Feeds:
Posts
Comments

Până la instalarea  Industrializării ca sistem ce va  începe să domine conștiința omenirii, societatea nu simțea nevoia unui proces temeinic susținut procedural prin care să fie  reglementat statusul contemporaneități, în scopul armonizării forțate a diferitelor straturi ale comunității cu ritmuri ale muncii; ritmuri rezultate din formulele tehnologice ale unui plan prin care industrialismul încearcă să întrețină existența globală a unei structuri. Mai mult,caută să decidă  sistemul de relații din interiorul acesteaia. Procesul a fost inițiat de mișcările impuse de industrializare tocmai pentru a transforma totul în forme care să contribuie la realizarea structurii de care vorbeam și în care ființarea devine motivată și motivantă de (prin) obligația de a  nu altera sub nici o formă un gest  sau altul, pentru a evita pericolul destructurării. Destructurarea este inamicul numărul unu al industrializării, pentru că face ca elemente fundamentale, care întețin procesele sistemului să dispară din circuit. Industrializarea crează un model, pe care îl dorește unic, stabil, și fiecare gest este calculat să contribuie la consolidarea lui. Între industrie și industrializarea există diferențe radicale de substanță (industria este un ansamblu de unități de fabricație, care se solicită una pe alta; industrializarea este un program premeditat, pornit de cele mai multe ori de la o conjunctură care solicită înființarea de industrii, și care caută să impună  modelul unic, creând un  sistem anume  de stratificare a relațiilor comunitare pentru a întreține un anume proces evolutiv.) Se obține astfel o strucutră cu un funcțional ce, încetul cu încetul, dă naștere unei geometrii care se extinde, acaparând  domeniile limitrofe, iar mai apoi,  domenii destinate în mod natural altor funcții ale conștiinței, funcții care ar  trebui să vegheze asupra echilibrului creator al ființării.  Inițiatorii acestei mișcări, care a mai apoi devenit fenomen, iar în zilele noastre o conduită generală, au înțeles repede că este nevoie de o filosofie specifică ( și de ce să nu recunoaștem, suficient de cinică) pentru ca țelurile industrialismului să contribuie la apariția unei conduite noi.

E timpul să revenim la ecuația lui Marx și Engels, să încercăm o analiză care să ne lămurească dacă obiectivitatea acestei egalități funcționează. Am meditat îndelung înainte de a mă hotărî să mă aventurez la o astfel de întreprindere. La ora aceasta, această egalitate nu mai are forța pe care a avut-o în perioada de consolidare a industrialismului. Ea a intrat aproape în rândul axiomelor economiei, despre Capital, Foță de Muncă sau Plus Valoare se vorbește în termeni extrem de savanți, fie de către cei s-au dedicat funcționării economiei ca mecanism al bunăstării, fie de către cei care pur și simplu au hotărât să devină antreprenori. Toți o fac cu un aer savant și în deplina convingere că adevărurile conținute în această formulă sunt indubitabile, dar și capabile de a delimita diferențierile dintre cele două sisteme politice și sociale ce s-au dezvoltat pornind de la egalitatea cu pricina: Capitalismul și Comunismul. Personal, am niște îndoieli, în primul rând plecând de la faptul că ecuația despre care vorbim cu este caracterizantă pentru cele două sisteme și pentru Industrialism în sine. Sistemele despre care vorbim sunt conținute în egalitate și devin active în funcție de modul cum sunt activați termenii Capital și Forță de muncă. Se cuvine așadar să aruncăm o privire asupra egaliltății atât de celebre și să vedem dacă nu cumva există factori subiectivi care influențează afirmațiile făcute, abătându-le de la scopul lor.

Înainte de orice, dacă rescriem egalitatea, trebuie s-o facem in extenso: Capital, (C) + Mijloace de Producție, (MP), [adică Forță de Muncă, (FM) și Utilaje, (U ) ] = Produs (P) + Plus Valoare, (PV). Folosind simbolurile pe care le-am stabilit, egalitatea devine; C + (FM + U) = P + PV. În această ecuație, cei doi filosofi au stabilit doi termeni ca fiind esențiali pentru punerea în mișcare a mecanismului ce guvernează egalitatea: Capitalul și Forța de muncă. Cei doi termeni aveau să stârnească o furtună puternică, cu rezultate răvășitoare pentru omenire, deoarece disputele despre importanța și întâietatea unuia sau a celuilalt dintre termeni aveau să pună în mișcare forțe importante, metode și sisteme, tehnici și propceduri etc. ce se vor înfrunta și se înfruntă încă. Dar cel mai important aspect al acestei dispute avea să fie liberalizarea politicii și transformarea acesteia  într-un factor care stabilește regulile fără să apeleze la contribuția altor domenii comunitare, bazându-se doar pe formule extrase din sistemele gândirii economice. Tot ce viața ne-a prezentat până la momentul apariției acestei ecuații ca fiind extrem de complex și subtil, s-a transformat dintr-o dată într-un raport schematic care pune în ordine anumiți termeni economici. Economia domină totul, iar ea, economia, este dominată de politică; restul se pierde într-o penumbră care devine tot mai groasă pe măsură ce ne îndepărtăm de miezul, determinat și determinant, al relației politică-economie.

În societatea tradițională, politica asambla toate domeniile importante ale unei comunități; ierharhiile se formau prin contribuția statutului pe care respectivele domenii îl aveau, sau pe care se luptau să-l câștige. Liberalizarea era realizată gradual, tocmai cu scopul de a putea fi subordonată, scopurilor și principiilor considerate importante; fără  excese, și mai ales cu asimilarea responsabilităților derivate din fiecare poziție în ierarhie. Tot folclorul pe care l-au creat noile ideologii politice, pentru a impune o liberalizare haotică a ajuns să creeze o imagine paralelă realității sociale în desfășurare, în care speculațiile, adevărurile fardate, dar mai ales, distorsionarea Noțiunii, au schimbat ritmul și modul de a asimila realitatea.

Din momentul în care Marx și Engels au stabilit importanța Capitalului și a Forței de muncă, practic lupta politică s-a rezumat la înfruntarea dintre aceste două clase sociale, care reprezentau practic matriciile termenilor cu pricina, și totul se ordona în funcție de forța de organizare a acestora. Pentru a înțelege mai bine mecanica industrialismului, dar mai ales faptul că aceasta se bazează pe o falsă premisă împrumutată de la principiul perpetumului mobile, cred că e necesar să acordăm o atenție mai mare ecuației pe care Marx și Engels o așează la baza economiei. Care va să zică: avem de-a face cu o egalitate exprimată prin Capital + mijloace de producție = produs + plus valoare; egalitate  prin care Marx și Engels au definit pozițiile  celor două clase sociale și în consecință cele două sisteme sociale; pe de o parte cea care deține capitalul (Capitalismul), iar pe de altă parte, cea care deține Forța de Muncă (Comunismul). În fapt însă, avem de-a face cu același sistem socio-economic: Industrialismul. În egalitatea despre care vorbim avem de-a face cu o diferență de accent: în forma denumită Capitalism accentul se pune pe capital,  fiind cel care asigură impulsul necesar pentru pornirea procesului de producție;  în forma numită Comunism, accentul se pune pe Forța de Muncă ca fiind  elementul determinant pentru ca procesul să se pună în mișcare. Practic, ecuația aceasta, considerată de multă vreme (poate prea multă) ca esența economiei este fundamentată pe două principii nefuncționale:

  1. Întregul sistem se bazează pe acțiunea unui impuls (fie Capitalul, fie Forța de Muncă), dar ca și în cazul unui perpetum mobile, de la care împrumută modelul, impulsul nu poate fi unic, ci trebuie ca periodic să se repete pentru ca sistemul să rămână funcțional. O egalitate de tipul acesta, care tinde să se autoîntrețină – pentru că și în cazul  primordialității Capitalului, dar și în cel al Forței de Muncă, obținerea Plus Valorii nu este suficientă pentru întreținerea funcționării întregului sistem  o perioadă lungă de timp –; un astfel de tip de egalitate este o iluzie.  În lungul istoriei s-a afirmat despre Comunism că este o utopie, dar citind mai atent ecuația cu pricina, constatăm că – din punct de vedere ecomic – ambele sisteme sunt utopice. Nici Capitalul și nici Forța de Muncă nu sunt suficiente pentru a menține  sistemul propus  în funcție; ca atare după un timp de funcționare, acesta se oprește. Izolarea produsă prin separarea celor câteva elemente folosite, de celelalte elemente ale mediului, este adevărata motivație a eșecului unui astfel de sistem, or Industrialismul, și într-o formă și în cealaltă, tocmai asta face;
  2. Construirea unei economii pe paradigma unui domeniu, declarat ca infailibil pentru întreg ansamblu, indiferent de condițiile celorlalte medii, pe care caută să le antreneze în sistem, are ca rezultat o reducție drastică de mijloace. Diversitatea, care este fundamentul evoluției în Univers, dispare în spațiile unde un astfel de sistem este în funcție. Mediul nu mai poate produce diversitate în condițiile pe care ecuația despre care vorbim le impune, ca atare, resursele sunt din ce în ce mai sărace, iar efectul de încetinire devine din ce în ce mai agresiv. Evenimentele istorice din zilele noastre evidențiază și încetinirea sistemului dar și sărăcirea în mijloace al acestuia. Explozia de instrumente inteligente, pe care tehnologia le pune la dispoziția oamenilor, crează iluzia unei evoluții spectaculoase, ceea ce este un fals. Dar, ceea ce e cel mai grav, este faptul că asistăm la o fracturare profundă la nivelul cunoașterii – ăn consecință al conștiinței – între societatea tradițională și această societate tehnologizată. Societatea tradițională, chiar în perioada sa în care se apropia tot mai mult de formele industriale, continua să considere – așa după cum afirmă Mircea Eliade – că: „Fiecare din exemplele citate în prezentul capitol ne revelează aceeaşi concepţie ontologică «primitivă»: un obiect sau un act nu devine real decât în măsura în care imită sau repetă un arhetip. Astfel, realitatea se dobândeşte exclusiv prin repetare sau participare; tot ce nu are un model exemplar este «golit de sens», adică lipsit de realitate. Oamenii ar avea deci tendinţa să devină arhetipali şi paradigmatici.” Modelul acesta de gândire făcea cu asupra de măsură diferența dintre Industrie și Industrialism, știind să acorde importanța cuvenită fiecărui model.

