Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Un om înțelept se va strădui întotdeauna să facă eforturi ca energiile din exterior să ajungă în interior. Nu trebuie nici vorbă să devii practicant al unor metode verificate și răsverificate, teoretizate și care fac obiectul strădaniei de a fi împrăștiate în publicul larg. E destul să fii suficient de conștient că, cu cât duci o energie a exteriorului mai aproape de zona lipsită de dorință, cu atât spiritul tău va deveni mai “clarvăzător”, pentru că lipsa dorinței te ajută să realizezi structura pe care realitatea o clădește în interiorul tău. Astfel, ai să vezi că realitatea conștiinței este cu mult mai precisă decât realitatea obiectivă.
Un om mai puțin înțelept, va face mari eforturi să împingă energiile interiorului spre exterior, spre obiectele realității obiective, pentru că el este robul dorinței sale, iar realitatea obiectivă își etalează panoplia de obiecte ce pot face subiectul dorinței. O astfel de atitudine, sfârșește prin a-l scoate pe bietul om cu totul din interiorul său, singura stare care mai are o natură oarecum în legătură cu interiorul este dorința, care va schimba mereu obiectele realității exterioare și va împrăștia către ele energiile interiorului său. Conștiința sa se va scufunda treptat, rupându-se de spirit și pierzând astfel posibilitatea de a mai primi vibrațiile subtile ale Universului.
Abilitatea de a primi vibrații subtile este un atribut prețios, care deschide continuu calea spre propriul tău sine, pentru că, dacă: “sinele se trezește în sine”, vibrațiile subtile îl va configura în noua stare a Universului. Mulți, foarte mulți dintre noi, disprețuim această calitate de a ne configura cât mai aproape de starea momentului din Univers. Nici nu credem în ea. Logica binară ne ajută acum substanțial să nu mai credem în ea. Dacă pe timpuri, logica formală, stratifica argumentația dând naștere unor orizonturi cu o geografie și o geometrie proprie, orizonturi în care te puteai orienta și, astfel puteai să alegi o cale pentru a trece într-un alt orizont având o memorie din ce în ce mai bogată. În ziua de astăzi, logica binară îți pune în față a alternativă din care, la final, vei ieși doar cu un termen, celălalt fiind repudiat. Nu mai putem vorbi despre straturi, despre orizonturi, despre obiecte, geografie și geometrie. Dar ceea ce este cel mai grav este că, nu mai putem vorbi nici de sensul energiilor, pentru că nu mai există nici un fel de energii, ci doar imaginea virtuală, sau graficul unor vectori ce ar fi putut fi energii, dar care într-o atari situație sunt doar reprezentări ale unui produs cartezian între variabilele a două mulțimi de vectori, iar logica binară operează doar cu valorile în sine. Nu mai putem vorbi de șansa de a dirija eforturile către direcționare energiilor spre interior și nici spre exterior. Logica binară ne-a adus într-o situație paradoxală, aceea în care, operând cu produse carteziene, atingem un Univers care n-ar nici interior și nici exterior.
Întrebarea ar fi: “Ce este mai rău să-ți canalizezi eforturile spre a duce energiile spre interior? Spre exterior? Sau să accepți prezența unui spațiu care este lipsit și de interior și de exterior?” Gândiți-vă atent, o să vă ia mult timp și nu cred să ajungeți la vreo concluzie.Un om înțelept se va strădui întotdeauna să facă eforturi ca energiile din exterior să ajungă în interior. Nu trebuie nici vorbă să devii practicant al unor metode verificate și răsverificate, teoretizate și care fac obiectul strădaniei de a fi împrăștiate în publicul larg. E destul să fii suficient de conștient că, cu cât duci o energie a exteriorului mai aproape de zona lipsită de dorință, cu atât spiritul tău va deveni mai “clarvăzător”, pentru că lipsa dorinței te ajută să realizezi structura pe care realitatea o clădește în interiorul tău. Astfel, ai să vezi că realitatea conștiinței este cu mult mai precisă decât realitatea obiectivă.
Un om mai puțin înțelept, va face mari eforturi să împingă energiile interiorului spre exterior, spre obiectele realității obiective, pentru că el este robul dorinței sale, iar realitatea obiectivă își etalează panoplia de obiecte ce pot face subiectul dorinței. O astfel de atitudine, sfârșește prin a-l scoate pe bietul om cu totul din interiorul său, singura stare care mai are o natură oarecum în legătură cu interiorul este dorința, care va schimba mereu obiectele realității exterioare și va împrăștia către ele energiile interiorului său. Conștiința sa se va scufunda treptat, rupându-se de spirit și pierzând astfel posibilitatea de a mai primi vibrațiile subtile ale Universului.
Abilitatea de a primi vibrații subtile este un atribut prețios, care deschide continuu calea spre propriul tău sine, pentru că, dacă: “sinele se trezește în sine”, vibrațiile subtile îl va configura în noua stare a Universului. Mulți, foarte mulți dintre noi, disprețuim această calitate de a ne configura cât mai aproape de starea momentului din Univers. Nici nu credem în ea. Logica binară ne ajută acum substanțial să nu mai credem în ea. Dacă pe timpuri, logica formală, stratifica argumentația dând naștere unor orizonturi cu o geografie și o geometrie proprie, orizonturi în care te puteai orienta și, astfel puteai să alegi o cale pentru a trece într-un alt orizont având o memorie din ce în ce mai bogată. În ziua de astăzi, logica binară îți pune în față a alternativă din care, la final, vei ieși doar cu un termen, celălalt fiind repudiat. Nu mai putem vorbi despre straturi, despre orizonturi, despre obiecte, geografie și geometrie. Dar ceea ce este cel mai grav este că, nu mai putem vorbi nici de sensul energiilor, pentru că nu mai există nici un fel de energii, ci doar imaginea virtuală, sau graficul unor vectori ce ar fi putut fi energii, dar care într-o atari situație sunt doar reprezentări ale unui produs cartezian între variabilele a două mulțimi de vectori, iar logica binară operează doar cu valorile în sine. Nu mai putem vorbi de șansa de a dirija eforturile către direcționare energiilor spre interior și nici spre exterior. Logica binară ne-a adus într-o situație paradoxală, aceea în care, operând cu produse carteziene, atingem un Univers care n-ar nici interior și nici exterior.
Întrebarea ar fi: “Ce este mai rău să-ți canalizezi eforturile spre a duce energiile spre interior? Spre exterior? Sau să accepți prezența unui spațiu care este lipsit și de interior și de exterior?” Gândiți-vă atent, o să vă ia mult timp și nu cred să ajungeți la vreo concluzie.

