Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Dădea spre toamnă, așa că, atunci când s-a trezit lumina era crudă, urmele nopții stăruiau. Oricum ar fi fost prima senzație de diineață, atunci când deschidea ochii era că și ziua asta este identică cu celelalte, că nimic n-o s-o deosebească. Stătea culcat, privea fereastra și-n sufletul lui senzația de nemișcare devenea tiranică. Întreg corpul zăcea greu pe salteua aleasă cândva cu grijă; acum multă vreme cumpărase salteaua asta cu bani mulți, și se dovedise o afacere bună. Dimineața îl făcea să-și simtă corpul în întregimea lui, așa cum zăcea ca un buștean, înlemnit, înțepenit. În fiecare dimineață era un gând care devenea dominant: dacă n-o să se mai poată mișca, dacă trupul va rămâne țeapăn și-o să-l țină prizonier tot restul zilelor. N-avea curaj să miște, n-avea curaj nici măcar să gândească la mișcare. Aștepta un semna care ar trebui să vină de undeva; dar de unde? Cine ar trebui să-i facă semnnul că poate să se miște? Corpul lui, în momentele alea, era ca ziua cea de afară, identică cu cea de ieri, de alaltăieri, și așa mai departe. Și corpul zăcea țeapăn ca ieri, ca alaltăieri.

Când ai optzecișidoi de ani și de douzecișișase trăiești singur, gândurile acestea sunt ceva normal, ceva care caută să te obișnuiască  și cu vreo surpiză ce ar putea veni. Dimineața, când deschidea ochii, trebuia să traverseze tot ritualul acesta, care dura până izbutea să învingă lenea care încă stăruia în carne. Se ridica brusc, și-și așeza picioarele goale pe parchetul rece, picioarele lui se ascuțiseră, se alungiseră degetele și carnea avea un luciu de bătrânețe. “E lustrul bătrâneții – gândea – așa or să mă bage în mormânt.” Se apropia de fereastră, să vadă de ce fel de zi va avea parte, de parcă ar fi avut importanță, de parcă felul zilei i-ar fi schimbat lui modul de a o trăi. Senină să fie, cu nori puțini și pufoși, cu cerul acoperit, să plouă, să ningă, să bată vântul, sau să fie viforniță mare, dincoace de zidurile apartamentului, un bătrân va face aceleași acțiuni, pe care le face în fiecare zi. Oricum va fi vremea, el va ieși afară de va fi nevoie, de va avea trebuință de pâine, de apă, de lapte, de cafea, de vin, de va avea de plătit dări în ziua aceea. Până la urmă, vremea are treburile ei, el are treburile lui; de când se știe, lucrurile s-au petrecut astfel. Așa cum viața lui trebuia să se treacă într-un fel, și vremea trebuie să-și aducă norii, să facă vântul să bată, să urce norii și să-i albească, să-i rupă ca să lase sorele să se vadă printre ei. Dacă statea bine să se gândească la fel a făcut el cu viața lui, atunci fără să gândească prea mult, acum părându-i-se că prea seamnă toate cu jocul capricios al vremii. O vreme, nu foarte mult, se uita pe fereastră, fără să vadă mare lucru. Uitatul acesta pe fereastră era mai degrabă un soi de adaptare la ceea ce urma să facă. După ce se uita pe fereastră, se întindea, căsca sănătos, se scărpina pe burtă, sau între umeri. Apoi pleca spre bucătărie să-și facă cafeaua. Și în dimineața asta, ca în toate diminețile, apucă ibricul de coada sa roșie și-și spuse că trebuie musai să arunce gioarsa ruginită. Spune asta în fiecare dimineață, când vedea ibricul, apoi făcea cafeaua, îl spăla grijuliu, îl punea la locul lui până la următoarea dimineață, când gândea că ibricul trebuie musai aruncat. Nu mai șinea minte cân, și nici cine cumpărase imbricul ăsta. Fusese de mult, și doar cafea s-a făcut în ibricul care își pierduse strălucirea, emailul căpătase un soi de ceață de la nenumăratele spălări, cu feluriți detergenți, cu sodă, cu detartranți. Din loc în loc emailul sărise și, cu timpul, pe locul acela se făcuse o pată neagră, cu marginile alburii. Ce, mai, ibricul era o ruină, trecuse timpul lui, trebuia cumpărat un altul. El, bătrânul de optzecidoi de ani, făcuse tovărășie atâta amare de vreme cu ibricul acesta. Douăzecișișase doar, de când era singur, dar mai fuseseră și anii de dinainte, când nevasta sa mai trăia. Atunci ea era cea care făcea dimineața cafeaua, pe care uneori o dădea în foc, pentru că se lua cu alte treburi prin bucătărie și uita de cafea. Pe ibric se punea un strat negru de zaț, care ardea la flacăra aragazului, până femeia lua o cârpă și izbutea să ridice vasul. După ce stătea o vreme în chiuvetă, urma să fie frecat zdravăn, iar pe urmă, avea să fie pus din nou să fiarbă cu altă apă și altă cafea. Tot timpul acesta, vasul fusese martor la cele mai felurite întâmplări, la discuții, la certuri, la vociele zglobii care-și manifestau bucuria, la hohote de râs. O! Doamne, dar câte nu împinsese viața să se frece de pereți emailați ai unui ibric, cumpărat ca orice obiect de trbuință, fără să acorzi mai multă grijă decât să nu fie spart, să nu aibă defecte, să nu fie smalțul sărit. Ie obiectul, îl aduce acasă și de a doua zi el se transformă într-un martor care îmbătrânește odată cu tine. De multe ori, tu mori, te prăpădești și vasul trece printr-o altfel de viață, aia pe care o vor duce urmașii. Alte ori, vine vremea să fie aruncat, să fie amestecat în acțiuni ce nu vor fi deloc de teapa unui ibric ce a slujit amar de vreme într-o casă de om. Ibricului ăstuia îi venise vremea, bătrânul știa asta, dar uite că Dumnezeu îi lua mințile și mereu uita să cumpere unul nou.

Puse picioarele pe parchet, își privi unghiile și gândi că venise timpul să-și taie unghiile. Picioarele lui se subțiaseră, nu știa de ce, degetele se alungiseră și unghiile păreau că s-au îngustat. Se uita la ele, la picioare și nu-i dădea pace deloc faptul că luceau parcă nesănătos. Cum e asta, să-ți lucească picioarele. Înțeleg să se încrețească pielea, să se zbârcească de vâstă, să apară pete cafenii, cică de la ficat, dar să lucească. Ce drac de semn al bătrâneții o mai fi și ăsta. Se ridică merese la fereastră, și ca în fiecare dimineață, privi afară fără să vadă prea bine ce se întâmplă. Nu se putea concentra, și nu căuta să înțeleagă prea bine ce se întâmplă afară. Vremea are felul ei de a fi și nu se schimbă dacă tu ești atent sau nu. Ea își vede de ale ei, tu trebuie să-ți faci datoria și să te uiți pe fereastră, pentru că o nouă zi a început și ăsta e un fel de a vă da binețe: tu și ziua, pe care o vei trăi cum va fi să fie. Se întinse zdravăn, căscă, scutură de câteva ori din picioare ca un cal nărăvaș, și porni spre bucătărie. Când a deschis dulapul de deasupra chiuvetei, a fost chiar mânios. Ibricul ăla trebuie aruncat!, pentru numele lui Dumnezeu. Dar nu-și permitea să-l arunce, fără să cumpere altul. Îl scoase din dulap, și-l juca în mână, pentru că deja îi încolțise o idee. Știa ce are de făcut. Scoase din dulapul unde ținea ceștile și paharele, o ceașcă pântecoasă și grea din ceramică. O cumpărase în tinerețe de la un ceramist popular care nu mai trăia de o groză de vreme. De fapt cumpărase șase asemenea cești, dar asta era singura care rezistase. Ea singură, fără farfurioara ce semăna cu un disc, care se sfârșea cu o buză răsfrântă. Le spărsese timpul pe toate, cești, farfurioare. Doar, singură asta rezistase, chiar dacă era un pic ciobită și culorile își pierduseră din strălucirea veselă care-l atrăsese, atunci, la vremea aia. Turnă în ibric două cești de apă, și-l puse pe foc. Doar pentru asta folosea ceașca veche; să măsoare apa. Cafea o va bea dintr-un bol pe care-l cumpărase la Paris. Se îndurase, și dăduse câțiva bănuți pe bolul ăla solid, greu, pe care-l cărase spre casă cu teribilă grijă, de parcă ar fi fost un obiect rar și prețios. Nici pomeneală! Era un amărât de bol de serie mare, un soi de boluri din alea din care francezii erau încântați să soarbă cafea, sau ceai, sau consomeuri. Le plăcea pentru că bolul era larg la gură și lichidul se răcea repede la suprafață, iar omul putea să bea lichidul la o temperatură constantă. Învățase asta în cele câteva zile petrecute la Paris, și se mândrea teribil, o spunea tuturor celor din jur. Cu timpul își construise un soi de discurs, în care explica cum vine treaba cu temperatura lichidului și arăta cu unghia pe pereții bolului cum se face că temperatura rămâne constantă. Era o chestiune deosebit de subtilă treaba asta cu temperatura, chestie franțuzească, subtilități de-ale lor. Bolul ăla avea și el o viață, smalțul crăpase, se desenase pe pereții vasului o hartă complicată cu fel de fel de regiuni. O lume imaginară locuită de ființe nevăzute și nesimțite, pe care, în fiecare dimieață o încălzea cafeau lui, atunci când o turna din ibric. În dimieața asta nu s-a mișcat de lângă aragaz, pîna apa n-a fiert, până cafeau n-a fost gata. A turnat lichidul fierbinte în bolul pe care-l pregătise din vreme, apoi, fără să-l mai spele, a aruncat ibricul în găleata de gunoi. Așa era obligat să meargă și să cumpere alt ibric. Simțea o bucurie, temeinică, adevărată, o bucurie pe care știa sigur că i-o va întări ibricul cel nou pe care-l va cumpăra. Știa și de la care magazin va cumpăra un ibric nou. Nu trebuia să-și facă probleme, nu trebuia să caute, cunoștea magazinul de multă vreme, cumpăra de acolo tot felul de produse, de cele mai multe ori de-ale guri. Din când în când un foraș, o mătură, folii pentru gătit. Mă rog nimicuri ce trebuiesc într-o gospodărie. Era acolo un raft în care puteai găsi tigăi, cratițe, capace, ceva veselă. Văzuse acolo și câteva ibrice, pierdute printre celelalte obiecte.

Cafeaua o bău fără să se grăbească, știind că afară ziua se așeza peste cartier, cu rutina ei obișnuită. Se așeza, domoală, răbdătoare, îl aștepta să-și facă tabieturile, să-și termine treburile, și-l va primi ca de fiecare dată. În lunga sa viață, bătrânul se obișnuise să fie primit cu soare, cu un vânticel călduț, cu o adiere subțire de toamnă, cu nori joși, grei din care să cadă picuri mici și reci, cu zdrențe albe de nori alergând prin fața soarelui, doar ca să mai tragă o poală de umbră pe troturare, pe pomi, pe blocurile cenușii. Asta era ziua!, așa facea ea, așa credea ea că se cuvine să se poarte cu muritorii. De ce să-l mai mire la vârsta asta nazurile unei zile ca toate celelalte pe care îi fusese dat să le trăiască. În toate astea el ar fi trebuit să fie cel deosebit, dar de la o vârstă, nimic surprinzător nu se mai lega de viața lui. Totul se ivea în gânduri și se întărea pe măsură ce se învârtea prin casă, ba după una, ba după alta, după care încerca să-și facă gândurile fapte. Unul câte unul, cât mai multe, în ziua care trecea și-i lăsa tot mai puțin timp. Seara socotea ce-i i-a mai rămas de făcut a doua zi, iar lanțul se lega se înfășura fără grabă. Asta se întâmpla și azi, când știa că se va duce în primul rând să cumpere un ibric de cafea. Nu era zor, nu-l împingea nimeni de la spate. A doua cafea o bea pe unspreze-doisprezece; avea vreme deci.

Într-un târziu a ieșit din casă, și-a pășit în soarele cald. Se cunoștea că vine toamna, mai întâi după parfumul din aer care se schimbase, devenise parcă mai ademenitor, îți stârnea pofte. Gândul îți stătea la fructe, la legume, la tot felul de ierburi aromatice pe care să le pui în borcane alături de roadele pământului. Îi rămăsese reflexul ăsta al conservelor făcute în casă de la părinții lui, care avuseseră un fel special de a face operațiunea asta. Întotdeauna, cumpărăturile se făceau sîmbăta; mergeau în piață și cumpărau tot ce trebuie, ba mai și cu asupra de măsură. Apoi duminică, lucrau cu toții, meșterind pe lîngă butoaiele, borcanele și alte vase pregătite din vreme. Totul se făcea cu grijă, totul era cântărit, ales, potrivit. Se spăla, cu apă din belșug, se scutura, se punea la uscat. Așteptau ca apa să clocotească bine, potriveau sarea să nu fie prea multă. Se pregătea oțetul, mierea, cățeii de usturoi, țelina, piperul, ardeii iuți, frunzele de stajar. Și mai ales mărarul, nimic nu avea gust fără crenguțele uscate de mărar. Iar casa era plină de mirosuri fără seamăn. Ziua trecea ca prin farmec cu aerul ei de sărbătoare, cu parfumurile care se amestecau astfel doar o dată pe an și care te făceau să tânjești după toamnă, dar să te și treacă un frison la gândul gerurilor ce acuși-acuși aveau să vină. Astăzi cumpăra totul de la magazin, chiar dacă tot ce cumpăra era departe să-i facă plăcere. Gusturi măsurate inginerește, potrivite din balanțe chimice recomandate prin directive venite din birourile unde se stabilea ce e bine pentru sănătatea populației. Inginerul multiplica hârtiile, le împărțea în secții, și muncitorii făceau operațiile cu ochii pe hârtiile netezite mai întâi să stea drepte. Munca, în sine, o făceau mașinile, ca mâna de om să nu atingă produsele și să le contamineze. Totul se făcea cu gândul la sănătatea clienților, nu la cât ar trebui să fie de gustoase conservele. Să lăsăm gustul, sănătatea este importantă.