După cel de al doilea război mondial a existat o  scurtă perioadă de oscilație, între acceptarea sistemului industrialist sau respingerea lui. Doar că, atât războiul cu distrugerile uriașe, cât și prea brusca radicalizare a extremelor ideologice, care a încurajat competiția dintre cele două sisteme inspirate de ecuația lui Marx și Engels, a făcut ca perioada despre care vorbim să fie neglijabilă. O perioadă în care Pierre Francastel avea să scrie: „În schimb, sunt foarte rari aceia care admit existenţa unei legături concrete între speculaţiile artei contemporane şi progresul material şi intelectual al acestei epoci. În prezent, este deci absolut necesar să se întreprindă studii precise pentru a substitui noţiunii romantice şi false a artei inspirate şi inutile, concepţia rolului eminent pe care opera plastică îl joacă în comunicarea gândirii între oameni şi cunoaşterea de către fiecare epocă succesivă a dorinţelor şi nevoilor sale.” Judecata lui Francastel admite un viitor în spiritul industrialist ca element care să contribuie mai degrabă la un discurs corect (credea el) în mentalitatea creativă, decât  ceea ce Hegel credea că trebuie să fie  evoluția creativității: “Adevărul poate fi cunoscut în moduri diferite, şi modurile cunoaşterii trebuie considerate doar ca forme. Astfel, adevărul poate fi cunoscut, desigur, prin experienţă, dar această experienţă este numai o formă. În experienţă importă spiritul în care abordăm realitatea. Un spirit mare face experienţe mari şi vede în jocul variat al fenomenelor punctul cu adevărat important. Ideea este prezentă şi este reală, nu este ceva ce s-ar afla dincolo sau în spate. Un spirit mare, de exemplu acela al unui Goethe, privind în natură, sau în istorie, face experienţe mari, vede raţionalul şi-l exprimă.” Este adevărat că, la vremea când Francastel scria lucrurile acestea, industrialismul era într-o perioadă  în care se părea că respectă modul impus de existența universală, modul pe care Lucian Blaga îl remarcă în lucrările sale: „Mai putem apoi afirma, fără de a ceda prea mult ispitei speculative, că viaţa, trebuind să-şi realizeze modurile şi funcţiile, structurile şi formele, în condiţii cosmice date, nu se va putea afirma deplin autonomă. Viaţa este constrânsă să accepte, într-un chip sau altul, în sistemele ei şi aceste condiţii. Viaţa îşi va realiza deci modurile şi funcţiile, structurile şi formele, în condiţiile ce-i sunt date, racordându-le la acestea cel puţin în sensul unei «suficiente armonii». Dealtminteri, rămâne clar că orice sisteme organice care eventual s-ar găsi în raport de aproximativă convenienţă cu ambianţa cosmică, ar fi desfiinţate sub presiunea acesteia. Raportul de convenienţă, ce-l presupunem între organism şi ambianţă, lasă loc fireşte şi atâtor contradicţii, datorită cărora organismul concret se va găsi în permanentă luptă cu ambianţa concretă. Pentru ca un organism să poată susţine însă permanenta luptă cu ambianţa, ni se pare că trebuie să admitem în prealabil un raport de strictă armonie între organism şi ambianţă. E clar, de exemplu, că un organism terestru n-ar putea susţine lupta cu ambianţa, dacă ar fi pus în condiţiile vidului interstelar.” Acest mod al ființării, pe care Blaga îl remarcă se armonizează mai degrabă cu afirmația lui Hegel, decât cu cea a lui Francastel marchează faptul că ne aflăm în fața a două poziții suficient de radicale să ne punem întrebarea:care anume dintre poziții se află mai aproape de fomele universale ale ființării? Și care va fi cea care să aibă capacitatea de a se armoniza cu forme ale mișcarii create continuu în Universul apropiat sau depărtat, în cel macro, sau cel micro?  În cazul industrialismului totul este dirijat, prin rețele de interese impuse de egalitatea despre care tot vorbim: Capital + Mijloace de producție = Produs + Plus Valoare; eliminând – sau încercând să elimine – orice altă condiție pe care interactivitatea cosmică o propune,  căutând să se subsumeaze constant modelului tehnologic prim, motiv pentru care am asistat la această evoluție spectaculoasă a tehnologiei.

Toate afirmaţiile mele de până aici pot fi acuzate că sunt doar speculaţiile superficiale ale cuiva care caută cu orice chip originalitate. Caută să dovedească că există teorii ce pot ieși din matca trasată de  logica fermă, sprijinită și probată cu irefutabilele dovezi  materiale.   ( O întrebare interesantă s-ar cuveni a se pune: Știm oare cu precizie să definim materia  și s-o separăm în forme componenete ale Universului?, și care ar fi acestea? Dacă acestea există.) Oricui îi este foarte uşor să dezvolte o samă de construcţii logice, sprijinit fiind de litera scripturilor larg acceptate, folosind termenii consacrați în istorie, care să convingă că – în această scriere – nu avem de-a face, până la momentul acesta, decât cu un discurs  pornit dintr-un miez metafizic speculativ, dintr-o supra-generalitate care practic nu poate fi măsurată și nici clasificată cumva. Adică, ne aflăm dicolo de granița cea mai extinsă a lumii fizice; într-o lume  a cărei generalitate nu poate fi probată cu dovezi care să aparțină “concretului”.  Suntem într-un teritoriu propice speculațiilor, așa cum personalități ca Hermes Trismegistul, Pitagora, Platon, Zalmoxis, Zenon, Leibnitz, Sheldrake etc. s-au aflat la timpurile lor. Se ridică alte  întrebări din raportul acesta: Ce este concretul? Dar care este raportul dintre concret și lumea materiei fizice de care ne folosim cel mai frecvent? Dacă există un astfel de raport, atunci înseamnă că există raporturi de diferite naturi și între concret și toate celelalte forme materiale, pe care le folosim în activitățile noastre? Toate eforturile noastre întru cunoaștere pornesc de la faptul că aceasta există și trebuie să-i definim formele?, sau avem de-a face cu un orizont care se lărgește pe măsură ce i se adugă forme noi. Există o teorie – Morfogenetica – ale cărei instrumente tind să dovedească faptul că materia ar fi ceva mai deosebit decât credem noi. Teoria pretinde că materia nu ține atât de masă și energie, cât de formă și energie ale cărei unde sunt purtăroare de informații care se combină în continuu.   Câte forme materiale există în Univers? Conform morfogeneticii există o singură formă,  care se modifică permanent în funcție de armonia pe care undele de formă o nasc în activitatea lor combinatorie. Masa (o formă a formei), care la rândul ei se exprimă într-o plajă practic fără sfârșit  – de la gând la obiectele unei realități sau alteia  – este cea care determină forma să funcționeze în anumiti parametrii. Scopul acestor existențe este să formeze și să pună în circulație informații. Practic, în Univers, cunoașterea este într-o continuă expansiune, devenind tot mai inexprimabilă pe măsură ce se adaugă noi informații. Afirmația vechilor învățați că, Universul se află scufundat într-un ocean de cunoaștere, pare a nu fi nejustificată. Procesul de expansiune are funcția de a face posibilă armonia din care se nasc forme materiale. Fiecare informație definită, contribuie  la nuanțarea mișcării prin noile unde de formă care încep să participe la jocul ce sfârșește cu apariția unei forme noi. Astfel, fiecare natură a Universului se îmbogățește și întreține dezechilibrul care e baza evoluției.  Două lucruri importante se cuvine să reținem. Unul  este faptul că există diferențe între formele de comunicare; în vechime, comunicarea, mai ales pentru informațiile importante care trebuiau să reziste în timp, folosea alegoria, spre deosebire de comunicarea contemporaneității. Alegoria făcea să existe o comunicare tot mai nuanțată, pe măsură ce se îmbogațea cu elemente noi, din care se puteau contura termenii care să producă noi unde de formă. Asta, spre deosebire de comunicarea lumii moderne ce tinde spre mijloace carteziene, mai coerente și mai limpezi dar mai lipsite de mijloacele de a crea relații noi, ceea ce face ca libertatea termenilor să fie tot mai limitată, iar ei să-și piardă capacitatea de a contribui la extinderea comunicării. Cel de al doilea lucru ține de evoluția noțiunii, fapt despre care voi vorbi ceva mai târziu. Este firesc atunci să apară conflicte și confuzii între formele de comunicare ale celor două perioade istorice. Dar, mai ales, să se piardă sau să se modifice o sumă importantă de sensuri și comunicarea să-și modifice parcursul.

La nivelul cunoașterii, expansiunea este produsul unui joc al undelor de formă, care ori dau naștere noilor armonii – și în consecință  unor  noi forme  materiale, ori descompun armonii revenind la memorii originare  dar îmbogățite cu informții noi. Morfogenetica este o știință foarte veche, a avut o existență foarte bogată, răspândind de-a lungul veacurilor  alegorii care au structurat mitologia omenirii plămădind  arhetipurile și simbolurile către forme familiare a informației, și aceasta să ajungă mai aproape de percepția umană. Revitalizată de Rupert Sheldrake – care nu s-a ales decât cu o lungă serie de necazuri și acuze, mergându-se până la a fi învinuit de erezie – morfogenetica a rezistat tuturor probelor la care savanții au supus-o făcând să planeze asupra multor teorii propuse de ea, umbra îndoielilor.

Iată, că dintr-o dată toată ordinea pe care ne bazam s-a spulberat.  Se pare că materia nu e chiar ceea ce credem,  și că Universul nu se comportă chiar așa cum îl descriem noi.

