Feeds:
Posts
Comments

* * *

Încep să înțeleg că, pentru a ne orienta în realitate și a percepe straturile prin care ar trebui s-o traversăm, ar trebui să fim ceva mai atenți la temperamentul scriitorilor din istoria omenirii pe care ne place să-i ținem aproape de suflet. Nu opera lor în sine ne poate releva acele cote ce indică poziția stratului despre care vorbeam. de multe ori, opera în sine ne poate deruta. Atunci când ne gândim la Voltaire, sau Diderot, sau Descartes, și căutăm mizul operei, constatăm că ei au fost preocupați de mișcările ordinare ale normalului, de ondulațiile pe care acesta le face lângă ființa noastră. Înaintea lor, gânditori ca Trismegistul, Pitagora, Socrate, Platon, Zenon, Aristotel se pierdeau în ceea ce astăzi ne par a fi hăurile fără de sfârșit ale Universului. Pentru ei însă, totul era un soi de structură mărită, așa cum ar fi una văzută prin microscop. În consecință,la nivelul microscopului era o iluzie, dar la nivelul minții se comporta ca o structură normală. Doamne!, stau uneori și mă gândesc că, ori Universul se dilată peste măsură, ori noi ne micșorăm în același fel. Oricum ar fi fost, și aceștia erau preocupați de lucrurile ce țin de starea normalității ordinare. și tot așa până la divinul Hegel care ne-a arătat că ființarea este o structură pe care o poți străbate până la cele mai subtile detalii. Mai mult, că ea, ființarea, te călăuzește și te îndrumă să atingii detaliile, unul după altul. El însă a fost înzestrat și cu darul de a ni le descrie cu o obiectivitate neomenoasă, de a le surprinde în mecanica lor celestă.
Lângă toți acești oameni, au mai existat însă și cei pentru care normalitatea ordinară a realității era plictisitoare. Rabelais, Villon, Edgar Poe, Saint Exupery, Lewis Carroll și lista nu cred să aibă afârșit, pentru că ar trebui să mai trecem prin poeții arabi, prin povestitorii orientali, prin artizanii filigranului care sunt japonezii ca Hokusai, sau prin șiretenia chinezilor care știau să pară că nu spun de fel ceea ce spuneau de fapt. Toți aceștia, se ridicau dimineața din pat, dădeau drumul imaginației și-o alungau peste toti coclaurii existenței, din când în când aceasta se întorcea și le spunea câte o mică poveste. Asta era tot.
De ce am ținut să vă spun toate astea? Pentru că, privindu-i un timp pe ei, nu ca scriitori, ca artiști, ca oameni de cultură, ca oricum ați vrea voi. Ci ca semeni! Doar ca semeni! Să-i priviți așa, apoi să vă uitați la voi și așa să înțelegeți toate nefăcutele pe care le acuzați. Nu sunt nefăcute, oameni buni, ci sunt acele acțiuni, care abia ele sunt conștiente de ele însele și au capacitatea de a se acorda cu ființarea. Că, de cele mai multe ori, nu se acordează cu ceilalți oameni, asta-i altă poveste..