Bătrânul mergea pe trotuar, alene, cu gândul la mirosurile din toamnele copilăriei, la gusturile de atunci, la parfumuri. Apucase vremuri – ultimile vremuri știa asta – când se mai putea vorbi de bunăstare, când oamenii mai știau ce e aia bunăstare, ce semnificație are cuvântul acesta pe care-l rostim atât de des. O!, Doamne, cei tineri, cei de azi, nu mai pătrundeau până la sensul cuvântului și nici farmecul lui. Pierise farmecul! Nu bunăstare își dorește cetățeanul contemporan, ci avuturi. Trebuia să recunoască: avuturi avea o sonoritate bolovănoasă, ceva dușmănos, iritant se împrăștia în jur când auzeai cuvântul acesta. Lumea arăta pe măsură, arăta așa cum se revărsa în ea avuturile pe care și le dorea. În tinerețe se putea discuta măsurat, fără patimă, despre bunăstare, despre avuție. Fiecare își alegea calea și spiritul lui se potrivea pe dorințe. Cei mai mulți căutau bunăstarea pentru că sucurile ei erau mustoase, grele, plăcute, aromate. De la bunăstare aveai liniștea plăcută în care te pierdeai în gândurile tale, fără ca fir de spaimă să te împungă în piept. Era previzibilă, la vedere, avea gesturile ei, obiceriule pe care le moștenise din generații vechi, de  demult. Și siguranța tot de atunci o avea, cei care înțeleseseră asta, căutau să n-o piardă, să nu dea vrabia din mână pe cioara de pe gard. Avea, ea, bunăstarea, o anume dulceață ce nu se compara cu nimic.  Erau și cei care iubeau avuția, recunoaștea asta cu cinceritate, și-i puteai recunoaște după portul lor ascuns și mereu grăbit, mereu pe fugă, mereu zoriți, mânați de la spate de ceea ce ei numeau „interese”.  Îi goneau interesele prin viață, și de cele mai multe ori se alegea praful. Dar asta fusese de mult; acum lumea vorbea despre avuturi, iar de bunăstare mai pomenea când își amintea de vreo rudă ce pierise de mult. Iar lui, bătrânului, pur și simplu nu-i păsa, el știuse să-și gospodărească bunăstarea chiar și după ce femeia lui se prăpădise. Fiica îi plecase de câțiva ani la capătul lumii, se măritase în Noua Zeelandă cu un bărbat maori, un băștinaș pe care-l cunoscuse într-o vacanță. Așa a fost să fie;  la bătrânețe să-i cânte cucu. Important este că nu se pierduse cu firea, rămăsese în matca în care trăise. Își ducea zilele în liniște, și-și spunea mereu că-s prea multe, prea multe pentru o singurătate pe care trebuia s-o cinstești, oricum ar fi, pentru că îți fusese dată și trebuia s-o-mplinești, s-o duci până la capăt, să nu te faci de rușine. Asta era în firea omului, în demnitatea lui.

Micul magazin nu avea prea mulți mușterii, așa că bătrânul a rezolvat iute treaba cu ibricul. De data asta era albastru, un ibric albastru, nu prea mare, potrivit, suficient pentru rațiile zilnice de cafea. Mai încăpea și ceașca suplimentară pentru Gribincea, atunci când venea  în vizită. Gribincea era colegul lui din primele clase de școală. Locuiseră în aceeași mahala, și mergeau la școala mică, cu o curte plină toată de troscot, unde în fiecare pauză , încingeau o miuță cu mingea de gumă. Pe urmă viața îi despărțise și Gribincea ajunsese tractorist într-o comună din marginea orașului. Toată viața a locuit în casa părintească din mahala, tot acolo locuia și acum. Casa, însă fusese prea mare, pentru el care fusese singur toată viața, așa că se dărăpănase, și doar camera unde stătea, o bucătărioară și un soi de antreu le repara periodic, să nu se dărâme pe el. Se reântâlniseră la bătrânețe și din când în când, Gribincea venea în vizită; intra în bucătărie, de unde nu puteai să-l urnești nici cu forța. Era un om taciturn și sfios, Gribincea. Negricios la față, cam spân, cu obrazul neted și acum la bătrânețe. Sorbea cafeaua cu zgomot, dădea din cap; “Bună cafea, măi!” Se ștergea la gură cu dosul palmei, după care întreba invariabil:  „La meci te mai duci?” Era pasionat rău după fotbal. Nu conta dacă echipa lui pierdea sau câștiga, era prezent la toate meciurile, privea avid ce se întâmplă pe teren, fără să schițeze vreun gest. În jurul lui, lumea urla, se agita, scuipa coji de semințe, curgeau înjurăturile gârlă, dar nimic din toate astea nu-l smnteau. El privea atent jocul de pe teren și pleca mulțumit spre casă. Dacă te nimereai să-l întrebi cum a fost, îți răspundea cu un glas moale, mai degrabă pierit: „Ce să-ți spun. N-a fost să fie. Când n-ai un dram de noroc. Alminteri băieții s-au străduit, atâta cât au putut ei, cât se pricep. Îs băieți buni, cu toții, le place fotbalul.” Dacă echipa câștigase meciul și-l întrebai îți răspundea la fel de molatec:”De-ar ține-o tot așa! De nu le-ar pieri obiceiul.” Acuma, Gribincea va beau cafea din ibric nou. Să vedem de-i va place gustul ibricului cel nou. Bătrânul zâmbea în adâncul lui, făcea asta ca să se simtă bine, zâmbetul ăla intim îl întărea. Mergea alene spre casă. ținând în mână punga de plastic în care se afla noul ibric. Voia să facă drumul cât mai lung, ca să amâne cât se putea de mult momentul când își va face a doua cafea a zilei. Era ca mometul acela în care ți-e sete, știi că vei bea o bere, dar întârzii intenționat, ca gustul băuturii să pară și mai plăcut. Voia ca gustul cafelei sale să fie peste măsură de plăcut. Prea întârziase cumpărătura asta, iar acum gând clipa venise, dorea ca totul să fie deplin, să fie răsplătit cu asupra de măsură.

La ora asta din zi, pe stradă, cele mai multe erau cuplurile devenite prospăt părinți. Cei doi tineri mergeu unul lângă altul împingând căruțul în care, de cele mai multe ori, puiuțul de om dormea. Mai erau și din aceea care se jucau cu suzeta, sau care se agitau și scoteau tot felul de sunete, dar de cele mai multe ori, micuțul dormea. Părinții mergeau cât mai strâns unul în altul, fie tandrii și dând semne că noua condiție i-a legat și mai mult, fie dorind să arate că știu faptul că au devenit oameni importanți. Pentru el aerele astea ale tinerelor cupluri erau amuzante, nu din cauza lor, ci din cauza amintirilor. Știa perfect că la fel fusese și la el și nevasta sa când o plimbau pe cea mică. Simțeau din plin că, ghemul ăla de carne din căruț îi schimbase, viața lor se transformase într-un timp foarte scurt. Ce de responsabilități și câte poveri nu veniseră odată ființa aia măruntă și lipsită de apărare. Cel puțin, lui așa i s-a părut, până și-a dat seama că are de-a face de fapt cu un soi de escroc, care era gata să te șantejeze fără cruțare. Cu multă drăgălașenie, e drept, șăgalnic, în glumă parcă, dar necruțător. Pe măsură ce trecea timpul, micuța învăța șiretlicuri tot mai sofisticate, pe care le aplica cu multă inocență. Aceste amintiri îl făceau pe bătrân să se amuze, privea cuplurile și încerca să ghicească cine anume își va da seama mai repede, cine va fi amăgit un timp mai lung, sau cine va pierde bătalia, învins de slăbiciunea din sufletul său, nu de copilul care lua totul ca pe un joc la început.

Privind cuplurile acestea de oameni tineri, pentru care viața n-avea încă sensuri adânci, nu se închegase ea bine, nu pusese pe tarabă marafeturile scupe care te costă și ochii din cap, bătrânul s-a trezit lângă casă, lângă scara lui, și-a mai făcut un tur de bloc, să mai întârzie puțin făcutul cafelei. Când a intrat în bucătarie, simțea deja un soi de freamăt, de la nerăbdarea care zorea, voia să-l împingă de la spate, iar el făcea gesturile în adins mai lente, mai largi, mai rare. A pus apa la foc, a așteptat un clocot mai mult ca de obicei, a pus apoi cafeaua, a așteptat să se lase caimacul furios care țâșnise , gata să reverse, a pus din nou ibricul pe foc, și lichidul negru a reînceput să fiarbă, caimacul să fie din ce în ce mai subțire, pânî aproape n-a mai fost deloc. A luar ibricul de pe ochiul aragazului și l-a acoperit cu o farfurioară. Cafeaua trebuia să se odihnească, să-și așeze aroma, să devină matură. N-a plecat din bucătărie, stătea așezat pe scaun, cu mîinile pe genunchi, cu ochii întredeschiși, părând că se gândește la cafeaua din ibric. Dar nu era așa; gândurile lui zburaseră la nevasta sa, de care moartea îl despărțise acum douăzecișișase de ani. Așa se întâmpla de fiecare dată când cumpăra un obiect nou pentru casă. Era un fel de a-i cere părerea, de a dori să fie și ea de acord cu fapta lui. Cât timp ea trăise, tot ce intra în casă era cumpărat împreună, orice fleac sau lucru important îl târguiau împreună, se sfătuiau, vorbeau despre el, despre ce era bine, despre ce era rău, căutau avantaje și dezavantaje. Dacă atâta timp facuseră asta împreună, acum nu se putea dezobișnui, simțea nevoia să-i ceară părerea, să se consulte. Dacă în suflet simțea o ușurare, simțea că i se lua o piatră de pe inimă, însemna că nevasta lui era de acord, dar dacă îndoiala stăruia și inima îi era grea, știa bine că lucrul luat n-o mulțumea. Despre ibricul ăsta, nevasta lui nu se pronunța, pur și simplu îi era indiferent; așa că nici el nu-l lua prea tare în seamă. Când a socotit că a stat suficient cafeaua, că ce-a fost de depus s-a depus, că gustul s-a întărit, a ridicat farfurioară și-a turnat cafeaua în bol. Am mai privit câteva minute aburii ce se ridicau din vas, apoi a sorbit prima gură. Pentru o clipă a sta nemișcat, apoi s-a repezit la chiuvetă și a scuipat sorbitura. Cafeaua aia era o porcărie, era un dezastru!. În viața lui nu pusese în gură ceva mai scârbos. A vărsat tot conținutul ibricului în chiuvetă și a spălat vasul îndelung. În tot timpul ăsta se gândea ce naiba va face de-acum în colo. Ibricul cel nou nu putea fi folosit pentru cafea, ibricul cel vechi era în găleata pentru gunoi. Ajunsese într-un punct ce se anunța fără ieșire. Un timp a continuat să spele vasul, de parcă asta ar fi ajutat le ceva. Apoi a pus ibricul în rastelul cu vase curate, s-a uitat cum apa se scurge de pe pereții săi strălucitori și a gândit: “ În tine voi face ceai. O să te folosesc la ceai”. Chiar îi venea să râdă, pentru că atunci când ești răcit și bei ceai, nu simți nici un fel de gust, aburii ceaiului sunt doar ferbinți, și atât. Nu se pune problema aromei, a gustului amărui și plăcut. Dintr-o dată și-a dat seama că e un om norocos. Nu aruncase gunoiul, așa că ibricul cel vechi era încă în găleată. S-a aplecat, a privit în găleată și-a văzut părți din culoarea roșie spălăcită a ibricului. A luat vasul cu bucurie, l-a spălat, și cu multă grijă, a pregătit totul pentru o nouă cafea. Când a sorbit din cafeaua făcut în ibricul cel vechi, aroma delicată a băuturii s-a răspândit prin cerulguri, a urcat în nări, i-a încălzit stomacul. Cu ochii închiși de plăcere a stat un timp, mulțumind ibricului pentru bucuria ce io-a făcea. A băut cafeaua aceea încet, tacticos. A spălat ibricul și l-a pus la loc cu recunoștință, l-a pus și pe cel nou, dar ceva mai în spate pentru că el va fi folosit foarte rar.

Apoi ziua s-a derulat normal, cu acțiunile obișnuite, nici mai spectaculoase, dar nici mai plicticoase ca cele de ieri, de alaltăieri. A pus ceva de-ale gurii pe aragaz, a făcut ceva curățenie, a mai orânduit niște lucruri lăsate cam de mult să se risipească prin casă. Chestii obișnuite ale unui om ce nu mai are de răspuns unor responsabilități de ceva importanță. La prânz, după ce-a mâncat, s-a întins și-a dormit cam o oră și jumătate, apoi iar s-a îngrijit de treburile casei, treburile mărunte, dar pe care dacă nu le faci azi, nu le faci nici mâine te trezești că-ți cade casa în cap de dezordine. Când seara a început să se lase, a ieșit să-și facă plimbarea obișnuită. Tare îi plăcea să meargă pe jos, să treacă printre oameni, să respire aerul orașului, care la ora aceea începea să se domolească.  Lumea era mai cuminte, nu mai era așa repezită, făcea a odihnă; oamenii binemeritau clipele alea după zbuciumul de peste zi, când alergaseră concentrați pentru diferitele treburi și interese. Poate că fusese o zi grea, complicată, cu necazuti, cu greutăți, sau poate una cu bucurii, dar cu eforturi pe măsură. Cine putea ști? Acum oamenii își potoleau energiile, le domoleau dn zbucium, pentru că și mâine e o zi, pe urmă o alta, și iar o alta. Și tot așa!

Când a făcut colțul blocului și-a intrat în bulevard, i s-a părut ceva ciudat  la forfota lumii care se plimba liniștită pe troturare. Nu știa de unde să apuce ciudățenia asta care se așezase peste mulțime, așa că simțea un fel de neastâmpăr care nu-i dădea pace. Lumea era la fel, pe unii dintre oameni îi recunoștea lesne, pentru că îi vedea în fiecare seară. Cei mai mulți erau oameni tineri care își plimbau copii înainte de culcare, făceau asta în fiecare seară, cum să nu-i recunoască? Mai ales că multă vreme nu s-a putut obișnui cu faptul că erau atât de tineri. I se păreau niște copii care s-au grăbit, care au făcut un gest necugetat. Mai pe urmă și-a dat seama că nu ei erau prea tineri, ci el era prea bătrân. Era o distanță atât de mare între ei și era firesc să i se pară că oamenii aceștia ar fi trebuit să mai aștepte, că au făcut prea devreme gesturile pline de responsabilitate. În seara asta, ceva neobișnuit se întâmpla cu mulțimea de pe boulevard. Nu era nimic spectaculos, nimic care să stârnească panică, să îngrijoreze, sau ceva asemănător. Doar o senzație neobișnuită care se degaja din mulțime.Încetul cu încetul, trecând printer oameni și-a dat seama că senzația nu venea din mulțime, ea era motivul, dar senzația era în el. Era pe cale să înțeleagă ceva i se părea; nu știa ce avea să înțeleagă. Nu era nimic lămurit în mintea lui, dar senzația era din ce în ce mai deplină. Nici zumzetul discuțiilor dintre oameni nu mai era ca în fiecare seară. Nu mai era compact, părea că s-a despărțit în felurite fire care stau unul lângă altul, foarte aproape dar nu sunt aceiași materie. Iar între ele sunt spații care pot crește și se pot micșora, care țin firele libere și acestea au libertatea să se separe. Apoi și-a dat seama că și mulțimea se comport la fel. Asta era senzația ciudată, de aici venea sentimentul că ceva neobișnuit se întâmplă cu oamenii de pe stradă. Ei doar păreau o mulțime, păreau așa pentru cineva care se afla în afara lor, dar ei erau de fapt, fiecare un corp care înainta separat de ceilalți; între el, omul cu pricina și ceilalți era un spațiu, mai mare, mai mic, nu conta. Totul era diferit, fiecare om din mulțime era altceva; mulțimea în sinea ei era de fapt senzația pe care o degaja alăturarea ființelor care se plimbau pe bulevardul orașului.  Oamenii în schimb erau izolați unii de alții. Pe urmă a înțeles, fiecare om era captiv într-un fir al timpului, care sub nici o formă nu putea fi identic cu celelalte fire. Totul era singular, totul era individual, și mai ales fiecare fir avea un specific al său. El însuși, un bătrân de optzecișișase de ani, era captiv într-un fir de timp individual, doar al lui. Era stranie senzația pe care o dădea mulțimea dacă o socoteai ca fiind un număr oarecare de fire ale timpului, total deosebite, total particulare, aflate împreună printr-o întâmplare. Și mai era ceva; ceva și mai straniu, și mai ciudat. Oamenii pe stradă mergeau dând senzația că deplasarea se face la orizontală. Mergeau pe suprafața pământului, respectau planul acestei suprafețe; erau în plan, deci la orizontală, dar timpul nu respecta această regulă, el se deplasa pe verticală. Era foarte greu să se gândească la lucrul acesta, și nu-și putea reprezenta concret, cum un om se poate deplasa și orizontal și vertical în același timp. Era o situație împotriva firii.  “Doar tâmpenii îmi trec prin cap, în seara asta”, își spuse. Încerca să se elibereze de gândurile astea, dar ele reveneau cu încăpățânare. Bătrânul nu înțelegea sensul gândurilor lui, la ce foloseau gândurile astea? Ce înțeles deosebit trebuia el să accepte?, de-n mintea lui se perindau astfel de idei. Apoi și-a zis că poate tot ce i se năzare, e de la faptul că nu i-a plăcut cafeaua făcută în ibricul cel nou. Groaznică cu adevărat cafeaua, dar ce legătură să aibă cu chestia asta cu timpul, cu oamenii separați între ei, cu firele ce se întindeau, prelungindu-se la nesfârșit. E adevărat, era o mare diferență între cafeaua făcută în ibricul cel vechi și ibricul cel nou. Două ibrice care semănau între ele dar care se dovedeau că, în esență sunt diferite, foarte diferite. Și oamenii erau diferiți și asemănători în același timp, făceau lucruri ce nu semănau, se comportau diferit…