Dorința de a crea o  altfel de imagine  despre contemporaneitate și despre cauzele acțiunilor ei; despre relațiile ce pot fi înființate între un subiect oarecare, specific însă, izvorât din aceasta și corpul compact formator de realitate al ei, nu este tocmai o întreprindere lesne de dus la bun sfârșit. Dar nici modul cum se prezintă contemporaneitatea în zilele noastre nu pare a fi satisfăcător. Dacă te folosești de mijloace speculative și păstrezi  logica aparenței; te duce lesne gândul la convingerea că orice subiect specific ivit din contemporaneitate nu poate fi decât o construcţie care  folosește doar  instrumente ale sociologiei, sau cele derivate din acestea,  pentru că imaginea globală nu te lasă să admiți ca tema să aibă altfel decât slabe relaţii cu domenii controlate de alte ştiinţe, ale căror activități produc  instrumente menite unor domenii adiacente, și cunoscute de un număr foarte restrâns de oameni. De altfel, modul cum au evoluat relațiile dintre diversele științe, a determinat apariția unor granițe foarte ferme între acestea și au impus credința că fiecare acționează în teritorii individuale.  S-a instaurat o regulă în practica curentă; toate judecăţile care se fac despre un termen trebuie să relaționeze cu o structură  de relații care conduc – în întregul lor –  către un scop precis, și doar acela; definibile în limitele acestuia și  sprijinite, de argumente ce provin dintr-o axiomatică larg accepta; de cele mai multe ori caracterizabile în baza unei axiomatici sofisticate. Când vorbim de contemporaneitate, majoritatea dintre noi ne gândim la un orizont căruia îi oferim o omogenitate aproape ideală, căutând în felul acesta să izolăm contemporaneitatea “ noastră” de celelalte contemporaneități pe care le-a cunoascut istoria. Spun că îi oferim, pentru că noi suntem cei care definim o atitudine sau alta, noi o declarăm dominantă și noi suntem cei care căutăm să impunem respectarea ei. Practic, avem de a face cu o omogenitate care se naște prin contribuția decisivă a unor generații care acceptă anumite condiții pe care le consideră, și în consecință la declară, dominante. Dacă această dominație este corectă, sau nu, e o altă poveste.  Pe de altă parte – că dorim asta, sau nu –  în contemporaneitate există forțe care stabilesc anumite trasee de conduită de la care este foarte dificil (sau așa pare) să te abați. Funcționează în aceste trasee mecanisme care produc un soi de organe tot mai specializate prin care tindem ca, pe măsură ce evoluăm,  să ne dorim o contemporaneitate  și mai  compactă  atât în comportament, cât şi în evoluție, ca atare regulile după care aceasta funcţionează se supun Legii, care: „fie că este fizică, socială sau morală este, pentru marea majoritate un comandament.” – aşa după cum spune Bergson. Interveția Legii deschide calea spre compactizarea contemporaneității, compactizare care nu se face uniform, ci pe grupuri, poate și pentru faptul că alegoria a căpătat forme tot mai frivole.  Termenul curent de contemporaneitate urmărește să indice activitatea omogenă necesară pentru a  caracteriza un  mod de organizare a societăţii umane moderne, ai cărei membrii își restrâng câmpul libertăților individuale în favoarea unei iluzorii preluării, de către colectivitate, a responsabilităților, mai ales a celor care crează presiuni. Situație  care   confirmă   o altă afirmaţie a lui Bergson: „Atunci când nimeni nu ştie despre un lucru că este, e ca şi cum n-ar fi cu adevărat.” –  o afirmație care funcţionează atât în termenii definiţi cât şi în cei presupuşi. Contemporanii societății moderne au deprins cu iuțeală să adopte atitudinea sesizată de Bergson – fie că e cu adevărat un factor de realitate, fie că e doar pretins factor. A contribuit la aceasta și moștenirea bogată de unde de formă care aveau nevoie doar de conjuncturi favorabile pentru a da naștere unor entități capabile să modifice într-un fel sau altul actualitatea.  Rezultatul este apariţia unor sofisticate proceduri cu rădăcini în matematică, mai ales în aceea formală, prin care să poată fi controlată temeinic structura de relaţii care stabileşte raporturi între diferitele segmente ale acestui orizont, pe care-l denumim contemporaneitate. Aparent, vorbind despre contemporaneitatea prezentă, avem de-a face cu un orizont  care refuză să urmeze tradiția celorlalte și declară o mișcare independentă faţă de acestea, justificată fiind de noile condiții pe care industrializarea și tehnologizarea le-a creat. Modelul evolutiv general al tuturor celorlalte, aşezându-se oarecum în oglindă; prezentând un fundal care a căpătat o tentă opacă, iar din alegoriile, mitologia sau folclorul creat, construcțiile aspiraționale  au rămas doar o serie de realități ale unor atitudini scoase din uz. Unele care ne  fac să realizăm  existența  unor diferențe consistente între noțiune și ea însăși în lungul istoriei.  De cele mai multe ori nu știm nici dacă noțiunea mai definește ce ar trbui să definească, nici dacă obiectul este la momentul pe care i-l atribuim. Toate aceste nuanțe care se pierd, ne fac să considerăm mai degrabă noțiunea o parte de vorbire – cu funcțiile și atributele ei – și nu o formă materială care evoluează odată cu forma fizică pe care o definește, în consecință raportul dintre noțiune și obiect devine tot  mai dificil de gestionat. Raportul despre care vorbim, acela dintre noțiune și obiect, nu se modifică doar la nivelul comunicări între subiect-receptor, ci și la nivelul subiect-subiect. Ceea ce face ca procesul, în întregul său să devină o trădare; practic ceea ce gândim, nu e ceea ce comunicăm, iar ceea ce gândim nici măcar nu există. Avem de-a face cu o trădare deplină, o trădare pe care nu o putem  controla. Exemplul cel mai simplu este imaginea pe care o conferim atomului de hidrogen. În toate formulările teoretice despre electronul de hidrogen ne referim la acesta ca la o entitate punctiformă, condiție impusă de formulele matematice sau chimice pe care le folosim pentru a descrie relațiile acestuia. În realitate însă, comportamentul electronului este asemănător unui “nor”, iar orbita acestuia este un segment și nu o linie continuă. Stare valabilă, de altfel și pentru nucleu. Noțiunea “electron” respectă condiția generală, impusă de exprimarea teoretică, ca atare avem de-a face cu electronul – entitate punctiformă.  Situația devine cu mult mai dramatică atunci când vorbim despre atomii care au un număr mai mare de electroni și unde generalitatea este cu mult mai complexă. Dar, generalitatea este un factor de coeziune și nu unul de existență, care este generată de particularitate.  Raportul dintre generalitate și particularitate face ca trădarea să evolueze în funcție de gradul de subiectivitate și este cu mult mai instabilă și mai greu de definit. Meritul lui Eistein este acela de a fi găsit expresia  matematică care să arate starea posibilă, ca și noțiunea justă care să-o facă recognoscibilă în majoritatea stărilor ei: relativitatea.  Iată de ce, pesonal cred, că Platon are dreptate, și realitatea nu există decât la nivel de idee. Evoluția ei  se produce în cu totul alt mod decât presupune starea de fapt a materiei. Realitatea devine o imagine subiectivă cu reguli de funcționare stabilite de comportamentul contemporaneității, adică a unui cosmos armonic al unor unde de formă generate undeva în trecut, care nu depind – așa cum lasă aparența să se înțeleagă –  de mișcări ale realității căreia aparține o contemporaneitate și de subiectivitatea acesteia, ci de diferența de potențial declanșată de opțiune, undeva în trecut.  Dar și aceasta doar atunci când există o relație nemijlocită între realitate și reflectarea ei  în idee. Toată această zonă – extrem de sensibilă – întreține un proces conflictual între subiect și receptor, proces care era cu mult atenuat atunci când era folosit pentru comunicare alegorică, și asta  pentru că toată zona definițiilor era mult mai aproape de general, de abstract. Un general în care era conținut și termenul care definea obiectul realității, sau, dacă vreți, un infinit împărțit la infinit. Sigur, pentru a finaliza un proces de definire, poate că nu era procedeul cel mai fidel, dar pentru cunoaștere era un procedeu potrivit, tocmai datorită generalității care silea atât subiectul, cât și receptorul să caute așezarea   cât mai armonioasă a termenului în raport cu toate celelalte obiecte ale orizontului, fapt care antrena atât resorturile imaginației, cât și capacitatea de abstractizare. Din nefericire, Marea Industrializare și impunerea filosofiei materialist-dialectice cu sistemul ei de cunoștere așa zis “obiectiv” a dus la dispariția alegoriei ca tehnică de comuicare, iar evenimentele care se produc în paralel cu acțiunea principală nu mai sunt băgate în seamă. Așa se face că o operație matematică de tipul: 1+1=2 a pierdut aproape toate atributele simbolice și se limitează doar la definirea unei forme, pentru că nimic din calitățile pe care Pitagora le atribuia numerelor nu mai este în funcție. Atributele monadei sau diadei, ca și relațiile alegorice dintre aceste entități, sau dintre ele și celelalte obiecte ale unui orizont particular, mai funcționează doar în ocultism, dar ele aveau un rol în deschiderea spre detaliile geografiei respectivului orizont. Încercările lui Liebinitz de a  dovedi că monada stă la baza substanței  Universului și că își are originea în voința lui Dumnezeu au contribuit și mai mult la separarea contribuției metafizicii de realitatea reprezentată prin formele fizice ale materiei, cea  pe care astăzi o lăsăm să ne copleșească atât rațiunea cât și conștiința. În felul acesta, la ora actuală suntem dominați de definiții raducționise, și pierdem cea mai mare parte din zonele pe care armonia relațiilor dintre undele de formă le poartă în Univers. Am condamnat la dispariție acele calități ale simțurilor care ne puneau în contact și cu astfel de atribute ale materiei. Așa se face că, deși pentru elementele primordiale recunoaștem calitatea de a fi undă sau particulă, atunci când vorbim despre obiecte compuse această calitate este eliminată. Comportamentul electronului – de exemplu –  este defit într-un fel în fizica clasică și altfel în mecanica quantică, creând practic două științe, dar care nici una nu definește acest coportament cu exactitate.

Toate afirmaţiile mele de până aici pot fi acuzate că sunt doar speculaţiile superficiale ale cuiva care caută cu orice chip originalitate. Caută să dovedească că există teorii ce pot ieși din matca trasată de  logica fermă, sprijinită și probată cu irefutabilele dovezi  materiale.   ( O întrebare interesantă s-ar cuveni a se pune: Știm oare cu precizie să definim materia  și s-o separăm de alte forme componenete ale Universului?, și care ar fi acestea? Dacă acestea exisă.) Oricui îi este foarte uşor să dezvolte o samă de construcţii logice, sprijinit fiind de litera scripturilor larg acceptate, folosind termenii consacrați în istorie, care să convingă că – în această scriere – nu avem de-a face, până la momentul acesta, decât cu un discurs  pornit dintr-un miez metafizic speculativ, dintr-o generalitate care practic nu poate fi măsurată și nici clasificată cumva. Adică, ne aflăm dicolo de granița cea mai extinsă a lumii fizice; într-o lume  a cărei generalitate nu poate fi probată cu dovezi care să aparțină “concretului”.  Suntem într-un teritoriu propice speculațiilor, așa cum personalități ca Hermes Trismegistul, Pitagora, Platon, Zalmoxis, Zenon, Leibnitz, Sheldrake etc. s-au aflat la timpurile lor. Se ridică alte  întrebări din raportul acesta: Ce este concretul? Dar care este raportul dintre concret și lumea materiei fizice de care ne folosim cel mai frecvent? Dacă există un astfel de raport, atunci înseamnă că există raporturi de diferite naturi și între concret și toate celelalte forme materiale, pe care le folosim în activitățile noastre? Toate eforturile noastre întru cunoaștere pornesc de la faptul că aceasta există și trebuie să-i definim formele?, sau avem de-a face cu un orizont care se lărgește pe măsură ce i se adugă forme noi. Există o teorie – Morfogenetica – ale cărei instrumente tind să dovedească faptul că materia ar fi ceva mai deosebită decât credem noi. Teoria pretinde că materia nu ține atât de masă și energie, cât de formă și energie ale cărei unde sunt purtăroare de informații care se combină în continuu.   Câte forme materiale există în Univers? Conform morfogeneticii există o fingură formă,  care se modifică permanent în funcție de armonia pe care undele energetice o nasc în activitatea lor combinatorie și căreia îi dau formă. Masa, care la rândul ei se exprimă într-o plajă practic fără sfârșit  – de la gând la obiectele unei realități sau alteia  – este cea care determină forma să funcționeze în anumiti parametrii. Scopul acestor existențe este să formeze și să pună în circulație informații. Practic, în Univers, cunoașterea este într-o continuă expansiune, devenind tot mai inexprimabilă pe măsură ce se adaugă noi informații. Afirmația vechilor învățați că, Universul se află scufundat într-un ocean de cunoaștere, pare a nu fi nejustificată. Procesul de expansiune are funcția de a face posibilă armonia din care se nasc forme materiale. Fiecare informație definită contribuie  la nuanțarea mișcării prin noile unde de formă care încep să participe la jocul care sfârșește cu apariția unei forme noi. Astfel, fiecare natură a Universului se îmbogățește și întreține dezechilibrul care e baza evoluției.  Două lucruri importante se cuvine să reținem. Unul este este faptul că există diferențe între formele de comunicare; în vechime, comunicarea, mai ales pentru informațiile importante, care trebuiau să reziste în timp, folosea alegoria, spre deosebire de comunicarea contemporaneității. Alegoria făcea să existe o comunicare tot mai nuanțată, din care se puteau contura termenii care să producă noi unde de formă. Asta, spre deosebire de comunicarea lumii moderne ce tinde spre mijloace carteziene, ceea ce face ca libertatea termenilor să fie tot mai limitată, iar ei să-și piardă capacitatea de a contribui la extinderea comunicării. Cel de al doilea lucru ține de evoluția noțiunii, fapt despre care voi vorbi ceva mai târziu. Este firesc atunci să apară conflicte între formele de comunicare ale celor două perioade istorice. Dar, mai ales, să se piardă sau să se modifice o sumă importantă de sensuri și comunicarea să-și modifice parcursul.