Advertisements

* * *

De fiecare dată când sunt obosit, confuz, plin de lehamite, îmi spun:”astăzi n-am să scriu nici un cuvânt” dar, în clipa următoare îmi aduc aminte de afirmația lui Mircea Eliade, care spunea într-un eseu că munca a fost desacralizată în momentul în care a fost transformată într-un produs și a fost vândută. Din momentul acela și până astăzi au avut loc mutații subtile, ce au transformat complet conținutul noțiunii muncă. Iar asta a făcut ca atitudinea față de actul în sine al muncii să devină de nerecunosut. Eu nu sunt eseist, pentru că mă plătește cineva care m-a abilitat în felul acesta, lipind pe mine eticheta eseist, ca să mă poată deosebi de un alt slujbaș. Eu scriu pentru că am o anumită atitudine față de “întâmplările” din arena socială. Mă uit în urmă, până hăăăăt departe în istorie, le compar cu alte întâmplări, iar diferențele îmi spun anumite lucruri. Despre lucrurile astea scriu, pentru a fi relevate. Ori, în societatea de azi rezultatele unei astfel de munci nu pot fi evaluate, pentru că nu știi pe care tipsie să le pui și câți marafeți să verși în cealaltă. Pe desupra cei care s-au abilitat să devină samsari într-o astfel de branșă sunt niște bieți oameni cumsecade care-și doresc să mănânce o bucată de pâine, dacă se poate, ceva mai albă. Internetul a introdus în ecuație un termen care a răvășit cu totul peisajul; și anume că toată lumea poate să scrie și nimeni nu trebuie să citească. Pe timpuri, dacă mergeai și cumpărai o carte, o citeai parțial sau în întregul ei, măcar de dragul banilor. Acum nu mai există această ecuație, cauza pentru care citești un lucru sau altul este cu totul alta și departe de zona sacrală. Ne-am îndepărtat cu totul de zona sacrală, chiar dacă facem cruci este cruci, aprindem lumânări și ne închinăm icoanelor. Asta nu are nimic cu spirtul sacru ci doar cu forma ritualului.
Nu știu, și nici nu îndrăznesc să judec cum este acest lucru; este mai bun, este mai rău, este periculos, va duce la o schimbare care să însemne ceva radical. Habar n-am! Ceea ce pe mine mine mă îmboldește este dorința de a păstra legătura mea cu sacrul. Pentru mine munca pe care o fac zi de zi este sacră și fiecare sincopă mă costă pe mine, mă îndepărtează de spiritul universal. O!, nu lăsați frâu liber imaginației și nu credeți că-mi consider scrierile universale. Nici vorbă! Nu judec ceea ce scriu, pentru că nu e treaba mea. Ar trebui să fie niște oameni care să facă asta, dar nu sunt. Mai bine spus nu mai sunt, pentru că și pe ei i-a liberalizat internetul. Am momente în care mi-ar plăcea să discut cu cineva teme care s-au degajat din ceea ce scriu, să dezvoltăm un spirit socratic, să ne amintim de modul de a fi a lui Pitagora, Zen, Leibnitz, Eistein sau nemuritorul Hegel. Răspunsul pe care-l primesc de fiecare dată este: “Mai bine ai scrie ceva concret. Chestiile astea nu le citește nici dracu’!” Ei, vezi, aici se greșește; rolul meu este să le scriu nu să le contabilizez!

* * *

Când intri pentru prima dată într-o cameră, iar pe unul dintre pereți vezi un tablou, impresia ta este că realitatea este: camera aceea cu acel tablou. Ceea ce este fals, pentru că, adevărata realitate este peretele de sub tablou, pe care tu nu-l vazi, și ca atare nu acționează asupra simțurilor tale; nu crează percepții, în consecință nu intră în contact cu conștiința. O astfel de relație se produce cu foarte multe alte momente ale existenței, în care realitatea ascunde realitate. Cel mai subtil moment, însă, este acela în care ne ascundem realitatea prin raționament. Ne-am obișnuit să căutăm “o scurtătură” în cunoaștere, nu mai permitem conștiinței să intre în contact cu percepțiile create de relațiia dintre simțuri și obiectele realității, ci construim raționamente prin care presupunem că am ajuns la un anume obiect. De fapt, acela este tabloul de pe perete, de cele mai multe ori. Mă uit în jurul meu, discut și ascult, în cele mai multe cazuri am de-a face cu raționamente care se depărtează – uneori – periculos de realitate, mai ales pentru că multe din obiectele care susțin raționamentul nu sunt altceva decât rezultatul altor raționamente. În asemenea cazuri, nu numai că realitatea ascunde o altă realitate ci face ca aceasta să se piardă. Nu mai știm sub nici o formă câte obiecte ascund sub ele realități care, la rândul lor ascund realități. E un joc teribil de periculos pentru că nu mai avem de-a face cu o iluzie, care să poată fi spulberată, ci cu o simbolistică plină de obiecte concret definibile, dar lipsite de conținutul cu care le credităm.
Nu-mi place jocul acesta, ce să spun?, nu mi se pare de loc ceea ce s-ar numi “un joc al minții”. Acuma este adevărat, nici prea inteligent nu sunt să pot susține astfel de construcții. Probabil că de aceea toată viața mea am fost atras de simplitate și mi-a plăcut mai degrabă camera fără tablou, decât camera cu tablou. Țin minte că, în copilărie, tatăl meu avea o plăcere deosebită să refacă tot felul de situații din copilăria lui. Mi se păreau lipsite teribil de savoarea pe care o aveau situațiile copilăriei mele. Cu siguranță, fiecare generație trece prin așa ceva, doar că sunt din ce în ce mai puțini, cei care, atunci când devin maturi, izbutesc să spargă crusta și să ajungă la miezul delicios al simplității înaintașilor, acolo unde simbolurile devin arhetipuri. Și totuși, secretul realității în asta constă; în a te uita dincolo de tablou, la peretele alb și curat de sub acesta. Nu trebuie să fie asta viața ta, ci modelul gândirii.