Toată seara, mintea i-a zumzăit ca un stup despre ibrice, despre oameni, despre timp, fire, planuri, verticale. Ba, și până să adoarmă, tot asta i se perinda prin cap, încât l-a făcut să regretă hotărârea de a cumpăra un ibric nou, care s-a și dovedit nefolositor. Nici nevastă-sa, de acolo, din lumea ei nu s-a arătat încântată de ce făcuse. A dormit somn greu, fără vise, și-n dimineața următoare totul părea să intre în normal, nu-l mai chinuiau întrebările și bu-i mai veneau gânduri dezlânat și cu totul ciudate. Probabil că prostia cu ibricul să fi rupt vreo stavilă, vreu baraj și gânduri fără rost s-au revărsat prin spărtura apărută. Sau poate, nu. Cine să știe ce naiba s-a întâmplat! Un lucru era sigur, el nu voia s-o țină langa, tot cu gânduri trăsnite. Voia să aibă aceeași bătrânețe liniștită cu care era obișnuit. Ca atare s-a apucat să facă o curățenie temeinică prin casă, și lucrurile care răsăreau, uitate prin diferite unghere, îi aduceau amintiri care-l fereau de gândurile făcute pentru cine știe ce minți educate, cu multă carte și cu multă pricepere în chestii de astea metafizice. Curățenia și faptul că totuși era un om ordonat l-au scăpat de pacostea care era gata, gata s-l înghită. Tmpul a intrat în ritmul lui, oamenii se plimbau seara, ca toți oamenii, de când se știa el pe lumea asta. Păi, timpul avea un singur rost: să treacă; să se răsucească pe mosorul de la Doamne-Doamne, și când suna clopoțelul Doamne-Doamne făcea un semn Morții, și gata timpul: se isprăvea.

Când a împlinit nouzecișiunu de ani, chiar în ziua când i-a împlinit, a înțeles că a venit rândul mosorului lui să fie gata. Cât de curând, mosorul lui va trage capătul firului. Curios era că nu-și punea de loc problema a ce va fi “după”; nu era de loc curios. În schimb simțea că dospește în el o emoție de parcă ar pleca într-o călătorie, undeva unde n-a mai fost niciodată. Nu era de fel nerăbdător, nu aștepta momentul plecării, ci călătoria în sine îl atrăgea. Nu se gândea că după “moarte” nu va mai fi nimic, că nu va mai avea conștiință și că tot ce rămânea să se întâmple, pentru el nu va mai exista. Avea deplin convingerea că totul va deveni altceva. Trăise prea mult în lumea asta ca să aibă regrete, să se amăgească despre ceva ce va deveni pentru el un trecut fără de sfârșit. Importantă era călătoria care va începe, și, mai ales, cum se va desfășura ea. Cum va fi noul?  Pentru că totul va fi un nou despre care n-avea nici cea mai vagă idée. Capul îi era plin de gândurile astea despre cele două tărâmuri, despre cum se vor despărți ele și despre cum se va obișnui el în noua stare. Oare ce-i va aduce noua stare?

În dimineața aceea a știut că ăla e momentul când va trece dincolo. S-a trezit ca în fiecare dimineață și a privit fereastra. Dar, afară vremea nu-I mai spunea niic despre ziua ce tocmai începea. Pur și simplu era o altfel de vreme. Niciodată nu mai văzuse așa ceva. Corpul zăcea nemișcat și greu, dar începuse să-l simtă și rece. Nu știa ce trebuie să gândească în clipele alea, și mai ales dacă trebuie să gândească ceva. Pur și simplu, un timp lucrurile erau și nu erau, apoi nimic n-a mai fost.

L-au înmormântat după două zile, la amiază așa cum cere tradiția. La înmormântare a fost puțină lume. De unde să vină multă șumea la înmormântarea unui om care a trăit o groază de vreme, și n-a fost cineva, n-a fost vreo cimotie pe care s-o știe mulțimea. Câțiva vecini, și câteva babea obișnuite la astfel de obiceiuri. Fiica sa n-a ajuns la timp tot schimbând avioanele. Noua Zeelandă nu-i colea, la o azvârlitură de băț. A ajuns la două zile după înmormântare, a luat cheia apartamentului de la administratorul blocului și când a intrat în casa tatălui ei, lucrul cel mai de mirare era ordinea neobișnuit de firească. Totul îți lăsa impresia că omul ieșise pentru câteva minute să cumpere oarece. Un timp, femeia a trecut prin camere, fără să știe ce are de făcut, fără să știe de unde ar trebui să înceapă ceva. Până la urmă s-a hotărât, a deschis un dulap, pe urmă a mai deschis unul, le-a lăsat așa, a mers la bucătărie, a deschis dulapurile pe rând, s-a uitat în ele. Pe urmă a luat niște sacoșe din plastic și niște saci menajeri și a început să selecteze obiectele.

Întâmplarea a vrut ca ea să înceapă cu dulapul în care erau vasele în care tatăl ei își făcea cafeaua de dimineață. După ce a privit un timp ceea ce era în dulap, fiica omului a scos ibricul cel vechi, ceașca de cafea fără farfurie, bolul și alte câteva mărunțișuri, le-a pus în sacul menajer și și-a spus că astea vor fi aruncate primele.

În dulapul bătrânesc al bucătăriei, doar ibricul cel nou a rămas, strălucind stins pe polița de sus a mobilei.

Advertisements

Read Full Post »

Mă tot gândesc: care ar fi formula optimă pentru a forma o contemporaneitate din care să nu lipsească coerenţa creativităţii? Dacă ai curiozitatea să-ţi arunci privirile, să iscodeşti istoria, poţi observa că sunt momente când aceasta apare parcă din nimic. Nu există ceva prevestitor, e suficient o scânteie şi se declanşează ca o avalanşă, coborând cu forţă peste pagini bune din viaţa socială. Apoi se potoleşte, se alină. Un timp ai sentimentul unei armonii care ţi-ai dori să dureze, veşnică să fie, sau s-o ţină aşa până când ţie îţi vine sorocul. Unii – puţini – au norocul acesta, pleacă din lumea noastră plutind parcă pe ape armonioase şi liniştite. Oare acestora şi drumul din lumea ceilaltă le este la fel? Nimeni nu ştie; chiar dacă începem să întrezărim tot mai mult, să presimţim, să înţelegem cum arata geografia a ceea ce îndeobşte denumim nemurire. Eu am avut norocul, când eram foarte tânăr, un adolescent abia, să apuc sfârşitul unei perioade de astfel de armonie. Conştiinţa mea abia înmugurea, dădea în floare, aşa că am noţiuni care s-au fixat temeinic, adânc. M-au urmărit toată viaţa şi cunoaşterea s-a structurat după  modelul ei. Nu pot să spun că a urmat o deplină mulţumire, pentru că lucrurile s-au schimbat cu repeziciune, totul arătînd de parcă ai străbate o arătură, un şleau desfundat. Nimic nu se mai potrivea la nimic, trebuia să fii iute ca să apuci ceva, să înşfaci pur şi simplu, să te ţii încleştat de ceea ce îţi adusese norocul. Nu am o astfel de fire, aşa că priveam în jur cum creşte încântarea hrăpăreaţă, cum se destramă ceea ce fusese o contemporanietate şi, ceea ce era cel mai trist, cum dispare bucuria creativităţii, a formei vii de a împlinii funcţiile care rotunjeau destine.

S-a dus pur şi simplu epoca aceea. Mi-a luat cu ea camarazi, tovarăşi, mulţi dintre puţinii prieteni. Dintr-o dată m-am trezit cum orbecăi ca un epileptic printre hârtoapele tot mai adânci şi mi s-a făcut lehamite. Tot orizontul era plin de arătări dezarticulate care se sălbăticeau săltăreţ, mânate de felurite motivaţii fără motiv. Dezgustător peisaj!

Mi se spune mereu că: „sunt rupt de lume”, că „n-am simţul realităţii”, că „sunt cu capul în nori”. Mereu mi se aduc argumente şi mi se descriu  realităţi care nu există. Sau care există atunci când aduni mijloace să treci o realitate prin ea însăși. E un mod foarte brutal de a te minții și un spctacol terifiant pentru cei care asistă. În viața mea au fost personaje care promiteau structural să devină personalități depline; oameni interesanți, plini de calități, posedând o ușurință teribilă în a modela detaliul pentru a-l transforma într-o importantă calitate a realității. Ei, bine, oamenii aceștia s-au lăsat prinși în această perfidă capcană a trecerii realității prin ea însăși. De fapt, ei  râvneau să depășească condiția din care plecaseră; nu le plăcea condiția aceea, li se părea mai deplin să aparții unui cor de imitatori, și atunci au făcut eforturi importante să capete abilități de a trece o realitate prin ea însăși. Au vândut instrumentele și mijloacele cu care erau dotați pe făcături strălucitoare și lucioase. Toate, dar toate,  invenţii artificiale care justifică, nu certifică. și iată-i devenind încetul cu încetul parte a unui întreg care se pierde în fiece zi pe sine. Cu cât se predau mai total obișnuitului, ordinarului, comunului, cenușiului, cu atât li se părea că sunt mai puternici, mai determinați. Din păcate, odată cu pierderea bunului simț, au fost copleșiți de vulgar, de spiritul comun. Aşa, pentru că aşa face lumea, este legea pentru care distrugem contemporaneitatea. Se vinde bine o astfel lege, chiar dacă, în jur, totul arată din ce în ce mai arid, mai searbăd şi mai fără folos. Arătările burduşite de bunuri sunt tot mai sărace, trăiesc din ce în ce mai prost pentru că au pierdut sensul bunăstării, care nu poate exista în absenţa simplităţii. Să ai pentru ca să ai,  nu înseamnă decât un maldăr de lucruri care nu-ţi sunt menite, și multe dintre ele nici necesare. În Univers Principiul fundamental al unicității, limitează drastic agregarea, ca atare fiecăruia îi revin acele elemente ale căror energii vibrează pentru realizarea relativizării, o funcție importantă care evidențiază cu asupra de măsură singularizarea. Doar suprafața, pare a stimula agregarea, în profunzime, elementele se separă și segreghează iremediabil. Efectul de agregare al suprafeței creeză o impresie falsă despre evoluție. În consecință, tu cel care ai dorit agregarea, vei trăi în restul existenței doar iluzia, nu și realitatea. Realitatea te-ai străduit s-o treci printr-o realitate, prin acea realitate pe care ai crezut c-o ai comună cu ceilalți, ceea ce nici o clipă n-a fost adevărat. Strădaniile unor savanți de talia lui Mircea Eliade, Georges Dumezil, Umberto Eco, ca mulți alții, de altfel, care s-au ocupat temeinic de relația dintre mitologie și realitate, evidențiază că singularitatea nu este nici pe departe un atribut al manifestărilor negative ale egoului, ci reprezintă elementul pe care relativitatea îl folosește în acțiunile sale de dezmărginire a Universului. Singularitatea este o funcție care stimulează procesul de adițiune de care relativitatea are nevoie pentru a menține forța de expansiune a Universului în toate dimensiunile accesibile lui la acel moment. Mai mult chiar, poate stimula nașterea unor dimensiuni noi, cu care Universul să treacă în Formă orizonturi ale inexistentului. Pentru, tot ce înseamnă Formă, este foarte greu de acceptat faptul că inexistentul este, de fapt, cea mai importantă stare a materiei, cea în care se funcționează procesul de înființare a substanței ce, mai târziu, va deveni materie. Ori, agregarea presupune înființare de limite ce nu mai pot fi negate decât prin desființare, prin eliberare singularităților devenite captive într-un astfel de proces. Iată de ce, pesonal sunt cu mult mai aproape de modul de a gândi al lui Hegel, decât de cel al lui Marx. Afirmația arogantă a acestuia, și anume că el, Marx, este cel care a pus filosofia lui Hegel „cu picioarele pe pământ”, nu este altceva decât o rătăcire, o iluzie, care poate că a contribuit și ea la consolidarea mentalității acestuia că sistemele sociale trebuie să se bazeze pe agregare, și că cea pe care o reprezintă comunismul este agregarea cea mai productivă. Pentru Hegel, agregarea este un proces coerent doar dacă este privit din afara lui, de un observator, care nu are posibilitatea, sau capacitatea de a sesiza relațiile active ale singularităților. Acestea, singularitățile, sunt cele care întrețin creativitatea într-un sistem (și istoria omenirii este plină de exemple în acest sens), o întrețin prin contribuțiile degajate din esențele spiritelor acestora, acolo unde acționează cele mai abstrate idei mitice. De fiecare dată când o realitate mitică este trecută prntr-o realitate concretă, formele obținute devin singularități creatoare. Procesul acesta este unul teribil de subtil și, de cele mai multe ori, nu este băgat în seamă. Nu ne vine să credem că mișcările acestea atât de subtile și inefabile ale materiei, pot da naștere acelor forțe care modifică ființarea. Și totuși, acesta este procesul pe care Universul îl folosește pentru a obține dezmărginirea și expansiunea. Comportamentul acesta al singularității poate fi adesea confundat cu cel al contrariei: individualitatea; o categorie cu mult mai săracă în date privind creativitatea. Singularitatea și individualitatea formează cei doi poli ai unui meridian deosebit de important pentru Univers. Este foarte adevărat că e deosebit de dificil să ierarhizezi meridianele Universului, acestea funcționând mereu în strictă dependență cu acțiunea momentului. Nu putem vorbi despre a alternanță a acestor meridiane, ci despre alunecare parțială către unul dintre ele. Este o mișcare despre care Jung vorbește adesea în lucrările sale și pe care se bazează Teoria inconștientului colectiv. Chiar dacă referirile sub direct și privesc evoluția comportamentului uman, acțiunea este comună tuturor entităților  Universului. Mișcările subtile care se produc în substanța intimă a entități sunt determinante pentru individ, ele provenind din legăturile subtile pe care materia le resimte. Vorbim despre vibrații insesizabile, ce aparțin spectrului,  și care vor declanșa procesele evolutive specifice ale fiecărui specimen.