La nivelul cunoașterii, expansiunea este produsul unui joc al undelor de formă, care ori dau naștere noilor armonii – și în consecință  unor  noi forme  materiale, ori descompun armonii revenind la memorii originare  dar îmbogățite cu informții noi. Morfogenetica este o știință foarte veche, a avut o existență foarte bogată, răspândind de-a lungul veacurilor  alegorii care au structurat mitologia omenirii plămădind  arhetipurile și simbolurile către forme familiare a informației, și aceasta să ajungă mai aproape de percepția umană. Revitalizată de Rupert Sheldrake – care nu s-a ales decât cu o lungă serie de necazuri și acuze, mergându-se până la a fi învinuit de erezie – morfogenetica a rezistat tuturor probelor la care savanții au supus-o făcând să planeze asupra multor teorii propuse de ea, umbra îndoielilor.

Iată, că dintr-o dată toată ordinea pe care ne bazam s-a spulberat.  Se pare că materia nu e chiar ceea ce credem,  și că Universul nu se comportă chiar așa cum îl descriem noi.

Dorința de a crea o  altfel de imagine  despre contemporaneitate și despre cauzele acțiunilor ei; despre relațiile ce pot fi înființate între un subiect oarecare izvorât din aceasta și corpul compact formator de realitate al ei, nu este tocmai o întreprindere lesne de dus la bun sfârșit. Dar nici modul cum se prezintă contemporaneitatea în zilele noastre nu pare a fi satisfăcătoare. Dacă te folosești de mijloace speculative și păstrezi o logică a aparenței; te duce lesne gândul la convingerea că orice subiect ivit din contemporaneitate nu poate fi decât o construcţie care  ar trebui să folosească doar  instrumente ale sociologiei, sau cele derivate din acestea,  pentru că imaginea globală nu te lasă să admiți ca tema să aibă altfel decât slabe relaţii cu domenii controlate de alte ştiinţe, ale căror activități produc  instrumente menite unor domenii adiacente, și cunoscute de un număr foarte restrâns de oameni.  S-a instaurat o regulă în practica curentă; toate judecăţile care se fac despre un termen trebuie să aparțină unui  teritoriu foarte clar delimitat, să fie definibil în limitele acestuia și  sprijinit de argumente ce provin dintr-o axiomatică larg acceptată; să nu dezvolte relaţii  în nivelele limitrofe. Când vorbim de contemporaneitate, majoritatea dintre noi ne gândim la un orizont căruia îi oferim o omogenitate aproape ideală. Spun că îi oferim pentru că noi suntem cei care definim o atitudine sau alta, noi o declarăm dominantă și noi suntem cei care căutăm să impunem respectarea ei. Practic, avem de a face cu o omogenitate care se naște prin contribuția decisivă a unor generații care acceptă anumite condiții pe care le consideră, și în consecință la declară, dominante. Dacă această dominație este corectă, sau nu e o altă poveste.  Pe de altă parte – că dorim asta, sau nu –  în contemporaneitate există forțe care stabilesc anumite trasee de conduită de la care este foarte dificil (sau așa pare) să te abați. Funcționează în aceste trasee mecanisme care produc un soi de organe tot mai specializate prin care tindem ca, pe măsură ce evoluăm,  să ne dorim o contemporaneitate  și mai  compactă  atât în comportament, cât şi în evoluție, ca atare regulile după care aceasta funcţionează se supun Legii, care: „fie că este fizică, socială sau morală este, pentru marea majoritate un comandament.” – aşa după cum spune Bergson. Interveția Legii deschide cale spre compactizarea contemporaneității, compactizare care nu se face uniform, ci pe grupuri, poate și pentru faptul că alegoria a căpătat forme tot mai frivole.  Termenul curent de contemporaneitate urmărește să indice activitatea omogenă necesară pentru a  caracteriza un  mod de organizare a societăţii umane moderne, ai cărei membrii își restrâng câmpul libertăților individuale în favoarea unei iluzorii preluării, de către colectivitate, a responsabilităților, mai ales a celor care crează presiuni. Situație  care   confirmă   o altă afirmaţie a lui Bergson: „Atunci când nimeni nu ştie despre un lucru că este, e ca şi cum n-ar fi cu adevărat.” –  o afirmație care funcţionează atât în termenii definiţi cât şi în cei presupuşi. Contemporanii societății moderne au deprins cu iuțeală să adopte atitudinea sesizată de Bergson – fie că e cu adevărat un factor de realitate, fie că e doar pretins factor.  Rezultatul este apariţia unor sofisticate proceduri cu rădăcini în matematică, mai ales în aceea formală, prin care să poată fi controlată temeinic structura de relaţii care stabileşte raporturi între diferitele segmente ale acestui orizont, pe care-l denumim contemporaneitate. Aparent avem de-a face cu un teritoriu  cu grad mare de independenţă faţă de celelalte trecute, un orizont care s-a detaşat de modelul evolutiv general, aşezându-se oarecum în oglindă  față de acesta şi organizându-și elementele conform unor legi elaborate pe baza construcţiilor logice indicate prin noţiuni apărute relativ recent – dar al căror conținut nu este cântărit la nivelul relației de origine cu obiectul definit, ci la acela la care este apreciat că a ajuns obiectul definit. O astfel de atitudine face ca, de cele mai multe ori, să nu știm nici dacă noțiunea mai definește ce ar trbui să definească, nici dacă obiectul este la momentul pe care i-l atribuim. Toate aceste nuanțe care se pierd ne fac să considerăm mai degrabă noțiunea o parte de vorbire și nu o formă materială, în consecință raportul dintre noțiune și obiect devine tot mai nepotrivit. Raportul despre care vorbim, acela dintre noțiune și obiect, nu se modifică doar la nivelul comunicări între subiect-receptor, ci și la nivelul subiect-subiect. Ceea ce face ca procesul, în întregul său să devină o trădare; practic ceea ce gândim, nu e ceea ce comunicăm, iar ceea ce gândim nici măcar nu există. Datorită acestei trădări, Platon are dreptate și realitatea nu există decât la nivel de idee. Dar și aceasta doar atunci când există o relație nemijlocită între realitate și reflectarea ei în idee. Toată această zonă – extrem de sensibilă – întreține un proces conflictual între subiect și receptor, proces care era cu mult atenuat atunci când era folosită pentru comunicare alegoria, și asta tocmai pentru că toată zona definițiilor era mult mai aproape de general. Un general în care era conținut și termenul care definea obiectul realității. Sigur, pentru a întreține un proces de definire, poate că nu era procedeul cel mai fidel, dar pentru cunoaștere era un procedeu potrivit, tocmai datorită generalității care silea atât subiectul, cât și receptorul să caute așezarea    în relație cât mai armonioasă a termenului  cu toate obiectele orizontului, fapt care antrena atât resorturile imaginației, cât și capacitatea de abstractizare. Și, cel mai important, întreținea simțul  personalizării și libertății gândirii.

INTERMEZZO

 

 

 

 

În 2006 am început să scriu “ Ereziile de la Iași”, pe care am publicat-o la Junimea în 2012. Am lucrat patru ani la cartea aceea care se vrea o demonstrație a faptului că atât matematicianul, fizicianul, chimistul sau biologul cât și poetul, pictorul sau muzicianul lucrează cu aceeași materie. În esență, discursul fiecăruia folosește semene pentru a consemna observațiile autorului despre Univers. Cu siguranță, cei mai mulți dintre Domniile Voastre aveți să spuneți că este o idee nebunească. Am fost de accord cu poziția aceasta și am îndemnat cititorul să nu-și bată capul și să nu citească respectiva lucrare. Consideram la vremea aceea că este mult, mult prea devreme pentru ideile pe care le puneam în circulație. Lucrarea, în schimb, trebuia să existe, pentru că vibrațiile pe care le eliberează pun bazele unor unde de formă. Cred că benedictinii erau niște oameni cu scaun la cap atunci când păzeau cu strășnicie ca anumite cărți să nu ajungă în mâinile cui nu trebuie.  Iar eu, în 2006 consideram că va trece vreme multă, tare multă până când  “Ereziile…” să poată fi citită corect. Și poate că nici atunci nu ar trebui citită ca o lectură de vacanță, ci doar dacă ai nevoie pentru a verifica oarece bănuieli.

Nici vorbă să cred despre mine că sunt vreo minte strălucită, sau vreun cărturar înzestrat. Sunt însă o fire extreme de curioasă și-mi bag nasul cam peste tot. Ei, bine în hoinăreala mea printre lucrurile lumii am dat peste ceva ciudățenii și nepotriviri, pe care semenii mei le țin la mare cinste. Scormonind un pic mai adânc (atât cât m-a lăsat sărmana mea minte.), am ajuns să cred că am de-a face cu niște prejudecăți și am considerat că s-ar cuveni să atrag atenția; doar că mentalul colectiv al zilelor noastre nu este de loc pregătit pentru astfel de știri. “ Ereziile de la Iași” este hotărât o lectură pentru mai târziu, pentru acele vremi când vor fi în circulație  undele de formă ce să nu ducă pe acei coclauri  orânduiala să se rătăcească. Mințile ca a mea, trebuiesc ținute sub obroc, pentru a evita să dam peste pătărănii și peste nefăcute.

