Feeds:
Posts
Comments

Se vorbeşte tot mai frecvent despre faptul că Universul nu este o entitate singulară, şi că, de fapt, avem de-a face cu un număr neprecizat de entităţi care sunt legate, într-un fel oarecare, între ele, rezultatul fiind un multivers. Dar mai degrabă, într-un final, vorbim tot despre un Univers, unul care respectă principiul pitagoreic al lui Unu, şi astfel este în egală măsură şi Unitatea şi Întregul. Iată-ne, deci, aruncaţi de către savanţi în plină literatură ermetică Au trecut veacurile, s-au perindat felurite atitudini faţă de această literatură – de la intoleranţa Inchiziţiei, până la interesul pasional al unor persoane care s-au dedicat încercărilor de a pătrunde în tainele simbolisticii acesteia – şi rezultatul a fost că,  afirmaţii de o vechime istorică considerabilă, capătă aspecte contemporane, dar conţinutul pierde din forţa de altă dată.  Putem rezuma pomenind spusa lui Hermes Trismegistul către Asclepios: ” Dumnezeu nu are nume, sau mai curând le are pe toate, deoarece el este în același timp Unu și Întregul. Bucurându-se în veci de fecunditatea celor două sexe, el dă mereu naștere la tot ceea ce a avut intenția să procreeze.” Această zicere a Trismegistului este în opoziţie cu tot ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei atât cu religiile lumii, cât şi cu toate celelalte domenii ale gândirii. Şi religiile, ca şi ştiinţele, s-au îndreptat mai degrabă către Unu decât către Dumnezeu. Obsesia Originii a dominat spiritul tuturor formelor fie definite, fie definibile. Tot ce omenirea încearcă să dovedească tinde să capete atributele lui Unu şi produce o adâncă, din ce în ce mai adâncă dihotomie în propria sa substanţă. Şi, poate că ar trebui să mai precizăm un lucru: strădaniile  ştiinţelor de a pătrunde tot mai adânc în anatomia materiei, a mărit distanţa dintre  Unu şi Întreg. Fiecare element nou adus şi definit şi-a adăugat propria structură în axa Unu-Întreg, ceea ce a făcut ca imaginea să se complice; fiecare nou moment adăugat fiind suficient de bogat atât în certitudini cât şi în îndoieli, pentru a necesita un efort mai mare de înţelegere. Relaţia Unu-Întreg nu mai poate fi privită astăzi cu aceeaşi uşurinţă, având în vedere mulţimea elementelor care s-au adăugat continuu în anatomia acestei axe, elemente care au mărit distanţa dintre coordonatele cu care să se opereze. Unul a fost, şi va rămâne, un spaţiu al posibilului, un spaţiu care conţine atributele virtualităţii, un spaţiu androgin. Întregul, însă, este mai degrabă un spaţiu hermafrodit, el conţine atât organul sexual masculin, cât şi pe cel feminin, în proporţii care fac mai posibilă creaţia decât virtualitatea, şi care respectă legenda greacă ce stă la baza termenului. În opoziţie, mitul androginului vorbeşte de un spaţiu în care virtualitatea este elementul dominant. Cele două sexe existente oferă o potenţialitate virtuală, caracterizată prin armonie, iubire, desăvârşire, attribute care caută să-ţi împlinească virtualitatea. Cele două parţi ale androginului respect regula armoniei doar dacă – ele şi doar ele – vor reface Întregul. Orice altă combinaţie este corozivă.   Definiţiile folosite în terminologia modernă, pun aproape un semn de egalitate între cele două forme (adroginul, hermafroditul) ceea ce este inexact, pentru că androginul – purtătorul atributelor fecundităţii posibile oferă virtualitatea unor forme cu calităţi armonice, nu şi condiţiile creaţiei, pe când hermafroditul este constrâns de raportul dintre cele două organe la un orizont limitat, în care nu atributele armoniei sunt manifeste, ci acelea care se pot dovedi fecunde, capabile să creeze. Despre hermafrodit se poate afirma cam acelaşi lucru pe care Hegel îl afirmă despre Artist: “Artistul face deci în opera lui experienţa că el nu a produs o esenţă identică lui.” Afirmaţie valabilă şi despre Dumnezeu, a cărei creaţie nu-i este identică, ci mai de grabă  se datorează principiul fundamental al creaţiei, care nu va fi niciodată identică Creatorului. Universul respectă acest principiu, şi ca atare rămâne continuu în căutarea imaginii primordiale, fapt care impune materiei să-şi păstreze mereu natura creatoare. Sau, mai degrabă se poate spune că Universul este în egală măsură modul de a fi al lui Unu, dar şi al Întregului, al Unităţii, dar şi al lui Dumnezeu.

Preocupările vechilor învăţaţi pentru valorile generate de arhetip şi de simbolurile fundamentale generate din acestea (arhetipuri) a dat naştere unei literaturi deopotrivă ermetice, dar şi generatoare de simbolurile unei lumi care devenea din ce în ce mai previzibilă. Se poate spune chiar că, lumea previzibilă a dat naştere unei fascinaţii –; vezi tentaţia care l-a determinat pe Paracelsus să desprindă din corpul ermetic al alchimiei, ştiinţa previzibilă a chimiei. Procese asemănătoare au avut loc cam cu toate ştiinţele pe care le cunoaştem, toate s-au desprins din corpusurile complexe ale unor arte ermetice şi au asimilat instrumente şi tehnici ale previzibilului. De la statutul grupului restrains de învăţaţi care stăpâneau principii ale unicităţii, omenirea s-a îndreptat către tentaţia asimilării. În momentul de faţă există o preocupare obsedantă pentru asimilare, care împinge lumea mai degrabă către spiritual androginului, şi spre virtualitatea continuă decât spre unicitatea raportului între sexe a hermafroditului, cea care aproape impune creaţia. Spiritul creaţiei se pierde astfel undeva între aceste teritorii; cel puţin acel spirit legat puternic de arhetip şi de simboluri fundamentale. Asimilarea este calea care ne îndepărtează de arhetip şi de lumea care stă în spatele acestuia –  o lume cu totul imprevizibilă, caracterizabilă în egală măsură şi de atributele elementelor generalităţii, dar şi de cele ale particularului  -, a cărei logică a devenit aproape insesizabilă pentru noi. E greu atnunci să urmăreşti discursuri ca cele pe care le-au lansat spirite ca Pitagora, Zenon, Platon, Leibnitz, Eistein, Freud, Jung, Shaledreke etc. Este cu mult mai uşor să le treci în categorii ale lipsei de previziune, cum ar fi mistica şi să le îngropi, acoperindu-le sub termeni ai previzibilului. Mai mult, cum lesne se poate observa, încetul cu încetul dispare şi apetitul pentru astfel de preocupări, iar lumea se dezechilibrează şi pierde legături importante cu evoluţia materiei, în care, în acelaşi timp, imprimă acţiuni cu efecte al căror viitor nu-l poate prevedea. Pe de altă parte, având în vedere faptul că este foarte posibil ca gesturile care se nasc să se datoreze unor efecte ale căror cauze nu mai sunt sesizabile, tot ceea ce se întâmplă să se datoreze unor situaţii de tipul efectului Compton. Contrar aparenţei întreţinute de capacităţile noastre limitate de cunoaştere, materia universală în evoluţia ei amendează nenumăratele prejudecăţi care aparţin unor momente relative. Relaţiile ei – ale materiei – cu ea însăşi se modifică mereu şi se transformă în realităţi care, conform lui Kant sunt guvernate o lege fundamentală: „ Deci legea morală, de care suntem nemijlocit conştienţi ( de îndată ce formulăm maxime ale voinţei ), este aceea care ni se oferă mai întâi şi care, întrucât raţiunea o înfăţişează ca un principiu determinant care nu pate fi  dominat de nici o condiţie sensibilă, ba chiar este total independent de aceasta, ne duce direct la conceptul de libertate.” Ne place să credem că această „lege morală” este specifică omului, ceea ce este o eroare. Vorbim de o lege care se defineşte din modul de a fi al libertăţii şi este valabilă pentru toate formele materiei, pentru că întruneşte condiţiile ne-asimilării în primul rând. Conform „Legei moralei” nici un element şi nici o formă a materiei nu se asimilează, altfel încălcând principiul libertăţii; toate acestea (element, formă, corp, strucutră etc.) respectă relativitatea ca formă de guvernare. Atributele  materiei nu sunt caracteristice absolut, ci relativ, ca atare orice formă materială este neasimilabilă şi ca atare caracterizabilă, fie prin formula androgină, fie  prin cea hermafrodită. Proporţiile celor două sexe fixează particularitatea individului, dar şi elementele de virtualitae şi creativitate.

