Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

 

 

Desacralizarea muncii

 

 

Într-unul dintre eseurile sale, Mircea Eliade vorbește despre tulburările ce au apărut în lume odată cu  vânzarea muncii, cu alte cuvinte cu desacralizarea acesteia și înglobarea într-un conținut profan. Filosoful este interesat, în observațiile sale.  de fenomenul de  “cădere în timp” care se produce odată ce munca devine o marfă. În societățile moderne, meseriașul obligat să-și vândă munca devine un prizonier deplin al timpului în perioada în care este obligat să-și respecte îndatoririle contractuale. Omul este prizonierul meseriei sale și nu mai poate scăpa Timpului, care se transformă într-o categorie ce  constrânge tot mai nemilos, pe măsură ce sunt adăugate tehnici, instrumente și proceduri mereu mai sofisticate în modurile de îndeplinire a îndatoririlor muncii.   Procesul acesta de constrângere – în care timpul nu poate fi “omorât” (Mircea Eliade), în care dominația sa este deplină, reliefând  faptul că ritmurile profanului există  într-o ordine nemiloasă – este, în egală măsură, generator al suferinței, dar și al nevoii de a “ieși din timp”, iar pentru asta este obligatoriu să ajungi în timpul liber, acela pe care poți să-l domini.  Chiar dacă procesul muncii este cel care  oferă un statut  și o identitate socială, faptul că  omul devine un prizonier al timpului și trebuie să se obișnuiască cu lunga serie de traume generate de o asemenea condiție, dă naștere celor mai neașteptate reacții; reacții care sunt încurajate copios tocmai de desacralizarea muncii. Transformată într-o marfă, munca a devenit un element al conținutului profan al existenței, ceea ce presupune anumite libertăți care se, și se vor, defini mereu mai îndrăzneț.

Așa cum Hegel a urmărit cu atenție procesul de desacralizare a artelor, Eliade a acordat o atenție deosebită modului, și consecințelor, în care munca a fost desacralizată. Hegel descoperă că în Egipt: “[…] plăsmuirile erau din vechime deja hotărâte de preoți, și nici pictorilor, nici altor maeștrii de figuri nu le era îngăduit să facă ceva nou și nici să inventeze altceva decât ceea ce era familiar și strămoșesc […]  Cu această fidelitate exegetică era legată împrejurarea că în Egipt, cum reiese din Herodot (II, cap.167), artiștii se bucurau de puțină considerație și erau nevoiți să se socotească, împreună cu copiii lor, inferiori cetățenilor care nu practicau nici o industrie. […] În chipul acesta s-a păstrat arta în acea stare de constrângere a spiritului prin care era surghiunită mobilitatea geniului artistic liber, este înăbușită nu tendința spre considerație exterioară și retribuire, ci este ucis impulsul superior de a fi artist, adică de a nu lucra ca un meșteșugar, în mod mecanic, abstract, general, după forme și reguli date de-a gata, ci a privi propria-ți individualitate   în opera ta, ca în creația ta specifică și proprie. “ Filosoful vorbește despre avatarurile pe care le instaurau atitudinea preoților egipteni, hotărâți să păstreze un model moștenit de veacuri al sacralității. Eliade, însă, va acorda o atenție prețioasă relației pe care meseriașul o are cu munca sa, în condițiile în care aceasta a fost desacralizată, transformată într-o marfă. Două sunt aspectele care merită atenție într-o astfel de situație, primul este acela al dominației timpului, care modifică substanțial funcțiile muncii; cel de al doilea  are o substanță care a evoluat exploziv în ultima sută de ani: relația om-timp liber.

Deposedată de elementele de sacralitate, cuprinsă tot mai temeinic în profan, munca se transformă în oportunitatea de a stabiliza remunerația prin condiții contractuale, dar și, ceea ce devine cu mult mai important,   crează mijloacele de a impune beneficii. Toate acestea sunt derivații prin care se caută compensarea “căderii în timp”. Meseriașul este obligat să respecte “căderea în timp” în toată perioada în care munca sa  trebuie să obțină scopurile contractete. Timpul este, pe toată această perioadă, o entitate care lipsește subiectul muncii de identitate și de particularitatea subiectivității. Meseriașul este obligat să se comporte ca o subiectivitate ieșită din sine, una care depinde în totalitate de specificul  hotărât de munca sa. Această atitudine impusă are o influență determinantă asupra devenirii respectivului subiect, și-l obligă să accepte condiții cu totul în afara subiectivității sale. Această situație dă naștere modului în care este abordată “ieșirea din cădere” și crează toată acea presiune care este exercitată asupra “timpului liber”. Din ceea ce am analizat în rândurile de mai sus, se desprind două atitudini care hotărăsc decisiv asupra existenței noastre; ba, mai mult, impun sensurile și direcțiile gândirii.

Prima atitudine este determinată de subiect și de munca sa profană; relația a dat naștere treptat unor etape obligatorii, care au modificat condițiile istorice, sociale, filosofice, administrative. Între societatea tradițională, care se bazează pe sacralitatea muncii, și cea modernă care a desființat conținutul sacru al muncii, au apărut diferențe radicale de raportare la aceleași situații. Un om care muncește într-o societate tradițională dă naștere unui raport particular către funcțiile acesteia (ale muncii); cel care  munceste într-o societate modernă refuză raportul cu munca. Ca atare conținutul categoriei în sine devine din ce în ce mai abstract. Nu mai există funcții care să dea naștere unei relații cu sacralitatea. Munca a devenit un produs cu un conținut abstract, un subiect pentru analizele sociologice.

Atenția cetățenilor societăților moderne se îndreaptă tot mai concentrat către timpul liber, timpul care poate anula “căderea” și desființa dominația acestuia. Odată ce munca și-a pierdut sacralitatea – și aici nu ar trebui să ne raportăm doar la aspectul religios al sacralității, ci și la cel mai subtil și particular, de accedere la universalitate, relația cu Timpul se modifică substanțial; motiv pentru care “Timpul liber” devine o categorie către care se îndreaptă, tot mai concentrat, interesul cetățeanului. Cele două planuri – cel al timpului muncii și cel al timpului liber – devin entități cu reguli specific, sau, mai bine zis, două lumi organizate după reguli aproape opuse. Dacă la începutul procesului de desacralizare a muncii, timpul liber avea funcții derivate direct din relația cu munca (odihnă, recuperare etc.) și instaurarea anumitor ierarhii, pe măsură ce ordinea impusă de caracterul profan evolua, lucrurile s-au îndreptat spre două direcții care se raportau una către cealaltă. Pe de o parte, apare tendința de a introduce în procesul muncii, utilaje, tehnici, mijloace, proceduri tot mai evaluate, ca atare mai performante și mai capabile să preia procente din conținutul muncii; tendință care a condus către revoluția tehnologică. Pe de altă parte, timpul liber devine o noțiune care își definește și caracterizează conținutul. Astfel, într-un timp foarte scurt, apar acțiunile concrete și specifice acestei categorii. Industria loisirului – după definiția francezilor – își diversifică exploziv preocupările și, mai mult, împrumută reguli și comportamente din domeniul muncii  industriale. După un timp foarte scurt, cele două categorii de muncă, ajung să fie gestionate de regulile generale ale caracterului profan, poate cu unele accente exotice în categoria muncii pentru timpul liber. În zilele noastre, asistăm la un ritm galopant pe care îl impune munca pentru timpul liber, dar și la interesul tot mai  vădit al muncii industriale de a produce pentru această categorie. Ambele categorii, însă, păstrează tendința de a abstractiza continuu conținutul noțiunii. Inventarea instrumentelor financiare ( acțiuni, cote de participare, instrumente bancare etc.) care nu mai au un raport direct cu munca, contribuie substanțial la abstractizarea de care vorbeam. Consecința este că s-a născut o nouă atitudine față de ființare, o atitudine în care prezente și definitorii devin instrumentele abstracte prin care încercăm să ne raportăm față de acesta. Raportul direct cu realitatea ființări este tot mai lipsit de conținut, în consecință ia naștere și se dezvoltă o realitate care nu ființează și care se transformă din aparență în inexistență, cu efecte concrete asupra modului cum înțelegem relativitatea Universului.

Când vorbim despre desacralizarea muncii, nu trebuie sub nici o formă să analizăm evoluția acesteia prin prisma unor efecte catastrofice. Fiecare gest produs în și din Univers reprezintă o acțiune care dă naștere unei reacțiuni, iar noi avem doar capacitatea de a asista la aceste două momente; toate urmările pot fi doar presupuse, bănuite, dar datorită subiectivității, de cele mai multe ori viziunile noastre – mai ales cele care depășesc capacitatea de a urma logica aparenței – se opresc la nivelul de particularitate.

Sigur, din punctul de vedere al categoriei om, caracterul sacru al muncii crează o relație profundă cu creativitatea generată de acest atribut,  atâta timp cât el este activ și are conținut. Conform teoriei lu Boltzman, evoluția, datorită factorului Timp, este univocă, în consecință, o dată declanșat procesul de desacralizare a muncii nu mai poate fi oprit până nu este consumată și ultima consecință. Chiar dacă, din puctul noastru – subiectiv – de vedere, raportul muncă sacralizată contra muncă profană este categoric în favoarea caracterului sacru și rezistă la orice analiză; în momentul de față evoluția muncii profane este în plin proces,și ca atare va genera în continuare consecințe. Cât despre acestea, consecințele, asta este o chestiune de supoziții, analize și presupuneri; dar cel mai probabil că despre consecințe nu putem vorbi decât din punctual de vedere al speciei, pentru că Universul are alt model de funcționare.