Nici nota pe care o scriu acum, n-aș fi scris-o, dar unele evenimente recente din lumea largă îmi atrag atenția că a apărut o schimbare de ritm în desfășurarea faptelor ce țin de evoluția societății. Avem de-a face cu o dihotomie între tendințele formelor materiale și cele  care i-au naștere din acțiunile cosmosului artificial creat de societatea omenească. Efectele sunt din ce în ce mai evidente, dar ignorate cu aroganță, fapt datorat încrederii nelimitate în instrumentele create de societate cu ajutorul cosmosului artificial impus de ea. Se neglijeză însă că – în ultimă instanță – acest cosmos este înglobat în evoluția formelor universale care impun Legea. Fizicienii văd mișcările ce se produc în lumea obiectelor fizice și atrag cu insistență atenția, doar că nu sunt suficiente – de loc suficiente – avertismentele fizicienilor. Lipsește ceva. Dar, se pare că nimeni  nu simte lipsa aceasta.

Afirmațiile pe care am să le fac în continuare vor fi acuzate de cinism și de lipsă de solidaritate cu destinul specie, pentru că, vă marturisesc faptul că nu mă prea tulbură ceea ce urmează să se întâmple.  Fiecare specie este dominată de două imperative; unul este conservarea, prin perfecționare continuă, a formei; celălalt este expansiunea. Și unul și celălalt au la un capăt starea prezentă, iar la celălalt propunerea. Instrumentul care pune în mișcare specia este opțiunea, pentru că ea produce diferența de potențial. Doar că opțiunea este de cele mai multe ori o capcană mortală; odată pentru că, poate fi doar o aparență; și a doua oară pentru că, poate conține viruși mortali. În cazul nostru, în aceste zile, se produc acțiunile ireparabile, care conțin ambele variante; cele grave se vor produce atunci când eu nu voi mai fi în forma asta. Așa că nu văd de ce trebuie să-mi bat capul.

Unde mai pui că o astfel de poziție mă scutește de a-mi schimba atitudinea. Ocazie cu care, cei câțiva oameni care citesc din când în când blogul acesta nu au de ce să fie îngrijorați. El va rămâne la fel de inofensiv și discret ca și până acum. Mare lucru nu este de citit în el, în opoziție cu spectacolul lumii care e plin de focuri bengale.

Lucrurile de temelie sunt simple și anoste. Și se uită la ele doar cei care se pricep.

 

Toate afirmaţiile mele de până aici pot fi acuzate că sunt doar speculaţiile superficiale ale cuiva care caută cu orice chip originalitate, şi este foarte uşor să dezvolţi o samă de construcţii logice care să convingă că nu avem de-a face decât cu un discurs  pornit dintr-un miez metafizic speculativ. Promisiunea de a vorbi despre contemporaneitate, despre o anume atitudine faţă de aceasta, te duce lesne cu gândul la o construcţie care va folosi instrumente sociologice  şi nu poate pretinde să aibă decât slabe relaţii cu domenii controlate de alte ştiinţe, ale căror produse devin instrumente cu o istorie cunoscută de un umăr foarte restrâns de oameni. S-a instaurat o regulă în practica curentă; toate judecăţile care se fac despre un termen trebuie să rămână înscrise într-un teritoriu limitat, să nu dezvolte relaţii cu nivelele limitrofe. Când vorbim de contemporaneitate, majoritatea dintre noi ne gândim la un orizont căruia îi oferim o omogenitate aproape ideală. Tindem ca, pe măsură ce evoluăm,  să ne dorim o contemporaneitate,  tot mai  compactă în comportament şi în productivitate, ca atare regulile după care aceasta funcţionează se supun Legii, care: „fie că este fizică, socială sau morală este, pentru marea majoritate un comandament.” – aşa după cum spune Bergson.. Termenul contemporaneitate caută să indice tocmai omogenitatea care domină forma organizării societăţii umane moderne, în aşa fel încât să confirme  că o altă afirmaţie a lui Bergson: „Atunci când nimeni nu ştie despre un lucru că este, e ca şi cum n-ar fi cu adevărat.” – funcţionează atât în termenii definiţi cânt şi în cei presupuşi. Rezultatul este apariţia unor sofisticate proceduri cu rădăcini în matematică, prin care să poată fi controlată temeinic structura de relaţii care stabileşte raporturi între diferitele domenii ale  orizontului. Aparent avem de-a face cu un orizont  cu un grad mare de independenţă faţă de celelalt, un orizont care s-a detaşat de modelul general, aşezându-se oarecum în oglindă şi organizând elementele conform unor legi elaborate pe baza construcţiilor logice indicate prin noţiuni, multe dintre ele – dintre noţiuni – inventate prin analiza unor momente particulare, specifice doar societăţii noastre şi apărute din evoluţia unor momente care au o aparenţă de singularitate confecţionată artificial.  Lucrul pare a fi pe deplin lămurit, mai ales pentru cel care socoteşte că lumea – şi cea universală, dar şi cea particulară a noastră, a oamenilor –   se află într-un Univers organizat ca o structură de entităţi  în mare parte independente, puse în raporturi mai mult sau mai puţin directe. Sunt folosite teorii matematice, fizice, biologice pentru a susţine logica raporturilor de organizare între sisteme ale unor entităţi de naturi diferite. Dacă Zenon nu ar fi avut curajul să împartă infinitul la infinit, poate că Aristotel nu ar fi remarcat: „Lucrurile cele mai generale sunt, putem spune, şi cele mai greu de cunoscut omului, pentru că sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri.” Ori, aporia lui Zenon ne arată că infinitul este o categorie substanţială şi omogenă care are la bază elementele materiale produse  din propria sa substanţă, ca atare poate fi cunoscută prin divizare, ceea ce aruncă o umbră de îndoială asupra  propunerii de a privi Universul ca o structură de naturi diferite. Şi atunci, Universul  reprezintă natura omogenă a elementelor materiale existente sub formă de undă într-un teritoriu morfic, iar diversitatea lui absolută le conferă capacitatea  de a întreţine continuitatea substanţialităţii generalităţii? Sau, totul este hotărât de alternanţa: fiinţare – nefiinţare, ceea ce face să avem de-a face cu discontinuitatea materială?  Avem de-a face cu categorii care sunt în permanenţă  de către mişcare prin acţiunea diferenţei de potenţial, modificate în domeniul general al substanţei?, forme care se caracterizează prin menţinerea permanentă a omogenităţii de substanţă pentru ca doar reprezentările morfice să fie capabile să întreţină varietatea formală? Materia trecând continuu dintr-o stare în alta  şi rămânând expresia unui raport matricial. Toate judecăţile cuprinse într-un astfel de raţionament par a fi speculaţii, drept care este mult mai uşor să respingi totul, decât să te supui efortului de a pătrunde prin analize cât mai în profunzimea mecanicii modului de organizare a substanţei. Evident că entităţile pe care le recunoaştem şi le definim;  ca şi cele pe care nu le putem recunoaşte, pe care le înscriem în categorii ca supranaturalul, în magic, în sacru, doar pentru că suntem surprinşi de un comportament diferit de ceea ce de regulă numim natural, adică ceea ce este cuprins între limitele orizontului hotărât. Entităţile despre care vorbim, au fiecare   instrumente specifice   aparţinătoare unor structuri neunitare, nesaturate la nivelul la care le găsim, însă aparţinătoare generalităţii şi fiind parte unitară din substanţialitatea unică, o substanţialitate  a cărei formă este decisă mereu de genul în care se organizează mişcarea care decide toate expresiile şi subtilităţile sale, cu un scop unic: continuitatea materiei; vorbim despre mişcarea care se comportă după modelul pe care îl  reprezintă varietatea valorilor cuprinse într-un spectru, fiecare formă de mişcare fiind armonică unui gen de materie adică fiind ea însăşi  materia în sine. Din cercetările  meticuloase ale fizicienilor se poate stabili că materia contribuie  neîncetat la îmbogăţirea propriei sale structurii  punând în relaţie fascicole de unde dintr-o gamă foarte variată de spectre, aspect care constituie baza morfologiei Universului. Forma universală există într-o totală lipsă de formă care începe să devină, atunci când o diferenţă de potenţial iniţiază o nevoie şi astfel pune în mişcare o categorie de unde  Atunci când vorbim de continuitatea materiei, trebuie să ne gândim că ea se realizează prin circulaţia neîncetată a diferitelor fascicule de unde, desprinse din diferite  spectre de potenţialul nevoii iniţiată de diferenţa de potenţial. Conform unei logici hotărâtă, în primul rând de diferenţele de potenţial apărute în mediu, diferenţe care stimulează contactele particulare ale  categoriei de forme materiale  Diferenţa de potenţial decide valorile lucrului mecanic necesar pentru anularea acesteia – a diferenţei de potenţial – şi motivează contactele. Înţelegerea întregului proces este dificil de realizat datorită lipsei de concepte definite cu care să se poată descrie mecanica fenomenelor. În fapt vorbim de categorii de unde, şi esenţială este armonia dintre ele, armonie care hotărăşte genul de mişcare  ce va determina o anume formă particulară. Unda, în fiinţarea ei, reprezintă un nivel al materiei, mişcarea undei spre iniţierea unei armonii cu o altă(e) undă(e) este un nou pas spre formă şi spre atingerea unui  alt nivel al materiei.  Aceiaşi diferenţă de potenţial motivează apariţia unei nevoi indusă materiei, şi, în al treilea rând, nevoia crează o lipsă care trebuie înlocuită. Sub nici o formă nu trebuie să tratăm aceste cauze ca fiind expresia unei voinţe, ci relaţiei născută din armonia a două lungimi de undă care declanşează ceea ce Newuton a numit „atracţie universală”. Vorbim deci despre reacţia a două corpuri, care în anumite condiţii efectuează un anume lucru mecanic până la anularea acestora, adică, până când forţa care a declanşat mişcarea ajunge la zero. Această forţă iniţială este cea care hotărăşte şi condiţiile  în care se consumă  respectivul lucru mecanic. Mişcarea undelor în întreg Universul produce condiţii pentru  ( vezi efectul Compton) apariţia de elemente noi, iar acestea se comportă ca nişte instrumente capabile să dea naştere unor orizonturi în care dominante sunt calităţi ce nu au caracteristici fizice sau nu doar caracteristici fizice. Poate că ar trebui să acordăm ceva mai multă atenţie termenului materie, mai ales că o teorie ca morfogenetica   lui Rupert Sheldrake dovedeşte că există o circulaţie materială dincolo de lumea fizică.  Condiţie este să ne convingem că materia nu este toată şi întotdeauna reprezentată prin corpuri fizice. O circulaţie importantă pentru existenţa şi evoluţia formei, fapt determinant pentru a ne îndemna  să nu reducem totul doar la starea  fizică a materiei. Modul în care materia se caracterizează ca entitate universală poate fi înţeleasă lesne dacă acordăm ceva atenţie definiţiei spectrului: ”Ansamblu de valori fizice pe care le poate lua, în condiţii determinate, o mărime dată.” Un singur lucru trebuie făcut pentru ca această definiţie să devină mai cuprinzătoare şi anume, să înlocuim expresiea „valori fizice” cu „valori materiale”. Materializarea nu înseamnă doar modificarea valorilor, ci şi a calităţilor în ansamblul lor. Cu alte cuvinte, când vorbim despre materia Universului, vorbim mereu despre aceeaşi materie dar de alte calităţi ale acesteia. Materia este  categoria care dă naştere,  cu contribuţia mişcarii continuu produsă în interiorul ei, unor, calităţi noi, care devin instrumentele cu care sunt înfiinţate funcţii pentru anularea unei nevoii şi înlocuirea unor lipse generate de aceasta. Vechea mitologie a omenirii s-a străduit să reprezinte atât formele nevoii cât şi pe cele ale anulării acesteia prin personificarea fiecărei particularităţi şi înfiinţarea unei simbolistici a esenţelor, tocmai pentru ca materia şi mişcarea să fi reprezentată în unitatea lor.   Din această postură, tot, dar absolut tot ce se găseşte în Univers este aceiaşi materie, mereu însă în stări noi, particulare şi în transformare, capabile să satisfacă o nevoie ce se iveşte dintr-o diferenţă de potenţial,  ca atare, noţiunea, la rândul ei, este tot atât de materie ca şi obiectul-fizic, ba, mai mult, elemente ale lumii fizice fac parte din  particularitatea noţiunii. Sigur că, după secole întregi în care judecata s-a rupt de atitudinea vechiului filosof, care accepta această condiţie a noţiunii, dar şi pe cea a obiectului fizic,  şi o socotea potrivită pe fiecare în forma cuvenită elementului său, modul în care am ajuns să gândim despre materie ne face să judecăm că toate lucrurile cărora li se pot identifica cu greutate calităţi şi atribute fizice – sau nu li se pot atribui de loc -, sunt excluse din lumea materială şi nu li se îngăduie să participe la procesele de acest fel. După un astfel de model; noţiunea face parte dintr-o categorie ce ţine de idee, în consecinţă cu totul în afara lumii materiale, şi numai obiectul fizic poate fi socotit un obiect material, atitudine care produce o serie nesfârşită de încurcături.

