Feeds:
Posts
Comments

Ziaristul

Ziaristul privea nedumerit în jurul său. Primise sarcina să facă un interviu cu un om ciudat, și până la un punct celebru, o celebritate care nu se înscria în normele cuvenite ale termenului. Despe omul acesta circulau mai multe zvonuri și foarte puțină lume se putea lăuda că l-a întâlnit și a stat de vorbă cu el. Celebritatea îi venea dintr-un soi de folclor care circula pe sema modului său de viață, a atitudinii. Era un folclor care se răspândise pornind de la cei apropiați care-l admirau și care vorbeau despre el folosindu-l ca un exemplu. Erau informații contradictorii, unele din ele țineau să-i ceeze o imagine de mucenic care se înconjoară de gesturi pline de evlavie, altele vorbeau despre un revoltat care a hotărât să se izoleze de lume El, ziaristul, era obligat acum să-l întâlnească și să facă lumină, așa cum s-o pricepe mai bine.. Fusese amenințat că dacă nu izbutește să facă interviul va fi tecut din nou în categoria „albinuțelor” și va sta ca în trecut ore în șir pe culoarele vreo unei instituții să culeagă oarece informații anoste. Era un ziarist tânăr și avea ambițiile sale; chiar dacă nu era foarte hotărât dacă meseria asta îi place și se va dedica ei întru totul, sau o va face un timp, până ce altceva îl va atrage definitiv. Oscila între cele două alternative, dar avea demnitatea lui, nu putea să admită că nu va izbuti în întreprinderea asta. Nu știa mai nimic despre omul acesta, nici ce fel de caracter are, nici cum se comportă, în general cu ziariștii. În sinea lui, înclina mai degrabă să creadă că va avea de aface cu un tip arogant și ciufut. Chiar dacă, cel puțin în momentul de față nu avea ambiții mari legate de meseria sa. Era o meserie. O practica să-și câștige existența, totul se petrecea într-o normalitate nu foarte stimulativă, dar făcuse pași importanți, n-avea nici un rost să rateze vreun obiectiv.  Se considera un ziarist modest; nu-și spunea mediocru pentru că totuși simțea că materialele sale au un oarece efect pentru ceilalți. Nu știa de ce, nu se străduia să înțeleagă de ce, poate și pentru că un soi de superstiție îl făcea să se teamă că dacă va înțelege, ce-ul acela va dispărea. Cât despre meseria pe care s-o practice definitiv, nu știa ce înseamnă asta; unde începe și unde se termină definitivul. Trecuse deja printr-o etapă care îi hotărâse, cel puțin pentru o perioadă viața. Atunci când a dat examen la facultatea de jurnalism, credea că totul este definitiv, dar atunci când a început să lucreze și a văzut ce înseamnă, de fapt, această meserie și că este o mare deosebire între bazele ei teoretice și realitate, o mulțime de îndoieli s-au abătut peste el, o mulțime de întrebări l-au bântuit.

Câțiva ani bătuse culoarele instituțiilor administrative și învățase cum să culeagă informațiile pe care funcționarii căutau să le ascundă. Pe urmă primise rubrica asta culturală de care a început să se bucure cu timpul. Cunoscuse oameni interesanți, sau cel puțin așa i s-au părut la acel moment; oricum ar fi fost, nu puteau fi comparați cu cei din instituțiile administrative. Simțea că, la fiecare întâlnire i se transmite și lui ceva care-l modifică. Erau momente când îi stăruiau în minte cuvintele spuse de vreo personalitate cu care vorbise. Le întorcea pe toate fețele și astfel realiza că există lucruri care se pot materializa într-o substanță cu mult mai consistentă decât cea de care ne lovim zi de zi. Substanța asta depindea într-o măsură foarte mare de el; dacă exista sau nu, el era cel care hotăra; dacă se produceau modicficări în modul său de a fi, tot de el depindea. Nu putea spune concret ce anume, nu putea defini ce înseamnă aceste modificări, nu erau atât de clare încât să producă o revelație care să-i limpezească nedumeririle. Până la urma, urmei, meseria asta de jurnalist n-o alesese din vreo pasiune mistuitoare, nu-și făcuse visuri legate de o carieră strălucitoare, de celebritate, de timpul când va deveni o autoritate în profesie. Era o meserie ceva mai deosebită,  așa i se păruse atunci când a decis, dar, în același timp, una pe care o putea aborda; își putea permite să practice o astfel de meserie. Așa că alesese facultatea de jurnalism prin care trecuse fără entuziasm, fără decizii hotărâtoare pentru viitorul său. Știa că într-o bună zi va avea o diplomă care va atesta faptul că este abilitat să fie jurnalist. Va fi unul dintre milioanele de abilitați care intră într-o viața profesională.  Și, desigur, va fi privit ca atare. Avea colegi care se zbăteau să-și pregătească terenul într-o formă de jurnalism anume; alergau prin redacții, își făceau relații, curtau ziariștii mai vechi. Dădeau peșcheșuri, de ce nu?, sub diferite forme, în diferite condiții. N-a făcut nimic din toate astea, de parcă nu l-ar fi interesat să-și găsească repede un loc de muncă. Și totuși, postul a apărut de parcă ar fi fost pregătit pentru el. În vară a terminat liciența, iar spre toamnă era deja angajat în redacția respectivă. A acceptat fără mofturi toate muncile care i s-au dat; fără mofturi, dar și fără entuziasm. Dacă asta trebuia făcut, dacă asta se hotărâse, atunci asta să se facă. Cineva trebuia să facă și muncile anoste ale redacției. Materialele pe care le scria aveau însă o anume substanță care îi determinau pe șefii lui să-l trimită în misiunile ceva mai dificile chiar dacă nu avea de loc experiență. Se descurca în hățișurile unei administrații birocratizate și corupte, pe la instituțiile în care se cultivau obiective neclare și nu tocmai curate. Putea sta de vorbă cu decență cu personalitățile oricărui domeniu. Nu încerca să pară deștept, nu-și făcea idei preconcepute și nu căuta să arate că e la nivelul celui cu care vorbește. El era un ziarist, venise cu o treabă pe care voia s-o facă repede, ca omul cu care vorbea să nu piardă timpul degeaba. La urma urmei nu era interesul acestuia, ci al lui. Mai trebuia lăsat și loc de bună ziua, pentru o altă ocazie. Cam acestea erau motivele pentru care în redacție avea locul lui din ce în ce mai stabil. Simțea că există anumite sentimente în prvința sa, iar asta îl măgulea. Nu căuta să afle mai mult, era mulțumit că există ceva pe care se poate baza la o adică. Nu-și făcea iluzii, însă, că ceea ce bănuiește că există în redacție legat de el ar fi decisiv într-o anume situație critică. Nimic nu este decisiv într-o situație critică.

Acuma era teribil de nedumerit, locul acesta unde locuia omul pentru care venise era neobișnuit pentru un citadin ca el. Din șoseaua, care șerpuia în valea îngustă dintre munți, coborai câțiva pași până la un pârâu, prin care trecea un vad de prundiș. De partea cealaltă un soi de alee, sau de cărare mai lată, se strecura pe sub copacii deși. Lespezi de stâncă pe care crescuse iarbă din belșug formau de fapt aleea cu pricina; o alee care urca pieptiș. Nu se vedea nici o casă în deal, iar mulțimea copacilor te făcea să te îndoiești că ar exista vreo locuință în zonă. Erai într-o pădurice care se întindea de-a lungul pârâului. Unde, Doamne, iartă-mă! o fi casa omului ăstuia, gândea. A apucat-o totuși pe aleea ce urca pe sub copaci, și nu era de loc ușor, pentru că sub iarba umedă creșteau mușchi, care-l făceau să alunece mai la fiecare pas. Ziartistul era un om de oraș, la munte mergea rar și căuta să aibă mijloace de transport până la ușa hotelului, sau cabanei, sau pensiunii, sau ce-o mai fi. Nu se aventura în plimbări prin păduri, pe pante de munte decât dacă vedea alei asfaltate. Și plimbările astea erau scurte, așa să ia o gură de aer proaspăt, să caște ochii la peticele de cer ce se vedeau printre copaci. Atât, și era prea destul. Mersul ăsta pe jos o avea rostul lui, dar nu se inventaseră degeaba mijloacele de transport. Panta cărării ăsteia devenea tot mai abruptă, iar din loc în loc apăreau spinări de stâncă acoperite cu un mușchi alunecos, de care era mai bine să te ferești. Nu-și explica, ce căuta un om, ca cel despre care citise tot felul de lucruri interesante, să locuiască într-o asemenea văgăună? Nu știa ce să creadă; se putea foarte bine să se fi strecurat o greșeală în documentația lui, iar acuma, pur și simplu, să umble pe unde a înțărcat mutu iapa; și de geaba. Continua să urce, ferindu-se de spinările de stâncă, sperând că va ajunge să vadă ceva care să-l orienteze cât de cât. Pârâul care curgea în vale susura monoton, umbra copacilor era deasă încât aveai impresia că s-a lăsat seara, iar iarba încă umedă era și ea destul de alunecoasă ca și spinările de stâncă. Nu era un drum de loc ușor. Dintr-o dată, însă, cărăruia a făcut o curbă strânsă la stânga, a ieșit de sub copaci și tânărul ziarist s-a trezit la baza unui sân de deal care se termina într-un  platou mărunt pe care se vedea o casă mică de bârne, cu un pridvor umbros. Panta era scăldată în lumina soarelui, urca și dincolo de casă, până hăt, în vârful muntelui. Acolo se pierdea în pădurea deasă care făcea ca totul să pară întunecat și misterios. Doar câțiva pași a făcut în zona însorită și căldura soarelui l-a făcut să se gândească că a lăsat în spate o răcoare tare plăcută. Cât timp mersese pe sub cupola compactă a copacilor, răcoarea i se părea prea umedă, prea rece, drumul alunecos și iarba plină de apă; acum soarele dogoritor îl făcea să regrete că umbra a rămas în matca pârâului, că nu mai simte răcoarea jilavă și nu mai aude susurul apei. Spinările de stâncă aveau o altă culoare și i se păreau dure sub călcătură. Toată povestea asta cu drumul până la omul cu care avea treabă, îi dăduse deja o temă la care voia să se gândească în liniște când va ajunge acasă. Până atunci încerca să calce bărbătește și să ajungă mai repede la căsuța de bârne. Pe măsură ce se apropia, vedea silueta unui bărbat așezat la o masă joasă cu trei picioare, și care tăia o pâine mare. Bărbatul l-a văzut cum urcă dealul, s-a oprit din treaba lui și s-a ridicat în picioare. Stătea cu cuțitul într-o mână, cu pâinea în cealaltă și aștepta ca tânărul ziarist să se apropie. Acesta era atât de curios, încât nici nu mai era atent pe unde mergea, își fixase privirea, țintuind chipul omului din pridvorul marcat de timp. Fața smeadă și bucălată a bărbatului era rasă proaspăt, iar deasupra ochilor albastru-verzi, sprâncenele foarte stufoase păreau a fi niște streșini zburlite ale unui acoperiș de paie. Nu mai făcea nici un gest, așteptând ca tânărul să ajungă la el.

„Bună ziua”, spuse acesta, deîndată ce distanța a devenit convenabilă. Bărbatul a dat din cap, fără să răspundă ceva, apoi a pus cuțitul în pâinea aurie și a început să taie o nouă felie. Ziaristul se temea de momentele acestea ale începuturilor de discuție cu cineva pe care nu-l cunoștea și nu știa ce temperament are. Dintotdeauna i se păruseră hotărâtoare pentru modul cum se va lega, cum va decurge viitorul dialog.  Pentru el era important să simtă că lucrurile intră într-o matcă comună și că cele două persoane doresc ca discuția să aibă o substanță accesibilă lor, că nu se vânează, căutându-și slăbiciunile și folosindu-se de acestea. Nu se simțea de loc confortabil când trebuia să facă față unor astfel de persoane. Știa că, atunci când își va reciti notițele, când va asculta relatările de pe reportofon, va înțelege că omul a mințit conștient în punctele cele mai importante ale discuției, și că totul este un fals. De la omul acesta, însă, dorea o discuție curată, cinstită, chiar și dureros de cinstită, la o adică. Din informațiile lui, tipul ar fi putut să-i spună lucruri surprinzătoare; nu materialul care va rezulta era centrul preocupării sale, ci acele nuanțe ce vor rămâne în mintea și sufletul său contau. Pentru aceste lucruri, pe care le intuia, la care spera, își dorea el o discuție importantă. “Mă numesc…” “ Lasă c-o să aflăm noi la timpul potrivit, cum te numești dumneata.  Deocamdată, urcă colea în pridvor, așează-te și hai să gustăm din bunătățile astea.” Abia acum, privind tăblia mesei, ziaristul văzu bucatele pe care bărbatul le ordonase pe masa joasă și grea; o bucată pe cinste de brânză de oaie, uscată, câteva roșii, două cepe și doi ardei grași. Legumele erau așezate ordonat, chiar cu oarecare pendanterie, iar lângă ele, un fund de lemn, mic și rotund, completa tabloul unei mese pregătite în aer liber. În afară de brânză, care era pusă pe o farfurie de sticlă, restul  fusese așezat direct pe lemnul mesei, arătând ca în preparativele pentru un ritual anume.  Bărbatul izbuti să termine de tăiat; o felie largă, pe măsura dimensiunilor  pâinii a cărei coajă se sfărâma în fulgi rotunzi care  cădeau pe masă. După ce a sprijinit felia proaspăt tăiată de bucata de brâmză, a  așezat pâinea pe masă. Felia a tăiat-o în trei, iar fiecare bucată a despicat-o în două. Cele șase bucăți obținute le-a stivuit una peste alta, cu multă grijă. Ziaristul l-a urmărit în timpul tuturor acestor acțiuni fără să știe ce ar trebui să facă. “Ia loc”, i-a spus bărbatul, când a terminat, și i-a arătat un scaun mic cu trei picioare. La rândul lui s-a așezat pe un scaun identic; a luat o ceapă, a tras fundul cel mic și rotund, și cu podul palmei a strivit ceapa. “ Brânza e suficient de sărată, cred, ca să nu mai fie nevoie de sare alături. Poftă bună.”  “Știți, eu aș dori…” “Nu vreau să aud nimic, până nu mâncăm bucatele astea. Să știi că roșiile și ardeii sunt din grădina pe care o îngrijesc singur. Sunt un motiv de mândrie, și aștept să văd ce părere ai. Brânza este de la un cioban în care am mare încredere și de la care cumpăr întotdeauna. De când sunt aici am devenit foarte mofturos la mâncare; nu mânânc orice, nici de la oricine, și mai ales: nu mănânc din industria alimentară. Nimic din industria alimentară.” Apoi a luat o roșie și a început să o taie în felii subțiri, pe care le așeza cu atenție una lângă alta. Ziaristul privea mâinile bronzate ale omului cum se mișcau deasupra mesei. Degetele erau destul de scurte și grăsuțe. Nu erau niște degete care să te impresioneze cu eleganța și energia lor. Mai degrabă, în repaos, ai fi zis că sunt ale unui om a cărui manualitate nu e din cale afară de exersată. Mișcându-se deasupra alimentelor de pe masă, însă, degetele se vădeau a fi pe deplin armonizate cu obiectele pe care le mânuiau. Curgeau din ele energii felurite, care aveau un ritm al lor și transmiteau sentimentele intime ale omului față de ceea ce era așezat pe masă. “E greșit” –  gândi Ziaristul, nu erau intime sentimentele, ci omul doar nu simțea nevoia să le comunice cuiva; rațiunii lui cu atât mai puțin. Devenea din ce în ce mai convins că trebuie să facă în așa fel, ca atunci când vor începe să vorbească despre ceea ce-l interesa pe el, Bărbatul să fie sincer și deschis. Foarte repede a înțeles că farmecul mișcărilor venea din simplitatea și liniștea care se instalaseră în ființa acestui om. Aceste două stări îi dădeau o forță de care bărbatul nu părea conștient și nici interesat, o forță care se revărsa peste obiectele din jurul său, le învăluia cu o aură aproape lichidă. Tânărul ziarist realiza pentru prima dată în existența sa că, forța degajată de un om poate fi văzută în anumite momente.   Nu era nimic din ceea ce,  de regulă, ne reprezentăm prin noțiunea de forță. Era ciudat, ce mai, să știi că vorbești despre o forță, dar  nu poți să te aștepți ca aceasta să răvășească totul, să semene dezordine, ci dimpotrivă; totul devenea ordonat și supus unei mișcări delicate.