Read Full Post »

Se pare că am ajuns, în acest demers al nostru despre entitatea denumită contemporaneitate, la punctul în care trebuie să acordăm ceva mai multă atenție unor momente ce aparțin trecutului, și unde – cel puțin așa mi se pare mie – lucrurile nu au fost duse până la capăt. Când afirm că nu au fost duse până la capăt, nu mă refer de fel la faptul că m-aș fi așteptat la o rezolvare definitivă a problemei aflate în analiză. Consider că gânditorul a fost interesat să urmeze o demonstrație strict a momentului ce-l interesa, nu și a problemei în întregul ei. Nu putem spune despre toți gânditorii că erau mobilați cu un spirit socratic.

Așadar, mi-ar plăcea foarte mult să ne întoarcem la momentul în care Descartes concluzionează: “ Cogito ergo sum” – “gândesc, deci exist”,  afirmă filosoful, creând a egalitate între existență și rațiune. Atâta vreme cât gândesc, cât rațiunea mea funcționează, înseamnă că exist. Cu alte cuvinte, rațiunea mea mă determină să funcționez, este afirmația pe care Descartes n-a socotit necesar să o mai enunțe. Dar faptul că rațiunea este cea care mă face să funcționez este un lucru extrem de important, însă nu egal cu acela de a ființa, de a exista. A funcționa și a ființa sunt atribute complementare care întregesc ființa și care se impart între doi poli: rațiune și conștiință. Rațiunea este responsabilă de tot ce intră în sfera funcționalului, iar conștiința pentru tot ce ține de ființare. Și rațiunea, și conștiința țin de o esență comună, în consecință, funcționarea și ființarea sunt contrarii ale aceleiași naturi, nu se poate face diferența între funcționare și ființare, pentru că tot ce face parte din Univers există și nu există în același timp. În schimb polii diferă prin gradele prin care se exprimă. Pentru a înțelege această stare de fapt este indicat să recurgem la un exemplu prin care să ne edificăm.

Rațiunea a determinat în trecut o acțiune ce a urmat un model care a avut success. În viitor, pentru realizarea unei acțiuni,  rațiunea va determina să fie urmat același model, sau unul asemănător, tocmai datorită faptului că garantează succesul. Scopul rațiunii este funcționarea, iar pentru a o garanta este nevoie ca acțiunile urmate să-și atingă scopul, ca atare, modelul care funcționează trebuie urmat de fiecare dată.

Conștiința, dacă a întreprins o acțiune urmând un model de succes, în viitor va determina alegerea unui alt model, pentru că în memorie este un model de succes, care garantează un număr de libertăți deja câștigate la care se poate apela pentru realizarea scopului propus. Ființării îi sunt necesare cât mai multe libertăți, care să sporească numărul de forme, ceea ce determină alegerea în permanență a unui model de acțiune nou. Fiecare formă nouă înseamnă o șansă nouă, o existență nouă. Trebuie precizat că, este oarecum impropriu să spunem că rațiunea, ori conștiința întreprind o acțiune, ele sunt doar facultăți ale mentalului care au capacitatea de a sesiza vibrațiile existente și de a le pune în armonie. Rațiunea acționează asupra acelor vibrații care au mai fost în relații, iar conștiința asupra acelora care sunt capabile să dea naștere unor relații. Deplasarea unei anume quante către un anume electron de hidrogen, nu este o întâmplare, ci este răspunsul acesteia la  lungimea de undă a vibrațiilor respectivului electron de hydrogen. Căderea qwuantei, transformate în particulă, pe electron și mărirea masei acestuia, produce un salt pe o orbită superioară, mai apropiată de nucleu, ceea ce are ca efect ruperea legăturii pe care atomul de hidrogen o avea într-o structură și destructurarea acesteia. Procesul de destructurare se datorează relației inițiate de lungimea de undă a unei quante, armonice cu vibrația unei particule. În cele mai multe cazuri un atom de hidrogen, pentru că acesta are un  singur electron deci o legătură mai ușor de rupt. Foarte important este precizarea că, respective quantă – în speță particula devenită captivă în masa electronului -, după un timp va fi expulzată de electron, va redeveni undă și recâștiga o traiectorie. Procesul, pe care am încercat să-l descriu,  are urmări în mediu, urmări care nu se datorează rațiunii sau conștiinței, acestea fiind însă instrumentele care crează condițiile  ce fac posibilă producerea lui. Putem spune că, atât rațiunea, cât și conștiința, sunt mai degrabă beneficiarele efectelor rezultate din proces, fiecare îmbogățindu-și memoria.

Am afirmat ceva mai sus că rațiunea și conștiința reprezintă un binom al aceleiași esențe, și că polii aflați în relație, tind spre stări diferite; rațiunea să îmbunătățească continuu funcționarea unui sistem; conștiința să asigure ființarea acestuia. Acesta este motivul pentru care, atât rațiunea, cât și conștiința înființează funcții diferite; funcții care produc instrumene, metode, tehnici care au rolul de a îmbunătăți continuu sistemul. Fiecare etapă  a unui sistem tinde să devină un sistem, ceea ce face să apară diferențe sesizabile între diferitele etape, adică se produce ceea ce numim noi evoluție. Ea, însă, nu ar fi posibilă fără relația rațiune-conștiință; procesele, acțiunile, determinările, pe  care cei doi poli le provoacă, sunt de fapt momente ale oscilării între cei doi centrii de energii, și devin funcții perisabile ale unei realiltăți. Din această cauză nu depășesc condiția de aparență, natura lor fiind generată de condiția relației dintre cei doi poli. Dacă o realitate ar fi obiectivă și nu aparentă, relația dintre rațiune și conștiință ar suferi grav, întreg procesul s-ar modifica, iar binomul ar risca să se rupă. Abia atunci am putea vorbi despre nașterea a ceea ce numim astăzi în teorie: sistem antagonic, adică un sistem în care elementele sunt distruse, nu evoluează.  Modul de evoluție a relației dintre acești doi poli, se bazează însă pe contrarii; categoriile care adiționează cantitativ, pentru a atinge o calitate nouă, fără ca cele două contrarii să fie distruse. Două adevăruri aparente, dau naștere unui al treilea, la fel de aparent ca și cele din care a fost obținut.

Sunt tot mai tentat să neg cu vehemență faptul că putem împărți Universul, fie în materie, fie în idee, sau să milităm pentru existența mai multor versuri, ori să afirmăm că avem procese care se produc cu contribuția unor dimensiuni. Cred, mai degrabă că Universul, este rezultatul capacității diadei de a se produce continuu din sine, iar această capacitate poate explica multe din modurile în care iau naștere dormele în Univers.

Quanta de care vorbeam mai sus este o entitate care face parte dintr-un spectru, dar la semnalul emis de electronul de hidrogen, ea singură răspunde și inițiază procesul care se transform într-o existență aparentă. Aparența consistând din faptul că, la un moment dat, electronul de hidrogen va expulza particular străină, care va redeveni quantă. Întrebarea firească este: particular captivă electronului de hidrogen, redevenind quantă, se va întoarce la condița sa inițială, sau aceasta va fi modificată de experiența pe care a traversat-o. Răspunsul la această întrebare – din punct de vedere uman – este unul doar subiectiv. Subiectul este determinat să răspundă la această întrebare de felul în care înțelege lumea, iar ăsta nu este un lucru simplu. Spre deosebire de subiectul format la un model cartezian de educație, va răspunde probabil că nu. Va răspunde că avem de-a face cu o entitate fizică ce nu cunoaște decât stările primare ale acestui gen de materie. Un alt subiect, format la modul de educație al religiei și filosofiei budhiste, va trebui să mediteze temeinic asupra răspunsului. Din punctul de vedere al religiei și fiolosofiei budhiste, în care Universul este guvernat de iubire și compasiune, lucrurile nu sunt de loc simple. Cartezianul va observa cu certitudine că nu se poate vorbi de iubire și compasiune în procesul ce are loc între o quantă și un electron, care sunt entități ale materiei fizice. Dar, dacă mai analizăm încă o dată procesul, intrând mai adânc în detaliile sale, apar anumite umbre care nuanțează situația.

O quantă – care aparține unui fascicol, la rîndul său integrat  spectrului  luminii primește un semnal specific de la un electron, un semnal care semnalează un dezechilibru. (Fie un dezechilibru în care este implicat electronul, fie unul care este creat de acesta.) Semnalul este recepționat doar de quanta despre care vorbim, sau se poate să fie recepționat de mai multe, dar doar această quantă iese din fascicol și pornește spre electron unde inițiază procesul descris mai sus; în apropierea electronului se transform în particulă, cade pe electron, îi crește masa, și-l obligă să facă un salt pe o orbită superioară, din care cauză pierde legătura cu restul structurii, care suferă astfel anumite modificări. După un timp, electronul expulzează particula, revine la masa inițială și recâștigă orbita, particula expulzată redevine quantă și ia o traiectorie oarecare, despre care nu știm nimic. Dar nici despre quantă, în sine, nu știm mai mult; nu știm dacă vorbim despre quanta inițială sau despre o altă quantă, pentru că lungimea de undă de după expulzare este mai mare decât cea de impact.