Departe de a fi la fel de spectaculoasă ca  aceea a unui savant creativ, contribuţia unui eseist – care se rezumă doar la semnalarea modului cum se lărgeşte  spectrul de înţelesuri ale unei  noţiuni,  pe măsură ce efectele atributelor realităţii manifeste sunt mai subtile – are şi ea rolul ei în formarea noilor judecăţi despre condiţia materiei. Mai mult, evidenţierea relaţiilor dintre înţelesurile noţunii şi atributele obiectului fizic, îl ajută pe savant să sesizeze direcţia de mişcare a materiei, atât în relaţie cu ea însăşi, cât şi cu Fiinţarea. O legătură mai directă şi mai aplicată între funcţiile noţiunii, pe care eseistul le depistează în relaţiile lor tot mai subtile cu obiectul fizic şi calităţile acestuia – noi sau viitoare – pe care le determină savantul, poate că ar scurta drumul spre nivelele, din ce în ce mai profunde  ale realităţii manifeste; nivele care există într-o condiţie apriorii în realitatea pură (ca să folosim o formulare kantiană), dar care au nevoie de apariţia unor înţelesuri ca să le pună într-o realitate practică (folosind o aceeaşi formulare). Nu cred că realitatea practică conferă fiinţare, ci mai degrabă aduce obiectul fizic într-un nivel intermediar, capabil să-i confere funcţii mai uşor adaptabile unui  parcurs provocat de o diferenţă de potenţial. Noţiunea este instrumentul cu care mişcarea iniţiază înlănţuirea de spectre din care în final se va obţine o formă, e drept tot atât de instabilă ca şi lanţul de spectre  care o iniţiază. Legăturile dintre obiectul fizic şi noţiune urmează un traiect care produce subtilizarea amândurora, preparându-le astfel pentru trecerea într-un nou nivel al fiinţării. Necontenita mişcare, odată cu întreg interiorul, ca şi cu întreg exteriorul formei, pune contemporaneitatea într-o reală dificultate pentru că,  atunci când se în-fiinţează, o noţiune are un conţinut mai degrabă sărac, schematic, care nu poate pune în relaţii adevăruri, temeiuri, termeni etc. cu un grad crescut de subtilitate. Începutul în-fiinţării noţiunii, privită de la distanţa ultimului nivel al structurii de orizonturi, reprezintă un miez sărac în sensuri şi înţelesuri, dar care are capacitatea de a produce relaţii cu elementele ce vor deveni următorul orizont.  Îmbogăţirea conţinutului fiecărei noţiuni este un proces delicat şi de lungă durată, care cunoaşte momente de fertilizare, dar şi de uscăciune.

În rândurile de mai sus sunt afirmaţii care par ciudate şi, par încărcate cu o doză consistentă de absurd – de ce să n-o spun -, pentru foarte mulţi sunt cu totul ieşite din metodica pe care ar trebui s-o îmbrăţişează un om care are pretenţii să scrie despre astfel de teme. De regulă socotim că suntem într-o realitate acceptată, o realitate dovedită, care se sprijină pe argumente solide şi sunt trecute prin experienţa empirică, ultima, dacă vreţi, atunci când vorbim despre existenţă. Aşa par a se ordona faptele în această realitate manifestă, iar argumentele pentru o astfel de ordine nu sunt nici puţine, dar şi bine sprijinite de o axiomatică solidă. Când îndrăzneşti să abordezi o astfel de lucrare te străduieşti de cele mai multe ori să arăţi celui care se arată dornic  să te citească, faptul că eşti bine documentat, că ai înţeles logica,  că ai urmărit până la rădăcină, şi că ştii să mânuieşti relaţia  termenilor, astfel încât să ajungi într-un punct în care să te confrunţi cu autoritatea, şi nu sunt puţine autorităţile în parcursul evoluţiei istorice de până acum. Lucrarea la care trudeşti, va deveni un relativ al fenomenului format dintr-o structură de acţiuni, relaţii, rapoarte, nivele, forme ce reprezintă o realitate manifestă; O oglindă care stabileşte o simetrie între realitatea manifestă şi o imagine a ei fixată cu ajutorul noţiunilor.. Scopul principal este ca, relativul – lucrarea, cu alte cuvinte – să descopere elemente noi cu care să întărească solidiatea relaţiilor respectivei structuri pe care, de regulă, ne-o  înfăţişăm ca un moment static al  realităţii manifeste; perisabilă, dar statică. Pentru ca reprezentarea să capete formă e nevoie să stabilim unde şi cum se întâlnesc diferitele puncte de origine ale planurilor, şi cum anume întreţin relaţiile specifice, indicate de coordontaele lor. Problema este că, mai degrabă ştim că organizarea unor astfel de structuri tind să diversifice şi să  nuanţeze continuu calitatea  mişcării, care anulează orice moment static; decât să se înfăţişeze în suficiente momente statice încât să avem convingerea – că într-un final – vom obţine o imagine finală, una care să fie corectă şi definitivă.  Şi totuşi, căutăm  mereu să descriem şi să explicăm  structura printr-o imagine statică, creând mereu iluzia că şi imaginea următoare va fi statică, ca atare identică celeilalte, fără nici un element în plus, lucru care nu este corect; nu există – nici într-o realitate manifestă, ca nici în vreo alt fel de realitate definită – două imagini ale acesteia care să fie identice. Chiar dacă mişcarea trebuie definită ca un proces de înlănţuire, ceea ce ar însemna că fiecare za a lanţului este o entitate autonomă care se leagă doar de precedenta şi de următoarea, în fapt, morfologia realităţi este stabilită mai degrabă de o succesiune de unde decât de forme materiale.  În consecinţă, nu există două noţiuni identice care să descrie respectiva structură, chiar dacă suntem tentaţi mereu  să-i descriem relaţiile ca fiind rezultatul unor raporturi eterne; în fapt, eternitatea o presupunem, n-o putem defini în termeni caracteristici. Este foarte greu, din postura noastră, a entităţilor care  mobilăm formal orizonturi limitate, să definim sau să caracterizăm eternitatea. Starea de perisabilitate pe care mişcarea o iniţiază, o impune şi-o menţine, folosind în permanenţă calităţi ce se nasc din continua combinaţie  înlănţuită a undelor materiale care produc substanţialitatea instabilă a realităţilor manifeste, pe care le definim ca fiind un  moment sau altul al stadiului de evoluţie; momente care au ca ţintă  obţinerea  de orizonturi noi. Vorbim mereu de materialitate ca despre elementul de stabilitate a substanţei realităţii, cel care sprijină cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor. În cele mai multe momente negăm, în alte refuzăm să acceptăm că substanţa realităţii este determinată de dualitatea obiect fizic-noţiune, şi că tot ce ţine de evoluţia realităţii se petrece prin combinarea aleatorie a acestor două elemente.  Procesul acesta de organizare continuă a materiei este întreţinut de raportul dintre viteza mişcării şi calitatea materiei momentului stabilită de substanţa obiect fizic-noţiune, acela care menţine şi determină expansiunea continuă a Universului. Restul sunt definiţii, mai exacte sau mai puţin exacte, cu care căutăm să ne orientăm în starea de indeterminare pe care mişcarea o impune. Nici o formă a vreo unei realităţi nu este pe deplin determinată, ci doar capabilă să atingă nivelul din care poate participa la mişcare şi întreţine structura de structurii de unde în consistenţa necesară pentru a iniţia forme care să simuleze imaginea une realităţi. Ca atare putem, şi nu putem, să afirmăm că: realitatea este o iluzie, deoarece situaţiea este cu mult mai complexă de atât, în condiţia în care realitatea este perfect armonică cu entităţile care o compun, în consecinţă avem de-aface într-adevăr cu o structură existentă; dar, în acelaşi timp, mişcarea permite indeterminării să modifice poziţia în strucutră a undelor de formă şi numai putem vorbi decât de o iluzie a unei realităţi manifeste.

