POVESTITORUL – VI –

– Mamă, da’ eu de ce n-am tată, ca Irina, sau ca Manuela? Fetiţa venise de la şcoală cu părul în dezordine şi pantalonii murdari.

– Mai bine spune-mi cu cine te-ai bătut? Şi după aia o să dezbatem şi problema tatălui. Se aşteptase tot timpul. Ştia că odată şi odată avea să vină şi întrebarea asta. Era totuşi surprinsă, era parcă prea devreme. Se gândise că astfel de întrebări vor veni mai spre adolescenţă şi vor putea fi discutate ca între oameni maturi. Atunci, se gândea ea, explicaţiile vor fi raţionale, logice şi nu vor lăsa răni foarte adânci. Poate nu vor lăsa răni de loc. N-avea de gând să evite o astfel de discuţie, doar că acum îi venea peste mână să vorbească cum ar fi vrut ea. Să explice absenţa aceasta totală a unui tată din casa lor.

– L-am caftit pe Alin, pentru că mi-a spus că sunt o zdreanţă fără tată. Şi că dacă vrea, el îl aduce pe taică-său la şcoală şi-o să vorbească cu directorul să mă mute în ultima bancă.

– Ar trebui să-ţi dau vreo două pentru metodele tale violente, dar pentru că-i vorba de Alin…Şi totuşi m-ar bucura să nu mai aud despre încăierări. Ce maniere sunt astea să sari la bătaie una, două?

– Păi, dacă mă enervează cu scornelile lui…

– În regulă, du-te şi te spală.

Voia să câştige timp. Voia să găsească maniera corectă pentru a vorbi cu fiica ei despre tatăl acesteia. În acelaşi timp se bucura că povestea plecase de la Alin, pentru că părinţii acestuia erau nişte oameni de ispravă. La prima bătaie dintre copii, se întâlniseră şi stabiliseră să nu se amestece decât dacă lucrurile  devin serioase. Altminteri n-avea nici un rost să pună gaz pe foc. Alin era cam gură bogată şi cam lăudăros, călca în străchini adeseori, iar tatăl său socotea că astfel de corecţii îl mai pot tempera, iar maică-sa îşi plesnea palmele şi striga: „De ce dumnezeu nu s-a găsit şi pentru tine o fetiţă care să mi te stâlcească în copilărie. Poate te-ai mai fi curăţat de obiceiurile rele!” Iar bărbatul râdea şi-i dădea una peste fund. Adina încerca să nu recunoască în sinea ei, că această armonie familială o face uşor invidioasă, că o râcâie. Era foarte adevărat că părinţii lui Alin erau singurul cuplu cunoscut în care totul mergea de minune. Probabil erau una dintre perechile acelea rare, izolate care-şi petreceau viaţa într-o armonie  plină de tot felul de jocuri, de coduri cu semnificaţii intime, singulare, cu totul de neînţeles pentru ceilalţi. Fiecare anticipa  nevoile celuilalt, erau mereu prevenitori şi – culmea – mereu cu simţul umorului, mereu puşi pe mici şotii aluzive în care se amesteca şi tandreţe, şi-un pic de răutate, dar, mai ales nevoia fiecăruia de a-şi păstra libertatea. Adina îşi spunea că o astfel de pereche nu există, pur şi simplu ceea ce vedea ea este menit să-i aducă aminte că viaţa în cuplu este o mizerie, în care încetul cu încetul te pierzi în chinuri, ca într-o mlaştină. Voise şi ea, la un moment dat, un bărbat pentru ea, numai al ei, dar totul fusese făcut pe lumea asta să-i ţină departe unul de altul. Când şi-a dat seama că nicicum nu se va putea să-l aibă pe omul acela, şi-a dorit un copil. Un copil putea să fie al ei, ba mai mult, era parte din ea, o va purta mai departe de-a lungul generaţiilor. Pentru asta trebuia să-şi aleagă doar un mascul arătos, sănătos, viril, pe care să-l pună la treabă până îşi va împlini menirea. Dar, mai trebuia ca masculul acesta să fie unul care să nu te înduioşeze, care să nu te înduplece şi să sfârşeşti cu el ţinându-se de fusta ta pe motivul copilului. Trebuia un mascul de unică folosinţă. Aşa hotărâse ea: de unică folosinţă. Era în ultimul an de facultate când a apărut această dorinţă a copilului. O vreme scurtă a şovăit, intuia că vor urma nişte responsabilităţi care-i vor schimba viaţa, dar pe măsură  ce gândea mai temeinic, lucrurile intrau într-un firesc al lor şi toate gesturile ei nu făceau altceva decât să împlinească faptul. Era o perioadă când aveau mult de lucru la atelierul cioplitorului, iar  ea parcă se mutase în atelierul dărăpănat, pentru că aranjase cu pietrarul să-i dea voie să-şi facă  şi lucrarea de licenţă la el. Îşi pusese în gând ca lucrarea ei să fie una dintre cele care nu se pot arunca într-un colţ, care nu va putea fi închisă într-o magazie şi mutată de colo, colo ani de zile, purtând un număr de inventar. Lucrarea ei trebuia să fie expusă, şi să rămână o mărturie a trecerii  prin şcoala aceasta. Muncea mult şi îndârjit spre disperarea băieţilor, pentru că-n tot timpul acesta era ciufută rău, şi ei nu aveau decât de tras ponoasele. După părerea lor nebunia asta cu lucrarea pentru licenţă a Adinei începuse prea devreme. Abia în toamnă vor intra în ultimul an, aşa că aveau timp berechet, dar pe femeia asta nimeni n-o putea întoarce dintr-ale ei. Comenzile obişnuite, lucrarea de licenţă şi gândul la copilul pe care-l voia din ce în ce mai îndârjit, o făceau pe Adina greu de suportat. Dar ceea ce o scormonea cel mai adânc era faptul că nu găsea bărbatul potrivit pentru copilul acela. Încetase orice aventură şi urmărea cu alţi ochi fiecare bărbat, cu gândul doar la neplăcerile de după momentul când îi va spune despre copil. Pentru că nu voia ca bărbatul să nu ştie, să se ascundă. Trebuia să fie un târg cinstit, el să ştie că va avea un copil asupra căruia să nu aibă nicicând, nici un fel de pretenţii. Ăsta era lucrul cel mai de temut, şi se temea foarte mult de slăbiciunea bărbaţilor, de asta nu se putea hotărî. Şi peste toate frământările astea a venit  întâmplarea cu preotul.