Despre aceste fenomene care se produc în cea mai subtilă parte a intimității materiei, savanții nu prea îndrăznesc să vorbească deschis, pentru că sunt extrem de greu de dovedit cu mijloacele tehnice pe care la avem la îndemână. Asta nu înseamnă, de fel, că ele nu ar exista și nu ar produce efecte, care sunt foarte greu de explicat, în materia sesizabilă. Iată de ce, mi se pare foarte înțeleaptă atitudinea vechilor învățați, care vorbeau despre efecte dar nu căutau să explice cauza lor. Universul este continuu în mișcare, el vibrează permanent, spun ei și se mulțumesc cu faptul că au înțele acest lucru, gândid restul lucrurilor prin această prismă. Culmea este că, după dificultăți apreciabile, după cercetări temeinice și încăpățânate, savanți încep să înțeleagă că atitudinea celor de vechime nu era atât de aventuroasă cum ar părea la prima vedere. Pentru ei, pentru savanți, însă, regulile de comportament științific, impun limite care nu pot fi depășite. Eu sunt un eseist, și-mi pot permite să fi acuzat de o atitudine care încalcă metodologii și comportamente impuse de știință. Sunt mai degrabă în acord cu atitudinea vechilor înțelepți, decât cu cea a savanților în totalitatea lor. Mai aluziv, mai cu jumătate de gură, unii dintre ei mărturisesc faptul că sunt atrași la rândul lor de aceasta.

Contemporaneitatea acestor zile, pare să  fi dezlănţuit în subconştientul colectiv dominaţia umbrei, despre care vorbește Platon în parabola sa “Peștera”, și care – într-un fel sau altul –  este unul dintre arhetipurile dominante ale omenirii. Umbra domină şi ascunde, astea sunt trăsăturile ei, şi lumea începe să arate ca blana unui dalmaţian. Umbra ademeneşte tocmai prin ascundere, incită curiozitatea, întinde capcane, formează comportamente dominate de trăsăturile întunecate pe care le plămădeşte din pofte. Împinge singularitatea la periferia existenței, impunând modelurile propuse de individualitate. Minte, înşeală, şi pregăteşte destoinici maeştrii, aroganţi, sfidători, obraznici. Se multiplică iute astfel de personaje şi copleşesc, sparg contemporaneitatea, fărâme o fac, bucăţele mici pe care le mototolesc şi le aruncă în unghere ascunse. E greu de luptat cu o astfel de vidmă, care-şi schimbă chipul viclean, caută să se strecoare în sufletul tău şi să-l hăpăie dintr-o înghiţitură.

Este deosebit de interesant cum își perpetuează și cum domină spiritul efectul umbrei. Cred că am citit vreo douăzeciși cinci de “traduceri” a respectivei parabole și ceea ce mi-a a atras atenția a fost că preocuparea dominantă este ca traducerile să se traducă între ele. Parabola în sine, rămâne un soi de miez misterios, o umbră, despre care atât cât știm este suficient, restul se transformă într-o fabulație trecută prin o mie de guri și de creiere. Avem de-a face cu un folclor, care nu este folclor până la capăt, pentru că nu-și poate permite să modifice, să demitizeze, sau să anuleze întru totul condițiile inițiale. Fiecare dintre traducerile despre care vă vorbesc aveau grijă ca în final să atragă atenția că parabola lui Platon depinde de fiecare cititor. Ea își relevă sensurile în directă relație cu capacitatea cititorului de a pătrunde în zonele abstracte. Acele zone cărora, în zilele noastre, refuzăm să le mai acordăm atenția necesară, seduși fiind definitiv de faptul că “Realitatea concretă” – cum o fi arătând ea nimeni nu știe! – ni se prezintă fără să pretindă eforturi, stimulând rațiunea și excitând simțurile. Chiar dacă neurologii și psihologii sunt din ce în ce mai de accord că modificările care se produc în organismele vii – și care generează modificări comportamentale ale respectivului organism – pornesc din procese abstracte care au la bază vibrațiile subtile ale materiei, vibrații insesizabile nici prin simțuri și nici prin mijloacele tehnologice, nici cele mai sensibile. Aparent, respectivele procese se produc în afara organismelor despre care vorbeam. Doar aparent, pentru că noi nu știm – și se pare că nici nu trebuie să știm, la nivelul la care ne găsim – până unde se întinde câmpul care reprezintă de fapt o entitate. Zona pe care simțurile noastre ne-o fac cunoscută, cea pe care intuiția și logica o determină în mare măsură, sunt, că să spunem așa, partea vizibilă a icebergului, cea invizibilă nu prea știm până unde se întinde în materie; mai bine zis în naturile materiei. Toate acestea dovedesc că atitudinea noastră, aproape ostilă față de manifestările abstracte este cel puțin greșită

Am căutat mereu cuvintele seci cu care să-mi arăt poziţia distantă faţă de fire. Tot ceea ce scriu şi-n cartea de faţă, nu partizani caută, nu aliaţi, nu tovarăşi de cale. Caut s-arăt, faţă-n faţă cele două lumi ale lumii. Doar că-mi dau seama că sunt destul de stângaci, cuvintele mele n-au înţelesul vremii, frazele trag mereu către oameni care au mari necazuri, la rândul lor. Toate se adună şi se plămădesc spre imaginea ce începe să se înfiripe undeva în adâncuri. Nimeni nu ştie, însă, dacă-i va fi sortit să aducă spre oameni vremurile unei forme a contemporaneităţii. S-o vezi cum se ridică de parcă tragi de pe ea – unul după altul – văluri care ascund. Prinde să se întrezărească, abia mijit, o formă neclară. S-a mai întâmplat în trecutul nostru, şi-o să se mai întâmple. De fiecare dată a depins de răbdare, de convingere şi de credinţă. Abia într-o ultimă instanţă pare să conteze şi încăpăţânarea unor persoane.  Până atunci, peste realităţi vălureşte aburul dispreţului, se aude de departe zgomotul brutal pe care-l face pofta, călcând cu bocancii alcătuiri fragile. N-o face din răutate, cu toate c-o are din plin; n-o face nici conştientă, cu toate că are o anume luciditate vicleană. Indiferenţa, intoleranţa, lăcomia, instinctul cel dintâi abate gândul şi judecata. Cei care nu au fost hărăziţi cu astfel de calităţi se plâng, li se pare nedrept şi încearcă să-şi găsească un loc sub soare. Sunt azvârliţi de colo-colo de vânzoleala grăbită şi interesată, nu izbutesc să se adune, să atingă o fărâmă de echilibru, n-au de ce să se apuce să poată sta drept pentru o clipă. Doar pentru o clipă. Aşa că mulţi dintre ei, cei mai mulţi, nu văd că se adună sub zări alfel de imagini, pe care – fără voia lor, împotriva dorinţei lor – cei convinşi că au împlinit definitiv o lume, care aşa va rămâne veşnic, le ridică din spaimele subconştientului lor. E legea firii, neînduplecata lege a firii. Tot ea a spulberat contemporaneitatea, ultima care a fost. Ea o aduce după un timp de repaos, în care s-au schimbat raporturi de forţe, s-au echilibrat potenţiale şi au luat altă formă. Nimic nu poate rezista în nemurire în acelaşi format. Planul infinitului arata ca o dublă spirală ce se învârte arătând în lumină alternanţa pe care noi o percepem ca fiind bine şi rău. Nu există bine, şi nu există rău, există doar o schimbare continuă şi o vibraţie cu care ne armonizăm sau nu.

Creativitatea şi credinţa sunt legi cu chipuri nenumărate şi necruţătoare, asta face ca singularitatea să nu fie definibilă, să nu fie repetabilă și să nu fie perceptibilă. Cele două stări ale materiei se împlântă adânc în tot ce e viu şi de acolo de dinlăuntru plămădesc forme. Nu ajung niciodată să devină conştiente de natura formei, nu e rostul lor. Ca matca stupului, nu fac altceva decât să aducă în Univers forme, aşa cum se nasc ele. Despre ordinea firii, despre disciplină şi folos, altele sunt instanţele care hotărăsc. De cele mai multe ori le acuzăm pe nedrept, nu ele sunt culpabile pentru alternanţă. Nu fac altceva decât să pună la dispoziţie materialul necesar. Musca unui stup zboară de colo, colo hotărâtă de legi care vin din adâncuri insondabile. Cum ajung să se strecoare în formele care i-au formă?, şi de ce tocmai în acelea?, e o falsă problemă. O problemă din cauza căreia devenim orbi şi nu vedem afundul. Ne place să privim cât mai aproape de lungul nasului; ni se pare că asta ar da siguranţa zilei de mâine, dar e o înşelătorie. Trebuie să acceptăm că creativitatea dă sensul folosului, îi dă natura, îl face să se înlănţuie, şi pune în viaţă toate surprizele al căror efecte ne derutează atât de tulburător. Este posibil să trăim o lungă parte din viaţă într-o natură pe care am crezut-o a fi cu totul altceva. Atunci când descoperim „înşelăciunea” suntem fie sinceri, fie nemernici căzuţi pradă regretelor şi tulburării. Şi dacă, totuşi, n-a fost înşelăciune?, ci doar o etapă de trecere,  care, dacă am fi fost atenţi, ar fi fost mult mai scurtă şi mai eficientă. E un joc frumos şi al naibii de dureros; iată asta e cauza pentru care suferinţa trebuie să fie tovarăşa noastră fidelă. Din ea  răsar ca florile primăverii – atât de fragile şi trecătoare – bucuriile scurte care au şi ele rostul lor. Asta e cauza pentru care etapele de creativitate din curgerea nemuririi sunt atât de preţioase şi de respectat. Privim înapoi prin istoria noastră cunoscută, încercând să înţelegem mecanica unor astfel de etape. Nu-i chip, fiindcă nici una nu seamănă cu cealaltă, nici una nu este motivată de aceleaşi cauze şi efecte. Uşor de înţeles, sunt doar acelea ca cea prin care trecem astăzi: dezlânate, urâte, anoste, cu motivaţii puţine şi ieftine. Astea da, sunt lesne de înţeles.

Scriu toate astea în deplina siguranţă că vor căpăta înţelesuri în acele zile când creativitatea va domina viul cu regulile sale cele noi, cu o contemporanitate prietenoasă. Până atunci, mare plictiseală vor produce, mare iritare şi nedumerire: cum poate cineva să piardă vremea iscodind vorbele după înţelesuri ce nu au nici un folos.

Iartă, cititor vredinc, sunt doar rătăciri, sunt nălucile unui pierde vară.

Read Full Post »

Pe de altă parte, sunt tot mai frecvente și mai sugestive, semnele care arată că ne apropiem de sfârșitul unei civilizații. Personal nuteresc o respectuoasă invidie lui Friedrich Dṻrrenmatt care, în 1948 arată că are viziunea unei civilizații ce se istovește și trage să moară; în consecință scrie “Romulus cel Mare” iritând peste măsură sensibilitățile intelectualității elvețiene cu care a rămas în conflict până la moartea sa. 1948 era un an în care omenirea începuse să respire cu mai mult curaj aerul de după cel de al doilea război mondial. Părea să urmeze o perioadă de înflorire a civilizației umane, părea să urmeze o perioadă înfloritoare, cerută și de efortul ce trebuia făcut pentru a recupera pierderile inestimabile pe care conflagrația le produsese. Tocmai într-o astfel de atmosferă, vine un scriitor care descrie sfârșitul unei civilizații. Părea o blasfemie, părea o înjurătură grosolană aruncată inteligenței umane, sigur că intelectualii vremii nu au suportat un astfel de comportament. Doar că se pare că cel care a avut dreptate este dramaturgul; se pare că viziunea lui a fost corectă, chiar și modelul conceput corespunde evoluției ce va să urmeze. Societate omenească a ocolit și a eliminat toate, dar absolut toate!, acțiunile care să deschidă căile spre un alt destin. Să fi fost din cauza pripelii, a nerăbdării, a superficialității, a dorinței nestăpânite de a atinge cât mai curând o imagine venită din amintirea  Paradisului Pierdut? Nimeni nu poate ști, dar modul previzibil în care omenire evoluează, devine pentru o minte cu capacități oarecare de abstractizare o hartă pe care se poate orienta lene.  Simptomele unui autism social care s-a generalizat,  care nu a contenit să împânzească structurile sistemelor de gândire ce  luau naștere, ce iau naștere, limitează tot mai strâns orizontul cunoașterii. Aceasta, cunoașterea, este restrânsă la câteva axe verticale. Pe aceste coordonate sunt marcate acele puncte care fac mândria societății contemporane: industrializarea, tehnologizarea, tehnicile financiare, inteligența artificial, și cam atât. Din nefericire aceste axe nu produc cunoaștere, ci doar antrenează anumite abilități. Mândria celor care aderau la astfel de sisteme, care se întreceau în a folosi instrumentele și tehnicile lor, atunci când ele erau avangarda unui viitor ce părea că va izbuti să egaleze capacitatea Universului de a se dezmărgini, mândria despre care vorbesc, s-a transformat într-o aroganță stupid și schematic, care duce inexorabil spre înlocuirea cunoșterii cu abilitarea.

Să fim drepți, pânăla urmă și să spunem că perioada de înflorire, material și spiritual, a omenirii a existat. Între anii ’60 și mijlocul anilor ’70, ai secolului trecut, cam vreo cinsprezece ani, omenirea părea să fi pornit pe un făgaș de dulci biruinți și de adânci prefaceri spirituale; apoi, lent și constant, toul s-a îndepărtat de origini și de principiile care promulgau spiritul ca fiind orizontul motivațional al existenței în Univers.