Mitul zeului androgin dezvoltă o simbolistică ce pleacă de la atributele elementelor sexuale în deplinătatea funcţiilor lor. Androginul conţine atât elementele masculine, cât şi elementele feminine, nu într-un anume raport, ci într-o anume relaţie. Fapt care implică toate acţiunile ce ţin de o astfel de stare de fapt: iubire, armonie, încredere, veneraţie, dedicaţie etc. Toate astea, aspre deosebire de ceea ce se petrece cu hermafeoditul la care raportul elementelor sexuale pot, sau nu, să devină creative. Pentru androgin nu creaţia este importantă, ci atributele plecate din relaţia elementelor sexuale. Unul devine dominant şi stă la baza simbolisticii care va caracteriza personalitatea zeului.

Pentru hermafrodit devine important acel element sexual care are capacitatea de a crea, acel element este punctul central al simbolisticii. Din el se va dezvolta o structură de simboluri caracteristică, cu mult mai asemănătoare geometriei generate de mişcarea neîncetată a materiei universale şi care caută mereu să devină previzibilă sau permisivă la acţiuni previzibile. Cele două structuri (androgină, hermafrodită) se construiesc pornind de la simbolurile fundamentale ale arhetipurilor esenţiale ale stării primordiale a materiei universale care, fie are un statut de inexistenţă, fie devine existenţă.

Pentru conştiinţele moderne – care au pierdut legăturile cu această zonă atât de fertilă a materiei, pe de o parte prin dezvoltare unei simbolistici a asimilării, pe de alta prin dilatarea distanţei,  înserând  structuri simbolice ale asimilării – simbolistica subtilă a acestei zone nu mai comunică cu aceeaşi precizie atribute fundamentale care să  caracterizeze legăturile dintre existent şi inexistent. Aceste legături nu sunt nici pe departe – aşa cum cum căutăm să ne convingem – legături între viaţă şi moarte. Viaţa şi moartea nu există în accepţiunea pe care o dă astăzi filosofia asimilării. Ele nu sunt elementele unei alternanţe, ci ale unei subtile coexistenţe care le face capabile să înfiinţeze continuu funcţii ale creativităţii universale. Viaţa şi moartea sunt într-un raport necesar, urmează o spirală a evoluţiei şi în strucutra lor intimă se produc mereu schimbări de adaptare, doar astfel materia poate traversa orizonturi cu geografii care se completează continuu.

Tabloul descris în paragraful de mai sus a devenit tot mai greu de perceput în situaţia în care se află conştiinţa modernă, care a dezvoltat o logică ce s-a îndepărtat tot mai mult de inefabilul spaţiului de la graniţa dintre existent şi inexistent. Sensul pe care muritorii l-au preferat pentru evoluţie, are mereu nevoie de participarea cunoaşterii perceptive, de unde rezultă o tot mai hotărâtă îndepărtare de simbolistica arhetipală. Construcţiile logice se îndepărtează de obiectele subtile, propuse de simbol şi se apropie tot mai mult de obiectele formale, a căror substanţialitate pare a fi un teren preferat. O astfel de cunoaştere preferă logica formală, preferă obiecte supuse senzorialului, obiecte care  dezvoltă un tip de relaţii din care dispar elemente, noţiuni şi catagorii capabile să definească structuri  subtile ale creaţiei. Logica formală, pare mai degrabă o etapă regresivă, decât un progresivă, o etapă în care teorii ca cea a „inconştientului colectiv” a lui Jung,  sau „ morfogentica”  lui Shaldreke să fie digerate extrem de dificultous;  iar teorii ca cele ale lui Pitagora sau Leibnitz să  mai reziste datorită elementelor exotice. Simbolul, interpretat printr-o viziune formală, ajunge să ascundă o bună parte din conţinutul realităţii care-l emite. Astfel trunchiată, realitatea nu mai poate comunica informaţii despre evoluţia ei şi pare să fie o entitate sterilă în care o mare parte dintre elemente sunt absurde. S-a născut o lume ciudată, în care elemente ale simbolului sunt puse alături de cele ale formei, iar acolo unde acestea refuzau să creeze relaţii, au fost inventate fie simboluri noi, fie elemente formale noi şi, încetul cu încetul, s-au creat structuri previzibile, asimilabile întru totul.

Putem vorbi totuşi de momente de dificultate,  pentru că „undele de formă” astfel create nu găsesc căi de armoizare cu unde de formă existente de foarte multă vreme, unde generate de mişcările din profunzimea materiei şi care sunt dificil să fie puse în relaţie cu cele „noi”, care par a fi şi perisabile, ceea ce face ca relativitatea, într-o astfel de situaţie, să fie extrem de instabilă.

Se poate spune că preocuparea pentru limite ne face să consumăm energii substanţiale. Fie că fizicienii caută să ştie care este limita materiei quantice, fie că-şi îndreaptă atenţia către  cea a macrocosmosului, rezultatul ar fi acelaşi: aflarea acelui ultim element care face parte dintr-o entitate. Acelaşi lucru se poate spune despre orice savant sau gânditor, fiecare dedicându-se unui anume domeniu. Problema limitei este – trebuie să recunoaştem – o provocare care ne incită continuu. Toată atenţia – fie că recunoaştem acest lucru, fie că nu – se concentrează asupra activităţii de sondare a lumii de graniţă. Acolo sperăm să găsim, în egală măsură, limita, dar şi modalitatea de o înlocui. În consecinţă definirea unei noi limite. Numim acestă preocupare cercetare, performanţă, curiozitate, dar în esenţă sondăm fără încetare într-o lume de graniţă, acolo unde se bănuieşte că ar fi acest ultim element. Preocupaţi să descoperim limita, şi s-o considerăm element al realităţii perceptibile, nu mai suntem atenţi la faptul că fiecare entitate fiind aparţinătoare Universului, reprezintă o limită  deopotrivă şi  a Universului. De fiecare dată credem că, prin definirea noii limite, am izbutit să izolăm această realitate de toate celelalte existente, iar definirea unei limite ne întăreşte convingerea că am completat tabloul realităţii din care facem parte.

Povestea separaţiei entităţilor în Univers este  relativă şi ţine mai degrabă de nivelul cunoaşterii decât de starea unei realităţi. Au fost, şi probabil în viitor vor mai fi destule, momente când problema separaţiei a produs surprize. Au fost limite care şi-au schimbat conformaţia şi au modificat geografia unui orizont din realitate. Ba, se poate spune, au modificat starea în sine a realităţii, dovedind că există legături subtile în întregul Universului, legături cărora ar trebuie să le acordăm o atenţie ceva mai mare. Dacă te apleci asupra literaturii ştiinţelor oculte, ai sentimentul că ceea ce încercăm noi astăzi este destul de primitiv, fără a diminua cu nimic importanţa unui drum parcurs. Este o abordare, sunt deschise orizonturi, sunt definite suficiente obiecte încât să obţinem o geografie coerentă. Rămâne totuşi sentimentul că n-am trecut încă de  etapa unui început, şi că surprizele ne vor determina să reanalizăm, la un moment dat, toate eforturile făcute.

