ATITUDINE 7 – REVOLTĂ
Mă întreb ce ar trebui să mai facă românul de rând? Ce ar trebui să fac eu? Ce eforturi eroice, supraomeneşti ar trebui să mai depunem – noi aceştia, truditorii fără nume, pentru a mai salva ceva din dezastrul ce se desfăşoară sub ochii noştri. O naţiune cu un viitor amanetat pentru cine ştie câte generaţii. O!, nu mă refer la bani. Banii nu încap în această discuţie, ei nu contează de data aceasta. Încerc să vă vorbesc despre viaţă, despre ceea ce ştiam noi despre viaţă, despre ceea ce generaţiile tinere încercă cu disperare să înţeleagă.
O clasă politică formată – fără excepţie! – din nebuni; din spuma paranoiei care l-ar face fericit pe Lombroso. O astfel de clasă politică – şi bogata lor cohorta de maimuţe – a confiscat brutal dreptul românilor la existenţă, doar pentru a rafina la nesfârşit jocuri sterile şi fără conţinut. Puterea se exersează în România de astăzi doar ca un exerciţiu al ambiţiei, doar ca un atribut al abilităţilor de manipulare, de manevrare într-un teritoriu definit de orgolii pure, absolute. Rafinamentul l-a care s-a ajuns depăşeşte orice imaginaţie. Nici o lege din univers, nici o regulă, nici un protocol nu poate fi inventat pentru a stăvili ceea ce au declanşat. Ei sunt acum dincolo de orice, au constatat că nu mai găsesc sprijin juridic pentru ceea ce li se întâmplă. Au ajuns atât de departe încât este necesar să se reinventeze în fiecare clipă. Câştigă acela care izbuteşte să se reinventeze mai repede. Dar întrebaţi-l: ce câştigă? Şi nu va fi în stare să vă răspundă. Întrebaţi-ne şi pe noi: ce pierdem? Şi vă vom alcătui o listă lungă de lucruri la care visam şi la care nu mai avem posibilitatea să ajungem vreodată.
Este evident că eu nu mai apuc zorii unei noi existenţe, şi n-ar fi nici o nenorocire, sunt doar un individ, nu prea contez, dar ce se întâmplă cu generaţiile ce vin, şi care la rândul lor nu vor apuca.
Pentru ce, toate astea? Înţeleg sacrificiul naţiunii germane de după război, al japonezilor de după Hiroşima, dar acesta?! La ce bun?! Şi mai ales: pentru cine?!? Pentru cine trebuie să mi se sfâşie mie viaţa. Pentru cine trebuie să nu pot fi în stare să-mi duc zilele aşa cum chemarea mea interioară mă îndeamnă. În fiecare oră mi se mai ia ceva. În fiecare clipă trebuie să mai sacrific ceva. Să mai tai o bucată din fiinţa mea morală şi s-o pun în talgerul lor, în troaca lor. Fiecare bucată din mine este mânjită cu balele greţoase ale ambiţiei deşănţate, ale orgoliului malign, ale invidiei eterne. Din ce în ce mai scheletic, mă las cuprins – în mod paradoxal ! – de un dispreţ profund faţă de mine.
Ce-ar mai trebui să fac, să mai pot spera?!
Nu stiu de ce dar… suna prea teatral. 🙂
Dacă “sună”, atunci sunt mulţumit.
E un fel de a spune. 🙂 E prea eleganta exprimarea pentru a descrie esenta unei revolte. In plus, inevitabil dupa furtuna apare o raza de soare, un soi de impacare trista… nicidecum dispretul de sine, fiindca nimic nu te apropie mai mult de tine insuti ca revolta.
Doar Înţelepciunea.
Intelepciunea asta a ta e o forma de distantare de sine, una in care s-au pierdut limitele atata vreme cat te duce la dispretul de tine. 🙂 Revolta e spontana, simpla, rebela, vie identificandu-se cu insasi natura ta intima si conducand la acceptarea de sine. Fiindca nu poti trai in armonie cu altii, daca nu esti cu tine, daca te rejectezi, daca n-ai puterea de a te impaca nici cu tine.
Revolta nu te împacă cu nimeni. Îţi pretinde să se împace alţii cu tine. Dacă e adevărată. Dacă e mimată e o formă de ipocrizie.
Nu stiu ce intelegeti dumneavoastra prin revolta, dar numai ipocrizie nu-i. E una din etapele acceptarii si e cat se poate de fireasca. In plus nu-ti pretinde nimic ci iti restabileste limitele. Revolta tine de interior, nu de exterior. Chiar daca e provocata de factori externi, ea se refera mai curand la limitarea proprie, la imposibilitatea de a schimba conditiile impuse. Se refera la neputinta omului, la constientizarea limitarii lui in fata datului. Desi se rasfrange zgomotos in afara, ea are la baza insasi natura fiintei umane pe care o aduce la suprafata. Si ca sa ma intelegeti mai bine despre ce vorbesc, hai sa luam ca exemplu o persoana care a pierdut brusc si ireversibil ceva valoros. E revoltata, dar revolta chiar daca are rasunet in afara, e indreptata spre neputinta sinelui de a fi impiedicat deznodamantul, iar proiectiile pe care le face catre altii, sunt elemente ale propriei frustrari in fata limitarilor impuse, ale neacceptarii de sine. Nu e nicio ipocrizie in faptul ca descoperim uneori ca suntem oameni, marginiti cu o natura atat de contradictorie in noi incat suntem capabili sa facem si rau, nu doar bine… ca putem lupta de ambele parti ale baricadei pana chiar la autoanihilare. E bine cand putem ajunge la constientizarea acestei forte fiindca canalizarea ei pozitiva este datatoare de viata, dar asta ar presupune o reintoarcere reala la sine si confruntarea cu ceea ce pe plan existential este ireversibil in om. 🙂
Revolta de genul acesta e fără sfârşit. Şi dumnezeu ştie ce te îndeamnă să faci. Nu toţi sunt bucuroşi şă fie puşi faţă în faţă cu propriile limite. Întoarcerea către sine este condiţia umanităţii, restul sunt doar exerciţii de supraveţuire.