* * *

Am afirmat, și voi continua să afirm – împotriva tuturor matematicienilor, fizicienilor, geometrilor, geografilor, într-un cuvânt împotriva cele mai mari majorități de savanți – că Universul este o entitate lipsită de dimensiuni. Dimensiunile fac parte din natura categoriilor care ne ajută pe noi, cei ce ființăm în nivele limitate să ne orientăm. Noi suntem cei care avem nevoie de dimensiuni, pentru a ne raporta. În ceea ce-i privește pe oamenii, poate că în adâncul timpurilor, atunci când precipitația materiei a adus în existență vegetalele, să fi avut capacitatea de a ne orienta după alte modele decât cele pe care le propun dimensiunile, modele care au mult prea multe nejunsuri după gustul meu. Și peste toate alea, ne fac să pierdem din firescul și curățenia altor mijloace de orientare. Intervalul este unul dintre acestea. Noi îl privim ca pe o dimensiune, îl limităm pentru că așa ne-a obișnuit Euclid, care, în multe momente se anulează pe sine. “Între două puncte se află o infinitate de alte puncte”, spune el și tot ce se cheamă dimensiune dispare. Intervalul, în schimb, ne arată că seria de praguri care-l instituie nu se naște și nu dispare niciodată. Vegetalele știu să se orienteze într-o astfel de natură, lumea lor este cu mult mai adecvată infinitului ca a noastră. Noi ne dorim mereu să punem un capăt, ne place să avem mereu câte un început. Continuitatea este o stare teribil de dureroasă pentru noi, și pragurile ei, le preferăm finaluri, în loc să le socotim stări ale intervalului.
Puțin îmi pasă, de explicațiile docte ale oricui, explicații prin care se caută a mi se arăta că totul este o suprapunere de dimensiuni, că structurile i-au naștere doar așa. Atunci când, de dimineața până seara, și de seara până dimineața îți limitezi ființarea prin mijloace ce cauți să devină tot mai sofisticate, așa pare. Pe măsură ce pierdem din rafinamentul pe care intervalul ni l-a revelat odată cu Păcatul Originar, ne îndepărtăm tot mai mult de capacitatea de a sesiza formele ce se nasc din ele însele în cele mai diverse direcții, rafinând necontenit naturile materiei. Mă sperie gândul că nu contenim să vulgarizăm, iar vulgarizarea nu înseamnă altceve dacât sărăcie, iar sărăcia nemișcare. Nu faptul că nu am este potrivnic, ci faptul că nu izbutesc să mă mai mișc, să mai vibrez, la aceeași amplitudine. Intervalul se reduce, iar lumea crește în diensiuni, dar scade în capacitatea de a ființa.
Dragi semeni ai mei, n-o să mă puteți sub nici o formă să mă aduceți în condiția voastră, din două motive:
1. Pentru că sunt prea bătrân, și voi pleca acuși pe calea lipsei de dimensiuni:
2. Am fost toată viața îndrăgostit de intervalul ce sunt, am vibrat sub forma aceasta, izbutind să-mi revelez multe din pragurile ce mi-au stat în cale. Altele mi-au rămas ascunse, dar sunt convins că mi se vor arăta în noua formă ce voi fi.