Ştiinţele oculte, ca şi cele mistice,  sunt astăzi tratate cu destulă duritate de către mai toate spiritele charteziene. Este o cale, dar asta nu înseamnă că negând tehnicile şi instrumentele acestora le şi anulăm. Astfel de ştiinţe sunt împinse în derizoriu fără să ştim dacă afirmaţiile categorice sunt îndreptăţite sau nu, şi, mai ales, fără să putem dovedi integral (există şi aici limite) că metodele lor sunt în afara realităţii. Poate că ar trebui să ne gândim  la relativitatea atitudinii, poate că astfel am putea stabili o relaţie cu valenţe mai creative. Poziţiile categorice, definitive pe care le abordează o anume categorie de gânditori – fie ei oameni de ştiinţă, fie aparţinând categoriilor generaliste – ne arată doar că au fost trasatate graniţie teoretice, cu ajutorul unei axiomatici legate direct de acţiunile ce sunt produse în teritoriile sensibile ale limitei, multe dintre ele bazate pe informaţii care, ele însele, şi-au relativizat conţinutul între timp. Eforturile făcute – atât de ocultişti cât şi de savanţii convenţionali, de a  privi domeniul advers doar prin prisma relativelor adevăruri definite în corpul ştiinţei practicate şi de a stabili că empirismul este metoda cea mai indicată pentru cunoaştere -, ţin cele două metode foarte departe una de alta şi mereu în relaţii divergente. Mai mult, atitudinea antrenează spiritele spre o radicalizarea tot mai agresivă a  poziţiilor; cele două metode fiind mai degrabă la îndemâna tendinţelor de fundamantalizare a instrumentelor. Astfel se explică de ce anumite teorii noi care apar, şi care nu respectă întru totul conduita impusă de practica comună, sunt primite cu agresivitate. Atitudinea este comună atât ştiinţelor convenţionale, cât şi ştiinelor oculte sau mistice.

Drumul Universului prin propriile adevăruri se bazează pe sinergia entităţilor care produc adevăruri, care intră în relaţii şi nasc raporturi. O întrebare posibilă ar fi: dar dacă Universul nu este definit de adevărurile sale, ci se naşte continuu din acestea? Poate că, dacă ne-am obişnui să privim Universul ca pe un organism care este o realitate ce se naşte continuu din ea însăşi, atitudinea noastră ar deveni mai elastică în ceea ce priveşte propriile abordări, iar gândirea noastră s-ar transforma într-un mai dinamică. Ne place însă să credem mereu că există un destin menit să ne facă să descoperim adevăruri  care  definesc Universul, şi nu care sunt Universul. Probabil cândva va fi posibil să ajungem să înţelegem că Universul este un organism care evoluează în strânsă legătură cu formele ce apar din propria sa substanţă. Pare, mai degrabă o iluzie, pare, mai degrabă, că fiecare definiţie pe care o formulăm despre Univers cuprinde un moment ce se consumă şi se transformă într-o altă realitate. Ca atare, Universul este o entitate, mereu alta între propriile sale limite, care, mai tot timpul, – dacă nu întotdeauna! – nu izbutesc să se dovedească a fi limite. Este foarte posibil ca asta să fie cauza pentru care matematica simbolului, pentru cunoaştere, este superioară matematicii formale. O contemporaneitate care-şi bazează relaţiile pe matematica simbolului este cu mult mai fertilă şi creativă, ca una care-şi bazează relaţiile pe matematica formală. Este cu mult mai aproape de mecanisme intime din materia Universului şi poate privi mult mai adânc în substanţialitatea realităţii. Să nu gândiţi cumva că, într-o situaţie sau alta, matemeticienii vor impune ecuaţii din care vor deriva regulile societăţii. Nu despre ecuaţii este vorba, ci despre spirit; în cazul matematicii simbolului, aspiraţia spre realităţile posibile este stimulată în mod direct, pe când,  în cazul matematicii formale nevoia de pefecţionare continuă a unei forme de realitate perceptibilă devine dominantă. În cazul matematicii simbolului se nasc mult mai multe punţi între cele două forme (perceptibilă şi imperceptibilă), iar limitele nu mai sunt atât de categorice. În cazul matematicii formale, preocuparea pentru formulele care să perfecţioneze la maximum relaţiile din orizontul realităţii percepute, impune, încetul cu încetul ignorarea totală a celorlalte posibilităţi ale existenţei. Empirismul devine dominant şi desfiinţează o relaţie pe care Kant o considera fundamentală: verificarea acestuia prin teorie. Practic, empirismul  impune să fie considerat condiţia fundamentală de acceptare a realităţii, chiar dacă, în multe cazuri, propune situaţii cel puţin stranii şi de multe ori dovedeşte că simţurile nu sunt nici pe departe infailibile, iar cunoaşterea prin ele, nici pe departe cea mai profundă.

Teorii ca cea a „inconştientului colectiv” a lui Jung, sau „unda de formă” a lui Sheldrake, ajung să confirme existenţa unor realităţi care se configurează după principii a căror subtilitate ne surprinde. Sunt teorii care au rămas în realitatea simbolului, operează cu valori derivate din simbol şi din  arhetip. În rest, majoritatea ştiinţelor aşa zis exacte  căută tot mai consecvent realitatea formală, definesc şi se bazează pe valorile unei astfel de realităţi. Ciudat este că, la rândul lor, ştiinţele oculte sau mistice sunt, la rândul lor, tot mai preocupate de forma realităţi, de valorile acesteia. Cel puţin până în acest moment este greu să facem afirmaţii categorice despre o asemenea atitudine. Atât ştiinţele clasice, cât şi cele oculte sau mistice par să respecte afirmaţia lui Hegel, şi anume că derivă dintr-o “esenţă unitară şi indiferentă”. Cât despre felul în care evoluează fiecare, putem spune mai degrabă că totul depinde de influenţa unor factori particulari ai parcursului. Poate că ar fi mai puţin important acest lucru, dacă nu s-ar evidenţia faptul că, pe măsură ce gândirea ştiinţifică – indiferent de genul ştiinţei – pierde legăturile cu esenţa indiferentă, tentaţia formei în detrimentul simbolului devine tot mai puternică. Astfel, imaginea arhetipurilor, a simbolurilor fundamentale sunt din ce în ce mai voalate, fapt care influenţează decisiv conformaţia contemporaneităţii care devine dependentă de actualitatea formei, abandonând  valori cumulate prin evoluţia substanţială a arhetipului şi a simbolurilor fundamentale.

Desigur, un eseist ca mine are limitele lui în a înţelege mecanica gândirii fenomenale pe care, fie ştiinţele clasice, fie cele oculte sau mistice le atribuie unor realităţi universale. Eu sunt  preocupat doar de faptul că informaţiile care circulă, şi care vin dinspre tot grupul de ştiinţe, par a sugera o subţiere a legăturilor cu esenţa indiferentă. O esenţă indiferentă în care se pare a exista originea însăşi a Universului, care se crează din fiecare lucru, fenomen, acţiune, proces care devin perceptibile dintr-un anumit moment, şi care contribuie la dezmărginirea relativă. E bine?, e rău?, sunt întrebări care depăşesc cu mult puterile mele, dar mai ales, depăşesc interesul meu, pentru că, Universul n-a fost, nu este şi nu va fi niciodată o entitate stabilă, care să permită o cunoaştere definitivă. Fiecare undă care se produce în Univers, aduce cu sine un proces de modificare a întregului. Particularitatea crează pentru sine ceea ce va deveni  generalitate lipsită de formă, în aşteptarea permanentă a ceea ce  particularităţile componente produc. S-ar putea afirma că momentul pe care-l numim limită să fie doar o perioadă de armonizare a elementelor nou apărute. Generalitatea, prin mecanica modificărilor induse de particularităţi, caută să modifice mereu condiţiile acestora, pentru a întreţine creativitatea. E ăsta un secret al Universului? Habar n-am, şi nici nu mă voi strădui să aflu vreun răspuns. Eu însumi sunt o particularitate şi, deci, funcţia mea în Univers este să fiu creativ, ca atare sunt nevoit să-mi păstrez legăturile cu esenţa indiferentă care mă întreţine. Dinamica evoluţiei  acestor legături depinde în mare măsură de modul cum izbutesc să întreţină armonia existent între raportul dintre realitatea perceptibilă şi cea imperceptibilă.