Îl privi altfel pe omul care strângea firmiturile de pe masă cu muchia palmei. Curiozitatea tânărului creștea și-l  făcea tot mai nerăbdător. Făcea eforturi continui să se stăpânească și să nu facă vreo greșeală care să strice totul. Omul își vedea, fără grabă de firmiturile ce-l preocupau; mai întâi le-a adunat în centru, a făcut o grămăjoară, apoi s-a întins și-a luat de pe pervazul feresteri o perie cu coadă. Toate firmiturile și resturile de legume au fost măturate spre marginea mesei, apoi în palma făcută căuș. După asta, s-a ridicat și a aruncat totul în afara pridvorului, în spatele său, pe un trotuar de beton îngust.  “Prietenele mele, turturelele vor apărea imediat și vor fce curățenie. De fiecare dată când mănânc, stau prin apropiere și așteaptă porția lor. Ei!, hai, să trecem la treburile dumitale. Să nu te țin aici mai mult decât se cuvine unui om cu meseria dumitale.” “Sunt de la…” “O!, Doamne, nu-mi încărca memoria cu denumiri de gazete. Știu că ești jurnalist, mi-am dat seama. Ce anume te-ar interesa de la mine, ce ar mai fi interesant de discutat. Nu mai sunt de multă vreme o persoană publică; și nici nu mai sunt interesat de problemele care ciculă prin lume. N-am plecat din societate, nici din cauza vreo unei dezamăgiri, nici din revoltă; din boemă cu atât mai puțin. Nu știu să mai am ceva de spus oamenilor; nici nou, nici vechi.” “Un om ca dumneavoastră, nu trebuie să aibă ceva special de spus. Un om, ca dumneavoastră, are întotdeauna ceva de spus. Ceva important.” “Ești șiret, tinere, încerci să mă măgulești ca să mă stârnești. Aștepți să încep să vorbesc și să spun vrute și nevrute. Te-ai gândit că trăind singur, am în minte ceva discursuri pregătite pentru întâlniri ca aceasta. Ai dat greș, însă. Chiar nu am nimic de spus; nici important, nici neimportant.” “Pentru început, ar fi interesant de aflat de ce v-ați retras în locul acesta?” “Ca să nu gândesc.” “Nu înțeleg.” “E simplu. Când ești în lume, trebuie să gândești mereu. Fiecare gest, fiecare mișcare se face după ce-ai gândit-o și răsgândit-o. După ce ai căutat să-i înțelegi toate consecințele. Uneori trec ani peste tine, cel care răsucești mereu în minte detalii ale unor probleme legate unele de altele și toate de speranțele tale. Devin viața ta, te fac prozonier Ăsta e modul în care te adaptezi continuu lumii în care trăiești. Așa te armonizezi, ca să poți trăi în ea și să ai oarece avantaje. Modul acesta de viață te leagă esențial de activitatea rațiunii. Rațiunea e totul, ea este cea pe care te sprijini.  Aici, unde trăiesc eu, totul e diferit.” “Adică?!” “Adică, aici, conștiința este cea care menține rosturile, nu rațiunea. Aici nu faci lucrurile dintr-un motiv, ci dintr-un temei. De multe ori temeiul vine de undeva de departe, din irațional și te determină să înțelegi ritmul care se consumă în jur. Atunci când cosesc iarba, când sap în grădină, când culeg o legumă, o fac pentru că un temei impune asta. Un temei, nu un motiv. N-o fac nicicum raționând și dându-mi un motiv care să se lege de ceilalți oameni, sau de celelalte lucruri. Nu mai gândesc de mult, tinere; conștientizez. Înerc să fac în așa fel încât conștiința să ajungă la vibrațiile subtile ale fiindului, de unde pleacă totul pentru unul care trăiește ca mine. Dacă nu ar fi așa, n-aș fi rezistat mai mult de o săptămână; hai să zicem, două..”  “O!, Doamne, dar asta e copleșitor.” “Ți se pare. Este doar simplu; simplu și curat. Și, bineînțeles, vorbim despre o altă logică a firii, foarte departe de țelurile generale ale unei lumi tot mai legată de suprafețe, de motivele suprafeței. Spun suprafețe pentru că, tot ce vine din corpul firii ne prezintă o suprafață, o coajă. Eu nu mai am legături în sensul acesta; așa că, mă tem că nu-ți pot fi de folos în întrepreinderea dumitale. Dumneata ești în serviciul masei de cititori, interesele dumitale spre asta se îndreaptă” “Dimpotrivă! Dimpotrivă! După părerea mea, tot ceea ce capătă formă în lumea noastră, are un destin, o evoluție și dă naștere unor lanțuri care se urmează unele pe altele. Așa că, gândesc că putem avea o discuție pentru acei oamenii care nu prea se regăsesc în viața pe care o duc. Sunt destui astfel de oameni. Se pare că din ce în ce mai mulți. O discuție din care să înțeleagă că pentru a găsi rostul destinului lor, uneori trebuiesc făcute obțiuni decisive. Ei trebuie să facă obțiunile acestea, nu să aștepte ca cineva să le facă în locul lor…  Poate că sunt importante  și pentru  omenire în sine. Poate sunt importante doar pentru ei, pentru modul lor de a fi. Nimeni nu poate ști cu exactitate despre ce vorbim, dar de vorbit, cred că trebuie să vorbim.”    “Obțiunile decisive se fac greu și de multe ori costă prea mult. ” “Știm amândoi că tot ce este decisiv, costă mult. Se pare, însă, că dumneavoastră, aici, ați găsit calea să plătiți un preț rezonabil pentru modul în care vă duceți existența.” “ Crezi? Eu nu mă gândesc la asta. Depinde din ce unghi privești lucrurile. Din punctul meu de vedere, plătesc un preț, și atât. Așa cum am plătit și în societate. Nici acolo nu mi-am pus problema dacă prețul e mic sau mare. Mai degrabă cred, că prețul plătit de fiecare este pe măsură puterilor sale. Aș putea spune că întotdeauna e unul convenabil, doar că trebuie să pricepi ce sens are această noțiune: convenabil. Dar, eu sunt interesat, în momentul de față, să trăiesc formele ce mai degrabă părăsesc sfera rațiunii și se înscriu în cea a conștiinței. A fost o vreme în istoria noastră, a oamenilor, când se încerca o existență doar în afara rațiunii. Se pare că a fost o greșeală. Acum am ajuns în extrema cealaltă și plătim un altfel de preț. Nu știu dacă este convenabil, sau mai puțin convenabil. Eu nu fac altceva decât să caut altfel de forme, să le provoc. Sunt un soi de precedente ce țin strict de  individ, de singularitatea pe care o reprezintă acesta. Fac asta în ceea ce mă privește, nu-mi pot permite să propun ca astfel de experimente să devină colective. Pentru cel care cunoaște prețul rațiunii, funcțiile ei, avantajele ce  pare să le aducă, obțiunea mea este o catastrofă. Este admirabil să vii aici câteva ore, să te extaziezi de tot ce e în jur. Cum ai să intri în intimitatea mediului, însă, lucrurile se schimbă;  apar contactele dureroase care-ți arată diferența dintre o existență pe care rațiunea o clădește de o mulțime de ani și cea pe care conștiința poate s-o risipească într-o clipă. Nu, tinere, nu putem vorbi de un demers de interes public, luând ca model viața mea de aici. Viața asta este strict pentru uz singular. Un om care trăiește așa, de unul singur, nu poate  – și nici nu trebuie – să se ofere exemplu celorlalți.  Ar fi o nenorocire. Au fost încercări; au fost mulți filosofi care au vorbit despre asta, mulți artiști care voiau să seducă, prezentând modul ăsta de viață ca fiind ideal. Nu este nimic ideal, ci dimpotrivă. Modelul despre care am putea vorbi este cel care caută echilibrul dintre cele două extreme. Este un echilibru capricios și foarte alunecos, dar, totuși, există. În lungul istoriei, de multe ori s-a pierdut, și de multe ori a reapărut pe neașteptate. ” “Și totuși, eu despre modelul dumneavoastră aș vrea să discut.” “Ești un om încăpățânat!” “Sunt.” „ Bine, atunci. Hai, să vorbim despre modelul acesta de viață.” „De ce l-ați ales? Când ați plecat din societate erați un om cu o poziție convenabilă și promițătoarte.” “Ce, Doamne, iartă-mă!, înseamnă pentru dumneata: o poziție convenabilă și promițătoare?” “Publicați mult; în public aveați o voce care era ascultată, aveați acces la nivelele cele mai înalte ale societății. Într-un cuvânt aveați perspectivele  favorabile pentru a deveni o personalitate puternică.” “Povestea asta cu personalitatea puternică este, mai degrabă o arătare. Una care, de cele mai multe ori, te păcălește pe tine și te face să-ți pierzi busola și liberul-arbitru.  Liberul-arbitru, chiar ca noțiune, devine tot mai greu de  descifrat în societatea modernă. Când sunt atât de multe căi și atât de multe modele care acționează în același timp, devine  dificil să sesizezi importanța liberului-arbitru. Ești tentat să împrumuți de ici câteva elemente, de dincolo, altele, fără să te preocupe adevăratele relații dintre ele. E felul în care poți să-ți construiești o existență; nu știi spre ce duce, nu știi dacă îți aparție sau dacă îi aparții, dar cu cât seamănă cu ceea ce se întâmplă în jurul tău  pare să fie suficient. De unde liber-arbitru într-o asemenea situație?” “Și credeți că dumneavoastră ați hotărât cu ajutorul liber-arbitrului?”  “Cel puțin așa sper.” “Dar ce facem cu ceea ce îndeobște se numește datorie față de societate, față de semeni?” “Când eram în situația de care pomeneai, mi se părea că acționam în spiritul acestei datorii, doar că societatea a început să alunece într-o direcție care se îndepărta tot mai mult de aspirațiile mele intime. Acum, gândid dintr-o altă perspectivă, nu neg că este posibil ca, la rândul meu, și eu să fi alunecat de la calea ccea dreaptă. Poate că am fost suficient de egoist să mă las interesat doar de  aspirațiile mele. Se pare că, societatea și cu mine, ne-am despărțit undeva. Eu sunt doar un individ, o cantitate cu totul neglijabilă pentru forța matricială a societății. Am putut deci, să am propria mea opțiune, într-un Univers în care poate exista tot ce există. După un timp de la stabilirea mea aici, am realizat că pot să apelez la un sistem de valori după care să funcționez fără să fiu nevoit să mă adresez societății. E adevărat că zilele, în acest colț de lume, au fiecare un scop al ei, și-atât. Nu poți folosi noțiuni importante, spectaculoase, definitorii. Nu există posibilitatea unei proiecții în viitor. În general, despre oamenii care trăiesc în spații izolate se spune, fie că sunt retrograzi, fie că sunt niște înțelepți care s-au despărțit de lume. Personal nu cred asta; relațiile se dezvoltă la un nivel, putem spune, sărăcăcios. Hrană, căldură, cele câteva comodități pe care ți le poți permite, pentru că vii cu o experiență din lumea civiliziată; și cam atât. În rest, nimic care să-ți ofere ceea ce îndeobște se numește o pespectivă. De asta spun că, viața mea de aici, nici nu trebuie, și nici nu poate fi considerată o alternativă. Este, pur și simplu, o alegere a unei singularități. ” “ Și opera, dumneavoastră? ” “Ce-i cu opera mea?”  “Ce se întâmplă cu ea. În ce direcție evoluează?”  “În nici o direcție. De când am venit aici, n-am mai scris un cuvânt, și n-am mai citit unul. Nu am televizor, nu am radio, nu am internet. Doar un telefon mobil, care zace aruncat și la care mai vorbesc foarte rar.” “Aveți puterea să vă abțineți de la munca pe care ați făcut-o atâta timp?”  “Să știi că nu e așa greu, mai ales, atunci când cele mai multe lucruri necesare subzistenței se obțin prin muncă directă. Ai avut o dovadă, chiar pe masa asta.”

Tânărul începea să fie derutat, sperase un dialog în care omul să-i vorbească despre concluziile unui spirit care a ajuns la condiția din care vede lucrurile cu distanțare. Sperase să descopere un filon de înțelepciune venită din luciditatea ce se naște atunci când te-ai depărtat de ceva și vezi lucrurile altfel. Se nasc viziuni noi, perspective noi, dar totul este legat de miezul subiectului vechi. Își dorise să simtă un apetit nesățios pentru o filosofie particulară, una care dezvoltă o logică paradoxală care te conduce prin teritorii bogate în situații spectaculoase. Omul din fața lui ajunsese doar la un stadiu derutant al normalității firești. E adevărat, era o normalitae care se deosebea de cea pe care un om din societate o trăiește, dar logica, ritmul, motivația normalității se simțea în tot ceea ce spunea și făcea omul din fața lui. Distanțarea de societate nu se făcuse distrugând legături strânse cu aceasta, ci dimpotrivă. Omul intrase într-o zonă, în care perspectivele se etalau pas cu pas. Sigur că, în toate astea, era un anume farmec, o anume dulceață specifică, numai că totul ținea de un singur destin, nu putea fi generalizat, nu puteai să cauți un model pe care să-l poți adapta pentru o colectivitate; fie ea și una de excentrici. Puteai să devii adeptul unei astfel de stări de fapt, sau adversarul ei, dar asta numai într-o relație directă, fie cu omul, fie cu realitatea în care trăia. Dacă citeai într-un ziar un material despre o astfel de situație, n-ai fi găsit nimic care să te atragă, să te intereseze. Este foarte posibil ca după primele paragrafe să treci direct la pagina de sport. Pe de altă parte, fiecare cuvânt pe care-l auzea suna ca o provocare, tocmai pentru că nu simțea de loc să existe o intenție în acest sens. Mai mult, chiar, omul părea să fie stăpânit de o anume îngrijorare la gândul că cineva i-ar împrăștia convingerile printre oameni. Părea să se teamă de  ceea ce-ar putea naște modul său de a gândi; acesta fiind motivul cel mai important pentru care n-ar fi vrut ca vorbele sale să fie făcute publice. Era conștient de faptul că cea mai proastă alegere ar fi să tacă, să pară un gânditor misterios care nu vrea să-și facă publice concepțiile, să se exprime în parabole și pilde. Oricum ar fi, sinceritatea rămâne instrumentul cel mai eficient, pentru că sinceritatea este adesea plictisitoare și pare nesinceră.

Tânărul ziarist simțea cum se afundă tot mai adânc într-o situație paradoxală. Pe de o parte avea un subiect care, cel puțin pe el îl inspira, și-l întărâta; iar, pe de altă parte, oricât de mult talent ar avea, subiectul risca să rămână unul plictisitor și anost pentru cititorul obișnuit. Ba, și pentru cel de un anume nivel intelectual, pentru că interesul nu se mai apropia de astfel de zone.

“ Vezi, dumneata – auzi tânărul vocea bărbatului – eu nu fac parte din familia lui Robinson Crusoe, care să acționeze asupra singurătații în memoria unei civilizații pierdute. Nu vreau să fac o replică a unei civilizații; nimic boem, nimic cu farmecul amestecului modern de tradiție și elemente ale tehnologiei. Vreau să mă adaptez unei realități care există; și cu mine, dar și fără mine. Când într-o pădure se ridică o plantă tânără, nici o alta nu-și modifică comportamentul, sau cel puțin așa ni se pare nouă. Cea tânără se adaptează sau moare. Asta ar trebui să fie și situația mea: mă adaptez, sau îmi iau câmpii. Mă întorc în lume. ”

Gândurile ziaristulu deveneau tot mai confuze, ajunsese într-un punct din care nu mai știa cum să conducă discuția. Se dovedea că tot ce pregătise minuțios acasă nu avea nici o valoare aici. Practic nu exista un precedent public pentru o astfel de situație. În tot ce citise, atunci când se documentase, exista un motiv anume, foarte concret care hotărâse despărțirea de lume. Un motiv care ținea strict de relația societate-individ; cel mai adesea societatea determinase o astfel de despărțire, cu consecințe concrete asupra destinului acestuia. Societatea nu-și putea permite să răspundă sensibilităților unui individ, să țină cont de ele. Individul era entitatea care trebuia să-și antreneze continuu calitățile pentru a se putea adapta evoluției. O societate este doar rezultatul energiilor care se  produc în procesul evoluției, sensul vine dintr-o însumare  apparent capricioasă și imprevizibilă, de cele mai multe ori, a acestora. În cazul acestui om situația era alta, se putea vorbi cu adevărat de o singularitate care caută să se definească  în relație directă cu realitatea cosmică, și care nu simte nevoia să se sprijine pe formele pe care o societate le produce. ”Sunt niște termeni cam pretențioși. Este posibil ca totul să fie mult mai simplu. E foarte posibil.”

Apoi discuția  a alunecat pe nesimțite spre subiecte banale, obișnuite; au vorbit despre grădina de legume, despre cositul ierbii, despre anotimpuri. Era tot mai evident că omul din fața sa se închisese într-un orizont foarte precis. Interesele sale erau delimitate strict, țineau de lucrurile care puteau să-i aducă oarece beneficii în viața sa simplă, aproape cazonă. Existau bucurii, dar ele țineau de starea grădinii de zarzavat, de faptul că fânul era suficient pentru cele câteva animale, crescute mai mult pentru plăcerea relației și nu pentru importanța lor economică. “Iată – își spuse ziaristul – nu pot să mă împiedic să folosesc expresii din literatura tehnică: importanță economică!; ce naiba de importanță economică să aibă cele două capre și cei câțiva iepuri pe care îi crește omul acesta? ” Se simțea tot mai dezarmat, venise aici să ducă o bătălie sofisticată cu cineva care cunoaște în detaliu defectele unei societăți, viciile ascunse ale acesteia. Își imaginase că va trebui să inventeze mereu, pentru a-l determina pe cel din fața sa-și mărturisească secretele  legate de lupta ce-o dusese. O înfrângere l-a determinat să renunțe? O victorie pe care ar fi trebuit s-o plătească prea scump? Îi trecuseră prin cap tot felul de scenarii, își alcătuise o structură din scenariile posibile pe care s-o facă să devină funcțională din oricare punct ar fi fost atinsă, dar o situație de o asemenea simplitate nu-și putuse imagina sub nici un chip. Practic, nu erau mari diferențe între un țăran care a fost legat întreaga sa viață de țarină, și omul acesta, altă dată considerat un reper al capacităților intelectuale.

Problema era materialul; ce să scrii ca să-i satisfaci pe șefi, pe cititori și să păstrezi o brumă din realitatea găsită în teren? Era o lovitură dură, trebuia să recunoască, și-l mai irita și luminița de bucurie ce se aprinsese în ochii interlocutorului său, când acesta și-a dat seama de dilema din sufletul său. Acestuia i se schimbase și comportamentul. Devenea tot mai amical, mai dornic de dialog, iar sporovăiala care a urmat l-a zăpăcit de tot pe tânărul ziarist.

Cobora panta pe care umbrele copacilor crescuseră, alungite de soarele care apunea. I se părea mai dificil drumul acum, pentru că aluneca foarte des; trebuia să fie mereu atent și fiecare pas trebuia făcut cu grijă. Pe măsură ce se apropia de șosea și de locul unde lăsase mașina, sentimentul că este înghesuit într-o capcană strâmtă și întunecoasă, și că nu știe cum o să scape se întărea. Sefii lui îi ceruseră un material despre un om care se izolase undeva în mijlocul munților. Era vorba despre un om de cultură, care ani de zile fusese o vocea ascultată și care, dintr-o dată se rupsese de tot și de toate și preferase că trăiască pe o mică proprietate dintr-o măruntă vale pierdută în munți. Căsuța în care locuia era izolată de cătunul de care ținea. Fusese construită într-o latură a satului, mai aproape de pășunea bogată din coasta muntelui. Firește, cu toții s-au gândit că retragerea asta era motivată de o nemulțumire, de un conflict între om și societate. Era foarte probabil ca totul să fi fost declanșat de o frustrare, iar datoria lui era să descopere substanța acestei frustrări.

