read Full Post »

Older Posts »