Advertisements

Read Full Post »

Nu știu cum era caracterizată prosperitatea, pe timpul când omul primitiv trăia în cete și se adăpostea în peșteri. Nu știu nici cum arăta modelul acesteia, pentru că trebuie să fi existat și în condițiile acela un model. Pe măsură ce societatea umană a evoluat și condițiile prosperității s-au stabilizat, s-a născut și un model stabil și specific al acesteia. Model care se modifică continuu sub presiunea diverselor forțe ale societății. Forțe care vin din domeniul social, economic, politic, cultural etc. De ce vă vorbesc despre acest model? Pentru că, prosperitatea a existat în condiții îndestulătoare întotdeauna. Prin orice formă de societate a trecut omenirea, nu s-a pus problema prosperității, aceasta a existat și a fost capabilă să îndestuleze întreaga societate. Condiția era să respecți și să te adaptezi modelulu. Doar în felul acesta puteai să-ți însușești instrumentele cu care să operezi după tipicul pe care-l impunea modelul. Citim în carțile de istorie, în cele de literatură, de memorialistică, de geografie, chiar, despre cele două diviziuni sociale pe care modelul de accedere la prosperitate le-a împins întotdeauna la segregare. Niciodată nu s-a pus problema prosperității și, pe bună dreptate, unii dintre cei care știau să mânuiască abil instrumentele modelului se mirau de faptul că ceilalți reclamă lipsa de prosperitate. Prosperitate a fost mereu pentru toți, modelul nu-i accepta pe toți. Mai bine zis, nu toți puteau să adere la instrumentele modelului, din diferite motive, pe care nu are rost să le discutăm aici, pentru că ne-am încâlci rău de tot.
Mă uit la zaiafetul ce se face în țara noastră, în perioada aceasta, și în care societatea s-a împărțit destul de categoric în două tabere. Vorbim despre tabăra celor care sunt slujitorii modelului și care își apără cu credință instrumentele; și tabăra celor pe care aceste instrumente, ca și modelul în totul lui, nu-i mulțumește și reclamă faptul acesta. Din nefericire pentru cei din urmă, spre deosebire de cei dintâi, aceștia, adică cei din urmă, nu știu cum vor arăta nici noul model, nici instrumentele cele noi. Pe când ceilalți știu cu asupra de măsură, le-au învățat temeinic în lungul câtorva generații de practicieni. Dacă, pentru cei din urmă, prosperitatea este încă o noțiune abstractă, pentru cei dintâi ea este o noțiune teribil de concretă, mai mult, aceștia cunosc temeinic instrumentele prosperității, știu să le folosească cu multă îndemânare. Sunt oameni ce s-au educat fără istov, adunând informații din toate cele patru colțuri ale lumii, de la oameni, care asemenea lor știu opera în hotarele acestui model de prosperitate. Lupta aceasta are aspectele ei caraghioase, și ai fi în stare să pariezi mai mult pe unii decât pe alții, dar nu merită să faci asta, pentru că niciodată nu s-a știut – de-a lungul istoriei – de partea cui va fi victoria. De lăudăroșenii suntem sătui, de palavre și de vorbe sforăitoare, iar astea nu lipsesc nici de-o parte nici de alta.
Pentru mine amuzat este cum o să se termine toată povestea asta, pentru că, eu personal – și ca mine sunt tare mulți – consider că nu e nici o scofală, nici dacă se schimbă, nici dacă rămâne așa. Vorba ceea: “va fi o altă Mărie, cu aceeași pălărie”. Noi aceștia e greu de crezut că vom putea folosi instrumentele pe care am învățat să le mânuim, pentru a ne bucura de vreun strop de prosperitate. De când e lumea, lumea, categoria aceasta de oameni nu au ajuns decât la spartul târgului, când bucatele fuseseră deja împărțite.