Oricum ar fi din punct de vedere al cercetării fizice, acest proces sugerează contribuția compasiunii și iubirii în Univers, și indică faptul că învățații orientali s-au lăsat conduși de vibrațiile subtile ale morfismului în devenirea lui. Tot ce este legat de formă devine determinat și determinant, abia atunci când procesul de apariție a acesteia s-a încheiat. Atunci când forma s-a născut,  a devenit o realitate, putem spune că ea și-a încheiat existența, a devenit un dat care nu mai contribuie tot atât de activ la a furniza informații. Ca și celelalte procese universale, totul pornește de la expresia cea mai simplă posibilă, și devine – orizont cu orizont – tot mai complex, și aparent, tot mai îndepărtat de forma inițială. Fapt care-l îndreptățește pe Henri Bergson, ca prin anii optzeci ai secolului al XIX-lea să se întrebe: “ Cum se poate ca aceleași imagini să intre, în același timp, în două sisteme diferite, unul în care fiecare imagine se modifică pentru ea însăși și în măsura bine definită în care ea suportă acțiunea reală  a imaginilor înconjurătoare, altul în care toate imaginile se modifică pentru una singură și asta în măsura variabilă în care ele reflectă acțiunea posibilă a acestei imagini privilegiate?”

Atât experimentele lui Arthur Holly Compton, cât și cercetările lui Eistein sau observațiile lui Bergson susțin regulile derivate din Principiul Polarității, și avem întotdeauna de-a face cu o dualitate în care elementele caută să cuprindă o substanță cât mai generoasă dintre cei doi poli, o substanță care să emită vibrații cât mai variate. Pentru Univers nu există vibrații inutile, care să “nu folosească”, cid oar unde care formează un spectru din care vor lua naștere viitoarele forme, deci viitoarele existențe. Acestea, inițial nu trebuie să fie altceva decât vibrații, pentru ca astfel să poată interfera în vederea unui scop care apare dintr-o lipsă, oricare ar fi aceea.

Read Full Post »

Eforturile pe care mari personalități  ale lumii științifice – în frunte cu Eistein – le-au făcut pentru a convinge că, teoriile științifice au un bagaj filosofic mai important, un bagaj capabil să determine stări ale realității încărcate de subtilitate și care conțin informații surprinzătoare, s-au dovedit, de fiecare dată, zadarnice. Există un apetit de nepotolit pentru dezvoltarea sistemelor în care un număr mic de informații se sprijină una pe alta pentru a defini un orizont care se sprijină pe aparența lucrului dovedit, fapt care-l face pe Gaston Bachelard să afirme că: „ În timp ce, prea adesea, în polemicile filosofice, realistul şi raţionalistul nu ajung să vorbească despre acelaşi lucru, în dialogul ştiinţific avem impresia clară şi reconfortantă că cei doi interlocutori vorbesc despre aceeaşi problemă „. Dacă în ceea ce privește filosofia, câmpul nuanțelor și detaliilor unei realități, se dovedește nelimitat, tematica științifică cultivă aparența problemei care poate fi definită precis și temeinic. Doar că, acel om de știință care izbutește să spargă suprafața aparenței, descoperă existența acelei substanțe a materiei pe care filosofia nu se sfiește s-o sondeze în profunzime. Este motivul pentru care Eistein a declarat în mai multe rânduri că Teoria Relativității este mai importantă pentru substanța ei filosofică, decât pentru cea științifică.

Dacă este să așezi față în față două contemporaneități; una dintr-o societate istorică oarecare și cealaltă a zilelor noastre, vei constata cu stupoare lipsa de calități a contemporaneității prezentului, asta în pofida faptului că între cele două entități, cunoașterea s-a îmbogățit continuu. Și totuși, contemporaneitatea prezentului vehiculează doar câteva informații, cu care rațiunea operează conform modelului de gândire modelat cam de o sută de ani încoace; celelalte elemente ale realității, intră într-o nedreaptă uitare și doar din când în când, efemer, devin parte a contemporaneității. Contemporaneitatea istorică, aceea care se sprijină pe capacitatea conștiinței de a folosi forța spiritului, a căutat mereu să folosească cât mai multe dintre elementele realității, inventând mereu sisteme care să îmbine contribuțiile cât mai multor elemente ale realității. Interesant este că neurologia modernă vorbește despre memoria săracă a rațiunii, spre deosebire de memoria conștiinței, mereu capabilă să folosească atributele elementelor de realitate.

Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, Henri Bergson descria că orizontul cunoașterii umane are o geografie care situează în apropierea corpului, obiectele cele mai ușoare, cele pe care omul le folosește cât mai des. Pe măsură ce obiectele devin mai voluminoase, mai grele, mai greu de folosit ele se îndepărtează, astfel că geometria orizontului cunoașterii are un specific anume, în care rațiunea operează , mai ales, cu obiectele uzuale, iar conștiința cu cele care presupun operațiuni mai dificile. “Obiectele care ne înconjoară corpul oglindesc acțiunea posibilă a corpului nostru asupra lor.” – conchide filosoful, și plecând de la această stafre de fapt, formulând două definiții ale realității: “ Astfel – spune el – că vom formula, provizoriu,  următoarele două definiții: numim materie totalitatea imaginilor și percepție a materiei exact aceste imagini raportate la acțiunea posibilă a unei anumite imagini determinate care este corpul nostru.”. Bergson preferă să folosească  noțiunea de imagine pentru a descrie starea  materiei exterioară corpului nostru, care este și el o altă imagine determinată. Dacă, însă, folosim atributele pe care Principiul Corespondenței ni le indică, vom găsi în exteriorul nostru imaginile la care se referă Bergson și care sunt determinate cu ajutorul rațiunii, dar, în interiorul nostru vom regăsi un relief vibrațional pe care conștiința îl determină. Așadar ceea ce ne reprezentăm prin rațiune este, mai degrabă, o anume proporție de realitate, cealaltă proporție ne-o dă conștiința, și astfel se întregește orizontul care va deveni cunoaștere. În consecință, cunoașterea nu este în integralitatea ei un proces conștient; există o proporție pe care rațiunea o transformă în informații utile proceselor de determinare a realității, dar o altă proporție circulă la nivelul conștiinței, constituind instrumentele cu care aceasta (conștiința) determină elementele subtile care circulă sub formă de vibrații. Cercetările, pe care personalități de talia lui Jung, Adler, Sheldrake etc. le-au întreprins lungi perioade de timp, dovedesc faptul că tot ce se referă la evoluție și cunoaștere este deopotrivă de domeniul rațiunii ca și de al conștiinței. Felul în care pe parcursul istoriei am încercat să separăm cele două domenii și să dovedim că există un primat fie al uneia, fie al celeilalte, începe să se dovedească tot mai mult o greșeală. Important este însă, faptul că această greșeală se produce numai la nivelul gândirii teoretice; dezvoltăm felurite teorii, sisteme,  axiome pe care le declarăm fundamentale; și totuși, evoluția are un parcurs al ei, care nu ține cont de ceea ce teoretizăm noi, ci de efectele relației rațiune-conștiință.

Poate că ar fi important să aprofundăm Teoria Morfogeneticii și a undelor de formă, elaborată de Sheldrake pentru a ajunge la detalii revelatorii în ceea ce privește relația conștiință-rațiune și cum funcționează această axă a cunoașterii. Nu știu dacă, păstrând această separație a informațiilor clasificate după rațiune, sau după conștiință, cunoașterea nu va aluneca tot mai mult într-o direcție sau alta, modificând sensuri. Există suficiente elemente, la ora actuală, care ne indică faptul că evoluăm după o traiectorie a abaterilor repetate, ceea ce ne facem să pierdem timp, resurse și efort, mai mult corectând efectele abaterilor, decât adâncind sensul cunoașterii.

Se pare că, modalitatea de a crea un sistem de relații al informațiilor culese exclusiv cu ajutorul rațiunii ne împinge tot mai mult spre o realitate modificată, adică spre o aparență a aparenței.

Suntem obișnuiți – mai ales conform ultimilor atitudini – să ne reprezentăm  aparența ca fiind  un mijloc de a  înșela, de a atrage într-o capcană, cu alte cuvinte, avem de a face cu un soi de înscenare care are un scop ascuns. Dacă însă, vom reveni la definiția dată de dicționar ( “Care este altfel decât pare la prima vedere, care este doar în aparență așa cum se arată.” ), conținutul noțiunii se dovedește a fi cu mult mai complex, iar sensul principal  definește o realitate derivată, sau mai multe realități derivate. În atari condiții, funcția de falsificare, atribuită aparenței de gândirea comună nu rezistă. Mai degrabă ar trebui să ne gândim la faptul că aparența este rezultatul interferării vibrațiilor, și conform Legii Vibrației (“Nimic nu este în repaos, totul se mișcă, totul vibrează.”), întreg Universul este rezultatul unei structuri vibratorii. Sau, așa cum spune Bergson:“ Ori nici o doctrină filosofică nu contestă faptul că aceleași imagini ar putea intra, în același timp, în două sisteme diferite, unul aparținând științei, și unde fiecare imagine, fiind raportată doar la ea însăși, păstrează o valoare absolută, celălalt aparținând lumii conștiinței, unde toate imaginile se ordonează în funcție de o imagine central, corpul nostrum, căreia ele îi urmează variațiile. ”  După spusele filosofului, aparența este condiția fundamentală a existenței, dependentă de influența subtilă pe care o manifestă polaritate. În consecință, valoarea aparenței nu este fixată de ea însăși, ci de modul în care o percepe un subiect, iar asta ne transportă în esența relativității care este, ea însăși, relativă.