A pășit pe asfalt, s-a oprit și câteva clipe a stat nemișcat, cu spatele la muntele pe care-l urcase și-l coborâse în interval de câteva ore. Panglica lungă a șoselei înguste, pe care mașina sa părea abandonată, îl ducea cu gândul la o zonă no mans land. O zonă dintre două lumi a căror conflict se descărca direct în responsabilitatea lui. Privind superficial, panglica îngustă de asfalt era o salvare; se putea urca în mașină și merge la nesfârșit, fără să mai țină cont de vreo una din lumile astea atât de complicate și afurisite. Ei, bine!, ambele lumi erau mai degrabă afurisite decât complicate. De ce să trebuiască să scrii despre o lume din care fie și un singur om alege să se izoleze? Sau de ce să trebuiască să scrii despre un om care alege să-și construiască propria lume din niște lemne, din niște plante, sau câteva animale? Nimic spectaculos nu se întâmplă între cele două entității; una continuă să fie un amestec de interese care se dezvoltă care cum apucă, iar cealalaltă, preferă să plescăie încetișor la masă, să culeagă firmituri și să cultive legume. Ei, bine!, cuiva i s-a părut că aici se ascunde ceva ce trebuie relatat mulțimii și l-a ales pe el să descopere secretul și să-l trâmbițeze într-o foaie tipărită. Singurul secret care se ascundea în situația asta era că totul era de o normalitate monotonă și obișnuită: într-o bună zi, un om care știa să vorbească lumii despre lucruri importante, s-a hotărât să cultive roșii. Nu exista nici un de ce?, în aceasta situație. Unui om i s-au părut mai importante relațiile nu niște plante decât cu niște oameni. E ca și cum ar fi ales între un grup sau altul de concitadini; el nu a vrut alt grup de concitadini ci un strat de roșii. Era problema lui, și doar a lui. Nu a naufragiat pe o insulă pustie, nu s-a rătăcit în junglă, nu l-a rostogolit o avalanșă într-un tărâm necunoscut; și-a cumpărat un petic de pământ și cultivă roșii. Asta e tot!

Ziaristul s-a urcat în mașină și a claxonat lung, lung, ca să-și mai consume din frustrare. Urma un drum care, în condițiile date i se va părea prea scurt. O seară plină de gustul amar al dezamăgirii, dar mai ales de spaima întâlnirii cu șefii săi care îi vor cere ca materialul să fie gata cât mai repede.

Advertisements

IBRICUL

Dădea spre toamnă, așa că, atunci când s-a trezit lumina era crudă, urmele nopții stăruiau. Oricum ar fi fost prima senzație de diineață, atunci când deschidea ochii era că și ziua asta este identică cu celelalte, că nimic n-o s-o deosebească. Stătea culcat, privea fereastra și-n sufletul lui senzația de nemișcare devenea tiranică. Întreg corpul zăcea greu pe salteua aleasă cândva cu grijă; acum multă vreme cumpărase salteaua asta cu bani mulți, și se dovedise o afacere bună. Dimineața îl făcea să-și simtă corpul în întregimea lui, așa cum zăcea ca un buștean, înlemnit, înțepenit. În fiecare dimineață era un gând care devenea dominant: dacă n-o să se mai poată mișca, dacă trupul va rămâne țeapăn și-o să-l țină prizonier tot restul zilelor. N-avea curaj să miște, n-avea curaj nici măcar să gândească la mișcare. Aștepta un semna care ar trebui să vină de undeva; dar de unde? Cine ar trebui să-i facă semnnul că poate să se miște? Corpul lui, în momentele alea, era ca ziua cea de afară, identică cu cea de ieri, de alaltăieri, și așa mai departe. Și corpul zăcea țeapăn ca ieri, ca alaltăieri.

Când ai optzecișidoi de ani și de douzecișișase trăiești singur, gândurile acestea sunt ceva normal, ceva care caută să te obișnuiască  și cu vreo surpiză ce ar putea veni. Dimineața, când deschidea ochii, trebuia să traverseze tot ritualul acesta, care dura până izbutea să învingă lenea care încă stăruia în carne. Se ridica brusc, și-și așeza picioarele goale pe parchetul rece, picioarele lui se ascuțiseră, se alungiseră degetele și carnea avea un luciu de bătrânețe. “E lustrul bătrâneții – gândea – așa or să mă bage în mormânt.” Se apropia de fereastră, să vadă de ce fel de zi va avea parte, de parcă ar fi avut importanță, de parcă felul zilei i-ar fi schimbat lui modul de a o trăi. Senină să fie, cu nori puțini și pufoși, cu cerul acoperit, să plouă, să ningă, să bată vântul, sau să fie viforniță mare, dincoace de zidurile apartamentului, un bătrân va face aceleași acțiuni, pe care le face în fiecare zi. Oricum va fi vremea, el va ieși afară de va fi nevoie, de va avea trebuință de pâine, de apă, de lapte, de cafea, de vin, de va avea de plătit dări în ziua aceea. Până la urmă, vremea are treburile ei, el are treburile lui; de când se știe, lucrurile s-au petrecut astfel. Așa cum viața lui trebuia să se treacă într-un fel, și vremea trebuie să-și aducă norii, să facă vântul să bată, să urce norii și să-i albească, să-i rupă ca să lase sorele să se vadă printre ei. Dacă statea bine să se gândească la fel a făcut el cu viața lui, atunci fără să gândească prea mult, acum părându-i-se că prea seamnă toate cu jocul capricios al vremii. O vreme, nu foarte mult, se uita pe fereastră, fără să vadă mare lucru. Uitatul acesta pe fereastră era mai degrabă un soi de adaptare la ceea ce urma să facă. După ce se uita pe fereastră, se întindea, căsca sănătos, se scărpina pe burtă, sau între umeri. Apoi pleca spre bucătărie să-și facă cafeaua. Și în dimineața asta, ca în toate diminețile, apucă ibricul de coada sa roșie și-și spuse că trebuie musai să arunce gioarsa ruginită. Spune asta în fiecare dimineață, când vedea ibricul, apoi făcea cafeaua, îl spăla grijuliu, îl punea la locul lui până la următoarea dimineață, când gândea că ibricul trebuie musai aruncat. Nu mai șinea minte cân, și nici cine cumpărase imbricul ăsta. Fusese de mult, și doar cafea s-a făcut în ibricul care își pierduse strălucirea, emailul căpătase un soi de ceață de la nenumăratele spălări, cu feluriți detergenți, cu sodă, cu detartranți. Din loc în loc emailul sărise și, cu timpul, pe locul acela se făcuse o pată neagră, cu marginile alburii. Ce, mai, ibricul era o ruină, trecuse timpul lui, trebuia cumpărat un altul. El, bătrânul de optzecidoi de ani, făcuse tovărășie atâta amare de vreme cu ibricul acesta. Douăzecișișase doar, de când era singur, dar mai fuseseră și anii de dinainte, când nevasta sa mai trăia. Atunci ea era cea care făcea dimineața cafeaua, pe care uneori o dădea în foc, pentru că se lua cu alte treburi prin bucătărie și uita de cafea. Pe ibric se punea un strat negru de zaț, care ardea la flacăra aragazului, până femeia lua o cârpă și izbutea să ridice vasul. După ce stătea o vreme în chiuvetă, urma să fie frecat zdravăn, iar pe urmă, avea să fie pus din nou să fiarbă cu altă apă și altă cafea. Tot timpul acesta, vasul fusese martor la cele mai felurite întâmplări, la discuții, la certuri, la vociele zglobii care-și manifestau bucuria, la hohote de râs. O! Doamne, dar câte nu împinsese viața să se frece de pereți emailați ai unui ibric, cumpărat ca orice obiect de trbuință, fără să acorzi mai multă grijă decât să nu fie spart, să nu aibă defecte, să nu fie smalțul sărit. Ie obiectul, îl aduce acasă și de a doua zi el se transformă într-un martor care îmbătrânește odată cu tine. De multe ori, tu mori, te prăpădești și vasul trece printr-o altfel de viață, aia pe care o vor duce urmașii. Alte ori, vine vremea să fie aruncat, să fie amestecat în acțiuni ce nu vor fi deloc de teapa unui ibric ce a slujit amar de vreme într-o casă de om. Ibricului ăstuia îi venise vremea, bătrânul știa asta, dar uite că Dumnezeu îi lua mințile și mereu uita să cumpere unul nou.

Puse picioarele pe parchet, își privi unghiile și gândi că venise timpul să-și taie unghiile. Picioarele lui se subțiaseră, nu știa de ce, degetele se alungiseră și unghiile păreau că s-au îngustat. Se uita la ele, la picioare și nu-i dădea pace deloc faptul că luceau parcă nesănătos. Cum e asta, să-ți lucească picioarele. Înțeleg să se încrețească pielea, să se zbârcească de vâstă, să apară pete cafenii, cică de la ficat, dar să lucească. Ce drac de semn al bătrâneții o mai fi și ăsta. Se ridică merese la fereastră, și ca în fiecare dimineață, privi afară fără să vadă prea bine ce se întâmplă. Nu se putea concentra, și nu căuta să înțeleagă prea bine ce se întâmplă afară. Vremea are felul ei de a fi și nu se schimbă dacă tu ești atent sau nu. Ea își vede de ale ei, tu trebuie să-ți faci datoria și să te uiți pe fereastră, pentru că o nouă zi a început și ăsta e un fel de a vă da binețe: tu și ziua, pe care o vei trăi cum va fi să fie. Se întinse zdravăn, căscă, scutură de câteva ori din picioare ca un cal nărăvaș, și porni spre bucătărie. Când a deschis dulapul de deasupra chiuvetei, a fost chiar mânios. Ibricul ăla trebuie aruncat!, pentru numele lui Dumnezeu. Dar nu-și permitea să-l arunce, fără să cumpere altul. Îl scoase din dulap, și-l juca în mână, pentru că deja îi încolțise o idee. Știa ce are de făcut. Scoase din dulapul unde ținea ceștile și paharele, o ceașcă pântecoasă și grea din ceramică. O cumpărase în tinerețe de la un ceramist popular care nu mai trăia de o groză de vreme. De fapt cumpărase șase asemenea cești, dar asta era singura care rezistase. Ea singură, fără farfurioara ce semăna cu un disc, care se sfârșea cu o buză răsfrântă. Le spărsese timpul pe toate, cești, farfurioare. Doar, singură asta rezistase, chiar dacă era un pic ciobită și culorile își pierduseră din strălucirea veselă care-l atrăsese, atunci, la vremea aia. Turnă în ibric două cești de apă, și-l puse pe foc. Doar pentru asta folosea ceașca veche; să măsoare apa. Cafea o va bea dintr-un bol pe care-l cumpărase la Paris. Se îndurase, și dăduse câțiva bănuți pe bolul ăla solid, greu, pe care-l cărase spre casă cu teribilă grijă, de parcă ar fi fost un obiect rar și prețios. Nici pomeneală! Era un amărât de bol de serie mare, un soi de boluri din alea din care francezii erau încântați să soarbă cafea, sau ceai, sau consomeuri. Le plăcea pentru că bolul era larg la gură și lichidul se răcea repede la suprafață, iar omul putea să bea lichidul la o temperatură constantă. Învățase asta în cele câteva zile petrecute la Paris, și se mândrea teribil, o spunea tuturor celor din jur. Cu timpul își construise un soi de discurs, în care explica cum vine treaba cu temperatura lichidului și arăta cu unghia pe pereții bolului cum se face că temperatura rămâne constantă. Era o chestiune deosebit de subtilă treaba asta cu temperatura, chestie franțuzească, subtilități de-ale lor. Bolul ăla avea și el o viață, smalțul crăpase, se desenase pe pereții vasului o hartă complicată cu fel de fel de regiuni. O lume imaginară locuită de ființe nevăzute și nesimțite, pe care, în fiecare dimieață o încălzea cafeau lui, atunci când o turna din ibric. În dimieața asta nu s-a mișcat de lângă aragaz, pîna apa n-a fiert, până cafeau n-a fost gata. A turnat lichidul fierbinte în bolul pe care-l pregătise din vreme, apoi, fără să-l mai spele, a aruncat ibricul în găleata de gunoi. Așa era obligat să meargă și să cumpere alt ibric. Simțea o bucurie, temeinică, adevărată, o bucurie pe care știa sigur că i-o va întări ibricul cel nou pe care-l va cumpăra. Știa și de la care magazin va cumpăra un ibric nou. Nu trebuia să-și facă probleme, nu trebuia să caute, cunoștea magazinul de multă vreme, cumpăra de acolo tot felul de produse, de cele mai multe ori de-ale guri. Din când în când un foraș, o mătură, folii pentru gătit. Mă rog nimicuri ce trebuiesc într-o gospodărie. Era acolo un raft în care puteai găsi tigăi, cratițe, capace, ceva veselă. Văzuse acolo și câteva ibrice, pierdute printre celelalte obiecte.

Cafeaua o bău fără să se grăbească, știind că afară ziua se așeza peste cartier, cu rutina ei obișnuită. Se așeza, domoală, răbdătoare, îl aștepta să-și facă tabieturile, să-și termine treburile, și-l va primi ca de fiecare dată. În lunga sa viață, bătrânul se obișnuise să fie primit cu soare, cu un vânticel călduț, cu o adiere subțire de toamnă, cu nori joși, grei din care să cadă picuri mici și reci, cu zdrențe albe de nori alergând prin fața soarelui, doar ca să mai tragă o poală de umbră pe troturare, pe pomi, pe blocurile cenușii. Asta era ziua!, așa facea ea, așa credea ea că se cuvine să se poarte cu muritorii. De ce să-l mai mire la vârsta asta nazurile unei zile ca toate celelalte pe care îi fusese dat să le trăiască. În toate astea el ar fi trebuit să fie cel deosebit, dar de la o vârstă, nimic surprinzător nu se mai lega de viața lui. Totul se ivea în gânduri și se întărea pe măsură ce se învârtea prin casă, ba după una, ba după alta, după care încerca să-și facă gândurile fapte. Unul câte unul, cât mai multe, în ziua care trecea și-i lăsa tot mai puțin timp. Seara socotea ce-i i-a mai rămas de făcut a doua zi, iar lanțul se lega se înfășura fără grabă. Asta se întâmpla și azi, când știa că se va duce în primul rând să cumpere un ibric de cafea. Nu era zor, nu-l împingea nimeni de la spate. A doua cafea o bea pe unspreze-doisprezece; avea vreme deci.

Într-un târziu a ieșit din casă, și-a pășit în soarele cald. Se cunoștea că vine toamna, mai întâi după parfumul din aer care se schimbase, devenise parcă mai ademenitor, îți stârnea pofte. Gândul îți stătea la fructe, la legume, la tot felul de ierburi aromatice pe care să le pui în borcane alături de roadele pământului. Îi rămăsese reflexul ăsta al conservelor făcute în casă de la părinții lui, care avuseseră un fel special de a face operațiunea asta. Întotdeauna, cumpărăturile se făceau sîmbăta; mergeau în piață și cumpărau tot ce trebuie, ba mai și cu asupra de măsură. Apoi duminică, lucrau cu toții, meșterind pe lîngă butoaiele, borcanele și alte vase pregătite din vreme. Totul se făcea cu grijă, totul era cântărit, ales, potrivit. Se spăla, cu apă din belșug, se scutura, se punea la uscat. Așteptau ca apa să clocotească bine, potriveau sarea să nu fie prea multă. Se pregătea oțetul, mierea, cățeii de usturoi, țelina, piperul, ardeii iuți, frunzele de stajar. Și mai ales mărarul, nimic nu avea gust fără crenguțele uscate de mărar. Iar casa era plină de mirosuri fără seamăn. Ziua trecea ca prin farmec cu aerul ei de sărbătoare, cu parfumurile care se amestecau astfel doar o dată pe an și care te făceau să tânjești după toamnă, dar să te și treacă un frison la gândul gerurilor ce acuși-acuși aveau să vină. Astăzi cumpăra totul de la magazin, chiar dacă tot ce cumpăra era departe să-i facă plăcere. Gusturi măsurate inginerește, potrivite din balanțe chimice recomandate prin directive venite din birourile unde se stabilea ce e bine pentru sănătatea populației. Inginerul multiplica hârtiile, le împărțea în secții, și muncitorii făceau operațiile cu ochii pe hârtiile netezite mai întâi să stea drepte. Munca, în sine, o făceau mașinile, ca mâna de om să nu atingă produsele și să le contamineze. Totul se făcea cu gândul la sănătatea clienților, nu la cât ar trebui să fie de gustoase conservele. Să lăsăm gustul, sănătatea este importantă.

Bătrânul mergea pe trotuar, alene, cu gândul la mirosurile din toamnele copilăriei, la gusturile de atunci, la parfumuri. Apucase vremuri – ultimile vremuri știa asta – când se mai putea vorbi de bunăstare, când oamenii mai știau ce e aia bunăstare, ce semnificație are cuvântul acesta pe care-l rostim atât de des. O!, Doamne, cei tineri, cei de azi, nu mai pătrundeau până la sensul cuvântului și nici farmecul lui. Pierise farmecul! Nu bunăstare își dorește cetățeanul contemporan, ci avuturi. Trebuia să recunoască: avuturi avea o sonoritate bolovănoasă, ceva dușmănos, iritant se împrăștia în jur când auzeai cuvântul acesta. Lumea arăta pe măsură, arăta așa cum se revărsa în ea avuturile pe care și le dorea. În tinerețe se putea discuta măsurat, fără patimă, despre bunăstare, despre avuție. Fiecare își alegea calea și spiritul lui se potrivea pe dorințe. Cei mai mulți căutau bunăstarea pentru că sucurile ei erau mustoase, grele, plăcute, aromate. De la bunăstare aveai liniștea plăcută în care te pierdeai în gândurile tale, fără ca fir de spaimă să te împungă în piept. Era previzibilă, la vedere, avea gesturile ei, obiceriule pe care le moștenise din generații vechi, de  demult. Și siguranța tot de atunci o avea, cei care înțeleseseră asta, căutau să n-o piardă, să nu dea vrabia din mână pe cioara de pe gard. Avea, ea, bunăstarea, o anume dulceață ce nu se compara cu nimic.  Erau și cei care iubeau avuția, recunoaștea asta cu cinceritate, și-i puteai recunoaște după portul lor ascuns și mereu grăbit, mereu pe fugă, mereu zoriți, mânați de la spate de ceea ce ei numeau „interese”.  Îi goneau interesele prin viață, și de cele mai multe ori se alegea praful. Dar asta fusese de mult; acum lumea vorbea despre avuturi, iar de bunăstare mai pomenea când își amintea de vreo rudă ce pierise de mult. Iar lui, bătrânului, pur și simplu nu-i păsa, el știuse să-și gospodărească bunăstarea chiar și după ce femeia lui se prăpădise. Fiica îi plecase de câțiva ani la capătul lumii, se măritase în Noua Zeelandă cu un bărbat maori, un băștinaș pe care-l cunoscuse într-o vacanță. Așa a fost să fie;  la bătrânețe să-i cânte cucu. Important este că nu se pierduse cu firea, rămăsese în matca în care trăise. Își ducea zilele în liniște, și-și spunea mereu că-s prea multe, prea multe pentru o singurătate pe care trebuia s-o cinstești, oricum ar fi, pentru că îți fusese dată și trebuia s-o-mplinești, s-o duci până la capăt, să nu te faci de rușine. Asta era în firea omului, în demnitatea lui.