Read Full Post »

Sunt câteva zile bune de când trudesc să ajung la o ordine persoală, plecând de la diferențele de tratare a modului cum poți înainta către origini, fie în stilul lui Jean Klein, fie în cel al Alexandrei David-Neel. Dacă Jean Klein caută să rămână mereu la o anume distanță față de interlocutorul său, și să-l urmărească cum își dezvoltă tehnicile, metoda, instrumentele; Alexandra David-Neel, folosește punctele nodale din traiectoria parcursă de interlocutor, pentru a semnala existența unor orizonturi ce deschid spații insolite și bogate în sensuri neașteptate. La ambii gânditori, traseul spre origini se desenează cu foarte multă precizie. Uneori ești copleșit de simplitatea problematicii, și-ți spui că ar fi trebuit să te gândești singuri la lucrurile acelea, alteori, parcă ți se ia o pânză de pe o machetă din care poți să înțelegi cu ușurință Creația. Aristotel procedează la fel, și el este preocupat de a jalona o cale care să te ducă spre o origine. Doar că, spre deosebire de Klein și Neel, la stagirit originea este una pe care are ambiția s-o determine el. Probabil că ăsta a fost motivul pentru care nu prea l-a avut la stomac pe Socrate, pentru care nici nu se putea pune problema unei singure origini. Și mai ales, ca această să fie a cuiva. Abilitatea lui Socrate de a împinge spiritul partenerului de dialog până la momentul la care acesta să-și poată determina singur o origine, să plece de la ea și să devină – el, partenerul – o gândire autonomă, nu convenea stagiritului, pentru că părea că-i știrbește ceva din autoritate. Oricum ar fi, toți cei patru gânditori – fiecare cu metoda lui – au fost fascinați de tema originii. Mai ales, pentru că fiecare dintre ei a înțeles că nu există origini care să se suprapună, așa cum ți-a dori, pentru că așa ai putea să vezi cu claritate un sistem și ai să te poți orienta în el. Ei, bine, nu, originile nu se suprapun, mai mult, mai toate originile nasc origini, ceea ce face ca sistemul cu care abia ce te-ai familiarizat, să puiască, iar problema orientării să devină tot mai complexă și mai accerbă.
Sigur, că vă puteți întreba, la ce naiba să-mi folosească mie subtilitățile unor gânditori de talia celor pomeniți? Nu știu dacă îmi folosește sau nu, nu știu dacă trebuie să-mi folosească sau nu. Dar mă ajută să dau din față prostia de sistem pe care societatea modernă mi-l pune în față, și care nu face doi bani. Concepțiile zălude pe care stearpa logică binară le-a avortat peste lume, a băgat boala în noi. Ne văicărim ca loviți de streche, ne facem că plângem după staturile celor din vechime, pe care nu-i cunoaștem, nu-i înțelegem, dar îi cităm la moment; facem prevestiri sumbre despre viitor, dar continuăm să adoptăm comportamente de Vasilache și Mărioara. Între timp, lumea face ce știe ea, poți s-o vezi cum se depărtează, fără să fluture vreo batistă, fără să lacrimeze. Lasă, în schimb ici, colo, câte o origine; o!, nu cu scopul de a fi descoperită, ci pentru eventualitatea că va fi descoperită. Lumea, nici nu jelește că devenim din ce în ce mai netoți, nici nu își face iluzii că ne vom trezi. Lumea e ocupată; ea trebuie să evolueze, pentru că tot ce există în Univers este obligat să evolueze. Sensul evoluției nu se pune. Nu se pune nici problema apariției sau disparițiiei. În Univers doar Dezmărginirea și Eternitatea – ca două mătci uriașe ale unui stup ce trebuie să calce limite în fiecare clipă – puiesc de zor.
Ce se întâmplă în interior, nu mai e treaba lor.