Pe măsură ce modelul de gândire cartezian și-a impus regulile, am devenit tot mai opaci la informațiile pe care conștiința ni le transmite; asta pentru că folosind rațiunea și instrumentele sale  (simțurile, percepțiile, raționamentul, judecata etc. ) reducem tot mai mult conștiința la un atribut al orizontului moral, în consecință un element important al realităților sociale și atât. Poate și pentru faptul că, modul de a funcționa al conștiinței se bazează în cea mai mare parte pe tehnicile de abstractizare.

Dacă ar fi să facem un tablou al modului cum a evoluat esența gândirii de-a lungul timpului, am constata că, din cele mai vechi timpuri până prin secolul al XVII-lea, conștiința era categoria către care se raportau majoritatea valorilor universale. Convingerile gânditorilor vremii au alunecat, încetul cu încetul, spre zona excesului și al incertitudinii.

Odată ce Descartes definește funcțiile rațiunii (Atenție! Descartes a definit, nu a inventat, funcțiile rațiunii), iar relațiile dintre acestea au dovedit că există posibilitatea înființării unor mecanisme care să elimine excesul și care par a se supune voinței umane, modelul propus de filosoful francez s-a dezvoltat cu iuțeală. Modelul de gândire propus de conștiință a fost împins într-un con de umbră, tehnicile și modurile folosite au fost izolate, mai mult, categorisite ca făcând parte din practici incerte, care se slujesc de instrumente și tehnici neortodoxe.

Evoluția, însă, a început să scoată la iveală faptul că se impune tot mai mult folosirea funcțiilor, atât a rațiunii cât și a conștiinței, în diferite proporții, pentru că fiecare moment al ființării este unul particular, iar modul de funcționare este distinct. Poate că ar trebui să ne convingem că e timpul să acordăm mai multă atenție celor șapte principia ale Kybalionului, pe care să le punem în acord cu funcțiile rațiunii.  Asta ar presupune necesitatea educării ambelor organe în egală măsură, în așa fel încât să putem folosi instrumentele lor pentru a ajunge la cunoașterea armonioasă și activă – adică acel model de cunoaștere care rămâne permanent în mișcare, în vibrație. O astfel de cunoaștere nu va presupune sub nici o formă că există adevăruri absolute, că există judecăți definitive, că o entitate, odată în-ființată, va continua ființarea sub aceeași formă. Totul, în Univers se mișcă între doi poli, și fiecare formă a mișcării înseamnă modificări substanțiale sau subtile, dar modificări. Oricât de subtilă ar fi o vibrație a Universului, ea este Univers, în consecință tot ce ia ființă este obligatoriu să evolueze. Toate teoriile care încearcă să explice un fenomen universal sau altul prin faptul că ar exista mai multe versuri diferențiate prin funcții specifice, se lovesc de aceeași problemă, și anume:  tot mai multele dovezi care se adună și care dovedesc că fiecare entitate a Universului este o aparență, o aparență care este Univers, pot presupune că și versurile despre care se face vorbire, sunt aparențe care sunt Univers. Sau, așa cum afirmă un filosof: Universul tinde spre Unu, nu spre unitate. Este foarte probabil ca – dacă vom continua să menținem separația dintre Conștiință și Rațiune – să nu ajungem vreodată să înțelegem ce este Universul și cum funcțonează el, pentru că, atât Conștiința, cât și Rațiunea sunt Univers; împreună sunt Univers, separate sunt tot Univers, ceea ce înseamnă că, oricum ar fi Universul rămâne Univers.

Existența unei contemporaneități care se rupe tot mai mult de informațiile capabile să se cuprindă în abstractizare, nu face altceva decât să devină o enclavizare a spiritului, care, astfel, pierde contactul cu Universul. Nu știu dacă acest lucru este unul pe care să-l regretăm, sau să nu-i acordăm importanță. Și într-un fel și în celălalt Universul va evolua între cei doi poli, iar între polii universali sunt entitățile care evoluează între polii particulari. Omenirea respectă, la rândul ei regula și funcționează între polii ei particulari, care sunt aparențe, pentru că altfel, evoluția noastră ar influența Universul.

Read Full Post »

Dar, mai ales, de ce preferăm s-o definim așa cum ne indică instrumentele carteziene? Care este motivul pentru care suntem atât de siguri că definiția la care am ajuns este cea corectă, și, mai ales, cea completă? N-ar fi cazul să privim contemporaneitatea așa cum ne îndeamnă Toma D’Aquino? Să încercăm să pătrundem spiritul enciclopedic al contemporaneității – spirit care a rezultat din straturile de experiențe ce s-au adunat de-a lungul timpului – și să-i evidențiem structura cît mai succint? Astfel imaginea Discursurile lungi, de cele mai multe ori, dezlânate, pe care le folosim ca să motivăm demersul cartezian cu care cautăm să punem în evidență  elementele care ar trebui să fie convingătoare,  nu sunt în stare să mențină coerența substanței pe care o presupunem în contemporenaneitate. Mai mult, adâncește îndoiala că o contemporaneitate este formată doar din lucrurile despre care vorbim și că nu există o sumă de straturi în care substanța vine determinată de mișcări subtile ale materiei. Mișcări pe care conștiința le presupune, dar rațiunea le ignoră, ceea ce face ca de multe ori să ne încurcăm atunci când dorim să intrăm în amănunte, în detalii. Este posibil ca dintr-o astfel de pricină, Toma D’Aquino să-l fi urmat pe Aristotel atunci când acesta judeca: “Dacă materia există, pentru că e nenăscută, e mult mai probabil că există şi forme a căror înfăţişare o ia materia, căci, dacă nu există nici una nici alta, atunci înseamnă că nu există nimic.”  Putem presupune atunci, fie că vorbim de contemporaneitate ca de un plan divin care stă la baza tuturor celor întâmplate într-o existență, ori individuală, ori colectivă; fie că existența este o structură cu mult mai complexă decât cea care  ajunge în cunoașterea omenească și atunci, afirmațiile Trismegistului, ale lui Pitagora, ale lui Platon sau Aristotel, ca să nu mai vorbim Doctrinele Secrete ale sistemelor filosofice din Orient, putem considera că sunt probate. Motiv care ar trebui să ne determine să căutăm perfecționarea instrumentelor cunoașterii. Unele dintre cele mai importante instrumente pe care, noi oamenii le avem, sunt intuiția și imaginația, ambele îngrădite sever de către cartezianism, dar tocmai ele sunt cele care pot explica mecanica relațiilor subtile dintre diferitele naturi ale materiei, lucru dovedit de Teoria Relativității, de Teoria Subconștientului Colectiv, sau de Morfogenetică.

Nu am ales de loc întâmplător să mă folosesc de gândirea Sfântului D’Aquino, nici spusa stagiritului nu am ales-o la întâmplare. Sunt legate foarte strâns acestea două, sunt determinate, dar și mai mult, dovedesc că determinarea este un proces care întreține mișcarea materiei, fie că se produce într-o contemporaneitate, fie că trec secole până la apariția unei forme. De la Aristotel   până la Toma D’Aquino  au trecut douăzeci de secole – douăzeci de secole pline de evenimente dintre cele mai neobișnuite ( neobișnuite pentru noi, cei care ne numim “oamenni moderni”, și care totuși acceptăm cu greutate formele determinării, privind totul din unghiul unei logici punctuale). Complexitatea și insolitul evenimentelor din acea perioadă, indică o plajă întinsă, în care determinarea înființează procese menite să inițieze sensuri specializării. Totul se petrece într-un câmp de forme, care, la rândul său se modifică, evoluează continuu, ceea ce face să existe o cantitate foare mare de vibrații. În mulțimea aceasta de specializări, în care unele se pierd, altele își schimbă sensul, iar altele se definesc tot mai precis, gândirea stagiritului a determinat-o pe cea a prelatului, iar de la D’Aquino au mai trecut șaptespreze secole până la Constantin Noica, care, la rândul său a cunoscut determinarea într-o astfel de manieră. Putem spune că parte din mecanica gândirii lui Noica datorează undei de formă care s-a inițiat din energia spiritului lui Aristotel. Metoda pe care Descartes a propus-o căută să supună determinarea unui control, prin care cel care gândește pleacă dintr-un punct de origine și parcurge un traseu, ghidat de  o serie de coordonate ce traversează determinarea de la etapele simple spre cele complexe. Cu alte cuvinte ceea ce-și dorea Descartes este să obțină o calitate, pe care unul dintre contemporanii săi a definit-o cu precizie: “Omul care se îndoiește metodic, nu se îndoiește niciodată.”. Nu putem ști dacă Descartes și-a dorit un astfel de sistem, dar cei care au îmbrățișat modelul propus de el, au ajuns să impună tehnicile unei metodici care să ridice modelul deasupra oricărei îndoielii, ca o condiție fundamentală pentru parcursul unei acțiuni. Mai mult, determinarea se vrea eliminată pentru că, presupune contribuția complexă a unor factori care nu pot fi nici precizați cu exactitate, nici controlați, datorită subtilității manifestărilor lor în realitate.  Determinarea nu se face dintr-o singură sursă, ci și cu ajutorul acesteia, restul contribuțiilor sunt practic imposibil de precizat, într-un proces care presupune o serie – mai lungă sau mai scurtă – de adițiuni sau de eliminari ale unor vibrații armonice ce vin din câmpul de forme. Metoda carteziană pornește de la cea mai simplă formă care poate fi detectată de rațiune și evoluează treptat, prin adițiuni, până la o formă considerată finală. Fără să avem vreo dată certitudinea că ceea ce s-a obținut este cu adevărat forma finală, sau obiectivă, și că nu avem – ceea ce se întâmplă cel mai adesea – de-a face cu o aparență. Spre deosebire de modelul cartezian, determinarea impune realității o formă care devine instrument al cunoașterii, prilej cu care se deschide unul sau mai multe câmpuri de forme care vor contribui la rândul lor în formarea de instrumente ale cunoașterii. Cu alte cuvinte, determinarea este un proces care contribuie decisiv la procesul cunoașterii, spre deosebire de formele carteziene care rămân aparențe care îndepărtează realitatea de propria sa obiectivare. Afirmația: “Omul care se îndoiește metodic, nu se îndoiește niciodată.”, ne atrage atenția asupra faptului că modelul cartezian nu presupune  o evoluție obiectivă, ci doar una aparentă.