Dacă aruncăm o privire superficială asupra a ceea ce a urmat, vom găsi suficiente pricini care să fi produs modelările radicale ce s-au instaurat asupra omenirii. Pe care, desigur, oamenii le-au instaurat. Dar nimic din toate acestea nu s-ar fi putut înființa, dacă – prea repede și prea vehement – nu ar fi fost abolită cu hotărâre capacitatea de abstractizare, care a făcut ca legăturile cu imaginea lumii primordiale să dispară. Universul și Divinitatea, ca Autoritate lipsite de scop și de voință, au fost împinse într-o margine a ființării, iar în locul lor au apărut autorități perisabile,  al căror scop și voință erau declarate fundamentale. Universul și Divinitatea nu impun existențe; și Universul și Divinitatea Creează o existență, restul este măsura capacității acesteia de a crea. Desigur pentru dreptul de a creea trebuie plătit un preț, și acesta este alungarea din “Vârsta de Aur”, numai așa un existent își poate depăși condiția și devine creator. Această regulă n-a fost cunoscută de către acei care au instaurat Autorități perisabile dotate cu scop și voință. În aceasta constă diferență între filosofia subtilă a lui Hegel și cea vulgară a lui Marx. Acceptarea tot mai largă a vulgarității propuse de Marx, face ca gândirea să evolueze tot mai aproape de zonele lisite de forța abstractizării. Sistemele propuse de inteligențe ca Trismegistul, Pitagora, Platon, Zenon, Kant, Hegel sunt importante nu prin existența vreo unui scop a sistemului, ci prin existența sistemului. Un gânditor nu este important pentru scopul pe care îl definește printr-un sistem, ci prin sistemul însuși, în care ulterior poate fi găsit un scop, pe care o altă inteligență (sau alte inteligențe) îl transformă în fiind. Icar și-a găsit motivarea zborului în sistemul propus de zei. Și ca să aducem lucrurile în realitatea lor; el nici nu a fost pedepsit pentru zbor, ci pentru aroganța de a-și dori să ajungă pe soare. Zborul a fost o propunere într-un sistem și cu ajutorul unei inteligențe a devenit realitate. Cu alte cuvinte s-a transformat într-un mit. Tot așa cum nota zece a fost parte a unui sistem, iar Nadia Comăneci a primit această notă, deci a transformat mitul acelei note într-o relitate. Relația dintre mit și el însuși este dată de trecerea prin realitate. Dar asta devine tot mai greu de acceptat de către spiritele muritorilor zilelor noastre, a căror tentație este să treacă mereu realitatea prin realitate, ceea ce este peste măsură de păgubos. În rarele momente când, evident fără voia muritorilor, mitul trece prin realitate, ia naștere un orizont nou, a cărui geografie mai împrospătează conștiințele veștejite. Doar că este tot mai greu să fie îndeplinite condițiile ca mitul să poată trece prin realitate, deoarece realitatea trecută constant prin realitate, face ca toate elementele acelei fericite “Vârste de aur ” – în realitatea despre care vorbim – să fie lipsite de rădăcinile lor arhetipale. În consecință, incapabile să creeze sau să fie create. Discutăm tot mai mult de nevoia de a elimina din gândire nuanțările ce pot fi suspectate de tentații speculative. Suntem îndemnați prin toate mijolacele să folosim obiectele realității doar în sensul lor definit, să nu privim sub nici o formă în interiorul structurii lor, acolo unde viețuiesc condițiile relativității. Și totuși, în viața de zi cu zi, pe noi tocmai aceste relații născute din relativități ne fac să accedem la acele nuanțe care produc realitatea particulară, fără de care nu am exista ca individ, ca singularitate. Probabil că nu am exista nicicum, pentru că în afara singularității nimic nu poate fi. Generalitatea presupune o sumă de singularități, care emit propriile specificității organizate în structuri reprezentând, pentru un observator, imaginea generalității. Care generalitate, însă, nu există într-o existență a sa, cu un sine al său. Ea este o globalitate care permite și facilitează dezvoltarea permanentă a singularităților, prin punerea în circulație a informațiilor esențiale. Generalitatea nu este o acțiune de dezvoltare, ci rezultatul unor acțiuni de dezvoltare, mereu dependentă de starea relativității de la un moment sau altul al evoluției. Acesta fiind și motivul pentru care o generalitate nu are un specific produs de tendințe care să-i aparțină. Dacă o generalitate are un comportament specific acesta trebuie căutat în relațiile singularităților ce o formează. În modul de organizare a structurii care se supune relației dintre cei doi poli ai acesteia, din această relație bipolară ia naștere o sinusuoidă care gravitează între cei doi poli și din care se naște specificul generalității. Desigur, în realitate, lucrurile se petrec mai simplu și cu mult mai subtil decât așa cum încearcă un eseist să descrie în cuvinte. Subtilitatea fenomenelor care evoluează într-un proces, ascunde în mare măsură nature esențiale pentru evoluția viitorare. Viitorul devine, de cele mai multe ori, din naturi pe care nu le putem prevedea pentru că la momentul observării se află încă în inexistent, așteptând o conjunctură care să să le dea formă. Interesant este că, în acele moment, despre astfel de naturi, putem spune – și să avem dreptate! – că ele există și nu există în egală măsură.

Atitudinea omenirii din aceste timpuri, și anume aceea de a  căuta mereu să obțină realitate trecând evenimentele prin realitate, ascunde cunoașterii o sumă importantă din informațiile subtile, care sunt în circulație în câmpul relaționar dintre diferitele naturi care interferează. Este ca și cum am fi mereu atenți doar la procesele care se produc la suprafața unui fenomen și am neglija total faptul că ceea ce este mai important, dar și mai substanțial cantitativ, se produce în ascuns, în interiorul fenomenului. Cu alte cuvinte am trata o generalitate ca o entitate mono-procesuală, una care își produce propriile procese de dezvoltare, ceea ce este un fals, și, de cele mai multe ori, caracterul important al unei generalități este stabilit de instanțe ce se află într-o stare de adâncă subtilitate.

Read Full Post »

 

 

Profesorul își toarnă vin în pahar, o face în felul său anume, care mă umple de admirație. Modul în care apucă sticla, de jos, foarte de jos, la un deget de fundul acesteia, o ridică apoi vertical și-o ține așa cîteva clipe, de parcă atunci s-ar hotărâ dacă va turna sau nu. Cotul e depărtat de trup și toată atitudinea Profesorului are un aer marțial; se va petrece ceva important, se cere atenție. Mișcările ce urmează sunt lente și egale, gâtul sticlei se apropie de buza paharului, lichidul începe să curgă, parfumul discret se răspândește și ajunge până la noi. Profesorul toarnă vinul în pahar cu duioșia constantă a unui vechi și de nădejde prieten. Ia o sorbitură mică, abia dacă și-a muiat buzele, doar arome sunt acum în gura Profesorului. Îi privesc chipul, mai ales cele două cute adânci de la colțurile gurii. Mă întreb, cum naiba face de și le bărbierește? Niciodată nu l-am văzut altfel decât ras parcă proaspăt, și mirosind discret a lavandă. Citesc acum mulțumirea bătrânului, pe care lichidul auriu i-o produce. Suntem în restaurantul unui mandar, nu-i crâșmă de stat. Șeful este crâșmar din tată-n fiu cu școală  publică, la Cooperație, dar și de acasă. Tatăl său, ca și bunicul său au fost crâșmari, trăiesc amândoi, și au un renume răsunător în tot ținutul Moldovei. Să fii furnizor la ei este o răspundere grea, se plătește cu griji peste griji. Bem o fetescă regală, adusă dintr-un loc ținut secret, furnizorii buni nu-i faci publici. Îi lași să aibă câțiva clienți, atâția câți au adunat, astfel marfa va fi ferită de riscurile lăcomiei. Profesorul așează sticla pe masă cu venerație parcă; o privește admirativ, chiar dacă nu are nici o etichetă. E o sticlă ordinară, de culoare verde, dar ce are în ea egalează bucuria zeilor, cei care se bucurau când li se aducea abmrozie curată, făcută de făpturi pricepute. Vinul acesta, nu-l bei să te îmbeți, dacă o faci, vei regreta a doua zi. Vinul acesta nu se risipește în momente de inconștiență aduse de beție; îl bei până simți că ai ajuns la capătul puterilor, că următorul strop te va răpune. Atunci te oprești, iar amintirea  te va urmări zile în șir, săptămâni, luni. E respectul ce se cuvine să-l arăți licorii binecuvântate. De îmbătat, te îmbeți cu vinurile făcute special, vinuri cu care te iei la trântă, o faci de față cu spectatorii, care și ei au aceeași problemă, și atmosfera se încinge, ia foc; vin cântecele, glumele deocheate, povestirile nesfârșite ce nu vor avea niciodată final. Niciodată n-o să știi ce-a fost până la urmă. Morala! Ce morală era la povestea aia?! Ca o roată se învârte sufletul chefului, el face reguli, legile de la el vin. E fără importanță dacă vei ține minte ce-a fost până la urmă, sau dacă a fost vreo urmă. Că se poate foarte bine să cazi pe undeva, lepădat de tovarăși. Morții cu morții. Vii, cu vii. Când vă veți întâlni, n-o să aveți timp să discutați despre urmări. Care urmări? Ce urmări să fie după un chef? A fost un chef, ce alta să fi fost?! Or să mai fie ele destule!

“Măi, copchile”, îl aud pe Profesor. “Voi nu știu de ce sunteți așa de cuminți. Nu-i în regulă să fiți așa de cuminți” “Adică, cum, dom’ Profesor?”, îl întreb. “Păi, la vârsta voastră, trebuie să dați prin băț. Să fiți ca turma de capre.” Mă gândesc la întâmplările din ultimile zile, și nu le găsesc prea cuminți. Mă gândesc că ne păzim cât putem să n-ajungă zvonul năzbâtiilor la urechile cui nu trebuie. Sau și asta l-o fi îngrijorând pe Profesor?  „Tinere, necumpătarea trebuie consumată la tinerețe. Consumată fără zgârcenie, trebuie să te bage în belele, ca să înveți cum să-ți salvezi pielea, cum faci din rahat bici. Dacă tinerețea abundă în necumpătare, vei avea o bătrânețe liniștită și domoală. Numai reuma te va roade. Așa îți va sta mintea la moștenirea pe care ai primit-o.” “Dar eu nu am de primit nici o moștenire, dom’ Profesor!” “Așa crezi tu. Toți primim moșteniri. Toți. Le primim și le judecăm după câtă minte ne-a lăsat Dumnezeu. Mai contează, să știi, și mintea celui care a lăsat moștenirea, și inima lui, și sufletul. Frică mi-e că e tot mai puțină minte de judecat moșteniri, și lăsăm lumea să meargă în frâul ei, iar ea o să meargă din ce în ce mai prost și-i va arde pielea pe cei ce vor veni după noi.” Nu înțeleg mare lucru din ce-mi spune.  “Fiți mai lămurit, dom’ Profesor!” “Aș fi eu mai lămurit, dacă-aș avea pentru ce.” “Nu înțeleg nimic, dom’ Profesor!” Râde pițigăiat și se bate cu palma pe genunchi. “Știu că nu înțelegi.  Ești tânăr și necopt, nu-ți stă mintea la asta. Dar vine vremea  să vorbim, și trebuie să vorbim serios, așezat. Trebuie să fiu sigur că mă asculți, că nu-ți zboară mințile la fuste, cât îmi sparg eu pieptul să te dăscălesc.”  “O!, Doamne, sunteți numai cimilituri în seara asta.” “Cască urechile, flăcăule, și ține-ți pliscul. Nu ți s-a topit cașul de la gură și ești obraznic…” “Până acuma un minut eram prea cuminte.” Râde din nou, în felul lui nechezat: “Nu-i prost, dar când te uiți la el nu s-ar zice. Gata! Hai să vorbim serios. Mai luăm o sticlă de vin, că acuși, ăștia închid aici și rămânem fără udătură. Nu pot vorbi cu gâtlejul uscat. Feteasca asta-i de toată isprava, îl știu pe podgorean, am fost la el la vie într-o toamnă. Cheamă chelnerul ăla.” Mă uit prin salon și-l văd pe chelner sprijinit cu spatele de soba de teracotă. E bătrân și obosit după ziua de muncă.  Probabil e la pensie, dar mai face un ciubuc muncind pe câțiva lei “la mandatar”. Nu salariul cred că-l interesează, ci mai degrabă bacșișurile primate. Când se uită spre mine îi fac semn cu mâna. Nu dă semn că m-a văzut, dar peste câteva clipe pornește spre masa noastră. “Ce dorește, domnii?!” Profesorul întinde mâna spre mine să mă oprească. “Eu dau sticla asta”, îmi spune mie, și-mi face cu ochiul. Mai adu, te rog, o sticlă de fetească d’asta”, îi spune chelnerului, care ține în mână un carnețel pentru comenzi în care nu l-am văzut să noteze vreodată ceva. Profesorul a subliniat, privindu-l țintă pe chelner: “fetească d’asta” De parcă sticlele celelalte nu le-ar fi dat el, și tot de “fetească d’asta”. Câd mergi cu el la băut, nu ai voie să plătești, decât dacă e vreo ocazie specială: un eveniment studențesc, ziua cuiva, chestii de-astea; în rest Profesorul plătește întotdeauna. Se uită la mine, îmi zâmbește: “…prea cuminte, ai?!” „Păi!” „Mda! Tu știi de când sunt eu profesor?” “De pe vremea lui Matusalem.” “De dinainte, de dinainte, flăcăule! În toată vremea asta am învățat, ba una, ba alta, dar lucru cel mai important pe care l-am învățat a fost cât de importantă e moștenirea. Când cineva pronunță cuvântul moștenire, toată lumea se gîndește la hârtii, la bani, la pămînt, la bulendre… Mă rog, la chestii de astea lumești. Doar că moștenirea nu-i asta! Nu-i așa. Moștenirea vine din adâncul veacurilor și ține în ea niște idei. Mai degrabă niște origini care sunt pentru fiecare, dar despre care vorbim cu toții de parcă am ști ce sunt. Ei, bine nu știm. Nu știm nici de unde vin și nici cine le-a înființat. Învățații cei de pe timpuri, credeau în ele și știau ce subtilități ascund… Nu se străduiau să înțeleagă ce sunt. Le socoteau entități importante care au rolul lor în Univers. Socoteau că e destul să știi despre ele, să știi că există, că-și fac treaba. Pe noi ne-a prostit industria. Noi, acuma, vorbim, câte-n lună și-n stele, și ne credem deștepți. Viața însă ne-o fac originile astea care se prind în spiritul nostru. La tot omul alte origini, și caracterul e altul, și viața e alta, destinul e altul. Noi, ființe omenești suntem purtători, știi, ca virușii; e unul care-i poartă, dar altul se îmbolnăvește. Așa e și cu originile despre care-ți vorbesc. Cu ideile. Fiecare trebuie să căutăm acei urmași de care ideile se pot prinde și rodi. Ei vor exista un timp, pe urmă vor pleca, așa cum am plecat și noi, cum veți pleca și voi. Ei sunt importanți pentru că sunt gazdele ideilor, le poartă mai departe în timp și le caută alte gazde. Vezi, eu acum vorbesc despre idei ca și cum ar unice, mereu aceleași, un fel de mătci, de matrici, pe care le dăm din spirit în spirit. Dar nu-i așa, ele se schimbă după omul care le poartă; una moștenește el și alta dă spre moștenire. De asta e importantă gazda, de asta e important ca ficare din noi să ne străduim să căutăm gazdă pe măsură. Cu cât gazda e mai curată, cu atât ideile sunt mai capabile să rodească. Pentru asta gazda trebuie să-și fi curățat cugetul în tinerețe, de toate cele ce-i îmboldeau spiritul. Trebuie să treacă prin ciur și prin dârmon. Cu vârsta, apoi, se va domoli, i se va așeza cugetul, nu vor mai fi furtuni răzlețe care să-l scoată din minți. Asta se cheamă că s-a curățat, că a făcut loc pentru credință. Nu la credința în Iisus mă gândesc, deși nici aia nu trebuie ocolită. Se cheamă că în visul lui e cineva care știe cum vor curge întâmplările și cum va fi totul după somn. Dacă îl ia Domn pe Iisus, se ferește de surprizele trecătoare, care-i pot cauza mult rău. Dar nu de credința asta e nevoie ca să primești ideile viului, așa cum sunt ele plămădite. Tot ce e viață, e idee tinere, să nu uiți asta. Nu există nimic în afara ideilor, nu te lua după tovarășul Marx, că nu știe ce zice.” De la o vreme, mă uit la Profesor și-mi zic că totul se trage de la vinișorul ăsta pe cinste. Pricep teribil de puțin din ce zice. În primul rând, mentalitatea mea e trecută bine de cele spuse de Profesor. Am citit despre ele, i-am citit și pe unii din cei care vorbeau despre lucrurile astea, dar mi se par de pe altă lume. Mi se pare că omenirea nu se poate opri la astfel de modalități de gândire. Par atât de departe de realitatea concretă, materială, palpabilă. Că lumea, că viața, că firea  sunt doar idei reprezintă felul de a fi al unuia ce speculează amestecând ape tulburi. Îl ascult mai mult pentru farmecul vocii lui de tenor și pentru modul surprinzător în care conduce frazele. E un hâtru și un pișicher, Profesorul, se știe asta, se folosește de asta. A evitat multe necazuri jucând abil cartea pușlamalei pierdute pentru totdeauna. “Moștenirea s-a răspândit fără încetare, se va răspândi, orice și oricine va face ce știu eu. Să ții minte asta. Acumnoi n-avem vreme să vă cerem socoteală, că trebuie să vă dascălim. Dar imdeiat ce vom face bine să plecăm în ale noastre ceruri, se va ivi cererea, va apărea moștenirea. În voi va apărea, abia atunci veți înțelege de ce am plecat. Va fi anevoios fără noi un timp, nu prea mult și nu pentru mulți. Ceilalți, însă, veți înțelege că faceți parte din moștenire și viața voastră va devein. Abia atunci o să ânțelegeți temeinic ce înseamnă a deveni. Hai să bem sticla asta de vin, în liniște și să cugetăm la chestia asta.” Își toarnă vin cu gesturile alea după care mă topesc; pe care azi le văd atât de limpede cu ochii minți.