Există, în filosofia modernă, două sintagme care ar merita o atenţie deosebită: „esenţa indiferentă” (Hegel) şi „realitatea pură” (Kant). Sunt sintagme cu care cei doi filosofi caută să precizeze că, în materia universală există o stare din care se definesc arhetipurile. Procesul de definire a arhetipurilor nu este unul care s-a produs într-o anumită vreme, apoi s-a încheiat, iar noi astăzi trebuie să ne mulţumim cu simbolurile generate de ele. El este unul permanent, şi doar atitudinea noastră face ca ele, arhetipurile, să devină imperceptibile. Din arhetipurile definite se desprind mai apoi simbolurile fundamentale şi, în sfârşit, simbolurile cu care noi operăm în lumea obişnuită, adică simbolurile unei lumi previzibile. Mecanismul acesta este unul deosebit de important, pentru că astfel putem sesiza raportul natural-supranatural în sensurile profunde. Cu cât ne vom îndepărta mai mult de model, cu atât vom deveni mai tributari lumii formale şi cu atât va fi mai dificil să sesizăm relaţia stării perceptibile a materiei cu starea imperceptibilă. Dualitatea perceptibil-imperceptibil nu sugerează nici pe departe o relaţie cunoscut-necunoscut, sau material-imaterial, ci unitatea constantă a materiei. Materia Universului devine continuu ea însăşi, mereu în forme creative şi mereu capabilă să întreţină stări care modifică forma. Am putea spune că Universul este mereu acelaşi, din punct de vedere material, dar mereu altul, din punct de vedere formal.

Atitudinea lumii moderne, care devine tot mai preocupată să cultive forme, sugerează că spiritual, imaginea arhetipului generator de simboluri fundamentale, nu mai ocupă un loc important în sistemele de gândire. Arhitectura spirituală se modifică rapid, împingând în planuri secunde preocupările ce ţin de materie în ansamblul ei, de substanţialitatea acesteia, fie legată de masă, fie de undă. Imaginea Universului, a materiei, a spiritului se modifică treptat şi pierde capacitatea de a comunica cu sisteme ca cele iniţiate de Pitagora, Platon, ca să nu mai vorbim de cele ale Trismegistului sau a altor filosofi de dinaintea acestuia. Ştiinţele oculte sau mistice ale contemporaneităţii sunt la rândul lor seduse de forme şi conţinutul simbolistic al acestora devine fad şi tot mai depărtat de sacralitate.

Sunt în lumea asta câteva teorii ştiinţifice care au o încărcătură filosofică deosebită, fapt care produce o tulburare puternică de percepţie în gândirea occidentală. Una dintre aceste teorii este cea  a morfogeneticii sesizată şi definită de Rupert Sheldrake. Este o teorie ştiinţifică ale cărei premise sunt verificate în realitatea practică, doar că, cele două orizonturi ale ei par a fi imposibil de pus în relaţie, după modelul cultivat de ştiinţele occidentale.

A fost dovedit cu probe perceptibile, quantificabile; faptul că populaţii contemporane de maimuţe  şi-au împărtăşit fără contact informaţii. Ceea ce înseamnă că procedura este una în funcţiune de mai multă vreme şi în mai multe domenii. Ăsta e un fapt probat şi dovedit, dar ceea ce propune Sheldrake mai departe pare a fi ceva ce aparţine unui alt domeniu. Teoria „undei de formă” iese categoric din domeniul perceptibilului, conceput ca o structură dependentă de simţuri. Ea este mult prea mult pentru mentalitatea occidentală, care s-a format în obişnuinţa de a nu permite ca materia să fie altfel decât perceptibilă. Perceptibilă şi atât; prin simţurile pe care le cunoaştem şi le putem numi. Faptul că am putea avea şi al fel de simţuri, unele la care am putea ajunge printr-o educaţie anume, sau alte organe, cu alte funcţii sunt lucruri foarte depărtate încă de capacitatea noastră de a aborda realitatea.

Cu alte cuvinte: materia are masă – o categorie supusă dimensiunilor -, caracterizabilă şi descriptibilă prin simboluri matematice, sau prin alt fel de simboluri, iar asta este suficient pentru a completa formele cunoaşterii.. Ea – materia –  nu poate avea relaţii decât cu ea însăşi. Şi asta chiar dacă, în fizică, avem o definiţie care spune că materia este deopotrivă undă şi particulă. Restrâns, atunci când ne referim la o anume stare a materiei; definiţia este acceptată, dar în momentul în care apar situaţii complexe,  este tratată cu rezerve. Lumina este deopotrivă undă şi particulă, îi analizăm comportamentul şi căutăm să definim relaţiile ei fie ca undă, fie ca particulă. Însă atunci când apare un compus în care lumina este parte – fie undă, fie particulă – lucrurile se complică şi sunt caracterizate ca şi cum una dintre stările luminii ar dispărea pentru totdeauna. Şi asta, chiar dacă Comton a dovedit că lumina se poate  – în anumite condiţii – transforma din undă în particulă, dar şi reveni la stare de undă, ceea ce ar trebui să ne dovedească faptul că atributele sale de undă au funcţionat în mod constant şi continuu.. Acest comportament ne arată că, în starea de particulă, lumina nu-şi pierde calităţile de undă şi acestea redevin operabile în anumite condiţii. Comoprtamentul  luminii este o probă că materia are în permanenţă o „faţă nevăzută” la fel de activă ca şi faţa vizibilă. Teoria Gravitaţiei a lui Eistein este la rândul ei o dovadă a acestui comportament al materiei; în relaţia gravitaţională, corpurile materiale nu folosesc o forţă de atracţie, ci pur şi simplu greutatea lor crează condiţiile gravitaţiei, ceea ce înseamnă că Spaţiul nu este o simplă categorie abstractă definibilă matematic, ci este, la rândul său un corp. Toate aceste date, pe care materia ni le furnizează (Mai bine spus: pe care materia şi le furnizează.) ar trebui să ne convingă să abordăm relaţiile obiectelor Universului dintr-un alt unghi, şi să acceptăm existenţa acelei forţe care permite ca – în limitele dimensiunilor fundamentale – corpurile să-şi modifice substanţial configuraţia în raport cu configuaţia realităţii din acel moment.

În vechile scripturi ale filosofiei orientale se vorbeşte cu multă dedicaţie despre contribuţia .forţelor impalpabile la starea vizibilă a realităţii. Se vorbeşte despre faptul că există legături subtile şi inefabile dar cu efecte concrete între aceste două stări ale materiei.  Nu vă gândiţi la folclorul pe care, de regulă, îl cultivăm noi, occidentalii; la personajele fantastice, la întrupări venite de pe alte tărâmuri, la alcătuiri spectaculoase ale elementelor cunoscute. Nimic din toate astea nu face parte din strcuturile despre care vorbesc vechile scripturi orientale, ci despre evenimente cauzale ale acelei stări a materiei pe care ne-o reprezentăm cu multă greutate, şi căreia îi acordăm foarte puţină atenţie. Sunt dovedite atât cauze derivate din legăturile elemenelor unei astfel de stări, cât şi efecte. Dar, mai ales sunt dovedite şi puse în evidenţă legăturile cu realitatea reprezentabilă, cea care se subiectivează şi are substanţialitate. Vorbim despre încercarea unei gândiri de a dovedi că materia evoluează după reguli pe care le ignorăm cu încăpăţânare. Din păcate, pentru occidentali, atitudinea învăţaţilor orientali a fost multă vreme desconsiderată, iar, mai apoi, privită ca o sumă de practici exotice ce ţin mai mult de  magie decât de ştiinţă. Chiar şi în zilele noastre, când ştiinţele încep să pătrundă în zone  intime ale unor astfel de relaţii, atitudinea se schimbă lent şi cu suficientă teamă. Asta şi explică de ce teoria lui Sheldrake a fost primită cu  ostilitate. Tendinţa lumii ştiinţifice occidentale rămâne tributară nevoii de a separa starea vizibilă a materiei de cea inefabilă. O tendinţă pe care a legiferat-o, Paracelsus prin separarea chimiei din alchimie; şi chiar dacă  a fost mereu convins că „sufletul Universullui” se divide în sipritele  tuturor lucrurilor, ceea ce face  să existe o mecanică a cauzei şi a efectului, care este baza tuturor fenomenelor, nu s-a putut împiedica de la tentaţia separării „vizibilului” de „nevizibil”, cu alte cuvinte să creadă că materia este o entitate existentă în afara spiritului; o entitate care are reguli particulare pe care spiritul le supraveghează dar nu le influenţează. Asta, de fapt, ar fi diferenţa esenţială, între concepţia despre materie a orientalilor faţă de occidentali. Diferenţă din care au pornit confuzii care ne-au îndepărtat de înţelesuri fundamentale despre ceea ce definim în mod generic Univers. Şi, în egală măsură, ne-au împins să orientăm ştiinţele spe anume metode, de care adesea nu suntem convinşi că sunt cele mai viabile (Iar uneori, se dovedesc a nici nu fi.)