Această afirmație a agresat – într-o proporție semnificativă – spiritele carteziene și le-a convins pe deplin că tot ceea ce scriu eu aici sunt doar niște speculații care nu trebuiesc luate în seamă. Am ajuns, deci, cam în punctual în care ar trebui să-l luăm arbitru pe D’Aquino pentru a stabili diferențele dintre ens și essentia, pentru că în acest orizont sunt dispuși termenii care  pun în conflict pe eseist cu cititorii lui. Diferența dintre telefonul Nokia 3310  și un Iphone 6 plus Apple nu este stabilită  de evoluție, ci de tehnologie. Evoluția este un proces dialectic subtil, în care acumulări cantitative aduc un transfer calitativ. Evoluția are nevoie de contribuția a două contrarii, fiecare dintre ele în manifestări subtile, două vibrații armonice, pentru a sfârși dând naștere unei a treia menită să modifice substanțial fiindul,  pregătind o realitate aparentă nouă.

Pentru cartezieni, faptul că evoluția se desfășoară cu o lentoare ce o face imperceptibilă pentru rațiune, impune convingerea unei realități materiale obiective și unice, ceea ce este – mai ales după cum ne-o dovedesc chiar științele ce par a susține o astfel de teorie – doar o aparență. Faptul că în fiecare moment ne confruntăm cu o realitate aparentă, nu înseamnă sub nici un motiv că această realitatea nu există, și nici că nu este materială; ci că, această realitate există sub această conjunctură a aparenței o anume unitate de timp. Respectiva conjunctură a aparența va deveni  substrat al viitoarei realități, substrat care va întreține undele de formă ce vor contribui la apariția unor forme noi. Cu cât ne vom folosi mai mult de formele create artificial – utilizând procedurile impuse de modelul cartezian – , care au o altfel de natură a vibrațiilor, cu cât ne vom îndepărta entia, de natura specifică a fiindului, și vom modifica structura aparenței, cu atât în Univers se vor impune două entități vibraționale cu naturi diferite, și cu relativi diferiți.

Spre deosebire de cititorii mei de spirit cartezian, bine înfipți în convingerile care urmează logica modelului, mie puțin îmi pasă de modul în care o realitate evolează. M-am născut într-o perioadă care tocmai intră într-o nouă formă a aparenței, mă bucur de fiecare element nou care-mi luminează conștiința, și sper – ca atunci când voi reveni, în orice formă o voi face -, să-mi fie dată o conștiință care să fie la fel de deschisă către inefabil ca și cea pe care o am acum. Într-un asemenea model de conștiință, totul curge în deplină libertate și nu este modificat sub presiunea aparențelor, ci aparențele își dovedesc capacitatea de a fi folosite pentru a forma realități, în consecință, conștiința realizaează că nu se poate realiza cunoaștere într-un singur mod.

Astfel mi-e mult mai ușor să accept poziția ontologică a Sfântului Toma, cel care – pornind de la Aristotel – deosebește o “ordine a naturii” și o “ordine a cunoașterii” , sau să înțeleg Principiul Polarității din Kybalion, principiu care afirmă că, în Univers totul este dublu. Așadar cele două modele de gândire, cel metafizic și cel cartezian funcționează împreună, și doar împreună împlinesc cunoașterea, care este deplină doar atunci când devine inefabilă, pentru că doar atunci realitatea este obiectivă. Sau cum  spune Kant: devine pură.

Nu este de fel important ca cele afirmate de mine să fie corecte, nici măcar corecte. Important este ca ele să atragă atenția că tentația de a separa cele două modele de a ordona gândirea nu este fertilă. Mai mult, că sunt contrazise o serie întreagă de evidențe, care funcționează în ciuda tuturor încercărilor noastre de a statua că sunt doar expresia unor coincidențe, ale întâmplării, sau ale unor conjuncturi singulare. Se poate spune, mai degrabă, că prejudecata este cea care ne împiedică să cultivăm libertatea de a cunoaște; prejudecata, comoditatea, hotărârea de a stabili limite care ne dau o falsă impresie de siguranță prin stabilirea unui teritoriu al lucrurilor acceptate pe care le transformăm în temeiuri. Nici un principiu, nici un adevăr, nici o teorie, nici un model de gândire, ca atare nici o stare a vreunei lumi din Univers nu sunt absolute și imuabile, pentru că, Universul însuși nu este continuu el însuși, ci în permanență rezultatul unei esențe care face ca un fiind să fie ceea ce este. A fi universal nu este același lucru cu a fi în Univers, pentru simplu fapt că “a fi în Univers” înseamnă pur și simplu a fi Univers. Ca atare afirmația că un mod sau altul al cunoașterii este cel adevărat este un fals. Pur și simplu nu există un model de a ajunge la cunoaștere, pentru că, ceea ce numim cunoaștere este un proces al fiindurilor care deja sunt alte fiinduri. Interesant este că, și Toma D’Aquino, ca și Aristotel s-au lovit de problema aceasta atunci când au vrut să ajungă la un  discurs deplin despre o tema sau alta. Atunci au constat că sunt foarte multe cazurile în care discursul nu poate atinge o esență datorită faptului că forma este omonimă, ceea ce face ca lucrurile să fie desemnate doar prin asemănarea de nume nu și prin esența lor. Ca atare, însuși modelul de gândire, fie unul sau celălalt, nu poate fi, în  mod constant și egal, valabil. Realitate care confirmă un alt principiu al Kybalionului, și anume: Principiul Vibrației, care afirmă că tot ceea ce este în Univers este în mișcare, vibrează; ca atare totul este relativ, deci și modelul gândirii. Aceste constatări ale celor doi filosofi ar trebui să fie suficient pentru a ne convinge de două lucruri: a) Cunoașterea este un efect evidențiat prin Principiul Polarității și nu printr-un model unic de gândire; b) Cunoașterea este relativă.  Chiar dacă ne încăpățânăm să declarăm că am ajuns la Cunoaștere printr-un anume model de gândire, ca atare acesta fiind singurul care poate defini o realitate, se dovedește că la Cunoaștere se ajunge prin relațiile pe care le evidențiază cele două modele.

Read Full Post »

Când Hermes Trismegistul afirma că Universul este mental și că totul este energie spirituală care se condensează, transformându-se în materie fizică, nu gândea nicidecum la forme. Existența materiei în stare de energie, presupune că toate formele sunt posibile, și că unele sunt probabile, dar că ele sunt perceptibile doar mental, nu și în forme. Este dacă vreți ceea ce, mai târziu Kant va defini ca fiind rațiunea pură, adică acel mod de a fi al rațiunii care presupune existența tuturor formelor dar nu și forma. Mai târziu Sheldrake va afirma – ceea ce i-a adus acuzația de misticism – că ADN-ul nu este o memorie, ci mai degrabă un gen de antenă radio care poate detecta în Univers vibrația ideii de formă. Universul – după biologului – se comportă ca o memorie care păstrează non-informații despre feluritele forme în inexistența lor, și că acestea se transformă în forme atunci când realitatea impune un anume tip de relații. Cu alte cuvinte, atunci când în entitățile materiale apare o Lipsă, acestea dau naștere în Univers unor vibrații de la care vor pleca semnale spre sistemele de organizare a materiei pentru a obține acea formă necesară să înlocuiască lipsa.