            Era dimineaţa devreme şi Adina era destul de morocănoasă pentru că dormise ca vai de ea în biroul patronului. Acum muncea la lucrarea de diplomă când a auzit pe cineva tuşind la spatele ei. S-a întors şi l-a văzut pe preot. Înalt, uşor adus de spate, cu nişte cearcăne uriaşe de sub care pleca o barbă lungă şi frumos pieptănată. Era într-un antiriu neagru şi-şi ţinea mâinile împreunate. Se uita spre lucrarea ei cu capul aplecat pe-o parte şi cu ochii mijiţi.

– Cu ce vă pot fi de folos?

– Doamne ajută! – spuse preotul cu glasul uşor cântat. Avea o voce plăcută, de tenor pe care se vedea că şi-o educase să poată modula cu convingere toate sublinierile pe care el le considera necesare, toate sublinierile cu care să atragă atenţia asupra unor momente subtile ale credinţei. Doar că Adina nici nu credea în Dumnezeu şi nici nu-i iubea foarte tare pe popi.

– Bună dimineaţa.

            Preotul tăcea şi se uita la lucrarea ei, care era încă un bloc de piatră din care ea începuse să dea jos grosul. Remarcase şi ea că piatra aia  degaja o presimţire, ca un abur, ca un miros ispititor care te îndeamnă şi te atrage, şi de fiecare dată când se apropia de ea o apuca o spaimă cumplită. I se făcea inima cât un purice, pentru că ştia că ajunge un gest greşit, o clipă de neatenţie ca totul să se ducă de râpă. Îşi dorea nespus ca presimţirea  să prindă forme, să se însufleţească, să se nască independentă şi liberă. Ea trebuia doar s-o călăuzească şi-n felul acesta să se umple de voluptate. Cu toate că ştia bine Adina: iubirea asta este numai acum, la început, că mai apoi materia se va opune, va dori să-şi impună voinţa ei neclintită, aspiraţia ei pentru un destin unic şi independent, şi toate astea împotriva năzuinţelor  ei. Cu toate că ştia tot ce va urma, acum  se îmbăta cu gândul că de data asta va izbuti fără oprelişti. Piatra se va supune de data asta, se va lăsa, presimţirea formei va împlini întru-totul imaginea ce zăcea în sufletul ei, adânc. Nici măcar nu voia să accepte  îndoiala care  se strecura, drăcoasă, perfidă. De ce să trebuiască mereu să treacă prin momentele acelea de suferinţă, când vedea că materialul nu mai ascultă de voinţa ei şi că-şi croieşte singur soarta, folosindu-se doar de mâinile ei, de sufletul ei, de gândurile ei? Şi ea nu mai poate face nimic, trebuie doar să muncească, să muncească şi să renunţe la ceea ce zace adânc în fiinţa ei, pentru forma acesta care se impune, care iese singură la lumina zilei, dispreţuitoare, triumfătoare, tiranică.   