Micul magazin nu avea prea mulți mușterii, așa că bătrânul a rezolvat iute treaba cu ibricul. De data asta era albastru, un ibric albastru, nu prea mare, potrivit, suficient pentru rațiile zilnice de cafea. Mai încăpea și ceașca suplimentară pentru Gribincea, atunci când venea  în vizită. Gribincea era colegul lui din primele clase de școală. Locuiseră în aceeași mahala, și mergeau la școala mică, cu o curte plină toată de troscot, unde în fiecare pauză , încingeau o miuță cu mingea de gumă. Pe urmă viața îi despărțise și Gribincea ajunsese tractorist într-o comună din marginea orașului. Toată viața a locuit în casa părintească din mahala, tot acolo locuia și acum. Casa, însă fusese prea mare, pentru el care fusese singur toată viața, așa că se dărăpănase, și doar camera unde stătea, o bucătărioară și un soi de antreu le repara periodic, să nu se dărâme pe el. Se reântâlniseră la bătrânețe și din când în când, Gribincea venea în vizită; intra în bucătărie, de unde nu puteai să-l urnești nici cu forța. Era un om taciturn și sfios, Gribincea. Negricios la față, cam spân, cu obrazul neted și acum la bătrânețe. Sorbea cafeaua cu zgomot, dădea din cap; “Bună cafea, măi!” Se ștergea la gură cu dosul palmei, după care întreba invariabil:  „La meci te mai duci?” Era pasionat rău după fotbal. Nu conta dacă echipa lui pierdea sau câștiga, era prezent la toate meciurile, privea avid ce se întâmplă pe teren, fără să schițeze vreun gest. În jurul lui, lumea urla, se agita, scuipa coji de semințe, curgeau înjurăturile gârlă, dar nimic din toate astea nu-l smnteau. El privea atent jocul de pe teren și pleca mulțumit spre casă. Dacă te nimereai să-l întrebi cum a fost, îți răspundea cu un glas moale, mai degrabă pierit: „Ce să-ți spun. N-a fost să fie. Când n-ai un dram de noroc. Alminteri băieții s-au străduit, atâta cât au putut ei, cât se pricep. Îs băieți buni, cu toții, le place fotbalul.” Dacă echipa câștigase meciul și-l întrebai îți răspundea la fel de molatec:”De-ar ține-o tot așa! De nu le-ar pieri obiceiul.” Acuma, Gribincea va beau cafea din ibric nou. Să vedem de-i va place gustul ibricului cel nou. Bătrânul zâmbea în adâncul lui, făcea asta ca să se simtă bine, zâmbetul ăla intim îl întărea. Mergea alene spre casă. ținând în mână punga de plastic în care se afla noul ibric. Voia să facă drumul cât mai lung, ca să amâne cât se putea de mult momentul când își va face a doua cafea a zilei. Era ca mometul acela în care ți-e sete, știi că vei bea o bere, dar întârzii intenționat, ca gustul băuturii să pară și mai plăcut. Voia ca gustul cafelei sale să fie peste măsură de plăcut. Prea întârziase cumpărătura asta, iar acum gând clipa venise, dorea ca totul să fie deplin, să fie răsplătit cu asupra de măsură.

La ora asta din zi, pe stradă, cele mai multe erau cuplurile devenite prospăt părinți. Cei doi tineri mergeu unul lângă altul împingând căruțul în care, de cele mai multe ori, puiuțul de om dormea. Mai erau și din aceea care se jucau cu suzeta, sau care se agitau și scoteau tot felul de sunete, dar de cele mai multe ori, micuțul dormea. Părinții mergeau cât mai strâns unul în altul, fie tandrii și dând semne că noua condiție i-a legat și mai mult, fie dorind să arate că știu faptul că au devenit oameni importanți. Pentru el aerele astea ale tinerelor cupluri erau amuzante, nu din cauza lor, ci din cauza amintirilor. Știa perfect că la fel fusese și la el și nevasta sa când o plimbau pe cea mică. Simțeau din plin că, ghemul ăla de carne din căruț îi schimbase, viața lor se transformase într-un timp foarte scurt. Ce de responsabilități și câte poveri nu veniseră odată ființa aia măruntă și lipsită de apărare. Cel puțin, lui așa i s-a părut, până și-a dat seama că are de-a face de fapt cu un soi de escroc, care era gata să te șantejeze fără cruțare. Cu multă drăgălașenie, e drept, șăgalnic, în glumă parcă, dar necruțător. Pe măsură ce trecea timpul, micuța învăța șiretlicuri tot mai sofisticate, pe care le aplica cu multă inocență. Aceste amintiri îl făceau pe bătrân să se amuze, privea cuplurile și încerca să ghicească cine anume își va da seama mai repede, cine va fi amăgit un timp mai lung, sau cine va pierde bătalia, învins de slăbiciunea din sufletul său, nu de copilul care lua totul ca pe un joc la început.

Privind cuplurile acestea de oameni tineri, pentru care viața n-avea încă sensuri adânci, nu se închegase ea bine, nu pusese pe tarabă marafeturile scupe care te costă și ochii din cap, bătrânul s-a trezit lângă casă, lângă scara lui, și-a mai făcut un tur de bloc, să mai întârzie puțin făcutul cafelei. Când a intrat în bucătarie, simțea deja un soi de freamăt, de la nerăbdarea care zorea, voia să-l împingă de la spate, iar el făcea gesturile în adins mai lente, mai largi, mai rare. A pus apa la foc, a așteptat un clocot mai mult ca de obicei, a pus apoi cafeaua, a așteptat să se lase caimacul furios care țâșnise , gata să reverse, a pus din nou ibricul pe foc, și lichidul negru a reînceput să fiarbă, caimacul să fie din ce în ce mai subțire, pânî aproape n-a mai fost deloc. A luar ibricul de pe ochiul aragazului și l-a acoperit cu o farfurioară. Cafeaua trebuia să se odihnească, să-și așeze aroma, să devină matură. N-a plecat din bucătărie, stătea așezat pe scaun, cu mîinile pe genunchi, cu ochii întredeschiși, părând că se gândește la cafeaua din ibric. Dar nu era așa; gândurile lui zburaseră la nevasta sa, de care moartea îl despărțise acum douăzecișișase de ani. Așa se întâmpla de fiecare dată când cumpăra un obiect nou pentru casă. Era un fel de a-i cere părerea, de a dori să fie și ea de acord cu fapta lui. Cât timp ea trăise, tot ce intra în casă era cumpărat împreună, orice fleac sau lucru important îl târguiau împreună, se sfătuiau, vorbeau despre el, despre ce era bine, despre ce era rău, căutau avantaje și dezavantaje. Dacă atâta timp facuseră asta împreună, acum nu se putea dezobișnui, simțea nevoia să-i ceară părerea, să se consulte. Dacă în suflet simțea o ușurare, simțea că i se lua o piatră de pe inimă, însemna că nevasta lui era de acord, dar dacă îndoiala stăruia și inima îi era grea, știa bine că lucrul luat n-o mulțumea. Despre ibricul ăsta, nevasta lui nu se pronunța, pur și simplu îi era indiferent; așa că nici el nu-l lua prea tare în seamă. Când a socotit că a stat suficient cafeaua, că ce-a fost de depus s-a depus, că gustul s-a întărit, a ridicat farfurioară și-a turnat cafeaua în bol. Am mai privit câteva minute aburii ce se ridicau din vas, apoi a sorbit prima gură. Pentru o clipă a sta nemișcat, apoi s-a repezit la chiuvetă și a scuipat sorbitura. Cafeaua aia era o porcărie, era un dezastru!. În viața lui nu pusese în gură ceva mai scârbos. A vărsat tot conținutul ibricului în chiuvetă și a spălat vasul îndelung. În tot timpul ăsta se gândea ce naiba va face de-acum în colo. Ibricul cel nou nu putea fi folosit pentru cafea, ibricul cel vechi era în găleata pentru gunoi. Ajunsese într-un punct ce se anunța fără ieșire. Un timp a continuat să spele vasul, de parcă asta ar fi ajutat le ceva. Apoi a pus ibricul în rastelul cu vase curate, s-a uitat cum apa se scurge de pe pereții săi strălucitori și a gândit: “ În tine voi face ceai. O să te folosesc la ceai”. Chiar îi venea să râdă, pentru că atunci când ești răcit și bei ceai, nu simți nici un fel de gust, aburii ceaiului sunt doar ferbinți, și atât. Nu se pune problema aromei, a gustului amărui și plăcut. Dintr-o dată și-a dat seama că e un om norocos. Nu aruncase gunoiul, așa că ibricul cel vechi era încă în găleată. S-a aplecat, a privit în găleată și-a văzut părți din culoarea roșie spălăcită a ibricului. A luat vasul cu bucurie, l-a spălat, și cu multă grijă, a pregătit totul pentru o nouă cafea. Când a sorbit din cafeaua făcut în ibricul cel vechi, aroma delicată a băuturii s-a răspândit prin cerulguri, a urcat în nări, i-a încălzit stomacul. Cu ochii închiși de plăcere a stat un timp, mulțumind ibricului pentru bucuria ce io-a făcea. A băut cafeaua aceea încet, tacticos. A spălat ibricul și l-a pus la loc cu recunoștință, l-a pus și pe cel nou, dar ceva mai în spate pentru că el va fi folosit foarte rar.

Apoi ziua s-a derulat normal, cu acțiunile obișnuite, nici mai spectaculoase, dar nici mai plicticoase ca cele de ieri, de alaltăieri. A pus ceva de-ale gurii pe aragaz, a făcut ceva curățenie, a mai orânduit niște lucruri lăsate cam de mult să se risipească prin casă. Chestii obișnuite ale unui om ce nu mai are de răspuns unor responsabilități de ceva importanță. La prânz, după ce-a mâncat, s-a întins și-a dormit cam o oră și jumătate, apoi iar s-a îngrijit de treburile casei, treburile mărunte, dar pe care dacă nu le faci azi, nu le faci nici mâine te trezești că-ți cade casa în cap de dezordine. Când seara a început să se lase, a ieșit să-și facă plimbarea obișnuită. Tare îi plăcea să meargă pe jos, să treacă printre oameni, să respire aerul orașului, care la ora aceea începea să se domolească.  Lumea era mai cuminte, nu mai era așa repezită, făcea a odihnă; oamenii binemeritau clipele alea după zbuciumul de peste zi, când alergaseră concentrați pentru diferitele treburi și interese. Poate că fusese o zi grea, complicată, cu necazuti, cu greutăți, sau poate una cu bucurii, dar cu eforturi pe măsură. Cine putea ști? Acum oamenii își potoleau energiile, le domoleau dn zbucium, pentru că și mâine e o zi, pe urmă o alta, și iar o alta. Și tot așa!

Când a făcut colțul blocului și-a intrat în bulevard, i s-a părut ceva ciudat  la forfota lumii care se plimba liniștită pe troturare. Nu știa de unde să apuce ciudățenia asta care se așezase peste mulțime, așa că simțea un fel de neastâmpăr care nu-i dădea pace. Lumea era la fel, pe unii dintre oameni îi recunoștea lesne, pentru că îi vedea în fiecare seară. Cei mai mulți erau oameni tineri care își plimbau copii înainte de culcare, făceau asta în fiecare seară, cum să nu-i recunoască? Mai ales că multă vreme nu s-a putut obișnui cu faptul că erau atât de tineri. I se păreau niște copii care s-au grăbit, care au făcut un gest necugetat. Mai pe urmă și-a dat seama că nu ei erau prea tineri, ci el era prea bătrân. Era o distanță atât de mare între ei și era firesc să i se pară că oamenii aceștia ar fi trebuit să mai aștepte, că au făcut prea devreme gesturile pline de responsabilitate. În seara asta, ceva neobișnuit se întâmpla cu mulțimea de pe boulevard. Nu era nimic spectaculos, nimic care să stârnească panică, să îngrijoreze, sau ceva asemănător. Doar o senzație neobișnuită care se degaja din mulțime.Încetul cu încetul, trecând printer oameni și-a dat seama că senzația nu venea din mulțime, ea era motivul, dar senzația era în el. Era pe cale să înțeleagă ceva i se părea; nu știa ce avea să înțeleagă. Nu era nimic lămurit în mintea lui, dar senzația era din ce în ce mai deplină. Nici zumzetul discuțiilor dintre oameni nu mai era ca în fiecare seară. Nu mai era compact, părea că s-a despărțit în felurite fire care stau unul lângă altul, foarte aproape dar nu sunt aceiași materie. Iar între ele sunt spații care pot crește și se pot micșora, care țin firele libere și acestea au libertatea să se separe. Apoi și-a dat seama că și mulțimea se comport la fel. Asta era senzația ciudată, de aici venea sentimentul că ceva neobișnuit se întâmplă cu oamenii de pe stradă. Ei doar păreau o mulțime, păreau așa pentru cineva care se afla în afara lor, dar ei erau de fapt, fiecare un corp care înainta separat de ceilalți; între el, omul cu pricina și ceilalți era un spațiu, mai mare, mai mic, nu conta. Totul era diferit, fiecare om din mulțime era altceva; mulțimea în sinea ei era de fapt senzația pe care o degaja alăturarea ființelor care se plimbau pe bulevardul orașului.  Oamenii în schimb erau izolați unii de alții. Pe urmă a înțeles, fiecare om era captiv într-un fir al timpului, care sub nici o formă nu putea fi identic cu celelalte fire. Totul era singular, totul era individual, și mai ales fiecare fir avea un specific al său. El însuși, un bătrân de optzecișișase de ani, era captiv într-un fir de timp individual, doar al lui. Era stranie senzația pe care o dădea mulțimea dacă o socoteai ca fiind un număr oarecare de fire ale timpului, total deosebite, total particulare, aflate împreună printr-o întâmplare. Și mai era ceva; ceva și mai straniu, și mai ciudat. Oamenii pe stradă mergeau dând senzația că deplasarea se face la orizontală. Mergeau pe suprafața pământului, respectau planul acestei suprafețe; erau în plan, deci la orizontală, dar timpul nu respecta această regulă, el se deplasa pe verticală. Era foarte greu să se gândească la lucrul acesta, și nu-și putea reprezenta concret, cum un om se poate deplasa și orizontal și vertical în același timp. Era o situație împotriva firii.  “Doar tâmpenii îmi trec prin cap, în seara asta”, își spuse. Încerca să se elibereze de gândurile astea, dar ele reveneau cu încăpățânare. Bătrânul nu înțelegea sensul gândurilor lui, la ce foloseau gândurile astea? Ce înțeles deosebit trebuia el să accepte?, de-n mintea lui se perindau astfel de idei. Apoi și-a zis că poate tot ce i se năzare, e de la faptul că nu i-a plăcut cafeaua făcută în ibricul cel nou. Groaznică cu adevărat cafeaua, dar ce legătură să aibă cu chestia asta cu timpul, cu oamenii separați între ei, cu firele ce se întindeau, prelungindu-se la nesfârșit. E adevărat, era o mare diferență între cafeaua făcută în ibricul cel vechi și ibricul cel nou. Două ibrice care semănau între ele dar care se dovedeau că, în esență sunt diferite, foarte diferite. Și oamenii erau diferiți și asemănători în același timp, făceau lucruri ce nu semănau, se comportau diferit…

Toată seara, mintea i-a zumzăit ca un stup despre ibrice, despre oameni, despre timp, fire, planuri, verticale. Ba, și până să adoarmă, tot asta i se perinda prin cap, încât l-a făcut să regretă hotărârea de a cumpăra un ibric nou, care s-a și dovedit nefolositor. Nici nevastă-sa, de acolo, din lumea ei nu s-a arătat încântată de ce făcuse. A dormit somn greu, fără vise, și-n dimineața următoare totul părea să intre în normal, nu-l mai chinuiau întrebările și bu-i mai veneau gânduri dezlânat și cu totul ciudate. Probabil că prostia cu ibricul să fi rupt vreo stavilă, vreu baraj și gânduri fără rost s-au revărsat prin spărtura apărută. Sau poate, nu. Cine să știe ce naiba s-a întâmplat! Un lucru era sigur, el nu voia s-o țină langa, tot cu gânduri trăsnite. Voia să aibă aceeași bătrânețe liniștită cu care era obișnuit. Ca atare s-a apucat să facă o curățenie temeinică prin casă, și lucrurile care răsăreau, uitate prin diferite unghere, îi aduceau amintiri care-l fereau de gândurile făcute pentru cine știe ce minți educate, cu multă carte și cu multă pricepere în chestii de astea metafizice. Curățenia și faptul că totuși era un om ordonat l-au scăpat de pacostea care era gata, gata s-l înghită. Tmpul a intrat în ritmul lui, oamenii se plimbau seara, ca toți oamenii, de când se știa el pe lumea asta. Păi, timpul avea un singur rost: să treacă; să se răsucească pe mosorul de la Doamne-Doamne, și când suna clopoțelul Doamne-Doamne făcea un semn Morții, și gata timpul: se isprăvea.

Când a împlinit nouzecișiunu de ani, chiar în ziua când i-a împlinit, a înțeles că a venit rândul mosorului lui să fie gata. Cât de curând, mosorul lui va trage capătul firului. Curios era că nu-și punea de loc problema a ce va fi “după”; nu era de loc curios. În schimb simțea că dospește în el o emoție de parcă ar pleca într-o călătorie, undeva unde n-a mai fost niciodată. Nu era de fel nerăbdător, nu aștepta momentul plecării, ci călătoria în sine îl atrăgea. Nu se gândea că după “moarte” nu va mai fi nimic, că nu va mai avea conștiință și că tot ce rămânea să se întâmple, pentru el nu va mai exista. Avea deplin convingerea că totul va deveni altceva. Trăise prea mult în lumea asta ca să aibă regrete, să se amăgească despre ceva ce va deveni pentru el un trecut fără de sfârșit. Importantă era călătoria care va începe, și, mai ales, cum se va desfășura ea. Cum va fi noul?  Pentru că totul va fi un nou despre care n-avea nici cea mai vagă idée. Capul îi era plin de gândurile astea despre cele două tărâmuri, despre cum se vor despărți ele și despre cum se va obișnui el în noua stare. Oare ce-i va aduce noua stare?