Read Full Post »

Acum ceva vreme, am scris un material în care făceam câteva referiri la Teoria Probabilităților. Practic nu la teorie în sine, ci la anumite chestiuni de care Petre Botezatu pomenea în legătură cu quantismul. Un prieten m-a sunat și mi-a spus că i-a plăcut îndrăzneala cu care vorbeam despre lucruri la care nu mă pricep. Oameni buni, m-ați înebunit cu povestea asta cu priceputul! Toată viața mea am fost pus la punct de oameni care îmi atrăgeau atenția că ar trebui să-mi văd de treabă, pentru că nu mă pricep la un lucru sau la altul. Dacă o luăm așa, viața noastră se scurge din lucru la care nu ne pricepem în lucru la care nu ne pricepem. Întotdeauna, în fața mea stătea un om care-mi recita niște generalități. Și când mi se vorbește despre Univers, la fel mi se vorbește, ca despre o unică și fără de sfârșit generalitate. Doar că, în termenii ăștia Universul nu există; Universul nu este o generalitate, el este o structură de particularități dependente fiecare de fiecare. E ceea ce nu vrem să pricepem. Universul este o strucutră de particularități, dependente fiecare de fiecare, să fim bine înțeleși. Modul cum acestă structură funcționează pentru a se întreține și continua să existe și să evolueze, este tocmai ceea ce anumiți oameni se străduiesc să înțeleagă. Ca generalitate, Universul ar dispărea în clipa următoare, lipsit fiind de energia vibrațiilor generate de particularități.
Nu este greu să te pricepi la generalități; ai un tablou în care sunt înscriși câțiva termeni pe care trebuie să-i înveți pe de rost. Mai apoi te ții de termenii ăia ca scaiul de oaie. Este, dacă vreți cazul Teoriei Relativității a lui Eistein. Când se vorbește de teoria aceasta, cel din fața ta va și recita imediat: “E=mc2” Unde, Doamne, iartă-mă e relativitatea în toată poveste asta?! În cazul acesta avem de-a face cu o egalitate matematică în care niște simboluri indică o relație. Eistein, atunci când vorbește despre relativitate, pomenește de un fenomen în desfășurare, de trei martori aflați în condiții diferite ( doi dintre ei staționari, în unghiuri de vedere deosebite, cel de al treilea în mișcare) și de o structură de relații care vor evidenția o stare de fapt. Dacă ar fi dorit să evidențieze relativitatea povestind tabloul la care participă elementele de mai sus, ar fi trebuit să scrie câteva volume, iar cititorul ar fi uitat pe la mijloc ce-a citit la început. Egalitatea de mai sus evidențiază natura relațiilor unor elemente prin simboluri. Atât, și nimic mai mult. Prin ecuația aceea nu se face nici o referire la relativitate, ci la o egalitate matematică. Ecuația nu poate face referire la relativitate pentru că ea este o expresie a generalității, iar relativitatea este expresia relațiilor unor particularități. Ca și Universul, care este o aglomerare, mereu în progres de particualrități a căror specific alimentează capacitatea Universului de a fi veșnic și infinit. Practic, atunci când vorbim de Univers, folosim acest termen generic pentru a ușura comuicarea, pentru că Universul veșnic este rezultatul evoluției unei infinități de Universuri efemere. Același lucru se întâmplă cu relativitatea, care nu este un dat ci un proces. În consecință, vorbim despre un șir infinit de particularități ce vor modifica natura relativității în funcție de specificul singularității lor.
Ce, mare scofală e de priceput în toate acestea; pentru că toate există și nu există în același timp. Toate sunt Univers și parte în egală măsură. Pretenția sărăcăcioasă de a vântura continuu o generalitate pe care s-o considerăm valabilă de-a lungul existenței noastre este un fals. Trăim într-un fals care ne împinge mereu spre o izolare detestabilă, tot încercând să eliminăm din viața noastră particularitățile, adică tocmai acelea care stau la baza tuturor fenomenelor, acțiunilor, obiectelor, fie din realitatea obiectivă, fie din cea interioară.
Este ca și cum ne-am lăuda în gura mare, în mijlocul târgului, că tocmai am construit o casă fără cărămizi. Și ea există; că nu se vede, asta-i altă poveste!