A trecut o vreme și nu prea m-am gîndit la spusele Profesorului, nu le-am dat atenție, mărturisesc. Mi se păreau încâlcite și, mai degrabă, niște porniri poetice, stârnite de o licoare vicleană. Pe urmă, au început să-mi facă semne, să mi se arate într-o situație sau alta, să am nevoie de lămuriri. Profesorul era plecat prin lume cu ale lui. Erau multe universități care apelau la el. Era singurul om din Europa care vorbea toate dialectele romanice, moarte sau vii. Le vorbea cursiv. Peste tot era la fel de întortocheat și enigmatic. Apoi, pentru o lungă vreme, am plecat eu. Într-un cuvânt, n-a fost să se mai întâmple să ne vedem. Când mi-a ajuns veste morții sale, am știut că sunt un moștenitor. Instantaneu am știut, și-am înțele o mulțime de lucruri. Mi-am dat seama că a ști nu este un verb ca oricare altul. El are un timp care nu este consemnat în nici o gramatică. Nici fizica nu știe mare lucru despre starea timpului ăstuia. “A ști” este ceva despre care tu ca om nu știi nimic, dar el ca verb îți hotăraște soarta, fie într-un fel, fie în altul. Oricâte eforturi ai face, oricât de mult ai vrea să ajungi în anume nivele, nimic nu se înâmplă fără voința lui “A ști”.

Port cu greu moștenirea bătrânului Profesor, și nu numai a lui. Mai sunt câțiva oameni care mi-au lăsat asemenea poveri care mă apasă. Trebuie să recunosc că, de cele mai multe ori, îmi spun că s-au înșelat, și că n-au lăsat cui trebuie moștenirea. Am și momente când mai nădăjduiesc; sunt puține, însă, și fără cine știe ce consistență. Este din ce în ce mai limpede că cei din vechime aveau dreptate, și nu din definiții se fac lucrurile. Chiar dacă ar fi cât “Biblia”, cât “Evanghelia lui Toma”, să fie definiția cutărui lucru și starea lui de a fi nu se poate găsi. Sunt un om bătrân și  după multe poticniri, ocolișuri, reveniri, revolte, am cedat. Da, bătrânii înțelepți au dreptate: e mai important să accepți, și să crezi că un lucru există așa cum există el, să crezi în funcțiile lui, în atributele caracterizante, decât să încerci să-i definești tu existența, ca să-l faci să fie așa cum crezi că știi tu că este el. Îmi lipsesc cumplit discuțiile pe care aș fi vrut să le mai am cu Profesorul. Bătrânul știa cu mult mai multe decât a vrut să spună în seara aceea; se pregătea și el de alte discuții. Cine știe prin ce hârțoage vechi descoperise adevăruri pe care lumea noastră “modernă” nu vrea să le încapă.

Acum, la bătrânețe mă mai frământă ceva. Am pierdut amar de timp, crezând că fiecare om din lume primește o moștenire. Că are datul lui, ce i se dezvăluie într-o zi. Ei, bine, nu e așa! Nu toți oamenii sunt rânduiți la moștenire, ci foarte puțini. Credința asta, că toți oamenii au moștenirea lor, m-a făcut să trudesc, crezând că vom izbuti să punem totul într-o direcție. Lumea, însă, trebuie să fie așa cum e ea, doar cei care primesc moștenirea, trebuie să aibă de grijă. Și asta a vrut să-mi spună Profesorul atunci, dar nu n-aveam mintea să înțeleg, și m-a costat, și am plătit. Probabil, la rândul lui plătise. Vezi, că nu din cauza lumii plătești, așa cum s-ar putea crede; lumea nu are nici un amestec, ea alunecă după cum o împing interesele. Din cauza ta plătești, pentru că nu ai fost suficient de curat la vremea potrivită, ca să înțelegi. Te-au stricat rămășițele din necumințenia pe care trebuia s-o cheltui toată în tinerețe, și n-ai făcut-o. Ori n-ai avut curaj, ori n-au fost suficiente prilejuri, ori cine știe ce alte pricini au stat împotrivă. Lungi șiruri de minți strălucite, de la vechii înțelepți ai vechimii, până la listele de savanți ai timpurilor mai dincoace te lasă să înțelegi printre rânduri, doar printer rânduri – fie că ești om de rând, prins în făptura lumii obișnuite, fie că ești menit – cum trebuie să te porți ca să nu cazi prea des în capcanele pe care ți le meșterești cu propriile mijloace. De cele mai multe ori, se întâmplă că nu ajungi la miezul la care trebuie; ori că înțeleptul s-o oprit cu o clipită înainte de a termina ce avea de spus, din cine știe ce motive; ori mintea ta nu are destul glagorie să ajungă la el; ori limitele științelor îi fac pe savanți să fie nesiguri și să lase spre completare celor ce vor veni. Motivele sunt multe și felurite, esențial însă e că, ne învârtim într-o necurățenie, într-o valmășeală de neadevăruri, de jumătăți de adevăruri, de sferturi de adevăruri, de firmituri de adevăruri, că suntem departe cu totul de a ajunge la noi înșine. Mereu spune că tendinâele materiei și ale Universului ne silesc la anumite atitudini, ceea ce este o minciună sfruntată. Nici material și nici Universul nu silesc pe nimeni la nimic. La fel ca Dumnezeu, au lăsat frâu slobod liberului arbitru, pe care noi îl siluim, îl stoarcem, îl fărâmițăm până nu se mai alege nimic.

Dacă n-aș fi un amărât de eseist, probabil că nu mi-aș lua libertate să scriu atât de nerușinat despre lucrurile astea. Poate că aș încerca să țin oleacă la relația cu lumea, dar și la relația lumii cu ea însăși. Doar că, eu sunt un amărât de eseist și puțin îmi pasă, ceea ce văd este că totul este tot mai departe de matcă. Nenorocirea este că, În Univers pot exista toate existențele care se ivesc. Nu există existență care să nu poată exista, de asta lumea își poate permite orice prostie. Mereu vorbim de reguli, de rânduieli, de disciplină și multe altele, dar, de fapt, nimic din toate astea nu există în omenire. Și, pe măsură ce ne îndepărtăm de “Vârsta de Aur”, totul devine mai confuz și mai de neconceput.

Un lucru e limpede, Hegel are dreptate, nu Marx: “Vârsta de Aur ” a fost imediat după facerea lumii, nu către ea ne îndreptăm.

 

Read Full Post »

 

 

 

 

E sfârșit de august și noaptea mustește de mirosurile coapte ale câmpului. E un amestec instabil de mirosuri, care alunecă, se întrepătrund, se separă, se suprapun. Sunt pe șoseaua care leagă Bucureștiul de Ploiești, o mașină m-a adus cam până la jumătatea distanței, iar la ora asta sunt slabe speranțe că va mai fi cineva dispus să mă ia. Voi înnopta în câmp, deci, dar sunt îngrijorat că nu văd nimic cce ar putea să-mi servească de adăpost. Merg egal, ca pe munte și bocancii mei scrâșnesc adesea când puricii metalici de pe tălpi prind pietrele drumului. E singurul zgomot în zonă, în noaptea cu o lună în creștere, care face ca focul rafinăriei de la Brazi să pară straniu. Sunt departe de casă, sunt singur, n-am nici un fel de mijloace și trebuie să mă adaptez, lăsând timpul să curgă. Anul trecut, pe la vremea asta, eram în Nordul Moldovei, era noapte, la fel, mirosurile erau coapte, mustoase, dat totul era altfel; joaca adierilor de noapte, aerul, în care parfumul lemnului proaspăt tăiat domina, zvâcnea, urmând zborul liliecilor, apoi se ogoia adunându-se lângă susurul apelor. Șoseaua nu era asfaltată, era o panglică alburie, prăfoasă, puteai să vezi valul de pulbere ridicată în urma căruțelor, chiar și la lumina slabă a lunii. Deoparte și de alta, scânteieri fantomatice se pierdeau în negrul adânc al pădurilor. Alte sunete, decât pașii și vorbele oamenilor care mergeau domol, nu erau. Nu ca în noaptea asta când aud voci în depărtarea câmpiei. Voci de bărbați tineri, puși pe șotii, pe aventuri, voci care sunt atât de departe încât totul pare și mai descurajant. Sunt voci de petrecăreți care promit siguranță și confort. Cât, despre mie?, ce fel de noapte voi petrece oare, în sfârșitul acesta de august cu mirosurile lui parfumate, înșelătoare? Înțeleg că timpul s-a despărțit în două; o parte mă urmează în noaptea călătoriei mele, iar cealaltă e alături de bărbații în căutarea plăcerilor. Ai fi tentat să crezi că vorbim de timpi diferiți, și totuși, nu. De fapt, întreaga zi a fost una ciudată, din puctul acesta de vedere, al timpului vreau să zic, care s-a modelat capricios și surprinzător.

Dimineață coboram în Gara de Nord, dintr-un tren ce venea de la Brașov, acolo mă urcasem venit de pe munte. Aglomerația orașului acesta mă amețise; prea multă lume, prea multe mașini, prea multe voci, prea multe culori, prea multe mirosuri. Era foarte greu să stabilești dacă există o comunicare, dacă există legături, dacă relațiile au ceva firesc. C-o seară înainte, eram singur, lângă un foc micuț, iar sunetele rare ce ajungeau la mine îmi spuneau limpede ce se petrece în pădure. Acum totul este infernal, nu pot să înțeleg rostul tuturor acestor acțiuni ce se consumă simultan.

Ajung, în sfârșit, la apartamentul unchilor mei, dar cortina de sunete nu mă părăsește, este doar mai compactă și mai amestecată. Și, poate că, nu mai e atât de agresivă. Mătușa mea se agită și se miră mereu de starea am ajuns. Mă îminge de colo, colo, apoi mă alungă în baie și mă lasă să mă lăfăi o vreme în cada comodă. Totul s-a depărtat, s-a pierdut, am intrat în oul de șarpe. E altfel de ou, nu e ca cel de pe munte, dar mă separă de vermuiala clocotitoare de afară. Deja este al nu știu câtelea timp pe care-l traversez. Da, da, e ca un râu cu multe brațe timpul zilei de azi; trebuie să ai răbdare și pricepere ca să treci prin toate cu bine. Trebuie că izvorăște undeva, un loc de care n-ai habar și care nu-ți stârnește nici un fel de curiozitate, apoi curge capricios, trecând peste tine de fiecare dată când îi ieși în cale. Tu nu știi toate astea când ești în acțiune, nu ai cum să ții cont de toate primejdiile care te pândesc, pentru că ele nu se arată, sunt perfide, viclene. Pentru tine, dominant este drumul, ținta pe care ți-ai fixat-o și pe care ți-i neapărat s-o atingi. Abia acum, învăluit de noaptea aceasta de august, devin conștient de faptul că am traversat, pe întregul zilei, felurite stări ale timpului. Pe drumul dinspre Brașov, în trenul obosit și anemic, în gara inundată de oameni, pe străzile ticsite de acțiuni greu de înțeles, în apartamentul mic și cochet, apoi din nou pe stradă, într-un anticariat scump, în autobuzul sufocat, pe șoseaua aceasta, așteptând o mașină, în mașina rulând pe banda de asfalt, iar acum stârnind praful marginei de șosea, cu bocancii mei grei de munte.

Nu știu despre toate acestea atunci când ies din baie, și mă învârt prin camerele mici ca să văd noutățile apărute. Se face vremea prânzului, unchiul apare și el, iar la masă trebuie să povestesc cu detalii despre tot. Examen, sentimentul izbânzii, drumuri, munte, pădure, ce va fi de aici înainte. Mătușa schimbă farfurii, schimbă priviri cu unchiul tăcut ca de obicei și triumfă aducând parfeul de ciocolată înnobilat cu dulceață de smochine. Suntem la cafea, când unchiul dispare pentru câteva minute, iar când revine îmi întinde trei sute de lei. Îl privesc mirat, e o sumă mare și nu înțeleg. “Ai intrat într-o altă lume, băiete – îmi spune – ești pe un drum care cere o anume ținută. O să încetăm cu autostopul. O! știu, știu că e moda unui strop de aventură, dar, dumneata vei merge acasă cu avionul de seară.” Asta a fost tot. După cafea zoresc să ies din casă cu un singur gând, anticariatul de lângă Sala Dalles, în care intru foarte rar, pentru că nu am bani suficienți niciodată; e un anticariat scump. De regulă cumpăr de pe Calea Moșilor, sau din Buzești. Acum însă, voi putea să inspir parfumul dulceag din cele două odăi largi, să zăbovesc în fața rafturilor vechi, citind titluri, citind autori. Și totuși nu stau cât mi-ar plăcea, pentru că în câteva minute am în rucsac șapte sau opt volume. “Poetica matematică” a lui Solomon Marcus și “Critica rațiunii practice ” a lui Kant sunt valori, domnule, și sunt la mine în rucsacul care a văzut atâția munți. Restul, ca “ Spuma zilelor” a lui Boris Vian sunt pentru bucurii mai  de suprafață. După amiaza mă împinge spre stația de autobuz, trebuie să ajung la  “Fântâna Mioriței”, sau la Băneasa, dacă soarele trage spre asfințit scad șanesele să mai oprească mașini. Biletul de avion e în mare parte în rucsacul meu, acum trebuie să mă îngrijesc de călătoria spre casă.