* * *

Toate religiile din lumea mare, fie cele care s-au dizolvat în materia istoriei, fie cele care sunt în funcție încă, au pus la baza ideologiei propovăduite, relația onestă cu divinitatea. Fie că vorbim de religia plină de forță a Egiptului Antic, fie de cea olimpiană a Greciei, de religiile dominate de spiritul războinic al nordicilior sau al migratorilor.; către Dumnezeu – oricare ar fi fost numele lui – trebuia să te îndrepți cu onestitate. Trebuia să ai grijă ca spiritul tău să fie curat, așa cum îl reflecta conștiința ta. Nimic din atitudiile pornite din oportunism, slugărnicie, obediență, supunere – mai ales supunere – nu are valoare în relația cu diviitatea. Ea, relația, trebuie să oglindească specificitatea ta, cea care contează în Univers, pentru că vibrațiile onestității exprimă exact valorile pașilor noștri în armoie cu marea vibrație a Uiversului. Suntem aparținători ai acestuia, ca atare avem datoria să-l respectăm și pentru asta, în relația cu el trebuie să fim onești, Că a fost creat de o divinitate, că s-a născut dintr-o cauză naturală, rezultatul este același; la data la care vorbim suntem aparținătorii unei structuri care funcționează în baza onestității componentelor sale. Așa că, nici Dumnezeu, dar nici Universul nu-și pot permite să accepte tot ceea ce scapă onestității. Între noi, entități de aceeași valoare, sau de valori apropiate, putem să ne comportăm cum vrem, oricum rezultatele comportamentelor noastre nu pot scăpa dincolo de limitele fiindului.Pentru aceasta există perisabilitatea, pentru ca totul să fie dizolvat, să nu existe mai mult decât e necesar să creeze o iluzie. Odată consumată, iluzia lasă loc extinderii, fie unei alte iluzii, fie onestității, care-și poate permite să aștepte oricît pentru ca iluziile să se consume una pe alta. Când vorbim despre iluzii, la astfel de forme ar trebui să ne referim, ele sunt cele ce ne înșeală să ne împing să ajungem în eternitate fără nici o fărâmă de bogăți la noi. celebra expresie: “în mormânt nu iei nimic cu tine” este și nu este adevărată. Este, pentru că într-adevăr în mormânt nu iei nimic cu tine, nu este adevărată, pentru că, spiritul tău păstrează toate bogățiile pe care a putut să le adune în existență. Dar aceste bogății au fost hotărâte de conștiință și, cele mai multe dintre ele sunt atribute ale onestității. Acesta este motivul pentru care oricare divinitate ai invoca, trebuie s-o faci cu onestitate. Am foarte multe cunoștințe care au relații strânse cu divinitate de orice formă, dar foarte puține sunt în contact cu propria lor onestitate.