– Ziceţi, care-i problema? Spuse tăios pentru că nu-i plăcea de loc ca preotul să se zgâiască la lucrarea ei. Doriţi să comandaţi vreo lucrare? Aveţi un mormânt? Vă trebuie o cruce?

– A nu, mie nu. Am venit cu un sătean de pe la noi, care doreşte o lespede pentru o criptă. Şi o biată cruce, dacă se poate. Ceva cât mai simplu. Să nu coste mult.

– Şi dacă se poate să fie toată ornată cu îngeri şi ghirlande, să fie repede şi  gratis. Aşa-i?!  Eu  nu pot să fac nimic, trebuie să aşteptaţi să vină patronul. Cu el vă împăcaţi.

Preotul se făcu că nu aude, privea îndelung piatra la care lucra Adina. La un moment dat lăsă capul în jos, învârtindu-şi degetele mari cu repeziciune. Ridică ochii, o privire străvezie trecu prin Adina undeva departe. Preotul se răsuci şi spuse din mers:

– Doamne ajută, domniţă. Mulţumesc. Doamne ajută!

            Habar n-avea atunci că întâlnirea asta îi va fixa cursul vieţii. Îl va desena cu o mână fermă, va limpezi arătările tinereţii, le va transforma, va arunca cât acolo o grămadă de lucruri spectaculoase, tulburi, dar nefolositoare. Habar n-avea că i se va arăta dintr-o dată o cale, iar din momentul alegerii lumea va avea alte înţelesuri, multe, multe dintre ele foarte palide, şterse, un fel de zvonuri pe care pur şi simplu nu le mai bagi în seamă.

Read Full Post »

GÂNDURI DE NOAPTE

16 septembrie, 2014

Neîndoielnic, Cunoaşterea este o categorie care ne poate crea mari bătăi de cap în ceea ce priveşte determinările ei, ca şi a legăturilor pe care le poate avea cu Realitatea Universală. Cu siguranţă, în scrierile timpurii, unei ştiinţe i se atribuiau două determinări esenţiale care derivau una din: Scop şi cealaltă din nevoia  Binelui. Fiecare ştiinţă urmărea să-şi atingă Scopul şi să nu devieze de la calea Binelui. Categoric, legăturile care se năşteau între ştiinţe; fie că se respecta raportul pe care ştiinţa respectivă îl avea cu filosofia, fie că se creau raporturi cu celelalte ştiinţe, aveau ca suport activ cele două principii. Scopul şi Binele erau cele care generau determinările, indiferent dacă erau tratate în virtutea caracterului de generalitate (Scopul-general; Binele-general), sau a celei de individualitate (Scopul-individual; Binele-individual). Scopul şi Binele erau principiile generatoare a perechilor de contrarii (Apud Aristotel), adică a determnărilor care permit delimitarea cauzelor ce duc la apariţia unui efect sau a altuia. Totul făcea parte dintr-un întreg cu care se încerca răspunsul la o întrebare fundamentală: este Unul şi Fiinţa însăşi substanţa celor existente, sau nu.

Am făcut această introducere la cele ce vor urma, din dorinţa de a evidenţia faptul că, în modul de gândire a vechilor înţelepţi se evita cu cerbicie o categorie care se va insinua mai târziu în gândirea teoretică şi va ajunge să dea naştere unui şir lung de falsuri nocive, otrăvitoare, perfide. Este foarte posibil să vorbim de evoluţia celei mai toxice categorii a Realităţii: Aparenţa.