Read Full Post »

“Lumea se vede prin simțuri”, acesta este, în egală măsură un adevăr și un temei. Încerările pe care le facem – mai ales în ultima vreme – de a “transmite” lumea prin mijloace teoretice este o năzbâtie, care are consecințele ei, la care facem adesea referiri. Spun că este un adevăr, pentru că, fără simțuri, conștiința n-ar avea percepțiile de care are nevoie pentru a sesiza legăturile atât ale interiorului noastru, cât și cele cu exteriorul. De cele mai multe ori, ceea ce este transmis prin simțuri și prelucrat de percepții ajunge direct la conștiință și formează “starea de fapt a conduitei”, aceea pe care suntem mereu tentați s-a traducem în termeni ai rațiunii. Acesta estge procesul care eliberează o sumedenie de falsuri în lume, și datorită căruia, aceasta o ia razna. Iată de ce, Socrate ținea ca totul să fie transmis prin dialog, prin discuție, mijloc prin care el credea că va evita ca falsul să devină element al realității. S-a dovedit că n-a izbutit în totalitate, iar moartea sa se datorează acestui eșec pe care și l-a asumat. De la moartea lui Socrate, însă, și până în zilele noastre, falsul practic a pus stăpânire pe modul nostru de a stractura relațiile, mai ales cu realitatea obiectivă. Mai ales cu aceasta. Umberto Eco descrie cu multă precizie seria de trădări care eliberează falsul în realitate: de la gând la rostire are loc o primă “trădare” (în sensul modificării conținutului elementului comunicat); de la rostire la receptare, are loc a doua trădare, iar de la receptare la gândul nou format are loc ultima trădare. Așadar avem de-a face cu un lanț de trădări care fac ca ceea ce este gând-de-comunicat să fie modificat – de cele mai multe ori substanțial – la gândul-rezultat-din-comunicare. Chestiunea este că alături de aceste abatari care iau naștgere prin comunicare, apar și altele – poate cu mult mai grave – care se nasc din falsul mod de a percepe realitatea obiectivă. Teoriile lui Jung și Sheldrake, arată cu destul de multă precizie existența posibilităților ca falsul să fie instalat ca adevăr.
Exemplul cel mai edificator, și cel mai dureros, în același timp este modul în care acționăm asupra realității obiective. Fiecare acțiune asupra acesteia este justificată de faptul că instanțe superioare din Univers reclamă o intervenție sau alta. Ceea ce este un fals; fiecare acțiune a noastră este născută de o nevoie care se naște în interiorul nostru. Nu există structură exterioară; fie divinitate, Universul însuși, autoritate, conjunctură etc. care să impună o acțiune sau alta de modificare a unei stări din exteriorul nostru. Toate deciziile care privesc intervenția asupra unei entități sau structuri din realitatea obiectivă vin din interiorul nostru, iar afirmațiile că aceastea au fost impuse de o formă sau alta a exteriorului, nu este decât o justificare stânjenitoare, care produce multe pagube stării noastre din realitatea obiectivă.
Ar fi tare multe de discutat despre lucrul acesta, ar fi multe lucruri ce ar trebui remarcate și care au legătură directă cu acest mod de a falsifica. Sunt două motive, însă, care mă fac să fiu reținut. Primul ar fi că sunt de aceeași părere cu Socrate: lumea trebuie să ajungă la “celălalt” cât mai aproape de starea ei obiectivă. Iar al doilea este că efectele acțiunilor falsurilor pe care le eliberăm în realitatea obiectivă, nu afectează decât lumea noastră, a oamenilor. Este numai o iluzie că aceste efecte ar ajunge să aibă influențe asupra celorlalte lumi, fie ele fizice, sau eterice, astrale, ori mentale. Este și ăsta un mod prin care ne manifestem aroganța, fără a da cel mai mic semn că pricepem ce rău ne face, nouă ca structură ce umblăm teleleu prin Univers.