Din secolul al II-lea (î.e.n.) până în anii ’70 ai Secolului al XX-lea (e.n.) avem de-a face cu o buclă de douăzeciși două de secole, care a fost necesară pentru ca știința să probeze ceea ce Înțelepții vechii civilizații au definit cu alte mijloace. Ce este remarcabil la această confirmare este faptul că ea s-a făcut tot cu mijloace abstrate și nu fizice. Teoria lui Sheldrake, sprijinită substanțial de cea a lui Jung, nu folosește relații născute de probe fizice, ci pe acelea ce iau naștere prin deducția logicii scornită în vechea Grecie. La vremea acelor timpuri, Învățații erau extrem de atenți  ca instrumentrle lor să nu fie mânuite de spirite lipsite de calitățile necesare pentru a înțelege corect – și a prelucra ca atare – informațiile venite din realitatea obiectivă, adică acea formă a realității în care coexistă toate elementele care pot oferi obiectivitate realității. Restul este doar aparență.   Să tratezi cu superficialitate, cu rea credință sau din interese meschine,  o afirmație ca:  “Universul este mental” deschide un câmp larg pentru speculații care pot duce oriunde, dar mai ales, la concluzii ce pot fi transformate în teorii pseudoveridice, dar și la acțiuni radical. Un exemplu edificator este atitudinea lui Paracelsus, care a desființat o artă cum era alchimia și a dat naștere chimiei, doar pentru a-și satisface orgoliul. Un spirit școlit cu instrumentele metodelor carteziene, și-ar exprima deîndată neîncredere; cum să fie posibil ca un singur om – fie el și cel mai iscusit al vremii sale – să ducă la dispariția unei structure atât de complexe precum alchimia? Fără secretele pe care Paracelsus ar fi trebuit să le transmită unui ucenic, alchimia a pierdut forța instrumentelor spiritual și a devenit ceea ce era șichiia cea proaspăt înființată.

Să împarți infinitul la infinit pentru a obține un rezultat speculativ, sau dimpotrivă, să  faci să dispară tehnicile cu care această operațiune să poată fi realizată, poate desființa orice conținut subtil al adevărului. Fie aceste două temeri, fie altele mai puțin vizibile dar la fel de periculoase, au făcut ca în acele timpuri, Înțeleptul avea mijloacele să manevreze cu grijă substanța învățăturilor sale, sau dimpotrivă, asemeni lui Paracelsus, cu rea voință. Și într-un caz și în celălalt acesta fiind motivul pentru care arta lui nu era transmisă oricui – sau nu era transmisă de loc – și preocupările pentru a păstra în primul rând sănătatea cunoașterii îl determinau să caute formulările potrivite pentru a menține curățenia acesteia, și nu cele care să ușureze iluminarea ucenicului. Mijloacele prin care Învățatul își păstra secretele științei sale și își hotăra urmașul erau alese cu grijă. Nu trebuia să fie mai mult de un urmaș, și acesta trebuia să fie în primul rând un caracter integru și moral. Cel destinat să devină păstrătorul științei urma să dețină secrete importante, toate spirituale, dintre care unele deosebit de puternice și periculoase, fapt pentru care conștiința acestuia era obligatoriu să fie menținută tot timpul activă, doar ea fiind în stare să decidă corect, pentru că doar ea posedă informațiile subtile și cunoașterea deplină.

După cum afirmă cei care scriu istoria realităților social-economice ale acelor vremuri, suntem tentați să gândim că nu existau mijloacele necesare pentru a fie transmise cunoștințele Învățaților. Nu existau sistemele unui învățământ coerent, structurat după metode gândite să realizeze o adiționare progresivă a cunoștințelor.  Să crească, astfel, numărul celor care să devină inițiați, informațiile să circule cu o viteză mai mare, iar cunoașterea să se răspândească pe arii mai largi. Este o prejudecată această credință, una care s-a transmis și s-a întărit până în zilele noastre, când trâmbițăm ode acelor mijloace ce pot răspândi cu repeziciune feluritele informații ale zilei. Dacă am izbuti să facem o analiză obiectivă,  am  ajunge la concluzia că nu se transmit cu mult mai multe informații utile și importante și nici pe suprafețe cu mult mai mari decât în secolul al V-lea, să zicem; că bigotismul și lipsa de viziune domină cercuri foarte largi ale populației. Și că, informațiile importante respectă Legea vibrației a Kybalionului.  Cele două teorii; cea a “subconștientului colectiv”, a lui Jung și Morfogenetica lui Sheldrake dovedesc cu asupra de măsură că, circulația informațiilor importante este dependentă de vibrațiile conștiinței, că depind de capacitatea respectivei conștiințe de a emite și de a prelucra astfel de unde. Majoritatea undelor de formă – aflate în circulație într-o unitate de timp – sunt emise de rațiune și pun în circulație informații commune care  asigură adaptarea la aparențele realității în care alegem să trăim. Vibrația acestor unde este una comună, astfel ele realizează o armonizare care domină rațiunea unui număr mare de oameni, spre deosebire de vibrația undelor importante, care sunt mult mai puține ca număr, și în consecință rezultă o armonizare mai subtilă.

Tocmai modul și forța unor astfel de informații formează un camp de formă specific și în el se realizează esența contemporaneității. Odată puse în mișcare, undele de formă nu mai pot fi modificate până nu-și consumă efectul până la ultima consecință. Așa putem explica, de ce numeroase  gesturi, atitudini, obișnuințe etc. odată înființate, cu greu pot fi înlocuite, și că încercările de modificare pe care le inițiem pornesc, din interiorul câmpului și se opresc la limita acestuia. Iar faptul că locuim și trăim în aglomerări urbane tot mai numeroase, aglomerări în care densitatea undelor specifice este foarte mare, are ca rezultat instaurarea câmpurilor de formă a căror presiune o resimțim  din plin. Poate că, dacă am conștientiza modelul sub care își produc efectele undele de formă despre care vorbim, am deveni capabili să acționăm în conformitatea cu Legea Corespondenței a Kybalionului, care spune; “ Precum sus, așa și jos; precum jos, așa și sus.”  Bine ar fi dacă nu ați trata geografic punctele la care se referă respectiva lege. Oriunde, în orice poziția v-ați afla în Univers există un Sus și un Jos, sunt punctele care ne ajută să ne poziționăm față de un fenomen la care suntem relativi.

Sunt conștient că este teribil de dificil să te descurci într-un asemenea hățiș,  care pare a nu se supune nici unei metode, nici unor mijloace sau instrumente, așa cum o face  sistemul cartezian care ne lasă impresia că ne  ajută mereu să ne coordonăm. Lumea contemporană și-a creat obișnuințe și mentalități plecând din sistemul cartezian și consideră că “a te coordona” în Univers înseamnă să urmezi calea desenată de coordonatele respectivului sistem ce evoluează de la simplu către complex, dar, mai ales, ar trebui analizat temeinic ce înseamnă simplu și ce înseamnă complex.  Ar fi multe de discutat despre coordonare, despre repere, ca și despre înțelesuri și despre sensuri. Dar, cred că mult mai folositor ar fi să medităm la subtilitățile pe care Zenon le sugerează împărțind infinitul la infinit și urmând specificul tot mai rafinat al fiecărui camp nou apărut. Hermeticii tind spre aceleași rezultate dar se folosesc de  informațiile primite  de la cele trei planuri în care impart universalitatea: planul fizic, cel mental și cel spiritual. Fiecare dintre aceste planuri este o provocare a cunoașterii și dacă ea, cunoașterea, izbutește măcar la un plan, atunci le putem înțelege și pe celelalte,  izbutind astfel să pătrundem în materialitatea universală.

Oricum am privi această problemă, schema ei a fost stabilită de Zenon; fiecare entitate a Universului rezultă din împărțirea infinitului la infinit, și Zenon n-ar fi știut acest lucru atât de profund, dacă ar fi fost doar matematician. Zenon era însă, în egală măsură, filosoful format în modul de a gândi a lui Pitagora și care a înțeles că entitățile Universului sunt fiecare particulare, deci Universul nu este format din părți, ci din lumi. Fiecare particularitate, rezultată din împărțirea infintului la infinit, este specific și dimensiunile ei sunt diferite de dimensiunile tuturor celoralte. În primul rând, nu e important ca ele să fie  diferite doar mathematic. Această viziune a eleeatului face praf sistemul cartezian, care – trebuie să recunoaștem – nu prea mai rezistă nici la probele pe care științele prezentului le definesc. Un sistem cartezian nu are nicidecum capacitatea de a urmări Sinele Universului cum se naște continuu din Sinele său, mai ales pentru că un  sistem cartezian nu are capacitatea de a împărți infinitul la infinit, respectându-i naturalețea cu care-și păstrează integritatea, fie el parte sau întreg.

Oamenii însă au căzut în capcana acestui sistem care este negat chiar de Descartes prin afirmația “Cogito ergo sum”. A fi – în același timp – și parte și întreg este o calitate pe care o are doar Universul, ceea ce înseamnă că, la rândul nostru, suntem Univers. Acesta este motivul pentru care, personal mă îndoiesc de toate caliltățile care se atribuie contemporaneității. Care, mai degrabă, ca și sistemul cartezian, sunt mijloace pentru a analiza lucrurile finite. O întrebare se ridică, însă; Ce este finit în Univers? Și cum poate fi definit finitul? Sigur, sistemul cartezian ne indică faptul că avem un început al lucrului – în care există simplitatea; ca și un sfârșit al acestuia – în care există complexitatea. Problema este că fiecare punct al simplității, ca și fiecare punct al complexității aparțin Universului, fapt care îi neagă calitatea de lucru finit.

Pentru cei care sunt supuși atitudinii carteziene, este foarte greu să accepte astfel de judecăți, pentru că adevărurile degajate nu arată de fel asemănătoare cu cele familiare lor. Iar pe  mine nu mă interesează sub nici o formă să încerc să-i determin să creadă că este posibil să fii supus, în același timp, și judecăților – așa cum se prezintă ele în mentalitatea lor – dar și acelora care rezultă din logica ex-carteziană. Mai mult chiar, teoria lui Minconvski indică faptul că numărul judecăților nu se oprește la două.

Atunci – mă întreb – de ce ar fi o singură contemporaneitate?