Timpul m-a adus în noaptea de august, alături de strigătele bărbaților tineri, de scrâșnetul puricilor metalici în pietrișul mariginii de șosea. Dar, mai ales de, emoția tot mai intensă că va trebui să mărșăluiesc toată noaptea. Și totuși, undeva într-un cotlon de suflet, bucuria călătoriei sclipește țanțoș: nu sunt mulți cei care doresc să întâmpine astfel de riscuri. Sunt într-un moment de răstriște, dar trebuie să recunosc, am avut destule clipe care au făcut să-mi crească sufletul. Sunt departe de casă, sunt foarte departe de casă și mi se face un dor năprasnic; în minte îmi vin imagini cu amănunte mărunte legate de căminul ce pare acum și mai ademenitor. Imaginile plutesc înaintea ochilor și fac mai dureroase, mai greu de suportat, sunetele bocancilor mei scrâșnind în prundișul drumului. Rucsacul devine din ce în ce mai greu, îmi taie umerii, iar câmpul refuză să-mi ofere ceva ce-ar putea fi folosit ca adăpost. Miriștile au fost arate, iar pe restul tarlalelor, porumb și floarea soarelui cât vezi cu ochii. Sunt singur, într-o noapte de august, în câmpul ostil și sălbatic; undeva, departe, voci tinere de bărbați, nepăsătoare și vesele îmi arată că lumii nici nu-i pasă de mine. Nu după mult timp sunt un automat care merge măsurat și egal, nu prea mai am legături cu mediul înconjurător, doar lumina puțină a lunii mă ajută să nu rătacesc drumul. Mă întreb cât o fi până la primul sat. Ce distanță o fi? Flăcările rafinăriei de la Brazi par să nu aibă altă grijă decât să scuipe nori mici de fum albicios, apoi să scapete, să cadă, pierzându-se în întunericul nopții. Nu e nimic prietenos în flăcările alea indiferente, nimic care să-mi mai potolească dorul de casă. În noaptea de august, mărșăluiesc tot mai trudnic, învăluit în întunericul incert din cauza lunii,  îndemnat de mulțimea de greiri și îmbăiat de roua groasă ce mi se lasă pe haine. S-au ascuțit mirosurile câmpului de la rouă, s-a schimbat și cel al prafului, și simt umezeala ierbii cum scaldă pielea bocanicilor. Noaptea s-a adâncit, dar nu-mi fac nici o iluzie, mai am amarnic de mers până s-or ivi primii zori. Pe nesimțite, se lasă peste mine o toropeală care mă rupe de lume, mă izolează. Greierii au devenit o masă sonoră amorfă, îi aud vătuit, de parcă nieva ar fi aruncat o saltea peste ei. Lumina lunii s-a făcut cenușie, e sură și prăfoasă lumina astrului nopții. Încerc să gândesc la ceva luminos, la ceva care să mă țină adunat să-mi stimuleze puterile, doar că gândurile alunecă unul peste altul, și, din când în când realizez c-am luat-o razna de-a dreptul. Caut să mă adun, să-mi fixez o țintă, iar jocul gândurilor o ia de la capăt. Nu știu cât a trecut, dar la un moment dat zăresc un foc micuț, undeva în dreapta mea, nu departe de șosea. Inivida se ridică înflăcărată, și simt o ciudă aprigă; acolo sunt niște norocoși, care pot trece noaptea adunați lângă flăcările mângâietoare. Aș putea să cer ajutor, să cer să fiu găzduit lângă vatra caldă, dar n-o s-o fac. Am să trec pe lângă ei, ca și cum am un scop, am o țintă precisă la care trebuie să ajung degrabă. Mă scutur de toropeală și parc-am zorit și pasul, s-au adunat energiile în trupul amorțit și l-au pus în mișcare.

„Hei!, drumețule, ți-e mare graba?, aud dinspre foc. Nu vii să ospătezi un porumb copt?!” Întorc privirea și văd o siluetă subțire. Lângă foc e un singur om, probabil un amărât ca și mine, care are nevoie de un tovarăș să treacă noaptea. Mă opresc și coaja scorțoasă plămădită de orgoliul meu plesnește în mii de fărâme. “Ba, da”, îi răspund. Nu mai spune nimic și se așează. Mă apropii și-l văd; un bărbat pe la vreo cincizeci de ani, așezat pe câteva brațe de iarbă. Pe jarul păturit cu migală, dintr-o parte a focului, vreo opt știuleți de porumb se rumenesc. Alături de om, un ceaunel de tuci, plin ochi cu semințe de floarea soarelui, prăjite deja. Bărbatul tace și așteaptă să mă aranjez cumva. Când las din spate rucsacul, am senzația că voi pluti imediat, aștept câteva clipe să mă obișnuiesc fără apăsarea curelelor. “Rupe și dumneata niște iarbă din răzorul de colea. Da’ scutur-o bine, că s-a lăsat rouă groasă.”, îmi spune. Smulg rogozul ud bine,  și-mi așez un soi de saltea lângă foc. E o plăcere să mă întind pe stratul gros de iarbă, și totul ar fi perfect dacă o frunză de pălămidă nu m-a înțepa adânc în ceafă. “ A dracului, buruiană, râde bărbatul, crește oriunde, ca neghina” A ațteptat să mă vadă aranjat, apoi se ridică, ia doi știuleți de pe jar și-i așează în fața pe, pe câteva firea de iarbă. “Nu-ți fă griji, că mai punem de-o fi nevoie”. Porumbul e fierbinte și moale, doar la suprafață, o coajă aurie, face bobul crocant. Când îl sparg între dinți, un parfum dulceag îmi gâdilă nările. Închid ochii și las bucuria să se reverse peste sufletul ușurat dintr-o dată. Trece un timp lung și nu vorbim; eu mănânc porumbul aromat, iar bărbatul sparge semințe. E o adevărată mașină, omul acesta: aruncă sămânța în gură, o sparge, dar cojile nu le scuipă, le împinge cu vârful limbii spre colțul gurii. Cojile cad singure, dar mai întâi, fac un lanț care atârnă de bărbia subțire și nerasă de câteva zile. Sunetul semințelor sparte se suprapune pe cântecul greierilor. E din peisaj, putem spune. “Faci drum lung?”, mă întreabă într-un târziu. Îi spun unde mă duc și fluieră admirativ; îi spun și de unde vin, și ce fac eu vara, de regulă. Bărbatul tace o vreme, apoi se ridică, dispare în lanul de porumb, unde îl aud o vreme rupând știuleți. Se întoarce, se așează și curăță porumbul. Se uită la mine, zâmbind: “Trebuie să te hrănim, drumețule, că ai drum lung de făcut” Râdem amândoi și ne simțim tot mai bine  lângă focul mic și aromat.

Mă întreb acum, când scriu toate astea, după atâția amar de ani de la noaptea aceea de august, ce poate pricepe un orășean din farmecul diafan al unei astfel de întâmplări. Cum aș putea eu să-i descriu parfumul abia simțit al prafului din țarină, atunci când îl strivești sub călcâi, sau cel al ierbii când o culci. N-o rupi, o culci, și-ți apropii fața de ea. Ce-ar pricepe acesta – orășeanul, la el mă refer -, când în nări vântul i-ar aduce izul bostănăriei în care s-a copt cantalupul. O!, Doamne, și câte nu sunt lucrurile pe care acesta nu le va putea vreodată afla. Nu va ști niciodată, orășeanul nostru că viața e departe de a se limita la regulile lui deșănțate, pe care le proptește în niște hârtii lipsite de esența ființării. E un biet caraghios, orășanul nostru, un soi de maimuțoi fragil, care nu poate părăsi hotarele citadinului fără să se afle în pericol de moarte. Atunci, în noaptea aceea de august, nu știam toate astea. Aveam optusprezece ani, stăteam întins pe o saltea de rogoz și vorbeam cu un bărbat pe care nu-l mai văzusem vreodată.

 

Read Full Post »

E ultima vacanță de liceean, și mi-am zis că trebuie să-mi păstrez năravul fiecărei veri, de vreo trei ani încoace. Ba, parcă mă încearcă un sentiment al obligativității; vara aceasta este una în care mai pot fi stăpân pe hotărârile mele. Despre verile următoare nu nu pot să fac supoziții, nu ști ce va urma să se întâmple.

De trei veri, cutreier țara cu autostopul; dorm unde apuc, mănânc dacă am ce și unde. O parte din vară – cam trei săptămâni, o lună – mișun prin coclaurii Bucegilor. Singur, fără însoțitori, ghidându-mă după o hartă ferfenițită pe care am cumpărat-o de la un soldat american, pe Magheru, undeva pe lângă Sala Dalles.

Bat codrii între Diham, Pârâul Rece, Omul, Babele, Azuga, Bușteni, Predeal, Sinaia, totul după voia mea și toana din noaptea care se scurge. Pe urmă ies la o șosea și mă urc în prima mașină care mă ia, cu care merg în direcția în care îl mână interesul pe șofer. Din momentul acela totul este la voia întâmplării și la toanele șoferilor. Cam o lună, o lună  și jumătate mă vântur prin ținuturile patriei, sunt un vagabond mereu la cheremul întâmplării. De cele mai multe ori e prietenoasă întâmplarea, dar sunt și momente când mă părăsește norocul și intru în buclucuri. Oricum ar fi, tot ce mi se întâmplă e învățătură de minte, se așează în memoria mea și-mi determină modul de a fi. Sunt destule momente când îmi spun că trebuie, cî e obligatoriu să mă potolesc și să-mi petrec vacanțele organizat și în siguranță. Dar, a doua zi totul e dat uitării și singura grijă e să găsesc o mașină care să mă ia. Nu știu unde merg, nu am o țintă, de cele mai multe ori mă îndrept după spusele oamenilor. “Trebuie să vezi neapărat asta!” – spun ei. Uneori merită, alteori, nu. În orașe evit să intru, pentru că banii mei sunt foarte puțini, iar grija cea mare e să am de transport. Cei mai mulți șoferi nu vor să-mi ia bani: “Du-te, măi, băiete în drumul tău, și ai grijă să nu dai de necaz”, îmi spun cel mai adesea. Dar sunt și din cei care vor bani cât nu face. De ăștia mi-a frică, dar cel mai frică mi-e, să nu dau de unu din ăsta și să n-am bani. Sunt niște cerințe pentru cel care călătorește cu autostopul; niște cerințe riguroase pe care trebuie să le respecți, dacă vrei să ajungi cu bine acasă. Sunt cerințe care de multe ori îți înfig cuțitul până la os și îți arată diferența dintre tine și cei care petrec vacanțele risipind bani pe năzbâtii ce pot fi apoi povestite cu haz. Sunt zile aspre în perioada în care ești singurel, mereu la cheremul întâmplării, mereu jurând că n-o să se mai întâmple. Te înfurii mereu când vezi cât de slab ești, ce repede te răzgândești și cum, pe la mijlocul iernii,  ți se face un dor nebun după viața de haimana, și abia aștepți ziua în care, la marginea orașului să faci semne mașinilor.

De când am aflat că voi fi student, am o stare ciudată. Sunt într-un fel de cumpănă, mereu instabilă, care ba urcă, ba coboară. S-a încheiat o etapă și simt din plin nostalgiile pe care nu credeam că voi ajunge să le trăiesc; din toamnă, ritualurile pe care le repetam an de an vor fi pierdute; s-au spulberat niște reguli cu care eram familiarizat de amar de vreme, de copil. Venea toamna, școala începea, și înainte de asta o ceremonie stabilă și nesmintită se desfășura cu precizie, iar  mama o umplea de emoție, transforma o zi într-un soi de aventură repetată în fiecare sfârșit de vară.

La sfârșitul lui august venea o dimineață când mama mă scula devreme, cu noaptea în cap. Urma un spalat temeinic și minuțios verificat, ca plodul să fie curat și să nu fi lăsat “ochii soacrei”. Ziua va fi lungă și plină de neprevăzut; trebuie să fie cumpărate: uniformă, șapcă, lenjuri, cămăși, încălțări de iarnă, de sport, caiete, ghiozdan, palton, creioane, stilou, cerneală și nenumărate alte fleacuri. În fiecare an se adăugau lucruri noi, despre care eu nu știam nimic, mama însă avea grijă să fie trecute pe răbojul acelei zile. Ajungeam acasă târziu de tot, înspre seară, după ce cutreierasem orașul în lung și-n lat; eram storși de vlagă, iar mama mereu nemulțumită de calitatea achizițiilor făcute care nu mai erau ca “altă dată”.

Totul trebuia făcut pentru a respecta cerințele. Trebuie să recunosc, mama era cea care îmi transmitea și mie grija pentru cerințe. Nu știam lămurit ce aia o cerință, și de fiecare dată când acest cuvânt era repetat, mă concentram, căutând ca până la urmă să înțeleg limpede ce anume vrea să spună.   În fiecare an cerințele erau altele însă, pentru că și copilul mai crescuse, va merge într-o clasă mai mare. Acum totul luase sfârșit. Habar n-aveam care sunt cerințele studenției. Habar n-aveam ce e la urma, urmei o cerință, iar despre Socrate știam ceea ce se vântura în folclorul obișnuit. Câteva lecturi amestecate nu mă lămuriseră de loc ce – sau cine – este acest Socrate și de ce e atât de faimos.

Cât stătusem în munte, singur, mă lăsasem furat de un soi de reverie despre viitoarea mea viață de student. Nici un fel de cerințe, nici un fel de obligații, nici un fel de conflicte nu existau în scenariile pe care le cloceam, robotind să-mi pot încropi cele necesare traiului. Mă puteam considera deja un om care are trecut; intrasem într-o altă categorie. Toată perioada de școlar se derula dezordonat în amintirile mele, creând un soi de cosmos în care acțiunile consumate aveau acum un miez diferit, și desigur înțelesuri dintr-o altă substanță. De la prima zi de școală, într-un sat ce stătea să dispară de pe hartă, unde elevii, cu toții, stăteam într-o singură clasă și aveam o singură învățătoare; la școala ce mi se părea uriașă din oraș, cu un număr impresionant de clase, pentru țăranul care se obișnuia greu cu pantofii din piele. Apoi mulțimea de profesori, fiecare cu tipicurile lui, cărora trebuia să le faci față; cu disciplina diferită în care vestea că ”se face careu” provoca frisoane neplăcute. Era un cosmos doldora de evenimente pe care le trăisem, pe care acuma puteam să le judec, și ce era impresionant era faptul că, dintr-o dată, totul devenise prietenos și apropiat. Nimic nu mai avea statura aceea distantă care prevestea, de cele mai multe ori, o confruntare în care trebuie să-ți ții firea dacă vrei să izbutești.

Pe măsură ce timpul trecea, poveștile din reveria mea se distilau, se rafinau și ajungeau să fie tot mai ademenitoare. Aroma evenimentelor pe care amintirile le ridicau la suprafață, mă determina să cred că voi avea o studenție spectaculoasă.  O!, Doamne, nimic nu se putea compara cu viața de student din imaginația mea. Dar, acum, în prezentul din muntele ce mă găzduia, mă legănam între două perioade; una dintre ele îmi apărea plină de poezie, de nostalgii – mai ales după colegii care luaseră alt drum, care se împrăștiaseră -, de mărturii că viața nu trece, așa cum se spune, ci că tu o părăsești, obraznic și fără judecată. După mulți, mulți ani, aveam să judec că în perioadele acelea scurte petrecute în pădurea deasă a muntelui mă comportam ca oul de șarpe; așteptam, fără să știu că aștept, să se plămădească în mine forma, să încep – pas cu pas – să mă deprind cu elementele din substanța  ce s-a ivit. Apoi forma va ieși în lume și va a avea destinul ei, va pierde și va primi noi elemente, dar atunci în momentele de singurătate pare a fi întruchiparea deplină a perefețiunii. Aproape că simt fizic procesul de configurare, de așezare a elementelor în structura care se împlinește. Pe măsură ce forma se configurează, devine mai complexă, mai bogată, îmi dau seama că voi fi încorporat într-un cosmos nou în care se vor dizolva cosmosurile cele vechi pe care le port în mine, cu amănunte ce vor fi topite, dizolvate, dar și cu cele care vor rezista. Copilul de țăran, alergând pe ulițe prăfoase, cu pantalonii scurți, prinși într-o singură bretea, desculț, sau cu teneși ieftini, mai mereu rupți la vîrfuri pentru că piciorul creștea, apoi băietanul făcut orășean fără voia lui, tânjind după bărăganul larg și prietenos, după fructele multe și variate, după gărgăunii pe care-i scoteam din vizuini cu bulgărașe de ceară de albine, după măgarii rătăciți pe care-i călăream până-i găseau stăpânii.