Nu trebuie să ne ostenim a cerceta foarte atent gândirea celor care sunt preocupaţi de respectarea determinărilor pe care le impun Scopul şi Binele, lesne se vede că fiecare demers se clădeşte pe o metodă. Nimic n-a fost făcut fără metodă înainte de apariţia sistemelor bazate pe Aparenţă – care nu are nevoie de metodă; mai mult, o metodă ar încurca teribil nevoia de aventură a acestei categorii care a tins permanent, şi, în bună măsură, a izbutit cam de fiecare dată, să creeze o realitate paralelă, o realitate care să evite tocmai principiile esenţiale ale Realităţii Universale. Realitatea impusă de Aparenţă s-a bizuit mereu pe cauze ce se abăteau atât de la Scop cât şi de la Binele spre care ar fi trebuit să ţintească. Aşadar, Aparenţa creează un Scop, altul decât cel natural, dar şi un Bine care ţine de o natură individuală. Până la urmă, atât Scopul Aparenţei, cât şi Binele sunt individuale, atâta vreme cât nu au carcter de generalitate, ceea ce face ca realitatea astfel născută să fie una care conţine aparenţa unor adevăruri. Învăţaţii tibetani vorbesc despre o astfel de realitate ca fiind un pericol mortal pentru cel care se lasă ademenit, şi pe care îl va aştepta un şir lung de vieţi supuse durerii şi degradări. Fără o metodă este foarte dificil să te poţi feri de influenţa Aparenţei, pentru că: Chiar şi cei mai înzestraţi pot avea şi cele mai mari vicii şi cele mai mari virtuţi; cei care păşesc mai încet, pot totuşi să înainteze, dacă urmează calea potrivită, spre deosebire de cei care aleargă şi astfel de îndepărtează de ea – ne spune Descartes. Pentru ca o astfel de ispitire să nu aibă efect, înţelepţii vechimii căutau mereu să aibă, sau să adopte o metodă. Fie că vorbim de Platon, de Aristotel, de Galilei, de Burke, de Kant, de Hegel, de Holbach şi fără îndoială de Descartes, savanţii au căutat să-şi ordoneze gândirea urmând o metodă care să-i ferească de avatarurile Aparenţei.

În primul rând, Aparenţa nu foloseşte principii în demersurile sale, ci prezumţii, iar cazul acesta poate fi atât de bine exemplificat cu cele două sisteme sociale care s-au dezvoltat în ultimile secole: Capitalismul şi Comunismul. Comunismul porneşte de la prezumţia unei societăţi structurată pe determinările valorilor morale, dar evoluează spre o societate amorală; iar Capitalismul îşi structurează societatea pe valorile determinate de libertate, dar evoluează spre lipsa totală de libertate. Ambele sisteme pornesc din Aparenţă şi crează realităţi paralele care intră în conflicte profunde cu Realitatea Universală. Concluzia ar fi că nici unul dintre cele două sisteme sociale nu este recomandat a fi înlocuit cu celălalt, şi că societatea ar trebui să evolueze spre un sistem care să-şi structureze determinările după o metodă în care Scopul şi Binele să fie cele două principii fundamentale. Şi Scopul, dar şi Binele trebuiesc privite ca fiind categorii filosofice, imposibil de subordonat vreunei ştiinţe din care să se ivească apoi sub forma unei Aparenţe. De procesul acesta al subordonării Scopului şi Binelui, tocmai ne-am bucurat cu asupra de măsură, şi continuăm să ne bucurăm. Ideologiile au transformat cele două principii în aparenţele lor şi de-a lungul unui secol şi jumătate, trunchiul valorilor umane a fost deposedat de cele mai importante determinări, cele care au fost active în lume peste o sută de secole. Potrivit ar fi să ţinem cont de gândirea înţelepţilor tibetani: După multe alte consideraţii asemănătoare, se ajunge la concluzia că mintea nu este nici materială, nici imaterială şi că nu intră în categoria acelor lucruri despre care se poate  spune că sunt sau nu sunt. Întrebările continuă încă şi ajungem la întrebarea referitoare la caracterul compus sau simplu al minţii. Este mintea un lucru simplu? Este un lucru compus? Dacă este simplă, cum de se manifestă în moduri diferite? Dacă este compusă, cum de poate fi adusă la starea de Vid în care nu mai există nimic altceva decât unitate?

 Continuîndu-ne investigaţiile, ajungem să recunoaştem că mintea este liberă de ambele extreme ale unităţii şi pluralităţii. Modul acesta de a privi realitatea îndeamnă să fim deosebit de prudenţi la ispitirile minţii; pentru că, da, mintea ne poate împinge căre tărâmul iluziei fără însă a ne oferi şi mijloace pentru a modifica realitatea. Aşa ajungem să trăim într-o realitate care se depărtează tot mai mult de Realitatea Universală care are o evoluţie indiferentă la Aparenţă.

Read Full Post »