În dimineața aceea a știut că ăla e momentul când va trece dincolo. S-a trezit ca în fiecare dimineață și a privit fereastra. Dar, afară vremea nu-I mai spunea niic despre ziua ce tocmai începea. Pur și simplu era o altfel de vreme. Niciodată nu mai văzuse așa ceva. Corpul zăcea nemișcat și greu, dar începuse să-l simtă și rece. Nu știa ce trebuie să gândească în clipele alea, și mai ales dacă trebuie să gândească ceva. Pur și simplu, un timp lucrurile erau și nu erau, apoi nimic n-a mai fost.

L-au înmormântat după două zile, la amiază așa cum cere tradiția. La înmormântare a fost puțină lume. De unde să vină multă șumea la înmormântarea unui om care a trăit o groază de vreme, și n-a fost cineva, n-a fost vreo cimotie pe care s-o știe mulțimea. Câțiva vecini, și câteva babea obișnuite la astfel de obiceiuri. Fiica sa n-a ajuns la timp tot schimbând avioanele. Noua Zeelandă nu-i colea, la o azvârlitură de băț. A ajuns la două zile după înmormântare, a luat cheia apartamentului de la administratorul blocului și când a intrat în casa tatălui ei, lucrul cel mai de mirare era ordinea neobișnuit de firească. Totul îți lăsa impresia că omul ieșise pentru câteva minute să cumpere oarece. Un timp, femeia a trecut prin camere, fără să știe ce are de făcut, fără să știe de unde ar trebui să înceapă ceva. Până la urmă s-a hotărât, a deschis un dulap, pe urmă a mai deschis unul, le-a lăsat așa, a mers la bucătărie, a deschis dulapurile pe rând, s-a uitat în ele. Pe urmă a luat niște sacoșe din plastic și niște saci menajeri și a început să selecteze obiectele.

Întâmplarea a vrut ca ea să înceapă cu dulapul în care erau vasele în care tatăl ei își făcea cafeaua de dimineață. După ce a privit un timp ceea ce era în dulap, fiica omului a scos ibricul cel vechi, ceașca de cafea fără farfurie, bolul și alte câteva mărunțișuri, le-a pus în sacul menajer și și-a spus că astea vor fi aruncate primele.

În dulapul bătrânesc al bucătăriei, doar ibricul cel nou a rămas, strălucind stins pe polița de sus a mobilei.

SINGULARITATEA

Mă tot gândesc: care ar fi formula optimă pentru a forma o contemporaneitate din care să nu lipsească coerenţa creativităţii? Dacă ai curiozitatea să-ţi arunci privirile, să iscodeşti istoria, poţi observa că sunt momente când aceasta apare parcă din nimic. Nu există ceva prevestitor, e suficient o scânteie şi se declanşează ca o avalanşă, coborând cu forţă peste pagini bune din viaţa socială. Apoi se potoleşte, se alină. Un timp ai sentimentul unei armonii care ţi-ai dori să dureze, veşnică să fie, sau s-o ţină aşa până când ţie îţi vine sorocul. Unii – puţini – au norocul acesta, pleacă din lumea noastră plutind parcă pe ape armonioase şi liniştite. Oare acestora şi drumul din lumea ceilaltă le este la fel? Nimeni nu ştie; chiar dacă începem să întrezărim tot mai mult, să presimţim, să înţelegem cum arata geografia a ceea ce îndeobşte denumim nemurire. Eu am avut norocul, când eram foarte tânăr, un adolescent abia, să apuc sfârşitul unei perioade de astfel de armonie. Conştiinţa mea abia înmugurea, dădea în floare, aşa că am noţiuni care s-au fixat temeinic, adânc. M-au urmărit toată viaţa şi cunoaşterea s-a structurat după  modelul ei. Nu pot să spun că a urmat o deplină mulţumire, pentru că lucrurile s-au schimbat cu repeziciune, totul arătînd de parcă ai străbate o arătură, un şleau desfundat. Nimic nu se mai potrivea la nimic, trebuia să fii iute ca să apuci ceva, să înşfaci pur şi simplu, să te ţii încleştat de ceea ce îţi adusese norocul. Nu am o astfel de fire, aşa că priveam în jur cum creşte încântarea hrăpăreaţă, cum se destramă ceea ce fusese o contemporanietate şi, ceea ce era cel mai trist, cum dispare bucuria creativităţii, a formei vii de a împlinii funcţiile care rotunjeau destine.

S-a dus pur şi simplu epoca aceea. Mi-a luat cu ea camarazi, tovarăşi, mulţi dintre puţinii prieteni. Dintr-o dată m-am trezit cum orbecăi ca un epileptic printre hârtoapele tot mai adânci şi mi s-a făcut lehamite. Tot orizontul era plin de arătări dezarticulate care se sălbăticeau săltăreţ, mânate de felurite motivaţii fără motiv. Dezgustător peisaj!

Mi se spune mereu că: „sunt rupt de lume”, că „n-am simţul realităţii”, că „sunt cu capul în nori”. Mereu mi se aduc argumente şi mi se descriu  realităţi care nu există. Sau care există atunci când aduni mijloace să treci o realitate prin ea însăși. E un mod foarte brutal de a te minții și un spctacol terifiant pentru cei care asistă. În viața mea au fost personaje care promiteau structural să devină personalități depline; oameni interesanți, plini de calități, posedând o ușurință teribilă în a modela detaliul pentru a-l transforma într-o importantă calitate a realității. Ei, bine, oamenii aceștia s-au lăsat prinși în această perfidă capcană a trecerii realității prin ea însăși. De fapt, ei  râvneau să depășească condiția din care plecaseră; nu le plăcea condiția aceea, li se părea mai deplin să aparții unui cor de imitatori, și atunci au făcut eforturi importante să capete abilități de a trece o realitate prin ea însăși. Au vândut instrumentele și mijloacele cu care erau dotați pe făcături strălucitoare și lucioase. Toate, dar toate,  invenţii artificiale care justifică, nu certifică. și iată-i devenind încetul cu încetul parte a unui întreg care se pierde în fiece zi pe sine. Cu cât se predau mai total obișnuitului, ordinarului, comunului, cenușiului, cu atât li se părea că sunt mai puternici, mai determinați. Din păcate, odată cu pierderea bunului simț, au fost copleșiți de vulgar, de spiritul comun. Aşa, pentru că aşa face lumea, este legea pentru care distrugem contemporaneitatea. Se vinde bine o astfel lege, chiar dacă, în jur, totul arată din ce în ce mai arid, mai searbăd şi mai fără folos. Arătările burduşite de bunuri sunt tot mai sărace, trăiesc din ce în ce mai prost pentru că au pierdut sensul bunăstării, care nu poate exista în absenţa simplităţii. Să ai pentru ca să ai,  nu înseamnă decât un maldăr de lucruri care nu-ţi sunt menite, și multe dintre ele nici necesare. În Univers Principiul fundamental al unicității, limitează drastic agregarea, ca atare fiecăruia îi revin acele elemente ale căror energii vibrează pentru realizarea relativizării, o funcție importantă care evidențiază cu asupra de măsură singularizarea. Doar suprafața, pare a stimula agregarea, în profunzime, elementele se separă și segreghează iremediabil. Efectul de agregare al suprafeței creeză o impresie falsă despre evoluție. În consecință, tu cel care ai dorit agregarea, vei trăi în restul existenței doar iluzia, nu și realitatea. Realitatea te-ai străduit s-o treci printr-o realitate, prin acea realitate pe care ai crezut c-o ai comună cu ceilalți, ceea ce nici o clipă n-a fost adevărat. Strădaniile unor savanți de talia lui Mircea Eliade, Georges Dumezil, Umberto Eco, ca mulți alții, de altfel, care s-au ocupat temeinic de relația dintre mitologie și realitate, evidențiază că singularitatea nu este nici pe departe un atribut al manifestărilor negative ale egoului, ci reprezintă elementul pe care relativitatea îl folosește în acțiunile sale de dezmărginire a Universului. Singularitatea este o funcție care stimulează procesul de adițiune de care relativitatea are nevoie pentru a menține forța de expansiune a Universului în toate dimensiunile accesibile lui la acel moment. Mai mult chiar, poate stimula nașterea unor dimensiuni noi, cu care Universul să treacă în Formă orizonturi ale inexistentului. Pentru, tot ce înseamnă Formă, este foarte greu de acceptat faptul că inexistentul este, de fapt, cea mai importantă stare a materiei, cea în care se funcționează procesul de înființare a substanței ce, mai târziu, va deveni materie. Ori, agregarea presupune înființare de limite ce nu mai pot fi negate decât prin desființare, prin eliberare singularităților devenite captive într-un astfel de proces. Iată de ce, pesonal sunt cu mult mai aproape de modul de a gândi al lui Hegel, decât de cel al lui Marx. Afirmația arogantă a acestuia, și anume că el, Marx, este cel care a pus filosofia lui Hegel „cu picioarele pe pământ”, nu este altceva decât o rătăcire, o iluzie, care poate că a contribuit și ea la consolidarea mentalității acestuia că sistemele sociale trebuie să se bazeze pe agregare, și că cea pe care o reprezintă comunismul este agregarea cea mai productivă. Pentru Hegel, agregarea este un proces coerent doar dacă este privit din afara lui, de un observator, care nu are posibilitatea, sau capacitatea de a sesiza relațiile active ale singularităților. Acestea, singularitățile, sunt cele care întrețin creativitatea într-un sistem (și istoria omenirii este plină de exemple în acest sens), o întrețin prin contribuțiile degajate din esențele spiritelor acestora, acolo unde acționează cele mai abstrate idei mitice. De fiecare dată când o realitate mitică este trecută prntr-o realitate concretă, formele obținute devin singularități creatoare. Procesul acesta este unul teribil de subtil și, de cele mai multe ori, nu este băgat în seamă. Nu ne vine să credem că mișcările acestea atât de subtile și inefabile ale materiei, pot da naștere acelor forțe care modifică ființarea. Și totuși, acesta este procesul pe care Universul îl folosește pentru a obține dezmărginirea și expansiunea. Comportamentul acesta al singularității poate fi adesea confundat cu cel al contrariei: individualitatea; o categorie cu mult mai săracă în date privind creativitatea. Singularitatea și individualitatea formează cei doi poli ai unui meridian deosebit de important pentru Univers. Este foarte adevărat că e deosebit de dificil să ierarhizezi meridianele Universului, acestea funcționând mereu în strictă dependență cu acțiunea momentului. Nu putem vorbi despre a alternanță a acestor meridiane, ci despre alunecare parțială către unul dintre ele. Este o mișcare despre care Jung vorbește adesea în lucrările sale și pe care se bazează Teoria inconștientului colectiv. Chiar dacă referirile sub direct și privesc evoluția comportamentului uman, acțiunea este comună tuturor entităților  Universului. Mișcările subtile care se produc în substanța intimă a entități sunt determinante pentru individ, ele provenind din legăturile subtile pe care materia le resimte. Vorbim despre vibrații insesizabile, ce aparțin spectrului,  și care vor declanșa procesele evolutive specifice ale fiecărui specimen.

Despre aceste fenomene care se produc în cea mai subtilă parte a intimității materiei, savanții nu prea îndrăznesc să vorbească deschis, pentru că sunt extrem de greu de dovedit cu mijloacele tehnice pe care la avem la îndemână. Asta nu înseamnă, de fel, că ele nu ar exista și nu ar produce efecte, care sunt foarte greu de explicat, în materia sesizabilă. Iată de ce, mi se pare foarte înțeleaptă atitudinea vechilor învățați, care vorbeau despre efecte dar nu căutau să explice cauza lor. Universul este continuu în mișcare, el vibrează permanent, spun ei și se mulțumesc cu faptul că au înțele acest lucru, gândid restul lucrurilor prin această prismă. Culmea este că, după dificultăți apreciabile, după cercetări temeinice și încăpățânate, savanți încep să înțeleagă că atitudinea celor de vechime nu era atât de aventuroasă cum ar părea la prima vedere. Pentru ei, pentru savanți, însă, regulile de comportament științific, impun limite care nu pot fi depășite. Eu sunt un eseist, și-mi pot permite să fi acuzat de o atitudine care încalcă metodologii și comportamente impuse de știință. Sunt mai degrabă în acord cu atitudinea vechilor înțelepți, decât cu cea a savanților în totalitatea lor. Mai aluziv, mai cu jumătate de gură, unii dintre ei mărturisesc faptul că sunt atrași la rândul lor de aceasta.

Contemporaneitatea acestor zile, pare să  fi dezlănţuit în subconştientul colectiv dominaţia umbrei, despre care vorbește Platon în parabola sa “Peștera”, și care – într-un fel sau altul –  este unul dintre arhetipurile dominante ale omenirii. Umbra domină şi ascunde, astea sunt trăsăturile ei, şi lumea începe să arate ca blana unui dalmaţian. Umbra ademeneşte tocmai prin ascundere, incită curiozitatea, întinde capcane, formează comportamente dominate de trăsăturile întunecate pe care le plămădeşte din pofte. Împinge singularitatea la periferia existenței, impunând modelurile propuse de individualitate. Minte, înşeală, şi pregăteşte destoinici maeştrii, aroganţi, sfidători, obraznici. Se multiplică iute astfel de personaje şi copleşesc, sparg contemporaneitatea, fărâme o fac, bucăţele mici pe care le mototolesc şi le aruncă în unghere ascunse. E greu de luptat cu o astfel de vidmă, care-şi schimbă chipul viclean, caută să se strecoare în sufletul tău şi să-l hăpăie dintr-o înghiţitură.

Este deosebit de interesant cum își perpetuează și cum domină spiritul efectul umbrei. Cred că am citit vreo douăzeciși cinci de “traduceri” a respectivei parabole și ceea ce mi-a a atras atenția a fost că preocuparea dominantă este ca traducerile să se traducă între ele. Parabola în sine, rămâne un soi de miez misterios, o umbră, despre care atât cât știm este suficient, restul se transformă într-o fabulație trecută prin o mie de guri și de creiere. Avem de-a face cu un folclor, care nu este folclor până la capăt, pentru că nu-și poate permite să modifice, să demitizeze, sau să anuleze întru totul condițiile inițiale. Fiecare dintre traducerile despre care vă vorbesc aveau grijă ca în final să atragă atenția că parabola lui Platon depinde de fiecare cititor. Ea își relevă sensurile în directă relație cu capacitatea cititorului de a pătrunde în zonele abstracte. Acele zone cărora, în zilele noastre, refuzăm să le mai acordăm atenția necesară, seduși fiind definitiv de faptul că “Realitatea concretă” – cum o fi arătând ea nimeni nu știe! – ni se prezintă fără să pretindă eforturi, stimulând rațiunea și excitând simțurile. Chiar dacă neurologii și psihologii sunt din ce în ce mai de accord că modificările care se produc în organismele vii – și care generează modificări comportamentale ale respectivului organism – pornesc din procese abstracte care au la bază vibrațiile subtile ale materiei, vibrații insesizabile nici prin simțuri și nici prin mijloacele tehnologice, nici cele mai sensibile. Aparent, respectivele procese se produc în afara organismelor despre care vorbeam. Doar aparent, pentru că noi nu știm – și se pare că nici nu trebuie să știm, la nivelul la care ne găsim – până unde se întinde câmpul care reprezintă de fapt o entitate. Zona pe care simțurile noastre ne-o fac cunoscută, cea pe care intuiția și logica o determină în mare măsură, sunt, că să spunem așa, partea vizibilă a icebergului, cea invizibilă nu prea știm până unde se întinde în materie; mai bine zis în naturile materiei. Toate acestea dovedesc că atitudinea noastră, aproape ostilă față de manifestările abstracte este cel puțin greșită

Am căutat mereu cuvintele seci cu care să-mi arăt poziţia distantă faţă de fire. Tot ceea ce scriu şi-n cartea de faţă, nu partizani caută, nu aliaţi, nu tovarăşi de cale. Caut s-arăt, faţă-n faţă cele două lumi ale lumii. Doar că-mi dau seama că sunt destul de stângaci, cuvintele mele n-au înţelesul vremii, frazele trag mereu către oameni care au mari necazuri, la rândul lor. Toate se adună şi se plămădesc spre imaginea ce începe să se înfiripe undeva în adâncuri. Nimeni nu ştie, însă, dacă-i va fi sortit să aducă spre oameni vremurile unei forme a contemporaneităţii. S-o vezi cum se ridică de parcă tragi de pe ea – unul după altul – văluri care ascund. Prinde să se întrezărească, abia mijit, o formă neclară. S-a mai întâmplat în trecutul nostru, şi-o să se mai întâmple. De fiecare dată a depins de răbdare, de convingere şi de credinţă. Abia într-o ultimă instanţă pare să conteze şi încăpăţânarea unor persoane.  Până atunci, peste realităţi vălureşte aburul dispreţului, se aude de departe zgomotul brutal pe care-l face pofta, călcând cu bocancii alcătuiri fragile. N-o face din răutate, cu toate c-o are din plin; n-o face nici conştientă, cu toate că are o anume luciditate vicleană. Indiferenţa, intoleranţa, lăcomia, instinctul cel dintâi abate gândul şi judecata. Cei care nu au fost hărăziţi cu astfel de calităţi se plâng, li se pare nedrept şi încearcă să-şi găsească un loc sub soare. Sunt azvârliţi de colo-colo de vânzoleala grăbită şi interesată, nu izbutesc să se adune, să atingă o fărâmă de echilibru, n-au de ce să se apuce să poată sta drept pentru o clipă. Doar pentru o clipă. Aşa că mulţi dintre ei, cei mai mulţi, nu văd că se adună sub zări alfel de imagini, pe care – fără voia lor, împotriva dorinţei lor – cei convinşi că au împlinit definitiv o lume, care aşa va rămâne veşnic, le ridică din spaimele subconştientului lor. E legea firii, neînduplecata lege a firii. Tot ea a spulberat contemporaneitatea, ultima care a fost. Ea o aduce după un timp de repaos, în care s-au schimbat raporturi de forţe, s-au echilibrat potenţiale şi au luat altă formă. Nimic nu poate rezista în nemurire în acelaşi format. Planul infinitului arata ca o dublă spirală ce se învârte arătând în lumină alternanţa pe care noi o percepem ca fiind bine şi rău. Nu există bine, şi nu există rău, există doar o schimbare continuă şi o vibraţie cu care ne armonizăm sau nu.