* * *

Calea!!! Iată un termen de o frumusețe și o profunzime lipsite de egal. Atâta vreme cât o să gândim Calea ca un drum, ca o potecă, nu vom face altceva decât să-i răpim din frumusețe și din înțelepciune. Atunci când o quantă străbate Universul două întrebări se cade să ne punem: ce-a fost ea înainte de a fi lumină? Și: ce-a determinat-o să devină lumină? Același lucru se cade să facem atunci când înțelegem că cineva, un semen s-a transformat în Cale. Pentru că, o Cale nu este ceva predestinat, ci ceva care se crează din materia ce se consumă cu acest scop. Ce-a fost acel semen înainte de a fi Cale? Ce l-a determinat să devină Cale. Nici o clipă nu trebuie să gândim că o Cale trebuie să fie ceva impresionant. De cele mai multe ori o quantă străbate Universul fără a fi sesizată. Calea nu devine Cale pentru a fi un exemplu, ci doar pentru a fi, adică a ajunge la acea formă de simplitate ce este esențială. Dar, pe de altă parte, ce știm noi despre esențialitate, în afara unor termeni pe care rațiunea îi folosește cu diferite scopuri precise și vulgare. Esențialitatea nu are scopuri, sub nici o formă nu are scopuri. Esențialitatea nu este o stare care să ne introducă într-o structură în care găsim un mumăr de termeni pe care-i definim importanți. Esențialitatea este un proces care crează din esența însăși a Creației, iar asta înseamnă că avem de-a face cu acel soi de proces care nu se termină niciodată, care este egal, ba poate fi bănuit că este ceva mai îndelungat decât eternitatea. Simplis Simplicitas, sau așa cum Aristotel vede așezarea contrariilor în aceeași matcă.
Noi, oameni timpului noastru suntem mult prea ocupați să explicăm avatarurile drumului pentru a mai putea sesiza că, de fapt, nu este nici un drum, ci doar procesul îndelung de a te transforma perpetuu pentru a deveni Cale. Și atunci, contrariile devin energiile care întrețin Întregirea, iar Calea se face esența, apoi esența esenței, și mai departe esența esenței, esenței, până când ia naștere Universul cel nou, care este și nu este totuna cu Universul pe care ne dorim să-l cuoaștem.

* * *

La începutul anilor ’90 părea să fie doar atitudinea justificată a unor personalități care-și doreau să fie așezate la locul lor normal, de unde să binemerite conform staturii lor. Pe măsură ce timpul trecea, apăreau însă semnele idolatriei, și deveneau tot mai evidente. Nu mai vorbea nimeni de binemerite, ci de gesturi concrete ce erau datorate unui ego sau altuia. În prezent, egolatria a devenit o pecingine care pătează tot ce atinge, e ca un soi de cancer de piele ce roade tot mai adânc și mutilează. Este firesc să apară și reacția inversă, adică tot mai multe glasuri să vorbească despre iubire. Doar că, important ar fi ca această iubire să nu fie asemănătoare cu cea care se consumă în spațiul social. De cele mai multe ori, aceea e o iubire cu năbădăi care sfârșește prost și în dureri. Ar trebui să ne raportăm la, iubirea ca o funcție ce pornește din Sine. Sau, ca să parafrazez cărțile sfinte, iubirea de “aproapele tău”, un soi de iubire sfântă, dumnezeiască, universală. Acea iubire care aduce tihna și – ceea ce este cel mai important – armonia. Sinele este depozitarul vibrațiilor care pot armoniza cu toate formele existentului. Să nu vă imaginați că Sinele este un soi de depozit uriaș în care vibrațiile sunt frumos aliniate pe rafturi în așteptarea momentului lor. Nu un astfel de depozit este Sinele, ci, mai degrabă, așa cum a remarcat Sheldrake despre ADN, un releu care poate oricând să activeze o vibrație cu care a fost în contact. În Univers,lucrurile nu se depozitează ca în spațiile comerciale, ele sunt în continuă mișcare, se activează sau se inactivează sub influența unor funcții care există în diversele entități ale materiei universale. Sinele este o astfel de funcție a conștiinței, nu este un organ și nu are o mecanică gestionată de o anume structură. Și iubirea vulgară îi datorează Sinelui momentele de funcționare deplină, atunci când subiecții înțeleg vibrațiile armonioase. Din nefericire, chiar și în aceste cazuri, egolatria destramă structura armonică. Odată instalată într-o comunitate, idolatria sfârșește cel mai adesea într-un dezastru general. Istoria omenirii a mai trecut prin astfel de momente, părea – la un moment dat – că memoria menține proaspete încă astfel de momente. Se pare, însă că ne înșelăm, iar Sinele noastru este încă departe de a putea crea relații cu vibrațiile unei iubiri universale.