Toate acestea trebuiau să devină și noua lume în care va să intru; nu imaginile, nu sentimentele, nu nostalgiile, nu experiențele, ci vibrațiile subtile care vor contribui ca totul să ia o formă care să-mi aparțină, să mă ferească de a deveni un subiect comun. În toate acele momente din pădurea indiferentă la eforturile imaginației mele, deveneam tot mai sigur că nu va exista studenție mai frumoasă decât a mea, și-mi plăceau frisoanele care mă treceau la gândul toamnei ce venea, lentă și aromată.

Eram două entități la fel de complexe, de insolite și de îndârjite când venea vorba de libertatea lor: eu și pădurea; aproape că n-aș mai fi vrut să ies din lumea cu care începeam să mă înțeleg tot mai bine pe măsură ce mă învăța disciplina ei.

Aici puteam fi contemporan cu contemporaneitatea însăși, fără să-mi pese nici cât negru sub unghie de mulțimea de contemporani care umblau prin lume. De multe ori gândeam că nici măcar nu sunt folositori toți contemporanii ăștia. În primul rând nu sunt folositori pentru ei înșiși, cei mai mulți dintre ei. Nu știu mare lucru despre energiile care zac în ei, și aleargă bezmetic după “ceva-uri”, după “ cași-uri”, cu toate energiile acela specifice, particulare, unice ce se topesc pe măsură ce trece timpul. Iar pentru ceilalți n-au nici o idee de cum ar putea fi folositori, deci cel mai bine e să nu le dea prin minte să încerce. Să nu dea Dumnezeu să le treacă prin minte!

Când ies din pădure, sunt convins că fiecare pas, ori încotro l-aș face mă apropie de cea mai perfectă studenție din lume, iar asta mă ajută să nu-mi doresc să vină toamna mai repede, sau mai încet. Vie când o fi să vină!

Read Full Post »

Poate că însă, există șansa – o șansă foarte mare! – să avem de-a face cu o stare derivată din natura subiectivității percepției asupra realității. Este foarte posibil ca toate elementele puse în discuție să-și continuie existența într-o altă natură, în afara capacităților noastre de percepție, ființând în continuitatea Tot-ului, asemănător undelor de formă care se transmit până la momentul în care se ivesc condițiile de a fi reclamtă în realitate variabila a unei formă anume. În felul acesta, procesul descris de Kant, care pune în relație realitatea pură cu realitatea practică, pentru a da naștere unei realități fizice, are toate condițiile să se producă.

Ar fi necesar, pentru a putea obține o comunicare coerentă, din care să eliminăm cât mai mult trădările specific acesteia, să pornim de la eforturile inițiaților de a face cunoscute condițiile  cunoașterii în formele care ating aceste stări speciale ale materiei. Eforturile pe care aceștia le fac pentru a traduce către  neinițiați astfel de forme de cunoaștere sunt puternic deformate de modul în care comunicarea trădează conținutul obiectiv, aducând în prim plan o structură de aparențe care împiedică pătrunderea în substanța obiectivă. Mai mult, pun în evidență o sumă importantă de contradicții în termeni, ca și în judecăți, ceea ce face să se nască o mistică care acoperă regiuni de realitate obiectivă. Această mistică, de multe ori speculată din interese mai ales doctrinare, parazitează înțelesurile profunde și ajungem ca spiritul să fie abătut în zone sterile. Practic, ajungem să fim în permanență orientați către un joc al aparențelor care ne ține departe de obiectivitatea proceselor. Este foarte dificil să te orientezi într-un orizont al adevărurilor extrem de subtile și instabile – unele dintre ele lipsite de reprezentare -, mereu dependente de transmutațiile care se produc în realitatea Tot-ului, transmutații ale căror cauze sunt mereu ascunse de mișcările materiei în diversele ei naturi.  “Nimic nu sta, totul se misca, totul vibreaza” se spune în Kybalion, și nu trebuie să ne gândim doar la mișcarea, doar la vibrațiile ce se produc în natura fizică a materiei, ci – fapt deosebit de important – mai ales la ceea ce se atinge în trecerea prin celelalte naturi – câte or fie ele! -, naturi care impun modificări conforme cu rațiunea naturii respective. Dacă pentru noi este dificil – practic imposibil până la acest moment!– să traducem în înțelesuri rațiunea naturii Universului din care facem parte, cum să avem ambiția de a face acest lucru cu rațiuni ale naturilor Universurilor despre care nici măcar nu avem cunoștință, ceea ce nu înseamnă, cu atât mai mult, că acestea nu există și că mișcarea cărora am fost destinați  se va opri, sau se va abate.  Toate acestea sunt elemente pe care inițiații vechilor științe le puteau pune în construcții care, odată cu trecerea timpului și cu direcționarea evoluției spre anumite orizonturi, și-au modificat înțelesurile până la a  da nașterea unei realiltăți care nu există și în care ne încurcăm tot mai mult.

După cum spuneam, eforturile puținilor inițiați dedicați care au mai rămas, sunt  absolut relative și numai o schimbare de atitudine în lumea neinițiaților ar contribui la aducerea la suprafață a unor sensuri pure cu care să le înlocuiască pe cele care s-au deformat. Așadar, soluția acestei probleme de refacere a mijloacelor de gândire și de cunoaștere stă la neinițiați, și nu la inițiați. Funcția acestora din urmă fiind de a ține în circulație elementele care vor putea fi transformate cândva în instrumente utile. Din nefericire, există printre inițiați destule persoane care sunt mai interesate să câștige adepți pentru diferitele grupuri de practicanți, decât să păstreze puritatea procesului de inițiere, ceea ce face să apară confuzii chiar în doctrinele inițiatice.  Controversele care apar și se dezvoltă între acei inițiați care consideră informațiile despre substanța primordială a Tot-ului o taină și cei care caută formule de a traduce aceste informații pe măsura puterii spiritului unui neinițiat, ajung de prea multe ori să dea câștig de cauză teologiilor de diferite forme. Pentru substanța primordială a Tot-ului nu există formă de înțelegere colectivă, pentru că ea este necognoscibilă și supusă unui permanent proces de purificare prin ea însăși. În plus, noțiunea de înțelegere colectivă este un fals; cunoașterea și în consecință înțelegerea sunt procese strict particulare, cu specificități creative individuale. Dacă lucrurile ar sta altfel misiunea inițiatului ar semăna cu un fel de inginerie în care inițierea depinde de corectitudinea procedurilor aplicate, toate conducând spre o cunoaștere colectivă.  Ori, cunoașterea inițiatului este strict individuală și dependentă de particularitățile specifice ale spiritului acestuia. Pe măsură ce contactul realizat prin tehnicile de inițiere se adâncește, pătrunde în profunzimea substanței, contribuția  particulară a calităților spirituale devin tot mai importante în definirea specifică a informațiilor ce vin din diverse niveluri ale substanței Tot-ului. Cunoașterea nu este un proces uniform și general, ci unul specific și strict dependent de particularitățile sensibile ale spiritului. Iată de ce, nu se poate vorbi despre cunoaștere ca fiind o categorie la care fiecare spirit ajunge în proporții egale și definite identic. Ea nu depinde de factorii exteriori sinelui, ci este strict dependentă de particularitățile acestuia. Nu se dezvoltă în exteriorul ființei, ci în interiorul acesteia, prelungind ființarea substanței Tot-ului în orizonturi subtile ale non-existenței. Astfel, termeni ca: temei, înțeles, spirit, mental etc. nu sunt doar noțiuni care să definească o categorie abstractă, ci obiecte ale unei structuri care se întreține pe sine prin sine, și a cărui cunoaștere se poate realiza prin armonia între particularitățile unui spirit și generalitatea unor astfel de termeni. Ca atare cunoașterea, ca și substanța Tot-ului sunt neegale, nedefinibile și necognoscibile. Cunoașterea este treapta ințiatică a creației; a cunoaște nu înseamnă o adițiune de informații, ci revelarea unor înțelesuri, iar înțelesul reprezintă substanța subtilă a creației. Iată un motiv bun pentru ca, creația să fie continuă și permanentă; din ea, din creație pornesc acțiunile de dezlimitare a multiversurilor cuprinse în Tot. Ea nu este specifică doar pentru universul fizic, care reprezintă orizontul existenței, ci și pentru cele mai de nebănuit multiversuri cuprinse în Tot. Diferă doar naturile, modurile și procesele acesteia, adică stările care duc  la formele specifice  ale respectivului univers.

Teoria Subconștientului Colectiv a lui Jung și Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake, dincolo de modul în care au revelat modurile de comunicare a substanței, sunt importante și pentru că sugerează ierarhizarea informației după imperativul diferenței de potențial. Primele unde care devin forme sunt acelea care au funcția de a umple un gol al prezentului, unde pe care organele receptoare – cum ar fi ADN-ul – le sesizează și le transformă în informații esențiale pentru creație. Nu trebuie, sub nici o formă, ca acestea să fie cele mai importante, ci cele mai oportune. Procesul de creație, odată pornit se va rafina și va selecta informații din ce în ce mai substanțiale. Aici avem de-a face cu un proces de adițiune care se desfășoară concomitent cu acela de eliminare. Cele două procese trebuie să aducă forma, prin procesul permanentei creației, la stadiul de a distila funcțiile acesteia și a le prepara pentru a putea trece într-o altă natură a substanței. Cel mai  sigur este că acest proces a pornit inițial din sine, și este cel care face ca Tot-ul să fie continuu, necognoscibil și indestructibil.

Acțiunile ce se desfășoară pe parcursul oricărui moment al procesului de creație, sunt spontante, uice și irepetabile, întreținând astfel necognoscibilitatea. Agnosticii, afirmând ca necognoscibilitatea este piedica de netrecut în calea cunoașterii, greșesc fundamental, pentru că funcția fundamentală a necognoscibilității este să înlăture opțiunea, cea care ar împiedica unda de formă să-și urmeze destinul pe care i l-a hărăzit diferența de potențial. Opțiunea are nevoie de un proces de alegere, ceea ce ar duce la dispariția spontaneității din creație, afectând, în felul acesta, continuitatea.

Sheldrake afirmă că undele de formă pornesc dintr-un câmp de formă și, atunci când le numește: ”unde de formă” nu înțelege și nu le acordă un specific, o particularitate, datorită căreia ia naștere o formă anume. Undele de formă sunt vibrații ale unei lungimi de undă unice care  datorită  coeficientului Δ particular pot fi activate de către o anume diferență de potențial. Vorbim de o diferență de potențial instabilă, care se transformă mereu, ca atare unda de formă, pentru a fi activată, trebuie să răspundă rapid impulsului lansat de diferența de potențial. Odată activată, ea va acționa asupra unor elemente de substanță din care va lua naștere o formă, menită să anuleze diferența de potențial. Aceasta este o problemă a prezentului imediat și, ca atare, unda de formă trebuie să inducă impulsuri specific, coerente, în baza cărora procesul de creație inițiat să dea naștere entităților unice care sunt dedicate acestui moment al evoluției, pornind de la o anume diferență de potențial care ar risca să deterioreze continuitatea. Procesul de creație despre care vorbim nu se produce cu un scop anume și nici dintr-o intenție anume, ci punctual, să anuleze o anume diferență de potențial pe care realitatea în evoluția ei o aduce la un nivel în care ar putea afecta continuitatea. Ca atare, creația este menită să întrețină continuitatea, dând naștere mereu formelor unice, care, la rândul lor vor stimula crearea altor etități unice. Aparent, creația unică nu are cum să întrețină continuitatea, dar este doar o aparență, pentru că formele unice  – prin funcțiile lor specific – lărgesc spațiul în care acestea activează, îl dezlimitează, permițând substanței din nonexistent să introducă în orizontul existentului fasacicole de unde ale căror vibrații vor participa la crearea de forme unice în feluritele naturi ale acestuia. La rândul său, existentul, prin transmutația formelor dintr-o natură în alta, eliberează în nonexistent unde care vor participa la menținerea mișcării și vibrației universale. Din descrierea acestui proces, se poate trage o concluzie logică: continuitatea nu se poate întreține în lipsa formelor unice, obținute prin creație, pentru că doar ele mențin expansiunea în nonexistent și stimulează transmutația care adaugă vibrații în masa acestuia. În aceasta constă forța undelor de formă, căreia o contemporaneitate îi datorează ceea ce numim în mod comun coeziune, dar care nu este altceva decât modul în care unicitatea își manifestă particularitatea, acționând asemeni unui fascicol de unde.

Cel care citește aceste rânduri, dacă este captivul modului de a fi al naturii fizice, care este esența Universului nostru, se va lovi de limitele respectivei naturi, și va refuza să accepte  ceea ce nu poate fi controlat – sau ce nu se verifică – prin funcțiile pe care le întreține. Dar, dacă va încerca să-și elibereze conștiință de sub influența strictă a limitelor despre care vorbesc, va izbuti să accepte faptul că există posibilitatea unei construcții care să mențină – la nivel primordial – substanța Tot-ului ca o realitate a spiritului. Cel puțin, asta ar fi limita cea mai extinsă pe care ne-o permitem. Totul este spirit, altfel neputând să presupunem aceste mișcări dinspre nonexistent spre existent și de la existent spre nonexistent, și nici  substanța Tot-ului cu cele două moduri de ființare: formă și vibrație. Toate eforturile pe care spiritele carteziene le fac să păstreze informațiile cu care operează în limitele stricte ale naturii fizice, se lovesc de moduri de a fi ce nu pot fi explicate doar prin procesele fizice. Cei mai expuși efectelor cărora le dau naștere modurile despre care vorbim, sunt fizicienii. Fapt pentru care ei sunt și cei mai dispuși să accepte posibilitatea ființări și  a altor naturi, a legăturilor dintre aceste naturi, dar și a calităților pe care substanța Tot-ului le are, dincolo de capacitatea noastră de a împinge rațiunea. Cu alte cuvinte avem de-a face cu probleme ale conștiinței, și ca atare, acest organ ar trebui antrenat dacă vrem să ne lărgim capacitatea de cunoaștere și de control asupra informațiilor aflate în circulație. O afirmație, făcută de un înțelept hermetic cu multă, multă vreme în urmă:  “Acela care intelege adevarul naturii mentale a Universului, este deja bine inaintat pe drumul maestriei”, și care binențeles este evitată și, mai mult, negată, de mințile moderne, deschide o fereastră spre orizonturi pe care am putea să le cunoaștem antrenându-ne conștiința tot atât de temeinic precum facem cu rațiunea.

Read Full Post »

Older Posts »