Creativitatea şi credinţa sunt legi cu chipuri nenumărate şi necruţătoare, asta face ca singularitatea să nu fie definibilă, să nu fie repetabilă și să nu fie perceptibilă. Cele două stări ale materiei se împlântă adânc în tot ce e viu şi de acolo de dinlăuntru plămădesc forme. Nu ajung niciodată să devină conştiente de natura formei, nu e rostul lor. Ca matca stupului, nu fac altceva decât să aducă în Univers forme, aşa cum se nasc ele. Despre ordinea firii, despre disciplină şi folos, altele sunt instanţele care hotărăsc. De cele mai multe ori le acuzăm pe nedrept, nu ele sunt culpabile pentru alternanţă. Nu fac altceva decât să pună la dispoziţie materialul necesar. Musca unui stup zboară de colo, colo hotărâtă de legi care vin din adâncuri insondabile. Cum ajung să se strecoare în formele care i-au formă?, şi de ce tocmai în acelea?, e o falsă problemă. O problemă din cauza căreia devenim orbi şi nu vedem afundul. Ne place să privim cât mai aproape de lungul nasului; ni se pare că asta ar da siguranţa zilei de mâine, dar e o înşelătorie. Trebuie să acceptăm că creativitatea dă sensul folosului, îi dă natura, îl face să se înlănţuie, şi pune în viaţă toate surprizele al căror efecte ne derutează atât de tulburător. Este posibil să trăim o lungă parte din viaţă într-o natură pe care am crezut-o a fi cu totul altceva. Atunci când descoperim „înşelăciunea” suntem fie sinceri, fie nemernici căzuţi pradă regretelor şi tulburării. Şi dacă, totuşi, n-a fost înşelăciune?, ci doar o etapă de trecere,  care, dacă am fi fost atenţi, ar fi fost mult mai scurtă şi mai eficientă. E un joc frumos şi al naibii de dureros; iată asta e cauza pentru care suferinţa trebuie să fie tovarăşa noastră fidelă. Din ea  răsar ca florile primăverii – atât de fragile şi trecătoare – bucuriile scurte care au şi ele rostul lor. Asta e cauza pentru care etapele de creativitate din curgerea nemuririi sunt atât de preţioase şi de respectat. Privim înapoi prin istoria noastră cunoscută, încercând să înţelegem mecanica unor astfel de etape. Nu-i chip, fiindcă nici una nu seamănă cu cealaltă, nici una nu este motivată de aceleaşi cauze şi efecte. Uşor de înţeles, sunt doar acelea ca cea prin care trecem astăzi: dezlânate, urâte, anoste, cu motivaţii puţine şi ieftine. Astea da, sunt lesne de înţeles.

Scriu toate astea în deplina siguranţă că vor căpăta înţelesuri în acele zile când creativitatea va domina viul cu regulile sale cele noi, cu o contemporanitate prietenoasă. Până atunci, mare plictiseală vor produce, mare iritare şi nedumerire: cum poate cineva să piardă vremea iscodind vorbele după înţelesuri ce nu au nici un folos.

Iartă, cititor vredinc, sunt doar rătăciri, sunt nălucile unui pierde vară.

Pe de altă parte, sunt tot mai frecvente și mai sugestive, semnele care arată că ne apropiem de sfârșitul unei civilizații. Personal nuteresc o respectuoasă invidie lui Friedrich Dṻrrenmatt care, în 1948 arată că are viziunea unei civilizații ce se istovește și trage să moară; în consecință scrie “Romulus cel Mare” iritând peste măsură sensibilitățile intelectualității elvețiene cu care a rămas în conflict până la moartea sa. 1948 era un an în care omenirea începuse să respire cu mai mult curaj aerul de după cel de al doilea război mondial. Părea să urmeze o perioadă de înflorire a civilizației umane, părea să urmeze o perioadă înfloritoare, cerută și de efortul ce trebuia făcut pentru a recupera pierderile inestimabile pe care conflagrația le produsese. Tocmai într-o astfel de atmosferă, vine un scriitor care descrie sfârșitul unei civilizații. Părea o blasfemie, părea o înjurătură grosolană aruncată inteligenței umane, sigur că intelectualii vremii nu au suportat un astfel de comportament. Doar că se pare că cel care a avut dreptate este dramaturgul; se pare că viziunea lui a fost corectă, chiar și modelul conceput corespunde evoluției ce va să urmeze. Societate omenească a ocolit și a eliminat toate, dar absolut toate!, acțiunile care să deschidă căile spre un alt destin. Să fi fost din cauza pripelii, a nerăbdării, a superficialității, a dorinței nestăpânite de a atinge cât mai curând o imagine venită din amintirea  Paradisului Pierdut? Nimeni nu poate ști, dar modul previzibil în care omenire evoluează, devine pentru o minte cu capacități oarecare de abstractizare o hartă pe care se poate orienta lene.  Simptomele unui autism social care s-a generalizat,  care nu a contenit să împânzească structurile sistemelor de gândire ce  luau naștere, ce iau naștere, limitează tot mai strâns orizontul cunoașterii. Aceasta, cunoașterea, este restrânsă la câteva axe verticale. Pe aceste coordonate sunt marcate acele puncte care fac mândria societății contemporane: industrializarea, tehnologizarea, tehnicile financiare, inteligența artificial, și cam atât. Din nefericire aceste axe nu produc cunoaștere, ci doar antrenează anumite abilități. Mândria celor care aderau la astfel de sisteme, care se întreceau în a folosi instrumentele și tehnicile lor, atunci când ele erau avangarda unui viitor ce părea că va izbuti să egaleze capacitatea Universului de a se dezmărgini, mândria despre care vorbesc, s-a transformat într-o aroganță stupid și schematic, care duce inexorabil spre înlocuirea cunoșterii cu abilitarea.

Să fim drepți, pânăla urmă și să spunem că perioada de înflorire, material și spiritual, a omenirii a existat. Între anii ’60 și mijlocul anilor ’70, ai secolului trecut, cam vreo cinsprezece ani, omenirea părea să fi pornit pe un făgaș de dulci biruinți și de adânci prefaceri spirituale; apoi, lent și constant, toul s-a îndepărtat de origini și de principiile care promulgau spiritul ca fiind orizontul motivațional al existenței în Univers.

Dacă aruncăm o privire superficială asupra a ceea ce a urmat, vom găsi suficiente pricini care să fi produs modelările radicale ce s-au instaurat asupra omenirii. Pe care, desigur, oamenii le-au instaurat. Dar nimic din toate acestea nu s-ar fi putut înființa, dacă – prea repede și prea vehement – nu ar fi fost abolită cu hotărâre capacitatea de abstractizare, care a făcut ca legăturile cu imaginea lumii primordiale să dispară. Universul și Divinitatea, ca Autoritate lipsite de scop și de voință, au fost împinse într-o margine a ființării, iar în locul lor au apărut autorități perisabile,  al căror scop și voință erau declarate fundamentale. Universul și Divinitatea nu impun existențe; și Universul și Divinitatea Creează o existență, restul este măsura capacității acesteia de a crea. Desigur pentru dreptul de a creea trebuie plătit un preț, și acesta este alungarea din “Vârsta de Aur”, numai așa un existent își poate depăși condiția și devine creator. Această regulă n-a fost cunoscută de către acei care au instaurat Autorități perisabile dotate cu scop și voință. În aceasta constă diferență între filosofia subtilă a lui Hegel și cea vulgară a lui Marx. Acceptarea tot mai largă a vulgarității propuse de Marx, face ca gândirea să evolueze tot mai aproape de zonele lisite de forța abstractizării. Sistemele propuse de inteligențe ca Trismegistul, Pitagora, Platon, Zenon, Kant, Hegel sunt importante nu prin existența vreo unui scop a sistemului, ci prin existența sistemului. Un gânditor nu este important pentru scopul pe care îl definește printr-un sistem, ci prin sistemul însuși, în care ulterior poate fi găsit un scop, pe care o altă inteligență (sau alte inteligențe) îl transformă în fiind. Icar și-a găsit motivarea zborului în sistemul propus de zei. Și ca să aducem lucrurile în realitatea lor; el nici nu a fost pedepsit pentru zbor, ci pentru aroganța de a-și dori să ajungă pe soare. Zborul a fost o propunere într-un sistem și cu ajutorul unei inteligențe a devenit realitate. Cu alte cuvinte s-a transformat într-un mit. Tot așa cum nota zece a fost parte a unui sistem, iar Nadia Comăneci a primit această notă, deci a transformat mitul acelei note într-o relitate. Relația dintre mit și el însuși este dată de trecerea prin realitate. Dar asta devine tot mai greu de acceptat de către spiritele muritorilor zilelor noastre, a căror tentație este să treacă mereu realitatea prin realitate, ceea ce este peste măsură de păgubos. În rarele momente când, evident fără voia muritorilor, mitul trece prin realitate, ia naștere un orizont nou, a cărui geografie mai împrospătează conștiințele veștejite. Doar că este tot mai greu să fie îndeplinite condițiile ca mitul să poată trece prin realitate, deoarece realitatea trecută constant prin realitate, face ca toate elementele acelei fericite “Vârste de aur ” – în realitatea despre care vorbim – să fie lipsite de rădăcinile lor arhetipale. În consecință, incapabile să creeze sau să fie create. Discutăm tot mai mult de nevoia de a elimina din gândire nuanțările ce pot fi suspectate de tentații speculative. Suntem îndemnați prin toate mijolacele să folosim obiectele realității doar în sensul lor definit, să nu privim sub nici o formă în interiorul structurii lor, acolo unde viețuiesc condițiile relativității. Și totuși, în viața de zi cu zi, pe noi tocmai aceste relații născute din relativități ne fac să accedem la acele nuanțe care produc realitatea particulară, fără de care nu am exista ca individ, ca singularitate. Probabil că nu am exista nicicum, pentru că în afara singularității nimic nu poate fi. Generalitatea presupune o sumă de singularități, care emit propriile specificității organizate în structuri reprezentând, pentru un observator, imaginea generalității. Care generalitate, însă, nu există într-o existență a sa, cu un sine al său. Ea este o globalitate care permite și facilitează dezvoltarea permanentă a singularităților, prin punerea în circulație a informațiilor esențiale. Generalitatea nu este o acțiune de dezvoltare, ci rezultatul unor acțiuni de dezvoltare, mereu dependentă de starea relativității de la un moment sau altul al evoluției. Acesta fiind și motivul pentru care o generalitate nu are un specific produs de tendințe care să-i aparțină. Dacă o generalitate are un comportament specific acesta trebuie căutat în relațiile singularităților ce o formează. În modul de organizare a structurii care se supune relației dintre cei doi poli ai acesteia, din această relație bipolară ia naștere o sinusuoidă care gravitează între cei doi poli și din care se naște specificul generalității. Desigur, în realitate, lucrurile se petrec mai simplu și cu mult mai subtil decât așa cum încearcă un eseist să descrie în cuvinte. Subtilitatea fenomenelor care evoluează într-un proces, ascunde în mare măsură nature esențiale pentru evoluția viitorare. Viitorul devine, de cele mai multe ori, din naturi pe care nu le putem prevedea pentru că la momentul observării se află încă în inexistent, așteptând o conjunctură care să să le dea formă. Interesant este că, în acele moment, despre astfel de naturi, putem spune – și să avem dreptate! – că ele există și nu există în egală măsură.

Atitudinea omenirii din aceste timpuri, și anume aceea de a  căuta mereu să obțină realitate trecând evenimentele prin realitate, ascunde cunoașterii o sumă importantă din informațiile subtile, care sunt în circulație în câmpul relaționar dintre diferitele naturi care interferează. Este ca și cum am fi mereu atenți doar la procesele care se produc la suprafața unui fenomen și am neglija total faptul că ceea ce este mai important, dar și mai substanțial cantitativ, se produce în ascuns, în interiorul fenomenului. Cu alte cuvinte am trata o generalitate ca o entitate mono-procesuală, una care își produce propriile procese de dezvoltare, ceea ce este un fals, și, de cele mai multe ori, caracterul important al unei generalități este stabilit de instanțe ce se află într-o stare de adâncă subtilitate.

PROFESORUL

 

 

Profesorul își toarnă vin în pahar, o face în felul său anume, care mă umple de admirație. Modul în care apucă sticla, de jos, foarte de jos, la un deget de fundul acesteia, o ridică apoi vertical și-o ține așa cîteva clipe, de parcă atunci s-ar hotărâ dacă va turna sau nu. Cotul e depărtat de trup și toată atitudinea Profesorului are un aer marțial; se va petrece ceva important, se cere atenție. Mișcările ce urmează sunt lente și egale, gâtul sticlei se apropie de buza paharului, lichidul începe să curgă, parfumul discret se răspândește și ajunge până la noi. Profesorul toarnă vinul în pahar cu duioșia constantă a unui vechi și de nădejde prieten. Ia o sorbitură mică, abia dacă și-a muiat buzele, doar arome sunt acum în gura Profesorului. Îi privesc chipul, mai ales cele două cute adânci de la colțurile gurii. Mă întreb, cum naiba face de și le bărbierește? Niciodată nu l-am văzut altfel decât ras parcă proaspăt, și mirosind discret a lavandă. Citesc acum mulțumirea bătrânului, pe care lichidul auriu i-o produce. Suntem în restaurantul unui mandar, nu-i crâșmă de stat. Șeful este crâșmar din tată-n fiu cu școală  publică, la Cooperație, dar și de acasă. Tatăl său, ca și bunicul său au fost crâșmari, trăiesc amândoi, și au un renume răsunător în tot ținutul Moldovei. Să fii furnizor la ei este o răspundere grea, se plătește cu griji peste griji. Bem o fetescă regală, adusă dintr-un loc ținut secret, furnizorii buni nu-i faci publici. Îi lași să aibă câțiva clienți, atâția câți au adunat, astfel marfa va fi ferită de riscurile lăcomiei. Profesorul așează sticla pe masă cu venerație parcă; o privește admirativ, chiar dacă nu are nici o etichetă. E o sticlă ordinară, de culoare verde, dar ce are în ea egalează bucuria zeilor, cei care se bucurau când li se aducea abmrozie curată, făcută de făpturi pricepute. Vinul acesta, nu-l bei să te îmbeți, dacă o faci, vei regreta a doua zi. Vinul acesta nu se risipește în momente de inconștiență aduse de beție; îl bei până simți că ai ajuns la capătul puterilor, că următorul strop te va răpune. Atunci te oprești, iar amintirea  te va urmări zile în șir, săptămâni, luni. E respectul ce se cuvine să-l arăți licorii binecuvântate. De îmbătat, te îmbeți cu vinurile făcute special, vinuri cu care te iei la trântă, o faci de față cu spectatorii, care și ei au aceeași problemă, și atmosfera se încinge, ia foc; vin cântecele, glumele deocheate, povestirile nesfârșite ce nu vor avea niciodată final. Niciodată n-o să știi ce-a fost până la urmă. Morala! Ce morală era la povestea aia?! Ca o roată se învârte sufletul chefului, el face reguli, legile de la el vin. E fără importanță dacă vei ține minte ce-a fost până la urmă, sau dacă a fost vreo urmă. Că se poate foarte bine să cazi pe undeva, lepădat de tovarăși. Morții cu morții. Vii, cu vii. Când vă veți întâlni, n-o să aveți timp să discutați despre urmări. Care urmări? Ce urmări să fie după un chef? A fost un chef, ce alta să fi fost?! Or să mai fie ele destule!