Read Full Post »

Așa cum îl cunoaștem noi, din mai toate teoriile existente, timpul este tratat ca o constantă. Mai mult, în teoria spațiului quadridimensional a lui Minkovski este obligatoriu să fie o constantă, fiind ce-a de a patra dimensiune.. Există însă, în contactul nostru empiric cu acesta, cu timpul adică, momente care dau naștere unor îndoieli. Este binecunoscută acea lentoare a timpului, atunci când suntem în așteptarea unui eveniment mult dorit, cum este cunoscută iuțeala cu care se scurge atunci când suntem într-un moment fericit. După ce consumăm două astfel de evenimente – unul în care timpul trece greu, iar celălalt în care timpul fuge iute – rememorând evenimentele, nu ni se pare de fel că avem de-a face doar cu o impresie subiectivă; că intensitatea trăirilor sunt cele care au stabilit viteza timpului. Depărtându-ne de eveniment, senzația diferenței de viteză dintre cele două momente rămâne în mare parte prezentă. Poate că lipsa de masă a acestei dimensiuni să creeze această senzație care nu este valabilă și pentru spațiu, unde distanța dintre două puncte rămâne constantă în orice situație. Poate că da… Sau poate că nu. Sigur că ar fi o idee nebunească să afirme cineva că timpul nu este o constantă… Și dacă, totuși, ar fi așa…
Ar fi interesant să încercăm să vedem din ce se compune un eveniment, pentru că acesta, evenimentul nu este un corp singular și unitar. El este compus dintr-un număr de acțiuni ce se cumulează în funcție de evoluția unor funcții ale acestuia, adică ale evenimentului, Acțiunile cu pricina nu sunt emise de eveniment, nu sunt rezultatul mișcărilor din interiorul acestuia, ci sunt procese ce se adaugă pe măsură ce este impusă prezența lor, de un motiv sau altul. Pentru că, nu-i așa, inclusiv un eveniment are un interior și un exterior. Asttfel, respectivele acțiuni sunt în afara evenimentului, la diferite distanțe și în diferite condiții. Atunci când evenimentul emite un semnal care impune prezența unei acțiuni sau alta, acestea prind să se deplaseze către locul ce emite semnalul. Ca să vă faceți o idee mai limpede, gândiți-vă la situația dintre un ovul și o picătură de spermă. Atunci când ovulul lansează semnalul, spermatozoizii se pun în mișcare și aleargă spre ovul. Fiecare în ritmul său… Ceea ce se întâmplă după asta nu ne mai interesează în cazul timpului. Ceea ce trebuie, însă, subliniat este faptul că fiecare acțiune ce merge spre evenimentul care o reclamă are o anume viteză, deci o anume lungime de undă. Acțiunile ce caută se se adauge evenimentului, trebuie să corespundă intensității semnalului lansat de acesta, ca atare este obligatoriu ca ele să fie într-o anumită condiție, iar acestei condiții îi corespunde și lungimea de undă cu care se deplasează. Pentru ca un eveniment să ajungă de la o intenție la o împliire este nevoie de un umăr de acțiuni care să-l facă să evolueze. Ei, bine,este greu de crezut că acestea, acțiunile, vor avea aceeași lungime de undă, ca să rezulte o constantă. Lungimile de undă sunt diferite, în consecință, timpul de producere a unui eveniment rezultă din media acestora.
Doamne!, cât de evident devine acum Principiul 3 al Kybalionului – “Principiul vibrației”: “Nimic nu stă, totul se mișcă, totul vibrează”. Viața noastră este o serie neîncetată de evenimente, în consecință o nevoie continuă de acțiuni care să fie în mișcare. Dar, în Univers nu vorbim doar de viața noastră, ci de existențele tuturor entităților…
De aici ar trebui să înceapă o nebunie, în care eu nu am curajul să mă aventurez. Îmi știu lungul nasului! Tot ce pot să vă mai spun este că, dacă timpul rezultă din media unor acțiuni, nu poate fi o constantă.
Iar asta a crea niște probleme unor teoreticieni.