Repercursiunea cea mai adâncă a unei astfel de stări de fapt se produce asupra contemporaneităţii, care – pe măsură ce adâncim parcurusul în astfel de temeiuri – suferă tot mai profund în urma segregării. Contemporaneitatea, în mod normal, ar trebui să se definească printr-o coeziune a sistemelor de gândire. Fie că suntem în inima unei comunităţi a spiritualităţii, ori într-un cătun izolat dintr-o margine de lume, unda de formă menţine esenţe ce evoluează conform forţei acesteia. Vorbim de o contemporaneitatea, se comportă ca o contemporaneitate, şi totuşi – la o privire mai atentă – vom vedea că sunt adânci segregări. Au rolul lor aceste segregări, dar se pare că dezvoltă şi tendinţe ce devin periculoase. Cel puţin, în aceste vremuri sunt multe astfel de tendinţe în mişcare, unele se topesc, altele abia se iniţiază, dar sunt destule care impun condiţia unei mentalităţi dominante. Mecanismul, în întregul, său nu este deloc nou, toată istoria noastră s-a bazat pe o astfel de mecanică, doar că organicitatea s-a prăbuşit. Asistăm la apariţia unor „insule” care caută să conserve anumite tendinţe. Societatea, fie pe verticala ei, fie pe orizontală, caută să creeze „lumi” ce pot întreţine mecanici conforme cu o anume mentalitate. Legăturile derivate din astfel „lumi” sunt doar în aparenţă atribute ale contemporaneităţii. Ele funcţionează, mai degrabă ca nişte paraziţi şi sfârşesc prin a rupe o nouă formaţiune care nu mai izbuteşte să se orienteze în ansamblul contemporaneităţii, dar nici viitorul formaţiunii nu este sigur, pentru că, lipsită de resursele contemporaneităţi, formaţiunea se zbate teribil pentru a putea păstra o identitate, ce nu pare de fel importantă pentru restul orizontului, ba de cele mai multe ori, dimpotrivă. Starea de fapt de care vorbesc facilitează apariţia şi întărirea unor convingeri care se bazează pe existenţa în sine a unei formaţiuni sau a alteia. Ne preocupăm tot mai puţin de generalitatea unor reguli care fac să funcţioneze un întreg, de parcă acestea nu ar mai exista dacă noi ne impunem să nu le mai recunoaştem. O astfel de orbire are ca rezultat doar trunchierea cunoaşterii şi îndepărtarea de generalitate. Or, un raport particular-general face parte activă din modul în care evoluează cunoaşterea. Un raport între particular şi o falsă generalitatea, desigur că va iniţia căi spre impunerea unor false premise. Dincolo de toate limitele şi „naivităţile” modului de gândire arhaic, important rămâne efortul de a atinge o generalitate cât mai cuprinzătoare. Epitetele, atributele sau caracterizările cu care tratăm metodele, tehnicile sau vechile instrumente, nu par a fi atât de sigure pe cât ne place nouă să credem şi, cu siguranţă, mereu ne scapă câte ceva, şi asta, poate tocmai din cauza acestei pierderi de contact cu o generalitate firească, caracteristică Universului. Se pare că, nici măcar axiomatica creată în lungul timpului nu mai poate face faţă unei astfel de situaţii, şi că trebuie să ne îndreptăm spre o modificare sunbstanţială a felului în care gândim. Cu singuranţă, situaţia în sine este cu mult mai complicată şi părerile unuia care scrie eseuri căutând conexiuni teoretice în realitate sunt mai mult decât relative. Nu am avut niciodată pretenţia ca spusele mele să fie luate drept adevăruri şi să fie folosite ca atare. Mă străduiesc doar să semnalez câ există unele semne, ceea ce presupune că – în spatele lor – se află o realitate către care ar trebui să ne raportăm. Mai precis, să ne raportăm căutând să o integrăm în ansamblul lumii la care avem acces. Fiecare dintre noi reprezintă o particularitate şi fiecare particularitate este specifică în limitele sale. E necesar să ai calităţi speciale pentru a putea să iniţiezi raporturi cu generalitatea. Sunt puţini astfel de oameni, şi cred că doar ei au o oarecare atitudine ceva mai intimă faţă de o contemporaneitate. Noi, ceilalţi folosim termenul doar ca pe un concept necesar comunicării.

Cunoaşterea religioasă, în forma ei cea mai curată, se produce adesea pornind de la o revelaţie, şi este cea mai săracă în funcţii sociale. O astfel de cunoaştere organizează un orizont în care fiecare element aruncă un anume fel de lumină asupra celorlalte, creând senzaţia de unitate şi coerenţă. Sistemele instituţionale pornite din practici şi culturi ce au la bază motivaţii religioase, vor căuta în permanenţă să impună o anume opţiune, şi numai aceea. Ceea ce face ca termenul „religie” să  piardă unul dintre cele mai importante şi profunde sensuri ale sale; şi anume, acela care porneşte din raportul natural-supranatural şi care reprezintă legătura nemijlocită dintre subiect  şi o realitate absolută. Religia este un sistem care caută coerenţa acestui raport, ca atare va dezvolta în primul rând un cod moral în baza căruia existenţa evoluează după un anume model singular. Se preocupă de raportarea elementelor naturalului la  acţiuni supranaturale, acţiuni ale unei realităţi arhetipale, din care cele mai multe dintre momentele naturalului să fie transformate în acţiuni de creaţie. Realitatea absolută, reprezentată de cumulul natural-supranatural, reprezintă forma maximei generalităţi capabilă să dea naştere continuu particularităţilor ce reprezintă substanţa sa mundană. Iar caracteristica fundamentală a unei astfel de generalităţi este încrederea. Poate fi aceasta o explicaţie pentru multitudinea de schisme care se produc în evoluţia oricărei religii.