“Măi, copchile”, îl aud pe Profesor. “Voi nu știu de ce sunteți așa de cuminți. Nu-i în regulă să fiți așa de cuminți” “Adică, cum, dom’ Profesor?”, îl întreb. “Păi, la vârsta voastră, trebuie să dați prin băț. Să fiți ca turma de capre.” Mă gândesc la întâmplările din ultimile zile, și nu le găsesc prea cuminți. Mă gândesc că ne păzim cât putem să n-ajungă zvonul năzbâtiilor la urechile cui nu trebuie. Sau și asta l-o fi îngrijorând pe Profesor?  „Tinere, necumpătarea trebuie consumată la tinerețe. Consumată fără zgârcenie, trebuie să te bage în belele, ca să înveți cum să-ți salvezi pielea, cum faci din rahat bici. Dacă tinerețea abundă în necumpătare, vei avea o bătrânețe liniștită și domoală. Numai reuma te va roade. Așa îți va sta mintea la moștenirea pe care ai primit-o.” “Dar eu nu am de primit nici o moștenire, dom’ Profesor!” “Așa crezi tu. Toți primim moșteniri. Toți. Le primim și le judecăm după câtă minte ne-a lăsat Dumnezeu. Mai contează, să știi, și mintea celui care a lăsat moștenirea, și inima lui, și sufletul. Frică mi-e că e tot mai puțină minte de judecat moșteniri, și lăsăm lumea să meargă în frâul ei, iar ea o să meargă din ce în ce mai prost și-i va arde pielea pe cei ce vor veni după noi.” Nu înțeleg mare lucru din ce-mi spune.  “Fiți mai lămurit, dom’ Profesor!” “Aș fi eu mai lămurit, dacă-aș avea pentru ce.” “Nu înțeleg nimic, dom’ Profesor!” Râde pițigăiat și se bate cu palma pe genunchi. “Știu că nu înțelegi.  Ești tânăr și necopt, nu-ți stă mintea la asta. Dar vine vremea  să vorbim, și trebuie să vorbim serios, așezat. Trebuie să fiu sigur că mă asculți, că nu-ți zboară mințile la fuste, cât îmi sparg eu pieptul să te dăscălesc.”  “O!, Doamne, sunteți numai cimilituri în seara asta.” “Cască urechile, flăcăule, și ține-ți pliscul. Nu ți s-a topit cașul de la gură și ești obraznic…” “Până acuma un minut eram prea cuminte.” Râde din nou, în felul lui nechezat: “Nu-i prost, dar când te uiți la el nu s-ar zice. Gata! Hai să vorbim serios. Mai luăm o sticlă de vin, că acuși, ăștia închid aici și rămânem fără udătură. Nu pot vorbi cu gâtlejul uscat. Feteasca asta-i de toată isprava, îl știu pe podgorean, am fost la el la vie într-o toamnă. Cheamă chelnerul ăla.” Mă uit prin salon și-l văd pe chelner sprijinit cu spatele de soba de teracotă. E bătrân și obosit după ziua de muncă.  Probabil e la pensie, dar mai face un ciubuc muncind pe câțiva lei “la mandatar”. Nu salariul cred că-l interesează, ci mai degrabă bacșișurile primate. Când se uită spre mine îi fac semn cu mâna. Nu dă semn că m-a văzut, dar peste câteva clipe pornește spre masa noastră. “Ce dorește, domnii?!” Profesorul întinde mâna spre mine să mă oprească. “Eu dau sticla asta”, îmi spune mie, și-mi face cu ochiul. Mai adu, te rog, o sticlă de fetească d’asta”, îi spune chelnerului, care ține în mână un carnețel pentru comenzi în care nu l-am văzut să noteze vreodată ceva. Profesorul a subliniat, privindu-l țintă pe chelner: “fetească d’asta” De parcă sticlele celelalte nu le-ar fi dat el, și tot de “fetească d’asta”. Câd mergi cu el la băut, nu ai voie să plătești, decât dacă e vreo ocazie specială: un eveniment studențesc, ziua cuiva, chestii de-astea; în rest Profesorul plătește întotdeauna. Se uită la mine, îmi zâmbește: “…prea cuminte, ai?!” „Păi!” „Mda! Tu știi de când sunt eu profesor?” “De pe vremea lui Matusalem.” “De dinainte, de dinainte, flăcăule! În toată vremea asta am învățat, ba una, ba alta, dar lucru cel mai important pe care l-am învățat a fost cât de importantă e moștenirea. Când cineva pronunță cuvântul moștenire, toată lumea se gîndește la hârtii, la bani, la pămînt, la bulendre… Mă rog, la chestii de astea lumești. Doar că moștenirea nu-i asta! Nu-i așa. Moștenirea vine din adâncul veacurilor și ține în ea niște idei. Mai degrabă niște origini care sunt pentru fiecare, dar despre care vorbim cu toții de parcă am ști ce sunt. Ei, bine nu știm. Nu știm nici de unde vin și nici cine le-a înființat. Învățații cei de pe timpuri, credeau în ele și știau ce subtilități ascund… Nu se străduiau să înțeleagă ce sunt. Le socoteau entități importante care au rolul lor în Univers. Socoteau că e destul să știi despre ele, să știi că există, că-și fac treaba. Pe noi ne-a prostit industria. Noi, acuma, vorbim, câte-n lună și-n stele, și ne credem deștepți. Viața însă ne-o fac originile astea care se prind în spiritul nostru. La tot omul alte origini, și caracterul e altul, și viața e alta, destinul e altul. Noi, ființe omenești suntem purtători, știi, ca virușii; e unul care-i poartă, dar altul se îmbolnăvește. Așa e și cu originile despre care-ți vorbesc. Cu ideile. Fiecare trebuie să căutăm acei urmași de care ideile se pot prinde și rodi. Ei vor exista un timp, pe urmă vor pleca, așa cum am plecat și noi, cum veți pleca și voi. Ei sunt importanți pentru că sunt gazdele ideilor, le poartă mai departe în timp și le caută alte gazde. Vezi, eu acum vorbesc despre idei ca și cum ar unice, mereu aceleași, un fel de mătci, de matrici, pe care le dăm din spirit în spirit. Dar nu-i așa, ele se schimbă după omul care le poartă; una moștenește el și alta dă spre moștenire. De asta e importantă gazda, de asta e important ca ficare din noi să ne străduim să căutăm gazdă pe măsură. Cu cât gazda e mai curată, cu atât ideile sunt mai capabile să rodească. Pentru asta gazda trebuie să-și fi curățat cugetul în tinerețe, de toate cele ce-i îmboldeau spiritul. Trebuie să treacă prin ciur și prin dârmon. Cu vârsta, apoi, se va domoli, i se va așeza cugetul, nu vor mai fi furtuni răzlețe care să-l scoată din minți. Asta se cheamă că s-a curățat, că a făcut loc pentru credință. Nu la credința în Iisus mă gândesc, deși nici aia nu trebuie ocolită. Se cheamă că în visul lui e cineva care știe cum vor curge întâmplările și cum va fi totul după somn. Dacă îl ia Domn pe Iisus, se ferește de surprizele trecătoare, care-i pot cauza mult rău. Dar nu de credința asta e nevoie ca să primești ideile viului, așa cum sunt ele plămădite. Tot ce e viață, e idee tinere, să nu uiți asta. Nu există nimic în afara ideilor, nu te lua după tovarășul Marx, că nu știe ce zice.” De la o vreme, mă uit la Profesor și-mi zic că totul se trage de la vinișorul ăsta pe cinste. Pricep teribil de puțin din ce zice. În primul rând, mentalitatea mea e trecută bine de cele spuse de Profesor. Am citit despre ele, i-am citit și pe unii din cei care vorbeau despre lucrurile astea, dar mi se par de pe altă lume. Mi se pare că omenirea nu se poate opri la astfel de modalități de gândire. Par atât de departe de realitatea concretă, materială, palpabilă. Că lumea, că viața, că firea  sunt doar idei reprezintă felul de a fi al unuia ce speculează amestecând ape tulburi. Îl ascult mai mult pentru farmecul vocii lui de tenor și pentru modul surprinzător în care conduce frazele. E un hâtru și un pișicher, Profesorul, se știe asta, se folosește de asta. A evitat multe necazuri jucând abil cartea pușlamalei pierdute pentru totdeauna. “Moștenirea s-a răspândit fără încetare, se va răspândi, orice și oricine va face ce știu eu. Să ții minte asta. Acumnoi n-avem vreme să vă cerem socoteală, că trebuie să vă dascălim. Dar imdeiat ce vom face bine să plecăm în ale noastre ceruri, se va ivi cererea, va apărea moștenirea. În voi va apărea, abia atunci veți înțelege de ce am plecat. Va fi anevoios fără noi un timp, nu prea mult și nu pentru mulți. Ceilalți, însă, veți înțelege că faceți parte din moștenire și viața voastră va devein. Abia atunci o să ânțelegeți temeinic ce înseamnă a deveni. Hai să bem sticla asta de vin, în liniște și să cugetăm la chestia asta.” Își toarnă vin cu gesturile alea după care mă topesc; pe care azi le văd atât de limpede cu ochii minți.

A trecut o vreme și nu prea m-am gîndit la spusele Profesorului, nu le-am dat atenție, mărturisesc. Mi se păreau încâlcite și, mai degrabă, niște porniri poetice, stârnite de o licoare vicleană. Pe urmă, au început să-mi facă semne, să mi se arate într-o situație sau alta, să am nevoie de lămuriri. Profesorul era plecat prin lume cu ale lui. Erau multe universități care apelau la el. Era singurul om din Europa care vorbea toate dialectele romanice, moarte sau vii. Le vorbea cursiv. Peste tot era la fel de întortocheat și enigmatic. Apoi, pentru o lungă vreme, am plecat eu. Într-un cuvânt, n-a fost să se mai întâmple să ne vedem. Când mi-a ajuns veste morții sale, am știut că sunt un moștenitor. Instantaneu am știut, și-am înțele o mulțime de lucruri. Mi-am dat seama că a ști nu este un verb ca oricare altul. El are un timp care nu este consemnat în nici o gramatică. Nici fizica nu știe mare lucru despre starea timpului ăstuia. “A ști” este ceva despre care tu ca om nu știi nimic, dar el ca verb îți hotăraște soarta, fie într-un fel, fie în altul. Oricâte eforturi ai face, oricât de mult ai vrea să ajungi în anume nivele, nimic nu se înâmplă fără voința lui “A ști”.

Port cu greu moștenirea bătrânului Profesor, și nu numai a lui. Mai sunt câțiva oameni care mi-au lăsat asemenea poveri care mă apasă. Trebuie să recunosc că, de cele mai multe ori, îmi spun că s-au înșelat, și că n-au lăsat cui trebuie moștenirea. Am și momente când mai nădăjduiesc; sunt puține, însă, și fără cine știe ce consistență. Este din ce în ce mai limpede că cei din vechime aveau dreptate, și nu din definiții se fac lucrurile. Chiar dacă ar fi cât “Biblia”, cât “Evanghelia lui Toma”, să fie definiția cutărui lucru și starea lui de a fi nu se poate găsi. Sunt un om bătrân și  după multe poticniri, ocolișuri, reveniri, revolte, am cedat. Da, bătrânii înțelepți au dreptate: e mai important să accepți, și să crezi că un lucru există așa cum există el, să crezi în funcțiile lui, în atributele caracterizante, decât să încerci să-i definești tu existența, ca să-l faci să fie așa cum crezi că știi tu că este el. Îmi lipsesc cumplit discuțiile pe care aș fi vrut să le mai am cu Profesorul. Bătrânul știa cu mult mai multe decât a vrut să spună în seara aceea; se pregătea și el de alte discuții. Cine știe prin ce hârțoage vechi descoperise adevăruri pe care lumea noastră “modernă” nu vrea să le încapă.

Acum, la bătrânețe mă mai frământă ceva. Am pierdut amar de timp, crezând că fiecare om din lume primește o moștenire. Că are datul lui, ce i se dezvăluie într-o zi. Ei, bine, nu e așa! Nu toți oamenii sunt rânduiți la moștenire, ci foarte puțini. Credința asta, că toți oamenii au moștenirea lor, m-a făcut să trudesc, crezând că vom izbuti să punem totul într-o direcție. Lumea, însă, trebuie să fie așa cum e ea, doar cei care primesc moștenirea, trebuie să aibă de grijă. Și asta a vrut să-mi spună Profesorul atunci, dar nu n-aveam mintea să înțeleg, și m-a costat, și am plătit. Probabil, la rândul lui plătise. Vezi, că nu din cauza lumii plătești, așa cum s-ar putea crede; lumea nu are nici un amestec, ea alunecă după cum o împing interesele. Din cauza ta plătești, pentru că nu ai fost suficient de curat la vremea potrivită, ca să înțelegi. Te-au stricat rămășițele din necumințenia pe care trebuia s-o cheltui toată în tinerețe, și n-ai făcut-o. Ori n-ai avut curaj, ori n-au fost suficiente prilejuri, ori cine știe ce alte pricini au stat împotrivă. Lungi șiruri de minți strălucite, de la vechii înțelepți ai vechimii, până la listele de savanți ai timpurilor mai dincoace te lasă să înțelegi printre rânduri, doar printer rânduri – fie că ești om de rând, prins în făptura lumii obișnuite, fie că ești menit – cum trebuie să te porți ca să nu cazi prea des în capcanele pe care ți le meșterești cu propriile mijloace. De cele mai multe ori, se întâmplă că nu ajungi la miezul la care trebuie; ori că înțeleptul s-o oprit cu o clipită înainte de a termina ce avea de spus, din cine știe ce motive; ori mintea ta nu are destul glagorie să ajungă la el; ori limitele științelor îi fac pe savanți să fie nesiguri și să lase spre completare celor ce vor veni. Motivele sunt multe și felurite, esențial însă e că, ne învârtim într-o necurățenie, într-o valmășeală de neadevăruri, de jumătăți de adevăruri, de sferturi de adevăruri, de firmituri de adevăruri, că suntem departe cu totul de a ajunge la noi înșine. Mereu spune că tendinâele materiei și ale Universului ne silesc la anumite atitudini, ceea ce este o minciună sfruntată. Nici material și nici Universul nu silesc pe nimeni la nimic. La fel ca Dumnezeu, au lăsat frâu slobod liberului arbitru, pe care noi îl siluim, îl stoarcem, îl fărâmițăm până nu se mai alege nimic.

Dacă n-aș fi un amărât de eseist, probabil că nu mi-aș lua libertate să scriu atât de nerușinat despre lucrurile astea. Poate că aș încerca să țin oleacă la relația cu lumea, dar și la relația lumii cu ea însăși. Doar că, eu sunt un amărât de eseist și puțin îmi pasă, ceea ce văd este că totul este tot mai departe de matcă. Nenorocirea este că, În Univers pot exista toate existențele care se ivesc. Nu există existență care să nu poată exista, de asta lumea își poate permite orice prostie. Mereu vorbim de reguli, de rânduieli, de disciplină și multe altele, dar, de fapt, nimic din toate astea nu există în omenire. Și, pe măsură ce ne îndepărtăm de “Vârsta de Aur”, totul devine mai confuz și mai de neconceput.

Un lucru e limpede, Hegel are dreptate, nu Marx: “Vârsta de Aur ” a fost imediat după facerea lumii, nu către ea ne îndreptăm.

 

NOAPTE DE AUGUST

 

 

 

 

E sfârșit de august și noaptea mustește de mirosurile coapte ale câmpului. E un amestec instabil de mirosuri, care alunecă, se întrepătrund, se separă, se suprapun. Sunt pe șoseaua care leagă Bucureștiul de Ploiești, o mașină m-a adus cam până la jumătatea distanței, iar la ora asta sunt slabe speranțe că va mai fi cineva dispus să mă ia. Voi înnopta în câmp, deci, dar sunt îngrijorat că nu văd nimic cce ar putea să-mi servească de adăpost. Merg egal, ca pe munte și bocancii mei scrâșnesc adesea când puricii metalici de pe tălpi prind pietrele drumului. E singurul zgomot în zonă, în noaptea cu o lună în creștere, care face ca focul rafinăriei de la Brazi să pară straniu. Sunt departe de casă, sunt singur, n-am nici un fel de mijloace și trebuie să mă adaptez, lăsând timpul să curgă. Anul trecut, pe la vremea asta, eram în Nordul Moldovei, era noapte, la fel, mirosurile erau coapte, mustoase, dat totul era altfel; joaca adierilor de noapte, aerul, în care parfumul lemnului proaspăt tăiat domina, zvâcnea, urmând zborul liliecilor, apoi se ogoia adunându-se lângă susurul apelor. Șoseaua nu era asfaltată, era o panglică alburie, prăfoasă, puteai să vezi valul de pulbere ridicată în urma căruțelor, chiar și la lumina slabă a lunii. Deoparte și de alta, scânteieri fantomatice se pierdeau în negrul adânc al pădurilor. Alte sunete, decât pașii și vorbele oamenilor care mergeau domol, nu erau. Nu ca în noaptea asta când aud voci în depărtarea câmpiei. Voci de bărbați tineri, puși pe șotii, pe aventuri, voci care sunt atât de departe încât totul pare și mai descurajant. Sunt voci de petrecăreți care promit siguranță și confort. Cât, despre mie?, ce fel de noapte voi petrece oare, în sfârșitul acesta de august cu mirosurile lui parfumate, înșelătoare? Înțeleg că timpul s-a despărțit în două; o parte mă urmează în noaptea călătoriei mele, iar cealaltă e alături de bărbații în căutarea plăcerilor. Ai fi tentat să crezi că vorbim de timpi diferiți, și totuși, nu. De fapt, întreaga zi a fost una ciudată, din puctul acesta de vedere, al timpului vreau să zic, care s-a modelat capricios și surprinzător.

Dimineață coboram în Gara de Nord, dintr-un tren ce venea de la Brașov, acolo mă urcasem venit de pe munte. Aglomerația orașului acesta mă amețise; prea multă lume, prea multe mașini, prea multe voci, prea multe culori, prea multe mirosuri. Era foarte greu să stabilești dacă există o comunicare, dacă există legături, dacă relațiile au ceva firesc. C-o seară înainte, eram singur, lângă un foc micuț, iar sunetele rare ce ajungeau la mine îmi spuneau limpede ce se petrece în pădure. Acum totul este infernal, nu pot să înțeleg rostul tuturor acestor acțiuni ce se consumă simultan.

Ajung, în sfârșit, la apartamentul unchilor mei, dar cortina de sunete nu mă părăsește, este doar mai compactă și mai amestecată. Și, poate că, nu mai e atât de agresivă. Mătușa mea se agită și se miră mereu de starea am ajuns. Mă îminge de colo, colo, apoi mă alungă în baie și mă lasă să mă lăfăi o vreme în cada comodă. Totul s-a depărtat, s-a pierdut, am intrat în oul de șarpe. E altfel de ou, nu e ca cel de pe munte, dar mă separă de vermuiala clocotitoare de afară. Deja este al nu știu câtelea timp pe care-l traversez. Da, da, e ca un râu cu multe brațe timpul zilei de azi; trebuie să ai răbdare și pricepere ca să treci prin toate cu bine. Trebuie că izvorăște undeva, un loc de care n-ai habar și care nu-ți stârnește nici un fel de curiozitate, apoi curge capricios, trecând peste tine de fiecare dată când îi ieși în cale. Tu nu știi toate astea când ești în acțiune, nu ai cum să ții cont de toate primejdiile care te pândesc, pentru că ele nu se arată, sunt perfide, viclene. Pentru tine, dominant este drumul, ținta pe care ți-ai fixat-o și pe care ți-i neapărat s-o atingi. Abia acum, învăluit de noaptea aceasta de august, devin conștient de faptul că am traversat, pe întregul zilei, felurite stări ale timpului. Pe drumul dinspre Brașov, în trenul obosit și anemic, în gara inundată de oameni, pe străzile ticsite de acțiuni greu de înțeles, în apartamentul mic și cochet, apoi din nou pe stradă, într-un anticariat scump, în autobuzul sufocat, pe șoseaua aceasta, așteptând o mașină, în mașina rulând pe banda de asfalt, iar acum stârnind praful marginei de șosea, cu bocancii mei grei de munte.

Nu știu despre toate acestea atunci când ies din baie, și mă învârt prin camerele mici ca să văd noutățile apărute. Se face vremea prânzului, unchiul apare și el, iar la masă trebuie să povestesc cu detalii despre tot. Examen, sentimentul izbânzii, drumuri, munte, pădure, ce va fi de aici înainte. Mătușa schimbă farfurii, schimbă priviri cu unchiul tăcut ca de obicei și triumfă aducând parfeul de ciocolată înnobilat cu dulceață de smochine. Suntem la cafea, când unchiul dispare pentru câteva minute, iar când revine îmi întinde trei sute de lei. Îl privesc mirat, e o sumă mare și nu înțeleg. “Ai intrat într-o altă lume, băiete – îmi spune – ești pe un drum care cere o anume ținută. O să încetăm cu autostopul. O! știu, știu că e moda unui strop de aventură, dar, dumneata vei merge acasă cu avionul de seară.” Asta a fost tot. După cafea zoresc să ies din casă cu un singur gând, anticariatul de lângă Sala Dalles, în care intru foarte rar, pentru că nu am bani suficienți niciodată; e un anticariat scump. De regulă cumpăr de pe Calea Moșilor, sau din Buzești. Acum însă, voi putea să inspir parfumul dulceag din cele două odăi largi, să zăbovesc în fața rafturilor vechi, citind titluri, citind autori. Și totuși nu stau cât mi-ar plăcea, pentru că în câteva minute am în rucsac șapte sau opt volume. “Poetica matematică” a lui Solomon Marcus și “Critica rațiunii practice ” a lui Kant sunt valori, domnule, și sunt la mine în rucsacul care a văzut atâția munți. Restul, ca “ Spuma zilelor” a lui Boris Vian sunt pentru bucurii mai  de suprafață. După amiaza mă împinge spre stația de autobuz, trebuie să ajung la  “Fântâna Mioriței”, sau la Băneasa, dacă soarele trage spre asfințit scad șanesele să mai oprească mașini. Biletul de avion e în mare parte în rucsacul meu, acum trebuie să mă îngrijesc de călătoria spre casă.