Am spus-o de mai multe ori, şi probabil am s-o  repet de câte ori voi considera necesar: nu sunt un om de ştiinţă şi nu mă interesează în mod deosebit comportamentul corpurilor fizice. Sunt un eseist, în consecinţă sunt interesat dacă între corpurile fizice şi noţiuni există legături subtile care să remarce modul în care acestea intră în logica judecăţilor. Sunt interesat să înţeleg în ce fel o variabilă a noţiunii contribuie la elaborarea unei variabile a judecăţii. Dar, lucrul cel mai important este să înţelegem cât de mare este coeficientul de influenţare a judecăţii de către atributele noţiunii în opoziţie cu calităţile obiectului fizic. Mişcarea face să existe decalaje între substanţialitatea obiectului fizic şi cea a noţiunii, ceea ce influenţează relaţia obiect fizic-noţiune. Nu am comportamentul omului de ştiinţă, care se preocupă să lărgească suprafaţa de acţiune a unor legi sau teorii, unele  deja definite, altele proaspăt elaborate. Înclin să cred, fără să pot aduce dovezi, că orice entitate a fiecărei realităţi manifeste are modul specific prin care întregeşte structura Fiinţării. Nu este de fel necesar să te dedici, să devii o entitate specifică, într-un raport particular cu elementele structurii care te înglobează. Nu trebuie pentru că eşti dedicat şi că eşti o entitate specifică, cu funcţii specifice. Structura din care faci parte este stabilită de diferenţe de potenţial, de nevoi, şi de lipse, adică de funcţii care caracterizează mişcarea şi forma acesteia. Nici una dintre aceste funcţii nu caracterizează o mişcare rectilinie, sau circulară, ci toate sunt caracteristice mişcării ondulatorii, cele care care pun în circulaţie continuă legături gravitaţionale. Este foarte posibil ca, Legea Atracţiei Universale a lui Newuton să existe în infinite forme specifice care să definească orizonturile prin care trece materia silită de forţa mişcării.  În general, un cetăţean civil, care se preocupă de mecanica cercetării ştiinţifice, a făcut o pasiune din asta, crede că scopul acesteia este acela ca teoria nouă să desfiinţeze o lege sau o teorie veche, folosind o logică cât mai asemănătoare  celei de  care s-au folosit şi predecesorii. Astfel, cred ei, ne vom bucura de binefacerile progresului. Ori,  savantul nu este de fel preocupat de a desfiinţa un principiu, o teorie sau o lege mai veche, ci de a le lărgi spectrul de acţiune, astfel ca treptat întreaga materie să fie  definibilă prin relaţiile şi raporturile enunţate de o singură teorie, principiu sau lege în termenii unei formulări matematice cât mai succinte.   Aspiraţia supremă a omului de ştiinţă este să se ajungă ca o singură teorie să poată descrie întreaga ordine a lumii universale într-o definiţie determinabilă în câteva simboluri matematice.  Exemplu cel mai concludent este cel al Teoriei Relativităţii Generalizate a lui Eistein, care nu şi-a dorit să înlocuiască Legea Atracţiei Universale a lui Newton, ci să-i adauge noi nivele de autoritate. Faptul că Teoria Relativităţii Generalizate – în consecinţă şi Legea Atracţiei Universale – nu au capacitatea de a defini comportamentul materiei la nivelul mecanicii quantice, nu stârneşte nimănui ambiţia de a anula cele două legi, ci de a descoperi-o pe aceea care să izbutească si acest lucru. Această aspiraţie îl determină pe savant să trudească neîncetat pentru a defini cu cît mai multă exactitate comportamentul detaliilor din structura obiectului-fizic, şi a evoluţiei acestuia. Pare-se că, un asemenea comportament este necesar şi pentru a lărgii capacitatea de comunicare a noţiunii. Legătura dintre obiect fizic şi noţiune se găseşte constant sub presiunea mişcării care modifică raporturile dintre calităţile sau atributele celor două categorii, deci a categoriilor însăşi. Teoria relativităţii restrânse ne dovedeşte că, atât obiectul-fizic, cât şi noţiunea se comportă ca un spectru, iar legăturile sunt stabilite între fascicole de  unde de diferite lungimi de undă care răspund unor diferenţe de potenţial ce se produc în spectrul respectiv. Universul – în totalitatea lui – se comportă ca o structură în care informaţiile se transmit  în funcţie de specificul undei şi prin transformare.

Tot ce am afirmat în cele de mai sus poate fi acuzat a fi doar speculaţii, şi este foarte uşor să şi dovedeşte acest lucru atunci când refuzi să priveşti Universul ca fiind o entitate unitară, cu o substanţialitate  determinată supusă continuu mişcării în toate expresiile sale, cu un scop unic: continuitatea materiei. Dacă ne hotărâm să acceptăm că, atunci când vorbim de continuitatea materiei, aceasta este obligată de propria sa condiţie să-şi modifice mereu starea; din această postură, noţiunea este tot atât de materie ca şi obiectul-fizic

Departe de a fi la fel de spectaculoasă ca  aceea a unui savant creativ, contribuţia unui eseist – care se rezumă doar la semnalarea modului cum se lărgeşte  spectrul de înţelesuri ale unei  noţiuni,  pe măsură ce efectele atributelor realităţii manifeste sunt mai subtile – are şi ea rolul ei în formarea noilor judecăţi despre condiţia materiei. Mai mult, evidenţierea relaţiilor dintre înţelesurile noţunii şi atributele obiectului fizic, îl ajută pe savant să sesizeze direcţia de mişcare a materiei, atât în relaţie cu ea însăşi, cât şi cu Fiinţarea. O legătură mai directă şi mai aplicată între funcţiile noţiunii, pe care eseistul le depistează în relaţiile lor tot mai subtile cu obiectul fizic şi calităţile acestuia pe care le determină savantul, poate că ar scurta drumul spre nivelele şi mai profunde ale realităţii manifeste; nivele care există într-o condiţie apriorii în realitatea pură (ca să folosim o formulare kantiană), dar care au nevoie de apariţia unor înţelesuri ca să le pună într-o realitate practică (folosind o aceeaşi formulare). Nu cred că realitatea practică conferă fiinţare, ci mai degrabă aduce obiectul fizic într-un nivel intermediar capabil că să-l pună în funcţii mai uşor adaptabile unui  parcurs provocat de o diferenţă de potenţial. Noţiunea este instrumentul cu care mişcarea iniţiază înlănţuirea de spectre din care în final se va obţine o formă, e drept tot atât de instabilă ca şi lanţul de spectre  care o iniţiază. Legăturile dintre obiectul fizic şi noţiune urmează un traiect care produce subtilizarea amândurora, preparându-le astfel pentru trecerea într-un nou nivel al fiinţării. Necontenita mişcare, odată cu întreg interiorul, ca şi cu întreg exteriorul formei, pune contemporaneitatea într-o reală dificultate pentru că,  atunci când se în-fiinţează, o noţiune are un conţinut mai degrabă sărac, schematic, care nu poate pune în relaţii adevăruri, temeiuri, termeni etc. cu un grad crescut de subtilitate. Începutul în-fiinţării noţiunii, privită de la distanţa ultimului nivel al structurii de orizonturi, reprezintă un miez sărac în sensuri şi înţelesuri, dar care are capacitatea de a produce relaţii cu elementele ce vor deveni următorul orizont.