Instituţionalizarea religiei încearcă un transfer de încredere fără motivaţii profunde, ceea ce face ca în cele mai multe cazuri gândirea religioasă să se transforme într-o gândire magică însoţită de o sumă de practici, în care voinţa omului îşi doreşte să fie mai puternică decât realitatea spirituală supremă şi s-o poată manipula. Toată gama de astfel de practici, fie sunt inventate de reprezentanţii instituţionali ai religiei, fie sunt încurajate de aceştia, totul pentru a motiva şi justifica respectivul transfer de încredere. Pentru practica instituţională, transferul de încredere este foarte importantă şi are funcţii mai degrabă sociale decât religioase, ceea ce motivează o modificare nuanţată a moralei tocmai pentru a instaura gândirea magică; o gândire cu un apetit social foarte pronunţat, şi care sprijină acţiunile reprezentanţilor instituţionali ai diferitelor sisteme şi practici magice instituţionalizate care sunt prezentate public fiind sisteme şi ractici religioase, ceea ce este un neadevăr. De aici şi diferenţa vizibilă între atitudinea persoanelor religioase şi cele care vizează o gândire magică. Aparenţele vor face ca întotdeauna atitudinea să fie cât mai ambiguă, în aşa fel încât acţiunile magice să poată fi prezentate ca acţiuni religioase. Pentru aceasta, ritualurile capătă forme  menite să stimuleze încrederea în practicile instituţionalizate ale diferitelor grupări. Ţinta finală este obţinerea unei contemporaneităţi compacte, înscrise într-un orizont foarte precis, cu o geografie distinctă din care să nu lipsească obiectele şi acţiunile care să stimuleze permanent transferul de încredere către funcţionarii instituţiilor create, sub toate formele în care se poate obţine, chiar dacă acestea sunt depărtate de doctrina, religioasă. Efectul – în astfel de cazuri – este că în raportul natural-supranatural se strecoară tot mai multer momente de confuzie, iar relaţia generalitate-particularitate devine artificială, supusă unei motivaţii subiective care o scoate cu mult în afara doctrinei. Devin posibile orientările fundamentaliste, extremiste care sunt, spiritualiceşte vorbind, cu mult în afara oricărei doctrine religioase şi contrazic spiritualitatea acesteia. Practic, atunci când vorbim despre instituţiile moderne, nu ne mai putem gândi la instituţii religioase, ci la instituţii ale magiei care îşi au doar originile îndepărtate în doctrinele (scripturile) vechilor religii. Veneraţia, fie îndreptată spre un fenomen, acţiune, persoană, care constituie esenţa oricărei religii şi care stimulează codul moral; conduita şi sistemul de practici de urmat, atât în viaţa individuală, cât şi a celor  legaţi de individualitatea respectivă, cu alte cuvinte, spiritul sacru care stă la baza sistemului de valori, este transformată în manieră a cărei formă caută să obţină o promisiune. Nu spiritul, şi sistemul de valori, al formei supranaturale sunt importante în practica modernă, ci promisiunea. Aşa că, mai degrabă, putem vorbi de sisteme ale magiei, decât sisteme religioase. Însăşi referirile care se fac la vechile practici religioase, scot în evidenţă diferenţele substanţiale dintre formele religioase şi cele ale  magiei. Rezultatul este prezenţa unei contemporaneităţi foarte ciudate, în care membrii comunităţilor oscilează între doctrină şi valorile scripturilor şi practicile magiei în speranţa găsirii unor promisiuni. Diferenţele dintre sistemele celor două concepte sunt substanţiale, pentru că, religia produce sisteme care generează încredere, precum şi repere pentru acţiunile din viitor, iar magia crează sisteme care generează speranţă şi un orizont nedefinit de aşteptare. Ca atare, profilul celor care adoptă o doctrină religioasă este diferită de cei care se îndreaptă spre o doctrină a magiei. În primul rând pentru că, adepţii doctrinei religioase  vor căuta şi vor cultiva calităţi ale vieţii interioare, vor încerca în permanenţă să dezvolte energii ale spiritului, ceea ce va determina o poziţie unitară în relaţia cu fenomenele generate în Univers. Sistemele de valori ale acestor persoane vor fi modelate după arhetipul pe care fiinţa divină îl crează. Fiecare acţiune va tinde permanent să se apropie de  Creaţia primordială. În mod diferit, cei care îmbrăţişează doctrina magiei vor căuta să cultive libertatea speranţei, hoinărind de la un simbol la altul. Această atitudine încurajează naşterea feluritelor forme de ritualuri cu naturi diferite, ritualuri care ar dori să sugereze conţinuturi noi, dar care nu sunt decât expresia unei practici unitare a transformării în false simboluri a unor obiecte cărora li se oferă o încărcătură subiectivă tot mai bogată. O astfel de conduită nu presupune existenţa unui model, a unui arhetip şi nici a simbolurilor fundamentale, ci totul este redus la corectarea unei abateri din existenţa obişnuită prin intervenţia persoanei divine care face obiectul invocaţiei.

O contemporaneitate dominată de astfel de practici, se va îndepărta constant de un sistem de valori spirituale, va căuta să anuleze orice tentaţie de apropiere, de cuprindere într-un astfel de sistem. Importantă este acţiunea căreia persoana îi acordă importanţa derivată din atributele  pe care i le atribuie şi care fac obiectul invocaţiei. Sacrul – în cazul acesta – pierde definitiv funcţia veneraţiei, ea este înlocuită cu o funcţionalitate concretă care devine primordială. Toate celelalte calităţi ale sacrului sunt defiinţate pentru ca funcţia ce face obiectul invocaţiei să poată fi îndeplinită. Lipsa modelului sacru, fie că este însoţit de o doctrină religioasă, fie nu, produce alunecări surprinzătoare în mentalitatea contemporaneităţi. Unda de formă trece printr-un proces de distorsiuni care-i afectează profund caracterul de generalitate. Desigur, se va vorbi continuu despre generalitate şi despre nevoia acesteia, doar că la nivel de aspiraţie, de cele mai multe ori una care nu poate fi definită concret, care nu are corp, nu poate fi pusă în subiect şi predicat. În consecinţă, modelul religios se dovedeşte a fi capabil să întreţină generalitatea constant productivă în ceea ce priveşte capacitatea de definire a particularităţilor. Este o funcţie fertilă, profund creativă căreia materia îi datorează mobilitatea formelor continuu adaptabile la realitate şi, în acelaşi timp, creatoare de realitate.

Perechea de categorii generalitate-particularitate îşi are originea în arhetip, el fiind acela care le defineşte şi înfiinţează sistemul de dimensiuni caracteristic, sistem  care va fi urmat în toată existenţa ce va urma. Fiecare model ce are la bază această dualitate va porni dintr-un moment anume, moment care constituie originea modelului. Iată de ce este important să existe o memorie activă a acestuia  din care să pornească „o undă de formă” (Sheldrake) care are în origine orizontul acelei memorii iar în evoluţie un evantai de particularităţi formatoare de realităţi. În cazul religiei, momentul „Creaţiei primordiale” constituie momentul de maximă generalitate, dincolo de care nu mai există decât Forma indefinibilă, în care generealul şi particularul există în egală măsură şi în totală lipsă de formă, reprezintă sursa cea mai fertilă a religiei.. „Temeiul  oricărui lucru este necreat, necompus, independent, dincolo de conceptele mentale şi de definiţia verbală.”, se spune în vechile scripturi yogine. Magia, în schimb, are nevoie de o formă care să poată fi reprezentată şi reprodusă, despre care să circule informaţii concrete, care, eventual, să aibă un reprezentant investit cu un transfer de încredere. De cele mai multe ori – formal – magia se sprijină pe ritualuri ce-şi au originile în religie, cu o evoluţie care se îndepărtează tot mai mult de sursă.

În fiecare epocă istorică, spiritele religioase – indiferent de doctrină, sau de orientare – au fost într-un număr restrâns, spre deosebire de spiritele orientate spre magie. Chiar dacă forţa creatoare, capacitatea de a pătrunde la izvoare, de a surprinde mecanismul specific creaţiei, ale primelor au descris căi spre adevăruri fundamentale, a trebuit ca realitatea să armonizeze viziunea religioasă cu sistemele implorării magice. Deosebirea dintre veneraţie şi implorare a reprezentat întotdeauna o mare problemă în funcţionarea concretă a realităţii. Veneraţia a căutat continuu orizonturi tot mai profunde în creaţie, pe când inplorarea a căutat obiecte tot mai reprezentative pentru a perfecţiona procesul. Veneraţia a  creat acţiuni prin care să fie aduse în realitate elemente profund active, care să poată pună în raport relitatea cu ea însăşi, implorarea a creat continuu procese prin care actul în sine să devină tot mai complet.şi mai stabil. Este suficient să ne gândim la Girdano Bruno, Copernic, Da Vinci, Descartes, Newton, Compton,  Planck, Eistein, Hegel, Kant, Voltaire, şi lista ar putea continua cu nume care au avut contribuţii decisive  în a raporta realitatea la ea însăşi, ceea ce arată forţa spiritului religios, spre deosebire de cel magic. Trebuie recunoscut că spiritul religios este tot mai greu de sesizat în practicile societăţii contemporane, el fiind înlocuit cu acţiuni ale proceselor magice. Pe măsură ce tehnicile şi instrumentele implorării s-au rafinat, drumul către adevărurile profunde ale scripturilor a devenit tot mai anevoios. Multe sensuri au fost abătute din orizonturile fireşti, au fost reconfigurate şi constrînse să alcătuiască o alt fel de geografie. Suntem, în zilele noastre, dezamăgiţi de atitudinea pe care credem că o impune religia – în forma ei fundamentală –, ne îndepărtăm tot mai mult şi mai hotărâţi de ea, acceptând practicile magice atât în formă cât şi în spirit. Atitudinea religioasă impune o supraveghere atentă şi determinată a propriului spirit. Numai aşa devenim capabili să acceptăm şi să respectăm o viziune degajată de relaţia dintgre natural şi supranatura, o relaţie care dă sens evoluţiei pe axa timp. Diferit de aceasta, practica implorării magice instaurează dezordine pe carfe speranţa o permite. Dacă vreţi, este ca şi atitudinea jucătorului la jocurile de noroc, care suportă toate greşelile pe care le face, crezând că este ocrotit de speranţă şi pentru asta lărgeşte continuu orizontul lipsit de coerenţă al hazardului.