Read Full Post »

Un om înțelept se va strădui întotdeauna să facă eforturi ca energiile din exterior să ajungă în interior. Nu trebuie nici vorbă să devii practicant al unor metode verificate și răsverificate, teoretizate și care fac obiectul strădaniei de a fi împrăștiate în publicul larg. E destul să fii suficient de conștient că, cu cât duci o energie a exteriorului mai aproape de zona lipsită de dorință, cu atât spiritul tău va deveni mai “clarvăzător”, pentru că lipsa dorinței te ajută să realizezi structura pe care realitatea o clădește în interiorul tău. Astfel, ai să vezi că realitatea conștiinței este cu mult mai precisă decât realitatea obiectivă.
Un om mai puțin înțelept, va face mari eforturi să împingă energiile interiorului spre exterior, spre obiectele realității obiective, pentru că el este robul dorinței sale, iar realitatea obiectivă își etalează panoplia de obiecte ce pot face subiectul dorinței. O astfel de atitudine, sfârșește prin a-l scoate pe bietul om cu totul din interiorul său, singura stare care mai are o natură oarecum în legătură cu interiorul este dorința, care va schimba mereu obiectele realității exterioare și va împrăștia către ele energiile interiorului său. Conștiința sa se va scufunda treptat, rupându-se de spirit și pierzând astfel posibilitatea de a mai primi vibrațiile subtile ale Universului.
Abilitatea de a primi vibrații subtile este un atribut prețios, care deschide continuu calea spre propriul tău sine, pentru că, dacă: “sinele se trezește în sine”, vibrațiile subtile îl va configura în noua stare a Universului. Mulți, foarte mulți dintre noi, disprețuim această calitate de a ne configura cât mai aproape de starea momentului din Univers. Nici nu credem în ea. Logica binară ne ajută acum substanțial să nu mai credem în ea. Dacă pe timpuri, logica formală, stratifica argumentația dând naștere unor orizonturi cu o geografie și o geometrie proprie, orizonturi în care te puteai orienta și, astfel puteai să alegi o cale pentru a trece într-un alt orizont având o memorie din ce în ce mai bogată. În ziua de astăzi, logica binară îți pune în față a alternativă din care, la final, vei ieși doar cu un termen, celălalt fiind repudiat. Nu mai putem vorbi despre straturi, despre orizonturi, despre obiecte, geografie și geometrie. Dar ceea ce este cel mai grav este că, nu mai putem vorbi nici de sensul energiilor, pentru că nu mai există nici un fel de energii, ci doar imaginea virtuală, sau graficul unor vectori ce ar fi putut fi energii, dar care într-o atari situație sunt doar reprezentări ale unui produs cartezian între variabilele a două mulțimi de vectori, iar logica binară operează doar cu valorile în sine. Nu mai putem vorbi de șansa de a dirija eforturile către direcționare energiilor spre interior și nici spre exterior. Logica binară ne-a adus într-o situație paradoxală, aceea în care, operând cu produse carteziene, atingem un Univers care n-ar nici interior și nici exterior.
Întrebarea ar fi: “Ce este mai rău să-ți canalizezi eforturile spre a duce energiile spre interior? Spre exterior? Sau să accepți prezența unui spațiu care este lipsit și de interior și de exterior?” Gândiți-vă atent, o să vă ia mult timp și nu cred să ajungeți la vreo concluzie.

Read Full Post »

Older Posts »