Exista si limite dincolo de care omul nu se mai face vinovat de faptele sale. Dar de ce ar fi bucuria singura forma de traire umana? 🙂 Vedeti dumneavoastra… abia acum si aici intervine intelepciunea… aia care te face sa faci diferenta si sa-ti gasesti propriul echilibru intre exercitiul supravietuirii si existenta ca dat, intre trairea libera si rigurozitatile unor legi nescrise. In definitiv… nimic nu se pierde… totul se transforma… in timp… 🙂
Totul în univers este relativ…şi relativ.
Si totusi e ciudat ca o astfel de relativitate universala in care spatiul se confunda cu timpul, unde guverneaza legea conservarii energiei, are o replica pana la nivelul celui mai infim element al ei – atomul. 🙂
Spaţiul nu se confundă cu timpul, ci se alătură Timpului. Iar atomul este Univers.
La nivel cosmic spatiul devine timp, iar atomul poate fi privit ca un univers de sine statator (punctul) sau ca cea mai mica parte a unui univers mai mare sau ca o replica infima a universului. Iar relativitatea in cazul acesta este o variabila dependenta de subiectivitatea fiecaruia si numai Dumnezeu o poate cuprinde in ansamblul absolut al cunoasterii depline. 🙂
Dumnezeu şi cu mine avem o relaţie voltaire-iană (ne cunoaştem, dar nu ne salutăm). Aşa că acolo unde apare el e cazul să depun armele.
Sisif insingurat carandu-si bolovanul in spate, descoperea libertatea interioara data de dispretul fata de zei, fiind cumva blocat in propria-i pedeapsa cu care ajunge sa se identifice. Dar e oare Sisif doar exponentul celui pedepsit, doar purtatorul unui bolovan nedrept sau dincolo de neacceptare, imaginea lui aduce in lumina si altceva… forta, stapanire de sine, rabdare, curaj, perseverenta, rezistenta? E totusi o imagine dinamica ce aduce in pimul plan un raport de forte, o lupta inca nefinalizata, o incrancenare… De ce? Ce reprezinta ea? Ce-i ofera aceasta nedepunere a armelor postuma? Ce-l tine pe aceasta pozitie de fronda? De unde vine forta de a continua? 🙂 E postura asta dispretuitoare una cu adevarat benefica pentru Sisif sau una coplesitoare menita sa il distruga? Cand dispretuieste pe zei, Sisif e de partea lui cu adevarat sau impotriva lui? Ce castiga si ce pierde Sisif pana la final din lupta cu zeii? 🙂
Toate întrebările au dublu sens, doar munca lui Sisif era cu sens unic.
Si care e acel sens, daca nu sunt mult prea insistenta? Nu de alta dar cred ca deja am depasit cu mult limitele protocolului unei vizite obisnuite, dar recunosc ca m-a incitat discutia. 🙂
Este sensul săgeţii timpului, întotdeauna dinspre trecut spre viitor, Trecutul acumulează efectele oricărei experienţe sau acţiuni, viitorul imaginează probabile experienţe sau acţiuni. Iată de ce trecutul este tezaurul nelimitat al Universului. Discuţia mi-a făcut plăcere. Oricând.
De fapt in capul meu timpul poate merge in toate directiile, dar asta e alta poveste. 🙂 Si mie mi-a facut placere sa stam de vorba. O sa mai trec pe aici. Noapte buna! 🙂
Din nefericire şi libertatea şi frica sunt învinse de lăcomie. Or, asta înseamnă o aspră viaţă de sclav: în frică şi fără libertate. Mulţumesc.
Si deci, noi, generatia urmatoare, ce trebuie sa intelegem? Nu de peste tot se ia ceva de la noi? Eu m-am decis sa plec, dar nu sunt atat de sigura ca acolo unde voi merge va fi mai constructiv din toate punctele de vedere. Totul are un pret, nu? Si atunci unde gasim echilibrul? Si, mai mult de atat, ce vom face cand ni se va face dor de “acasa”, iar aceasta notiune va fi atat de indepartata incat va fi disparut?
Echilibrul nu se găsește niciodată în exterior. El se educă în propria ta ființă și de acolo generează relații cu obiectele exteriorului.
Iar, acasă, este doar acasă. Restul este un dor care nu se termină niciodată.
Uneori mi se pare ca se educa mai greu daca nu ni-l educa nimeni. Adica oricum se aplica si viceversa privitor la relatia cu exteriorul. Am 27 de ani si incerc sa aplic ideea ca ceea ce gandesc da nastere la ceea ce sunt, la cum sunt si cum simt, dar uneori mi se pare un efort sustinut continuu, o contractie tetanica.
Schimbările se fac în timp și cu efort, e adevărat.