Se dovedeşte că implorarea destramă ceea ce  viziunea adună şi ordonează. Şi totuşi implorarea rămâne o tehnică preferată şi tot mai determinat practicată de către pământeni, fapt care a modificat substanţial modul de a percepe religia. Aproape pe nesimiţite în corpul religiei au fost  strecurate tehnici şi instrumente ale practicilor magice, lucru care a facilitat modificări de sensuri în raportul natural-supranatural. Dar, poate că cel mai radical gest pe care l-au făcut practicile implorării a fost instituţionalizarea unei figuri centrale creditată cu capacitatea de a modifica regulile jocului în orice condiţii.

 

Vechea filosofie orientală îşi sprijină concepţia despre existenţa universală pe principiul celor Trei Corpuri Divine în care, primul este esenţial, al doilea este reflectarea şi cel de al treilea reprezintă aspectul practic prin care esenţa, sub forma Înţeleciunii Unice, se manifestă. Cele trei atribute: esenţa, reflectarea şi aspectul practic devin depline ca înţelesuri doar în anumite condiţii care sunt anevoios de atins chiar de orientali la care legea cauzei şi efectului este acceptată ca manifestă şi în orizontul psihic. Pentru occidentali, lucrurile sunt cu mult mai dificile, pentru că legea cauzei şi efectului este acceptată deplin în ştiinţele pozitive, dar nu şi în cele psihice. Mai mult, atât cauza cât şi efectele ei trebuie să aibă forme extrem de precise şi să poată fi accesibilă unor experienţe empirice pentru a fi acceptate. Modurile subtile ale cauzei şi efectului, moduri pe care spiritul le provoacă, sunt privite în practica occidentală cu destulă reticienţă. Ba, se poate spune că sunt negate în mare măsură. Existenţa astrală ( o existenţă care suportă realitatea  luminii ca esenţă a materiei), pentru occidentali, este obligatoriu să se comporte dupăo logică de tip raţional, ceea ce face ca de cele mai multe ori să fie acceptată, fie în forme care nu-i aparţin, fie în momente interpretate după alte principii. Şi într-un caz şi în celălat, occidentalul nu are reprezentarea unei realităţi, ci a unei proiecţii subiective. Putem vorbi despre o lipsă de curaj în a accepta continuitatea unei evoluţii după alte norme decât cele pe care ştiinţele exacte le-a transformat într-o axiomatică destul de obscură. Trebuie să ai îndrăzneala lui Kant ca să accepţi existenţa unei realităţi pure (care să cuprindă esenţa şi reprezentarea ei), adică forma astrală a materialităţii. Fascinaţia substanţialităţii a trasat nişte limite care se dovedesc a fi din ce în ce mai incomode. Materia are nevoie de starea de astralitate care să-i permită „aventuri” nejustificabile în logica materialităţii. Există doar două posibilităţi, fie logica materialităţii este suficient de săracă în a explica procesele subtile ale nivelelor profunde ale materiei; fie astralitatea se deschide cu mult mai cuprinzător decât avem curajul să presupunem. Şi din nou ne întoarcem la modul în care Kant privea realitatea dintr-un unghi de vedere în care experienţa empirică nu putea funcţiona corect fără susţinerea teoriei. Or, de la acest fel de a gândi până la faptul că spiritualitatea reprezintă – de fapt – o experienţă materială este, doar un pas, dar un pas foarte greu de făcut, mai ales atunci când metoda te împiedică ab initio. Dependenţa discursurilor logice de formă perceptibilă prin simţuri a realităţii ne închide într-un spaţiu care devine din ce în ce mai evident că nu este complet. Se simte nevoia ca acestei forme să fie adăugate şi celelalte, cele despre care avem senzaţia că sunt depărtate şi chiar străine.

Teoriile lui Freud, Jung sau Adler, ca să nu mai vorbim de cea a lui Sheldrake vorbesc tocmai despre faptul că starea esenţială a Materiei nu este Forma (ceea ce poate fi denumit şi caracterizat), ci Nimicul, adică starea de undă; caz în care, Creaţia devine momentul cel mai important al evoluţiei. Cel puţin în accepţiunea pe care o dăm îndeobşte existenţei. Pentru a îndeplini condiţia de Nimic – în accepţiunea prezentă -, materia se prezintă sub formă de undă, care devine Formă atunci când o conjunctură pune în relaţie o sumă de condiţii, prin care se substanţializează, şi întruneţte astfel condiţia  Creaţiei.  Dacă vreţi este momentul descris cu o plasticitate sugestivă de Hegel: “ Spiritul merge înainte, deoarece numai spiritual este mergere înainte. Adesea s-ar părea că el a uitat de sine, că s-a pierdut; dar, opus sieși lăuntric, spiritul este colaborare lăuntrică în continuare, cum spune Hamlet despre spiritul tatălui său: «bine ai lucrat, cârtiță bravă» – până ce, întărit în sine, acum despică scoarța pământului, încât aceasta cade în fărâme, scoarța care-l separă de soarele său, de conceptual său. În astfel de vremi spiritul încălțând cizmele de șapte poște  – vremi care se prăbușesc ca o clădire lipsită de suflet și putredă -, se înfățișează ca unul care e în posesia unei noi tinereți. Această muncă a spiritului desfășurată spre a se cunoaște, a se găsi pe sine, e însăși viața spiritului” Dacă vreţi sunt îndeplinite condiţiile Relativităţii Generalizate, mai mult, astfel putem înţelege că esenţa Fenomenului care motivează relativitatea este strict dependent de numărul de relativi. La un număr mic de relativi, Fenomenul este o Formă simplificată şi  evoluează, în relaţie directă cu numărul de relativi, spre forme tot mai complexe.

Trebuie din nou să fac precizarea că eu nu sunt un om de ştiinţă, nu sunt un savant, ca atare sunt preocupat de mişcările pe care materia mi le sugerează prin alcătuirile pe care mi le aduce la cunoştinţă. Imaginaţia mea nu caută atributele care produc dimensiuni şi caracteristici, ci pe acelea care sugerează ce anume stări ale matariei sunt capabile să dea naştere acelor forme. În cazul acesta apar diferenţe substanţiale în ceea ce priveşte conţinutul contemporaneităţii. În  formele prezentate de un savant, ne aflăm în faţa unor entităţi precis definite, cu limite care caută să caracterizeze o anume axiomatică ce devine comună pentru tot spectrul de forme de anumite caracteristici. Desigur, asemeni entităţi fac din cunoaştere un proces foarte lesnicios şi limitat, care odată pus într-o formă, va rămâne – aparent – în aceleaşi condiţii o anume perioadă de timp; ca atare contemporanitatea este o actualitate precisă şi extrem de perisabilă. În formele care mă preocupă pe mine, ne găsim, în primul rând, într-un proces a cărui caracteristică fundamentală este subtilitatea, iar cunoaşterea întâmpină dificultăţi substanţiale, mai ales pentru că, pentru a putea rămâne în model, este necesar să ne îndreptăm mai degrabă spre conştientizarea schimbărilor de  la nivelul fiinţei noastre. O  astfel de conştientizare este  capabilă să ne menţină continuitatea cunoaşterii, dar şi să lărgească spectrul asupra căruia acţionează. Contemporaneitatea nu ni se mai prezintă ca o entitate dependentă strict de limite – aşa cum sugerează termenul: „actualitate” -, ci mai degrabă de conjuncturi; ca atare, actualitatea poate fi presupusă începând cu cele mai subtile fiinţări din fiinţa Nimicului. Putem atunci, să acceptam definiţia contemporaneităţii sub forma prezentă?, dacă devenim conştienţi că o mare parte, poate cea mai mare parte din ea se întinde în perioade diferite ale trecutului?  Acţionând în continuare şi producând efecte? Dar modelul axei Timp cu cele trei perioade ale sale? Repet: sunt constatări de eseist preocupat mai ales de modul de  gândire. Rezultatele unor cercetări şriinţifice, adică cele care sunt cuprinse într-un spaţiu al acţiunilor perceptibile, depind substanţial de modul de a gândi al cercetătorului. Se dovedeşte astfel că, nu numai calităţile intrinseci al procesului perceput  îl caracterizează, ci şi modul de a gândi configuraţia acestuia. Ca atarea cunoaşterea este  doar în parte aparţinătoare procesului, cealaltă parte aparţinând celui care iniţiază acţiunea de cunoaştere. Vorbim de o dualitate care, până la urmă, defineşte subiectul cunoaşterii prin relativitate. Subiectul cunoaşterii – din punctul de vedere al cunoaşterii – este exterior, atât sieşi, cât şi celui care a iniţiat cunoaşterea; aşa cum subiectul relativităţii se supune unui proces similar, ceea ce face să nu se poată vorbi deun model final, pentru că  numărul relativilor este cel care stabileşte conformaţia şi complexitatea subiectului. Cercetările personalităţilor la care am făcut referire  (Freud, Jung, Adler, Sheldrake) sugerează faptul că ar trebui mai degrabă să vorbim de o activitate comună a celor două domenii şi că modul de gândire este necesar să-şi mărească elasticitatea pentru a deveni mai cuprinzător.