Read Full Post »

Se găsesc sufieciente motive și justificări pentru a renunța la numeroase, valori ce conțin un grad mare de subtilitate. Mai mult, putem spune că elaborăm scheme pentru a crea sisteme de educație pentru ca respectivele valori să fie eliminate, să fie desființate, să intre în uitare. Odată cu ele dispar și nivele ale orizontului care ne ajutau să menținem noțiuni direct legate de dimensiunile Universului. Când Zenon a împărțit infinitul la infinit a izbutit să afle valoarea subtilității dimensiunilor. “ Dacă lucrurile existente sunt mai multe, atunci ele trebuie să fie asemănătoare și diferite, iar aceasta este imposibil, deoarece cele ce sunt neasemenea nu pot fi asemenea, iar cele asemenea nu pot fi neasemenea” – spunea eleeatul, atrăgând atenția că fiecare încercare de a reduce oricare element al ființării, are ca rezultat dispariția unor valori care se dovedesc a fi trebuincioase abia atunci când nu mai știm șă le definim. Pentru că, potrivit lui Empedocle, citat de Aristotel: „ … , aceste elemente dăinuiesc în permanenţă; ele nu se nasc, ci se unesc numai în număr mai mare sau mai mic într-o unitate şi se destramă iarăşi din această uniate.”.

Funcția eseistului este  să atragă atenția că, astfel de relații între elementele ființării există, că se produc prin armonizarea vibrațiilor materiei, din care să rezulte o undă de formă mai complexă, că sunt infinite și inexplicabile, de aceea foarte importante; dincolo de punctele de siguranță pe care ni le oferă un sistem cartezian. Când spun că sunt inexplicabile, să nu se creadă cumva că am credința că natura lor  nu poate fi cunoscută, ci că natura lor nu a luat naștere încă, deci ea nu poate fi încă înscrisă în ființare. Contribuția eseistului constă în a sugera direcții, din care vin și spre care se îndreaptă tendințele de armonizare a undelor de formă, iar cea a savantului de a analiza natura acestora. Carpentier a relevat că lipsa de metodă este o metodă ca oricare alta – recursul la metodă reprezentând o construcție logică opusă discursului -, dar că subiectul trebuie să facă față mai multor zone de libertate, care – e drept – conțin  mai multe  naturi informale pe care de regulă le numim abateri. Respectivele abateri sunt judecate ca pete negre în care rațiunea este neputincioasă, datorită lipsei de informații care să ducă la cunoaștere. Savantul caută să  studieze respectivele pete, pentru a le transforma în obiecte al cunoașterii, adică în naturi devenite din  structuri oarecum stabile, capabile să se comporte ca o formă, adică să dea naștere unui număr de legături și relații  într-un registru specific al materiei. Pentru savant materia care produce cunoaștere este constituită tocmai din  aceste legături și relații specifice și nu din părțile fizice, așa cum s-a afirmat o lungă perioadă din era industrială. Acesta poate fi și motivul pentru care, la Newton Legea Gravitației are un anume conținut, iar la Eistein un altul.

Florin Gheorghiță s-a dedicat studiului legăturilor și relațiilor care se produc între entitîți eterice și oameni, și care pot fi constatate doar datorită urmelor lăsate pe filmele fotografice din celuloid sau magnetice. Practic, studiile fizicianului – care, dealminteri nu sunt singurele, ele se alătură muncii altor savanți din întreaga lume, chiar dacă există o anume discreție în a o face publică – dovedesc faptul că materia se manifestă în stări diferite ale ființări, și că, între respectivele stări se crează legături și relații. Este adevărat că, în momentul de față, este foarte dificil să producem cunoaștere, pentru că ne lipsesc instrumentele, mijloacele și uneltele cu care să creem cunoștințe, adică acele informații specializate care produc cunoaștere; mai exact, acea formă a cunoașterii care să poată fi prelucrată prin logică. Iată deci că mărturii despre faptul că există diverse stări ale materiei, că acestea se organizează în orizonturi și în structuri, circulă în lumea savanților, și că ele pun la îndoială modul în care noi – în mod obișnuit – limităm Universul. Mai mult, se poate spune că informațiile asupra acestor naturi sugerează că Universul nu este de loc entitatea despre care vorbim în forma de cunoașterea pe care o practicăm, și că foarte multe adevăruri pe care ne bazăm judecățile sunt – de fapt – neadevăruri.

Pentru eseist însă, nu natura materiei este importantă ci specificul acesteia și felul armoniei undelor sale, pentru că eseistul caută să atingă acea natură probabilă din care se poate oricând dezvolta o formă. Universul nu poate fi, cu adevărat, Univers decât atunci când nu este Univers, pentru că numai astfel poate lua ființă devenirea. Dacă privim lucrurile dintr-un astfel de punct de vedere vom înțelege de ce;   pentru caractere ca cele  ale  eseiștilor, care pot ajunge să înțeleagă relațiile dintre  elementele care se unesc într-o entitate, și să bănuiască orizonturile de subtilitate care fac parte din structura în care se cuprind elementele respective, sau  se desprind din aceasta, afirmația făcută de Dumnezeu către Moiese: “ Eu sunt cel ce sunt” este, de fapt Legea fundamentală a Ființării Universale.  “Eu sunt cel ce sunt” semnifică o conștiință conștientă de sine, ceea ce înseamnă că nu traversează un proces de cunoaștere, ci unul de ființare. Ca atare, Dumnezeu nu are nevoie de rațiune, ci doar de conștiință, el fiind cunoașterea însăși.

Noica, pe de altă parte, afirmă că filosofia nu înseamnă cunoaștere, ci învățarea cunoașterii, adică procesul de inițiere, întreținere și parcurgere a unui drum despre care  ai mai multe elemente necunoscute de cât cunoscute. Și totuși, există spirite care au ispita prefigurării unui astfel de drum, imposibil pentru  o atitudine carteziană, care, mai întâi, are nevoie de rezolvarea  necunoscutelor ecuației  pentru parcurgerea drumului în cunoștință de cauză, sau aproximativ în cunoștință de cauză.

Preocuparea pentru a parcurge învățarea cunoașterii este o atitudine ce caracterizează personalitatea unui eseist, care tinde să se apropie de capacitatea lui Dumnezeu de a fi continuu conștient de conștiința sa, și pentru aceasta face eforturi ca spiritul său să fie călăuzit mai degrabă de conștiință decât de rațiune. Lucru care, pentru savant ar fi periculos, pentru că l-ar apropia mai mult de natura materiei, ca stare,  decât de relațiile din aceasta. Și chiar dacă, un spirit ca cel al lui Gaston Bachelard, încearcă să prevadă  – sau mai degrabă visează – la un moment în care : “vom vedea ştiinţa preocupăndu-se să elimine spaţiul-timp însuşi pentru a atinge natura abstractă a grupurilor.” , descompunerea și definirea elementelor care fac corpul legăturilor și relațiilor materiei, rămân obiectivele fundamentale ale muncii savanților.

Trebuie neapărat remarcat faptul că; din ce în ce mai feluritele și numeroasele încercări ale eseiștilor de a atinge niveluri insolite – chiar dacă sunt încălcate limite aflate în vigoare de foarte mult timp și care ar merita o atenție mai mare, sau dacă, raportul calității discursului cu importanța temei, nu strălucește, ci mai degrabă se poticnește învârtindu-se în cercuri strâmte -, se produc totuși în interiorul unor teritorii mai degrabă comune. Rezultatul este că, sunt tot mai dese momentele în care dovezile științifice nou apărute despre materie și Univers; care ar avea nevoie de contribuția  inteligenței specifice a eseistului pentru a lărgi sfera cunoașterii și a pune în circulație informații de naturi diferite decât cele de până la momentul prezent, rămân la stadiul de  noțiuni exotice care circulă în cercuri restrânse păstrând încă o încărcătură esoterică, deși, mai degrabă ar trebui înscrise într-o stare de normalitate a discursului. Refuzul unor oameni de știință de accepta evidențe, probate prin aceleași tip de metode cu care, la rândul lor, au probat evidențe de alt tip, nu face altceva decât să dovedească faptul că și în științe subiectivitatea are anumite funcții ce mai degrabă închid limite decât le deschid. Mai mult decât atât, în multe cazuri, subiectivitatea savantului aduce în prim plan adevăruri definite în perioade în care lipseau instrumentele tehnice de performanța celor moderne ( calcule astronomice, relații atomice, definiții  ale unor operațiuni tehnologice etc.). Ciudat este însă că, în afara unor atitudini  din care se citește mirarea și nedumerirea, comportamentul savanților nu se modifică; nu apar preocupări care să modifice modul de gândire, care să abordeze cu alte mijloace relații ale entităților fizice, sau ale acestora cu entități de altă natură, relații care ne-ar putea face să înțelegem altfel raporturi, diferențe, stări.