Legăturile dintre diferitele hierofanii, despre care Mircea Eliade vorbeşte şi care menţin substanţialitatea sacrului de-a lungul istoriei sunt influenţate de modificările pe care faptul istoric în desfăşurarea lui profană îl produce în evoluţia sacrului. Substanţialitatea fiecărei entităţii – în consecinţă şi a sacrului – evoluează din propriul său sine şi aduce modificări tuturor valorilor conţinute. Suma modificărilor caracterizează particularul unui moment istoric, sau al altuia. De la un caracter profan la un puternic conţinut religios şi până la dizolvarea acestuia din urmă în funcţii sociale,  legăturile dintre elementele substanţialtăţii pot fi considerate un barometru suficient de sensibil, pentru a ne arăta  că sacrul are forţa, mai ales  dincolo de religie, de a impune contemporaneităţii o anume coerenţă particulară, de cele mai multe ori reflectată în tabloul fenomenologic al istoriei. Tablou, de cele mai multe ori controlat, de energii a căror mecanică rămâne ascunsă în momentul exprimării. Raportul natural-supranatural pe care-l reprezintă religia unui moment istoric caută să producă modificări în evoluţia profanului, dar rezultatul real este că, în multe din acţiunile sale de asimilare, religia însăşi se modifică. Substanţa venerării resimte presiunea profanului,  determină specificul particular al substanţei sacrului şi influenţează mişcarea tuturor formelor din întreg teritoriu. Sunt două precizări care trebuiesc făcute: prima ar fi că, fiecare moment istoric defineşte o anume imagine particulară a religiei, armonizată evoluţiei profanului prin îndepărtrea, dar şi, mai degrabă, apropierea de acţiuni ale acestuia, substanţa religioasă îşi modifică mecanica sinelui căutând pârghiile cele mai eficiente pentru a slăbi coerenţa profanului. Savanţii care caută să studieze fenomenul, să-l descrie şi să-i stabilească regulile, ne aduc o imagine care pare statică şi valabilă fie pentru momentele din trecut, fie pentru cele viitoare. Doar că, o astfel de desprindere din lanţul cauză-efect, înstrăinează religia de ea însăşi şi slăbeşte efectul sacralităţii religioase; o a doua precizare ar fi că, religia nu este doar dezvoltarea unei epifanii, ci şi asimilarea realităţilor profane (un exemplu ar fi modul în care Apostolul Pavel a căutat mereu metode de a converti spiritul profan al timpului ) care se structurează prin termeni ai sacrului determinând  mişcări pe o axă a valorilor sociale, apropiindu-i sau depărtându-i de teritoriul religiei. Momentele timpului istoric tind să se manifeste ca un întreg, fiecare înglobând elemente ale sacrului, deopotrivă cu cele ale profanului, din mişcările lor rezultând fondul materialităţii respectivului moment. Cei care se află captivi în corpul material al unui anume punct din istorie au dificultăţi în a percepe corect anatomia intimă a întregului, cum dificil este să fie percepută anatomia structurii care se formează continuu într-un Uivers,  dar mai ales natura şi modul cum acestea intră în relaţii cu alte structuri care îndeplinesc condiţia de întreg. Într-un Univers tridimensional, fiecare întreg îndeplineşte condiţia de  origine, ceea ce indică faptul că fiecare punct aflat între cele trei planuri ale spaţiului  porneşte de la o virtuală origine, spre o evoluţie care este mai degrabă condiţionată de relaţiile cu celelalte entităţi decât de propriul fiind,  în consecinţă un Univers trebuie să fie atât virtual cât şi conctert pentru a fi capabil să întreţină raporturi cu celelalte  virtuale origini.  Întrebarea care se impune este; până la ce nivel o origine virtuală poate forma Universuri?; precum şi, până la ce nivel un Univers poate rămâne coerent cu el însuşi? Sunt întrebări care necesită suficientă bărbăţie pentru a opera cu instrumente care să surprindă relaţia dintre sacru şi profan în ipostazele de dincolo de orizonturile definite deja. Adică în teritoriile în care indeterminarea ne lasă fără noţiunile cu care obişnuim să producem judecăţi. De cele mai multe ori evităm să abordăm aceste teritorii ca pe unele care ar aparţine vreunei realităţi manifeste, sau să le includem într-o realitate cu un caracter puternic abstract în care ne putem descurca doar apelând la arhetipuri. Se dovedeşte astfel că, dincolo de cunoaşterea prin simţuri, care să ne sprijine în elaborarea unei axiomatici pe care să sprijinim structura teoretică a realităţilor, nu am format obişnuinţe de a opera cu termeni care să caracterizeze abstractul. Arhetipul pare a fi ultima graniţă până la care am îndrăznit să ajungem şi asta pentru că, termenul ne oferă suficientă libertate de a produce simboluri fundamentale cu funcţii suficient de elastice. Ca atare atât profanul cât şi sacrul au zone active, creative, zone care produc funcţii, ştim că aceste zone există,  dar  nu suntem  în stare să le cuprindem în cunoaştere. Cel puţin, până la acest moment nu s-au făcut eforturi decisive în acest sens. Putem spune că ne-am străduit să evităm deschiderea unei astfel de cutii a Pandorei. Despre existenţa unei  asemenea stări de prudenţă, Henri Bergson face următoarea apreciere :”Legea fie că este fizică, socială sau morală este, pentru marea majoritate, un comandament. Există o anumită ordine a naturii care s-ar traduce prin legi, faptele « vor asculta» de aceste legi spre a se conforma astfel ordinii respective. Savantul însuşi se abţine cu greu să nu cadă în păcatul de a nu considera că legea « prezidează» faptele şi prin urmare le precede asemenea Ideii platoniciene.” Citind afirmaţia lui Bergson trebuie să fii de acord că există oriunde am fi, în natură sau în societate, o ordine derivată din sensul mişcării. Ori, acest sens al mişcării – pentru noi – este constituit, fie din elementele sacrului, fie din cele ale profanului, dar niciodată din amândouă până în profunzimea esenţelor lor, tocmai pentru că declarăm  vizibilă această legătură între lege şi act. O astfel de interpretare face ca realitatea să pară împărţită în cel puţin două părţi, fiecare determinând un teritoriu. Relaţiile dintre cele două teritorii sunt deocamdată marcate  mai degrabă de confuzie şi nesiguranţă. Dar nesiguranţa provine din incapacitatea noastră de a  caracteriza temeinic  elementele fiecărui teritoriu, de a izbuti să le definim în termeni coerenţi cu propriul lor conţinut. Este foarte posibil, ca toate aceste stângăcii să pornească de la faptul că nu judecăm existentul ca fiind un întreg, ci îl judecăm în părţi de cele mai multe ori socotindu-le opozabile. Judecând realitatea dintr-un asemenea punct de vedere, fie desconsiderăm anumite aspecte, fie le interpretăm eronat. Mai mult, realitatea manifestă respectă ritmul schimbării pe care i-l impune mişcarea, şi astfel, parte de elementele care au intrat în joc capătă un aspect axiomatic, tratate fiind ca atare. Judecăţile ulterioare produc temeiuri care nu sunt derivate din realitatea manifestă, ci din distorsiunea la care s-a ajuns, iar contemporanitatea va deveni captivă într-o mişcare a diferitelor proporţii de adevăruri. Istoria omenirii este dominată de tendinţele generate de cele două părţi ale realităţii care au fost cele mai vizibile, cea a Ideii şi cea a Materiei, şi chiar dacă, pe măsură ce ne apropiem de prezent devine tot mai evident faptul că avem de-a face cu părţi ale unui întreg şi că în mod natural între ele trebuie să existe relaţii complementare, continuăm să le tratăm ca uităţi opozabile. Astfel, transformăm sacrul într-o unitate opozabilă profanului, iar toate zonele sensibile dintre cele două teritorii devin expresii ale supranaturalului. Dacă am ţine cont de judecata lui Hegel: “Adevărul poate fi cunoscut în moduri diferite, şi modurile cunoaşterii trebuie considerate doar ca forme. Astfel, adevărul poate fi cunoscut, desigur, prin experienţă, dar această experienţă este numai o formă. În experienţă importă spiritul în care abordăm realitatea.” – am izbuti , poate , să ne apropiem de instrumentele prin care experienţa devine o imagine a întregului.  Cu atâ mai mult cu cât, fiecare cunoştinţă intră în conştiinţă, mai întâi sub forma unei noţiuni al cărei conţinut este direct cependent de numărul de relativă care se raportezază la ea. Abia apoi devine capabilă să se transforme într-o parte a unei judecăţi participantă într-o structură informaţională. Vorbim despre o structură extrem de complexă şi subtilă, aflată continuu în mişcare, fapt care îi imprimă caracterul de a se supune întotdeauna doar parţial conoaşterii, formei imobile. Ori, multe dintre definiţiile despre realitatea absolută sau relativă, în aceeaşi măsură, aflate în circulaţie, au pretenţia să fie definitive, să fixeze odată pentru totdeauna o imagine anume despre existent, o imagine care în clipa imediat următoare însă s-a schimbat deja, antrenând după sine modificarea întregii structuri. O teorie ca cea a Relativităţii Generalizate a lui Eistein este greu de admis, tocmai pentru că tratează despre relaţia mişcare-schimbarea de formă. Nu numai că doi subiecţi care observă un fenomen în timpi imediat următori, observă momente diferite ale acesteia, dar, aceiaşi subiecţi, în acelaşi timp, dar în puncte diferite ale unui spaţiu observă aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen, ceea ce produce în conţinutul acestuia moficări în sensul îmbogăţirii sale. Îmbogăţirea n-o produce, însă, subiectul, ci relativul  În consecinţă, despre raportul sacru-profan şi relaţiile degajate de un asemenea raport, ar trebui să ne îngrijim să inventăm astfel de instrumente cu care să putem caracteriza evoluţia şi nu momentele, continuitatea mişcării în logica ei. Poate că atunci am izbuti să înţelegem că multe din atributele, pe care le trecem în contul supranaturalului sunt doar părţile vizibile ale unui parcurs care au în ascuns un număr oarecare de relativi ce concură la vizibilitatea acelui moment, ca şi la defiinţarea lui ca entitate în sine. Dintr-o astfel de viziune, cunoaşterea nu poate fi definită ca fiind o sumă de informaţii din existent, ci mecanica care ne ajută să punem în relaţii diferitele informaţii din timpi şi nivele diferite. Adică acele informaţii capabile să înfiinţeze temeiuri şi adevăruri despre şi pentru a fi. Ceea ce înseamnă că Platon are dreptate şi realitatea concretă şi absolută este Ideea  –  înaintea, în timpul şi după toate realităţile manifeste. O realitate manifestă poate fi definită acea realitate despre care avem impresia că se află într-un moment de stabilitate, chiar dacă, în ascuns, există zone  în care mişcarea deja a schimbat temeiuri şi adevăruri. Iar afirmaţia care vine din înţelepciunea orientală şi susţine că: „Tot ce există, există în relaţie cu altceva, se sprijină pe altceva şi nu există decât în virtutea acestei relaţii. Din cauza acestei relaţii care este suportul indispensabil al existenţei lor, indivizii şi toate celelalte lucruri nu au o esenţă proprie. Sunt produse a căror existenţă se datorează întâlnirii şi coexistenţei unor cauze; nu sunt nici autogene; nici autonome şi, în consecinţă, nu sunt decât nişte nume care acoperă o vacuitate de realitate intrinsecă.” – defineşte relaţiile dintre diferitele orizonturi ale raportului sacru-profan în toată profunzimea structurii  pe care o  reprezintă realitatea manifestă. Cele două teritorii îndeplinesc funcţii care se ivesc din modul în care mişcarea pune în relaţii diferite elemente ale realităţii manifeste. Putem vorbi despre obiecte, sau obiecte care se află în evoluţie într-un anume nivel al structurii, despre funcţii, sau funcţii care se află în evoluţie înaceleaşi nivele ori în altele, sau putem vorbi despre funcţii care abia se nasc, şi care urmează să înfiinţeze forme. Toată dinamica acestor acţiuni pe care mişcarea le ordonează este decisă de gradul de gravitate a acestor funcţii. Diferenţa de potenţial este o funcţie care întreţine un dezechilibru permanent în urma căruia elementele materiei sunt puse în relaţie, gravitatea diferenţei de potenţial hotărăşte viteza mişcării, amploarea, volumul etc., la fel se întâmplă cu lipsa, sau cu nevoia, funcţii care impun diverse forme ale mişcării. Legea Gravitaţiei a lui Eistein evidenţiază faptul că elementele materiei nu sunt participantele unui proces datorită unei voinţe, ci datorită existenţei. Un corp anume există în urma unor caracteistici care pot fi socotite semne pe care acesta le transmite în mediu (volum, greutate, mărime, compoziţie etc.), el nu  intră într-o relaţie printr-o decizie, ci printr-o funcţie cum ar fi diferenţa de potenţial, sau lipsa, sau nevoia, adică funcţii care produc mişcarea. Aşa cum un corp deformează spaţiul şi timpul în funcţie de greutatea sa, astfel creând premisele optime de a rămâne în mişcare, iar pentru ca aceste premise să devină particulare este nevoie de o anume masă şi doar de aceea; diferenţa de potenţial, sau lipsa, sau nevoia crează condiţiile pentru ca relaţiile dintre diferitele corpuri aflate într-o anume zonă a Universului să se ordoneze în funcţie de factorii obiectivi ai realităţii manifeste şi să devină relativii acestei realităţi. Poate că cea mai importantă funcţie a Teoriei Relativităţii Generalizate este evidenţierea spectrului de funcţii pe care le presupune mişcarea, funcţii care ordonează relativii unei anume realităţi manifeste. O funcţie care devine activă, se transformă într-o funcţie specifică, valabilă numai să pună în mişcare un proces particular. Dar, toate aceste acţiuni ale Universului nu se produc cu intenţie, ci dintr-un proces de transformarea din general în particular, care particular va participa la înfiinţarea unui nou nivel ale generalului, tocmai prin condiţiile create de diferenţa de potenţial, de  lipsă sau de nevoie. Într-un mediu în care diferenţa de potenţial crează o zonă de minim şi una de maxim, vor fi întrunite condiţiile de naştere a mişcării, iar corpurile se vor ordona în condiţiile datelor lor specifice, relaţiile dintre ele vor fi la rândul lor dependente de aceste date. Diferenţa de potenţial nu se naşte cu intenţia de a crea o astfel de ordine, ci ordinea se înfiinţează ca urmare a acelui specific datorat diferenţei de potenţial. Nu există o intenţionalitate sau un scop, ci doar o ordine. Ca atare, sacrul sau profanul, la rândul lor sunt teritorii lipsite de intenţionalitate, în conseciţă definibile prin funcţiile înfiinţate de diferite atribute pe care le înfiinţează mişcarea.