Timpul m-a adus în noaptea de august, alături de strigătele bărbaților tineri, de scrâșnetul puricilor metalici în pietrișul mariginii de șosea. Dar, mai ales de, emoția tot mai intensă că va trebui să mărșăluiesc toată noaptea. Și totuși, undeva într-un cotlon de suflet, bucuria călătoriei sclipește țanțoș: nu sunt mulți cei care doresc să întâmpine astfel de riscuri. Sunt într-un moment de răstriște, dar trebuie să recunosc, am avut destule clipe care au făcut să-mi crească sufletul. Sunt departe de casă, sunt foarte departe de casă și mi se face un dor năprasnic; în minte îmi vin imagini cu amănunte mărunte legate de căminul ce pare acum și mai ademenitor. Imaginile plutesc înaintea ochilor și fac mai dureroase, mai greu de suportat, sunetele bocancilor mei scrâșnind în prundișul drumului. Rucsacul devine din ce în ce mai greu, îmi taie umerii, iar câmpul refuză să-mi ofere ceva ce-ar putea fi folosit ca adăpost. Miriștile au fost arate, iar pe restul tarlalelor, porumb și floarea soarelui cât vezi cu ochii. Sunt singur, într-o noapte de august, în câmpul ostil și sălbatic; undeva, departe, voci tinere de bărbați, nepăsătoare și vesele îmi arată că lumii nici nu-i pasă de mine. Nu după mult timp sunt un automat care merge măsurat și egal, nu prea mai am legături cu mediul înconjurător, doar lumina puțină a lunii mă ajută să nu rătacesc drumul. Mă întreb cât o fi până la primul sat. Ce distanță o fi? Flăcările rafinăriei de la Brazi par să nu aibă altă grijă decât să scuipe nori mici de fum albicios, apoi să scapete, să cadă, pierzându-se în întunericul nopții. Nu e nimic prietenos în flăcările alea indiferente, nimic care să-mi mai potolească dorul de casă. În noaptea de august, mărșăluiesc tot mai trudnic, învăluit în întunericul incert din cauza lunii,  îndemnat de mulțimea de greiri și îmbăiat de roua groasă ce mi se lasă pe haine. S-au ascuțit mirosurile câmpului de la rouă, s-a schimbat și cel al prafului, și simt umezeala ierbii cum scaldă pielea bocanicilor. Noaptea s-a adâncit, dar nu-mi fac nici o iluzie, mai am amarnic de mers până s-or ivi primii zori. Pe nesimțite, se lasă peste mine o toropeală care mă rupe de lume, mă izolează. Greierii au devenit o masă sonoră amorfă, îi aud vătuit, de parcă nieva ar fi aruncat o saltea peste ei. Lumina lunii s-a făcut cenușie, e sură și prăfoasă lumina astrului nopții. Încerc să gândesc la ceva luminos, la ceva care să mă țină adunat să-mi stimuleze puterile, doar că gândurile alunecă unul peste altul, și, din când în când realizez c-am luat-o razna de-a dreptul. Caut să mă adun, să-mi fixez o țintă, iar jocul gândurilor o ia de la capăt. Nu știu cât a trecut, dar la un moment dat zăresc un foc micuț, undeva în dreapta mea, nu departe de șosea. Inivida se ridică înflăcărată, și simt o ciudă aprigă; acolo sunt niște norocoși, care pot trece noaptea adunați lângă flăcările mângâietoare. Aș putea să cer ajutor, să cer să fiu găzduit lângă vatra caldă, dar n-o s-o fac. Am să trec pe lângă ei, ca și cum am un scop, am o țintă precisă la care trebuie să ajung degrabă. Mă scutur de toropeală și parc-am zorit și pasul, s-au adunat energiile în trupul amorțit și l-au pus în mișcare.

„Hei!, drumețule, ți-e mare graba?, aud dinspre foc. Nu vii să ospătezi un porumb copt?!” Întorc privirea și văd o siluetă subțire. Lângă foc e un singur om, probabil un amărât ca și mine, care are nevoie de un tovarăș să treacă noaptea. Mă opresc și coaja scorțoasă plămădită de orgoliul meu plesnește în mii de fărâme. “Ba, da”, îi răspund. Nu mai spune nimic și se așează. Mă apropii și-l văd; un bărbat pe la vreo cincizeci de ani, așezat pe câteva brațe de iarbă. Pe jarul păturit cu migală, dintr-o parte a focului, vreo opt știuleți de porumb se rumenesc. Alături de om, un ceaunel de tuci, plin ochi cu semințe de floarea soarelui, prăjite deja. Bărbatul tace și așteaptă să mă aranjez cumva. Când las din spate rucsacul, am senzația că voi pluti imediat, aștept câteva clipe să mă obișnuiesc fără apăsarea curelelor. “Rupe și dumneata niște iarbă din răzorul de colea. Da’ scutur-o bine, că s-a lăsat rouă groasă.”, îmi spune. Smulg rogozul ud bine,  și-mi așez un soi de saltea lângă foc. E o plăcere să mă întind pe stratul gros de iarbă, și totul ar fi perfect dacă o frunză de pălămidă nu m-a înțepa adânc în ceafă. “ A dracului, buruiană, râde bărbatul, crește oriunde, ca neghina” A ațteptat să mă vadă aranjat, apoi se ridică, ia doi știuleți de pe jar și-i așează în fața pe, pe câteva firea de iarbă. “Nu-ți fă griji, că mai punem de-o fi nevoie”. Porumbul e fierbinte și moale, doar la suprafață, o coajă aurie, face bobul crocant. Când îl sparg între dinți, un parfum dulceag îmi gâdilă nările. Închid ochii și las bucuria să se reverse peste sufletul ușurat dintr-o dată. Trece un timp lung și nu vorbim; eu mănânc porumbul aromat, iar bărbatul sparge semințe. E o adevărată mașină, omul acesta: aruncă sămânța în gură, o sparge, dar cojile nu le scuipă, le împinge cu vârful limbii spre colțul gurii. Cojile cad singure, dar mai întâi, fac un lanț care atârnă de bărbia subțire și nerasă de câteva zile. Sunetul semințelor sparte se suprapune pe cântecul greierilor. E din peisaj, putem spune. “Faci drum lung?”, mă întreabă într-un târziu. Îi spun unde mă duc și fluieră admirativ; îi spun și de unde vin, și ce fac eu vara, de regulă. Bărbatul tace o vreme, apoi se ridică, dispare în lanul de porumb, unde îl aud o vreme rupând știuleți. Se întoarce, se așează și curăță porumbul. Se uită la mine, zâmbind: “Trebuie să te hrănim, drumețule, că ai drum lung de făcut” Râdem amândoi și ne simțim tot mai bine  lângă focul mic și aromat.

Mă întreb acum, când scriu toate astea, după atâția amar de ani de la noaptea aceea de august, ce poate pricepe un orășean din farmecul diafan al unei astfel de întâmplări. Cum aș putea eu să-i descriu parfumul abia simțit al prafului din țarină, atunci când îl strivești sub călcâi, sau cel al ierbii când o culci. N-o rupi, o culci, și-ți apropii fața de ea. Ce-ar pricepe acesta – orășeanul, la el mă refer -, când în nări vântul i-ar aduce izul bostănăriei în care s-a copt cantalupul. O!, Doamne, și câte nu sunt lucrurile pe care acesta nu le va putea vreodată afla. Nu va ști niciodată, orășeanul nostru că viața e departe de a se limita la regulile lui deșănțate, pe care le proptește în niște hârtii lipsite de esența ființării. E un biet caraghios, orășanul nostru, un soi de maimuțoi fragil, care nu poate părăsi hotarele citadinului fără să se afle în pericol de moarte. Atunci, în noaptea aceea de august, nu știam toate astea. Aveam optusprezece ani, stăteam întins pe o saltea de rogoz și vorbeam cu un bărbat pe care nu-l mai văzusem vreodată.

 

E ultima vacanță de liceean, și mi-am zis că trebuie să-mi păstrez năravul fiecărei veri, de vreo trei ani încoace. Ba, parcă mă încearcă un sentiment al obligativității; vara aceasta este una în care mai pot fi stăpân pe hotărârile mele. Despre verile următoare nu nu pot să fac supoziții, nu ști ce va urma să se întâmple.

De trei veri, cutreier țara cu autostopul; dorm unde apuc, mănânc dacă am ce și unde. O parte din vară – cam trei săptămâni, o lună – mișun prin coclaurii Bucegilor. Singur, fără însoțitori, ghidându-mă după o hartă ferfenițită pe care am cumpărat-o de la un soldat american, pe Magheru, undeva pe lângă Sala Dalles.

Bat codrii între Diham, Pârâul Rece, Omul, Babele, Azuga, Bușteni, Predeal, Sinaia, totul după voia mea și toana din noaptea care se scurge. Pe urmă ies la o șosea și mă urc în prima mașină care mă ia, cu care merg în direcția în care îl mână interesul pe șofer. Din momentul acela totul este la voia întâmplării și la toanele șoferilor. Cam o lună, o lună  și jumătate mă vântur prin ținuturile patriei, sunt un vagabond mereu la cheremul întâmplării. De cele mai multe ori e prietenoasă întâmplarea, dar sunt și momente când mă părăsește norocul și intru în buclucuri. Oricum ar fi, tot ce mi se întâmplă e învățătură de minte, se așează în memoria mea și-mi determină modul de a fi. Sunt destule momente când îmi spun că trebuie, cî e obligatoriu să mă potolesc și să-mi petrec vacanțele organizat și în siguranță. Dar, a doua zi totul e dat uitării și singura grijă e să găsesc o mașină care să mă ia. Nu știu unde merg, nu am o țintă, de cele mai multe ori mă îndrept după spusele oamenilor. “Trebuie să vezi neapărat asta!” – spun ei. Uneori merită, alteori, nu. În orașe evit să intru, pentru că banii mei sunt foarte puțini, iar grija cea mare e să am de transport. Cei mai mulți șoferi nu vor să-mi ia bani: “Du-te, măi, băiete în drumul tău, și ai grijă să nu dai de necaz”, îmi spun cel mai adesea. Dar sunt și din cei care vor bani cât nu face. De ăștia mi-a frică, dar cel mai frică mi-e, să nu dau de unu din ăsta și să n-am bani. Sunt niște cerințe pentru cel care călătorește cu autostopul; niște cerințe riguroase pe care trebuie să le respecți, dacă vrei să ajungi cu bine acasă. Sunt cerințe care de multe ori îți înfig cuțitul până la os și îți arată diferența dintre tine și cei care petrec vacanțele risipind bani pe năzbâtii ce pot fi apoi povestite cu haz. Sunt zile aspre în perioada în care ești singurel, mereu la cheremul întâmplării, mereu jurând că n-o să se mai întâmple. Te înfurii mereu când vezi cât de slab ești, ce repede te răzgândești și cum, pe la mijlocul iernii,  ți se face un dor nebun după viața de haimana, și abia aștepți ziua în care, la marginea orașului să faci semne mașinilor.

De când am aflat că voi fi student, am o stare ciudată. Sunt într-un fel de cumpănă, mereu instabilă, care ba urcă, ba coboară. S-a încheiat o etapă și simt din plin nostalgiile pe care nu credeam că voi ajunge să le trăiesc; din toamnă, ritualurile pe care le repetam an de an vor fi pierdute; s-au spulberat niște reguli cu care eram familiarizat de amar de vreme, de copil. Venea toamna, școala începea, și înainte de asta o ceremonie stabilă și nesmintită se desfășura cu precizie, iar  mama o umplea de emoție, transforma o zi într-un soi de aventură repetată în fiecare sfârșit de vară.

La sfârșitul lui august venea o dimineață când mama mă scula devreme, cu noaptea în cap. Urma un spalat temeinic și minuțios verificat, ca plodul să fie curat și să nu fi lăsat “ochii soacrei”. Ziua va fi lungă și plină de neprevăzut; trebuie să fie cumpărate: uniformă, șapcă, lenjuri, cămăși, încălțări de iarnă, de sport, caiete, ghiozdan, palton, creioane, stilou, cerneală și nenumărate alte fleacuri. În fiecare an se adăugau lucruri noi, despre care eu nu știam nimic, mama însă avea grijă să fie trecute pe răbojul acelei zile. Ajungeam acasă târziu de tot, înspre seară, după ce cutreierasem orașul în lung și-n lat; eram storși de vlagă, iar mama mereu nemulțumită de calitatea achizițiilor făcute care nu mai erau ca “altă dată”.

Totul trebuia făcut pentru a respecta cerințele. Trebuie să recunosc, mama era cea care îmi transmitea și mie grija pentru cerințe. Nu știam lămurit ce aia o cerință, și de fiecare dată când acest cuvânt era repetat, mă concentram, căutând ca până la urmă să înțeleg limpede ce anume vrea să spună.   În fiecare an cerințele erau altele însă, pentru că și copilul mai crescuse, va merge într-o clasă mai mare. Acum totul luase sfârșit. Habar n-aveam care sunt cerințele studenției. Habar n-aveam ce e la urma, urmei o cerință, iar despre Socrate știam ceea ce se vântura în folclorul obișnuit. Câteva lecturi amestecate nu mă lămuriseră de loc ce – sau cine – este acest Socrate și de ce e atât de faimos.

Cât stătusem în munte, singur, mă lăsasem furat de un soi de reverie despre viitoarea mea viață de student. Nici un fel de cerințe, nici un fel de obligații, nici un fel de conflicte nu existau în scenariile pe care le cloceam, robotind să-mi pot încropi cele necesare traiului. Mă puteam considera deja un om care are trecut; intrasem într-o altă categorie. Toată perioada de școlar se derula dezordonat în amintirile mele, creând un soi de cosmos în care acțiunile consumate aveau acum un miez diferit, și desigur înțelesuri dintr-o altă substanță. De la prima zi de școală, într-un sat ce stătea să dispară de pe hartă, unde elevii, cu toții, stăteam într-o singură clasă și aveam o singură învățătoare; la școala ce mi se părea uriașă din oraș, cu un număr impresionant de clase, pentru țăranul care se obișnuia greu cu pantofii din piele. Apoi mulțimea de profesori, fiecare cu tipicurile lui, cărora trebuia să le faci față; cu disciplina diferită în care vestea că ”se face careu” provoca frisoane neplăcute. Era un cosmos doldora de evenimente pe care le trăisem, pe care acuma puteam să le judec, și ce era impresionant era faptul că, dintr-o dată, totul devenise prietenos și apropiat. Nimic nu mai avea statura aceea distantă care prevestea, de cele mai multe ori, o confruntare în care trebuie să-ți ții firea dacă vrei să izbutești.

Pe măsură ce timpul trecea, poveștile din reveria mea se distilau, se rafinau și ajungeau să fie tot mai ademenitoare. Aroma evenimentelor pe care amintirile le ridicau la suprafață, mă determina să cred că voi avea o studenție spectaculoasă.  O!, Doamne, nimic nu se putea compara cu viața de student din imaginația mea. Dar, acum, în prezentul din muntele ce mă găzduia, mă legănam între două perioade; una dintre ele îmi apărea plină de poezie, de nostalgii – mai ales după colegii care luaseră alt drum, care se împrăștiaseră -, de mărturii că viața nu trece, așa cum se spune, ci că tu o părăsești, obraznic și fără judecată. După mulți, mulți ani, aveam să judec că în perioadele acelea scurte petrecute în pădurea deasă a muntelui mă comportam ca oul de șarpe; așteptam, fără să știu că aștept, să se plămădească în mine forma, să încep – pas cu pas – să mă deprind cu elementele din substanța  ce s-a ivit. Apoi forma va ieși în lume și va a avea destinul ei, va pierde și va primi noi elemente, dar atunci în momentele de singurătate pare a fi întruchiparea deplină a perefețiunii. Aproape că simt fizic procesul de configurare, de așezare a elementelor în structura care se împlinește. Pe măsură ce forma se configurează, devine mai complexă, mai bogată, îmi dau seama că voi fi încorporat într-un cosmos nou în care se vor dizolva cosmosurile cele vechi pe care le port în mine, cu amănunte ce vor fi topite, dizolvate, dar și cu cele care vor rezista. Copilul de țăran, alergând pe ulițe prăfoase, cu pantalonii scurți, prinși într-o singură bretea, desculț, sau cu teneși ieftini, mai mereu rupți la vîrfuri pentru că piciorul creștea, apoi băietanul făcut orășean fără voia lui, tânjind după bărăganul larg și prietenos, după fructele multe și variate, după gărgăunii pe care-i scoteam din vizuini cu bulgărașe de ceară de albine, după măgarii rătăciți pe care-i călăream până-i găseau stăpânii.

Toate acestea trebuiau să devină și noua lume în care va să intru; nu imaginile, nu sentimentele, nu nostalgiile, nu experiențele, ci vibrațiile subtile care vor contribui ca totul să ia o formă care să-mi aparțină, să mă ferească de a deveni un subiect comun. În toate acele momente din pădurea indiferentă la eforturile imaginației mele, deveneam tot mai sigur că nu va exista studenție mai frumoasă decât a mea, și-mi plăceau frisoanele care mă treceau la gândul toamnei ce venea, lentă și aromată.

Eram două entități la fel de complexe, de insolite și de îndârjite când venea vorba de libertatea lor: eu și pădurea; aproape că n-aș mai fi vrut să ies din lumea cu care începeam să mă înțeleg tot mai bine pe măsură ce mă învăța disciplina ei.

Aici puteam fi contemporan cu contemporaneitatea însăși, fără să-mi pese nici cât negru sub unghie de mulțimea de contemporani care umblau prin lume. De multe ori gândeam că nici măcar nu sunt folositori toți contemporanii ăștia. În primul rând nu sunt folositori pentru ei înșiși, cei mai mulți dintre ei. Nu știu mare lucru despre energiile care zac în ei, și aleargă bezmetic după “ceva-uri”, după “ cași-uri”, cu toate energiile acela specifice, particulare, unice ce se topesc pe măsură ce trece timpul. Iar pentru ceilalți n-au nici o idee de cum ar putea fi folositori, deci cel mai bine e să nu le dea prin minte să încerce. Să nu dea Dumnezeu să le treacă prin minte!

Când ies din pădure, sunt convins că fiecare pas, ori încotro l-aș face mă apropie de cea mai perfectă studenție din lume, iar asta mă ajută să nu-mi doresc să vină toamna mai repede, sau mai încet. Vie când o fi să vină!