Read Full Post »

“Intenția mea nu este de a expune metoda pe care fiecare ar trebui s-o urmeze pentru a-și călăuzi bine rațiunea, ci doar de a arăta în ce fel mi-am călăuzit-o pe a mea… sper că voi fi util unora și nu voi dăuna nimănui.” – spune  Descartes în “Discurs asupra metodei”, carte ce va deveni fundamentală pentru modelul cartezian de a gândi. Se părea că, plecând de la singurul adevăr absolut și indiscutabil pe care Descartes îl definește, și anume că cel care gândește există;  asigură strădania de a-ți conduce rațiunea  printr-o metodă, ce va ajuta subiectul să limpezească prea multele și prea desele momente de confuzie create  în gândirea coordonată de viziunea unei voințe divine și relevată prin arhetipuri sau simboluri. În fapt, nu era altceva decât încercarea de a înlătura cât mai mulți factori subiectivi dintr-un discurs. Asemeni tuturor gânditorilor de până la Eistein, și Descartes crede în liniaritatea metodei sale; ca atare discursul său pleacă de la un adevăr absolut și caută să atingă un alt adevăr absolut, cele două adevăruri devenind punctele unei axe pe care să se fixeze perechi de coordonate care desemnează un traseu.   Cu vreo trei sute de ani după ce Descartes își elaborează metoda,  Alejo Carpentier publică romanul “Recursul la metodă”, care nu este nimic altceva decât demonstrația că orice metodă poate fi expusă unui recurs, mai mult, că orice metodă transpusă în realitate, prilejuiește apariția unui recurs cu care omenirea se va întâlni, așa cum dovedea lumea americo-latină a acelor vremuri, și pe care marii romancieri ai timpului (Marquez, Carpentier, Sabato, Montalva etc.) o descriu ca pe  un recurs la contemporaneitate. Carpentier nu se sfiește să parodieze discursul filosofului, descriind destinul Dictatorului, odată ajuns în lumea europeană, ca pe o dulce-amară și dezlânată existență, cu totul în afara vreunei metode sau a vreunui recurs la metodă. Nu mai putem vorbi despre un parcurs liniar, cauzele și efectele nu mai au legături, punctuale, atât de definitive sau atât de strânse, iar itinerarul se abate și se transformă într-o spirală pe care punctele se așează unul deasupra altuia fiecare pe o spiră superioară.

Discursul lui Descartes, devenit un model care are la bază rigoarea  metodei, va fi urmat o perioadă și va părea să confirme supremația unui adevăr absolut.  Pentru filosoful francez, raportul dintre rațiune și materia care deține mulțimea de adevăruri ale lumii se stabilește prin metode care se sprijină pe coordonatele unor axe relevate de adevăruri aflate la o oarecare distanță unul de altul. Asta, spre deosebire de Newton, pentru care un adevăr este descoperit de o lege, dacă aceasta este obiectivă, ca atare are capacitatea de a ordona materia ce duce la respectivul adevăr.  „Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea” – spune genialul savant cu puțin înaintea morții. Pentru Newton, adevărul este obiectiv și definibil, dar mai puțin absolut și pentru a-l aduce la suprafața materiei este necesar și suficient să inventezi instrumentele potrivite.

Apariția unui recurs la discursul filosofului francez, relativizează principiul adevărului absolut și inclină balanța, mai degrabă spre concepția lui Newton, iar noua formă  a metodei devine: să gândești nu despre Univers, ci în Univers. Dacă Descartes caută coordonatele capabile să conducă la un adevăr absolut, Newton acceptă existența adevărurilor în ființa fiecăruia dintre noi, iar distanța până la acestea este dată de interesul și capacitatea noastră de a ne crea instrumentele potrivite. Exemplul lui Carpentier fiind edificator; atitudinea lui față de discursul lui Descartes fiind mai degrabă critic, iar instrumentele cu care lucrează pledând pentru un parcurs, mai degrabă lipsit de metodă. Atitudine care se consolidează în zilele noastre, când fiecare discurs despre o metodă este supus unor excursuri care lansează în eter, constelații – mai mult sau mai puțin complicate – de structuri pornite din diferite puncte ale respectivei metode, și care au trasee surprinzătoare. Nici  fragila liniaritate – plecată din supoziția unui adevăr absolut -,  nici conformația pretențioasă a structurilor care dau naștere spiralei, ca expresie a ciclului ce se modifică prin sine, nici  explozivele construcții, care pretind supremația asupra unui spațiu limitat și care provin dintr-un excurs, nu dovedesc altceva decât forța aparenței. Suntem în plină – și deplină – metafizică, în care nimic nu este absolut. Dacă, recursul la discurs era pornit de constrângerile unei particularități sociale, care făcea atrăgatoare nevoia revenirii “într-o contemporaneitate globală”, ce de la distanță părea dulce și promițătoare; excursul la discurs caută să impună o “ contemporaneitate punctuală” (ca atare cu atât mai aparentă), având legături volatile cu realitatea obiectivă ca și cu cea aparentă, legături care se sfărâmă la cea mai slabă oscilație a vreunei valori. Și dacă valoarea discursului consolidează metoda, recursul dă naștere unui model, și astfel facem cunoștință cu oscilația între sisteme de valori, în urma cărora au apărut atitudinile propuse de Marx și Engels (Vestita ecuație a procesului industrial și toată literatura despre sisteme social-ideologice care pornesc de la unele economice ce s-ar opune unul altuia – ceea ce este un fals.); ajungem la excursul discursului ce se desprinde dintr-un punct al metodei și este capabil să deseneze trasee foarte depărtate de adâncimile pe care le găsim în gândirea învățaților tradiționali. Fie discursul, fie recursul sau excursul la metodă sunt sisteme de coordonate ale modelului cartezian, care au o existență ce se izolează, acceptând aparența. Gânditorii de dinaintea lui Descartes, acceptă aparența ca o funcție  a creației divine, menită să fie expresia voinței Creatorului, care propune omenirii relativitatea ca formă de libertate. Absolutul fiind cealaltă variantă a ființării, cea inexorabilă, lipsită cu totul de orice formă a libertății.  Cele două variante sunt, dacă vreți, același joc al discursului și recursului, iar  excursul la metodă, pornește oricând, din orice punct al ființării, pentru a limita evoluția oricărei forme.

Este evident că există diferențe substanțiale între poziția unui eseist sau a unei personalități creative  și cea a unui savant. Eseistul este cel care încearcă să-și subordoneze relațiile dintre atribute, dintre legăturile directe sau complementare, tinzând să pătrundă cât mai adânc în structura  substanței ( vezi chiar atitudinea lui Carpentier). Savantul, în schimb, este preocupat de punctele în care legăturile din structura unei realități se intersectează și produc premisele unor naturi care emit unde morfice. Chiar dacă diferențele dintre poziția eseistului și cea a savantului sunt numeroase și par în multe cazuri ireconciliabile, acțiunile pornite din ambele converg către aceeași realitate și propun aceleași forme de relativitate ale unor naturi generatoare de vibrații cu funcții morfice. Relativitatea care guvernează ființarea naturilor producătoare de vibrații este aceea care stabilește substanțialitatea acestora. Vidul, Nimicul, Haosul, Abisul nu este altceva decât expresia non-spațiului, care devine pe măsură ce numărul  de vibrații crește și se diferențiază făcând posibilă apariția Formei. Vorbim de un proces care parcurge o durată, nu este un proces instantaneu ci unul care se ivește prin adițiune, are un anume sens și o anume substanță. În general, vorbim mereu despre materializare într-un asemenea caz, doar că TOTUL este materie – de la inefabil, la vibrație și Formă, totul este materie. De la Gînd la Produs, parcurgem etape diferite ale substanțialității materiei, ceea ce ar trebui să stabilească  o anume unitate a modului de a gândi care să găzduiască modelele atât de diverse al gândirii, ceea ce ar avea ca rezultat acea libertate deplină pe care o au formele incipiente, cu mult înaintea apariției specializărilor impuse de relațiile specifice cu o realitate, fie ea aparentă sau obiectivă. Savanți ca Jung sau Sheldrake au pătruns într-un astfel de model, și, chiar dacă au primit foarte multe reproșuri din partea adepților modelului de gândire cartezian, se pare că sunt cu mult mai aproape de o astfel de formă de libertate care există doar în durată. Și nu vorbim de durată ca o unitate de timp, ci ca un orizont al existenței în care  “câmpurile morfice” sunt cele care hotărăsc geografia.

Faptul că, eliminând treptat alte formne, modelul de gândire cartezian s-a impus în conștiința omenirii ca fiind “cel adevărat”, a generat o anume formă de comoditate ce ne îndepărtează tot mai evident de impulsurile pe care existența le imprimă prin libertate. Singurul rezultat evident este că oamenii devin din ce în ce mai captivi acțiunilor și efectelor acestei comodități și se îndepărterază de existența liberă, reducând agresiv formele de aparență ce constituie substanța ființări. Se poate spune că formele aparenței, hotărăsc soartea omenirii, asemeni formelor deveite existență. Ne îngrijorăm, pe măsură ce forme concrete de existență dispar, și asta doar pentru că au o substațialitate ușor perceptibilă, dar nu băgăm de seamă, cu nici un chip, dispariția formelor de aparență de o substanțialitate subtilă; adică acea substanțialitate capabilă să întrețină relațiile cu câmpurile și undele morfice ce constituie ființarea însăși. Trebuie ca nivelul morfic să  devină perceptibil prin mijloacele pe care le putem educa cu o anume ușurință  – este vorba de simțuri, de rațiune, de conștiință etc. – pentru ca să acceptăm existența unor relații. Pentru celelalte relații, cele ce pot fi sesizate cu mijloace subtile, preferăm să apelăm la persone care sunt înzestrate și nu facem nici un efort pentru a ne educa să înțelegem modalitatea de comunicare specifică a acestora.

Read Full Post »

Older Posts »