Tot ce-am descris în rândurile de mai sus pare complicat şi imposibil de impus ca model atunci când vrei să cunoaşti o realitate. Ne-am obişnuit să presupunem că limitele sunt acelea pe care le avem la capătul simţuirlor noastre. Acele simţuri pe care le-am antrenat în lungul atâtor generaţii să devină mai agere. Doar că, în lungul unei vieţi, apar momente când ne lovim de prezenţa unor simţuri care ne surprind şi ne sugerează că le-am neglijat şi ignorat, chiar dacă se pare că avem nevoie de ele active. Aceste momente sunt cele  în care realizăm nevoia  unui model de gândire mai curajos şi – binenţeles – diferit de cel pe care-l folosim astăzi. Contemporaneitatea, definită prin termenii limitaţi ai modelului de gândire folosit, ne semnalează faptul că ne aflăm într-un moment în care au apărut diferenţe serioase între concept şi fiindul acestuia.

Pentru a adopta o nouă atitudine, ar trebui să verificăm dacă definiţiile cu care caracterizăm acţiuni, fenomene sau obiecte, sunt conforme cu subiectele lor, sau sunt doar imagini subiective a ceea ce credem noi că definim. Numărul mare de dihotomii ce apar pe măsură ce acţiunile, fenomenele sau obiectele evoluează aruncă, mai degrabă îndoieli asupra acurateţii definiţiilor folosite, dar şi revelează prezenţă permanentă a Nimicului, ceea ce-l face pe Heideger să afirme: Numai pe temeiul originarei stări-de-revelare a Nimicului poate Dasein-ul omului să se îndrepte către o fiinţare sau alta şi să se aplece asupra ei.”  Or, prezenţa Nimicului în toate momentele definite şi definibile, sugerează existenţa unui teritoriu care pesupune originea oricărei forme posibile a Creaţiei, care va fi mai apoi cuprinsă într-o realitate sau alta.

Creaţia, însă, este un act care îl face pe Hegel să observe relaţia subtilă dintre Conştiinţă şi Realitate: „Opera este realitatea pe care şi-o dă conştiinţa; ea este aceea în care individul este pentru sine ceea ce el este   în sine şi în felul că conştiinţa pentru care el devine în operă nu este conştiinţa particulară, ci conştiinţa universală; el s-a plasat în operă, în genere, în elementul universalităţii, în spaţiul lipsit de determinaţii ale fiinţei. Conştiinţa care se întoarce din opera sa este de fapt conştiinţa universală.” Este, dacă vreţi, acea calitate a Realităţii de a nega Nimicul, tocmai pentru că destinul acestuia este să rămână permanent lipsit de substanţialitate pentru a  face posibilă existenţa acesteia.

Nu vom putea niciodată oferi o definiţie productivă unor termeni dacă ne vom limita doar la a revela legătura lor cu substanţialitatea, pentru că aceasta – legătura – se va prelungi întotdeauna în substanţa Nimicului, de unde se va încărca cu atributele ce o fac operaţională în Realitate.

Toţi ne amuzăm când cineva aduce în vorbă pilda cu oul şi găina. Paradoxul acesta, chiar dacă te stârneşte, punându-te în faţa unei situaţii fără soluţie, are în el un mic drăcuşor care mai-mai să te împingă să cauţi un răspuns. În fondul său – al paradoxului – se găseşte imaginea plină de surprize a existenţei diversităţii, dar nu şi al originii, iar în totul său te conduce să înţelegi mai adânc acel principiu zen care spune: „ Înainte de a înţelege marea problemă, mă simţeam ca şi cum mi-aş fi pierdut părinţii. După ce am înţeles marea problemă, mă simţeam ca şi cum mi-aş fi pierdut părinţii.” Universul suprapune cunoaşterea peste necunoaştere, mărindu-şi mereu existenţa proprie, care este identică, fie că înţelegi că oul este principiul lui doi în unu, iar găina cel la multiplului, fie că ignori acest principiu. Sigur, ar fi şi inutil şi caraghios să te aventurezi într-o muncă din care să rezulte ori că avem de-a face cu o problemă simplă, uşor de înţeles, ori că, dimpotrivă, nimeni niciodată nu va găsi un răspuns convenabil. Cred că e destul că ne-am ales cu două biblioteci în  urma paradoxului „Broasca ţestoasă şi Achile cel iute de picior” al lui Zenon, pradox care a fost luat în piept de mulţime de inteligenţe care nu şi-au pus întrebarea: „Oare acesta este scopul respectivului paradox? Să fie posibil, sau nu? Cine a fost întâi: oul sau găina, este o provocare, un paradox, o ghicitoare? Sau poate scopul e altceva?” Nu se poate nega că orice efort s-ar face, orice răspus la orice întrebare, pentru cel care se încumetă încheie în profit truda sa. Nu este nimic mai profitabil pentru înţelepciune decât o călătorie, o aventură, una care te scutură de pojghiţa tot mai necruţătoare a logicii formale. Şi uite aşa descoperim că, vrem nu vrem, am păşit într-un teriotriu ciudat, nefiresc pentru lume în general şi de neconceput pentru lumea modernă. Starea unor astfel de paradoxuri e un soi de sită cu care Universul cerne ceea ce are suficientă vlagă să-i modifice sisteme, să-i schimbe dimensiuni. Câte dimensiuni are un Univers? Câte sisteme pot fi într-un Univers, dar Universuri? Câte Universuri pot fi într-un Univers? Dacă eşti Nichita Stănescu, familiarizat si cu stările Universului, şi cu  formele lui, acelea de dincolo de formă, ţi-e uşor să înţelegi că ceea ce pare o joacă, este de fapt o condiţie: aceea de a fi.  Logica formală este o aprigă provocare la rândul ei; poate deschide poteci subţiri care se strecoară printre subtilităţi, dar – la fel de bine – te poate închide în capcane  în care orizontul e doar vopsit, iar tu descoperi păcăleala tărziu, tărziu tare, atunci când vopseaua prinde a se scoroji. Dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, prefer să mă las azvârlit în toate provocările pe care mi le întinde aporia: „Cine a fost întâi: oul sau găina?” Am eu plăcerea asta, să prefer libertatea deplină pe care mi-o oferă, ca într-o joacă – aci o arată, aci o ascunde – o astfel de provocare. Am preferat întotdeauna o astfel de libertate, celei a logicii formale,  plină de capcane de cele mai multe ori mortale. Un număr mare din prietenii mei, unul şi mai mare de cunoştinţe s-au lăsat ademeniţi şi-au sfârşit prin a nu mai fi în stare să respire aerul curat al spaţiului deschis, acolo unde Universul se află acaă la el. Probabil că locul strâmt în care s-au aciuat persoanele de care vorbeam, nici nu contează pentru Univers, e o problemă care se tot închide în sine, până ajunge să se verse în Nimic. Asta tinde să facă şi lumea noastră de astăzi. Nu-mi place să mă apropii de o astfel de ogradă. Mie îmi place să mă uit peste gard, să mă pot rătăci în câmpul parfumat de câte ori îmi dă inima ghes. Iar o astfel de aporie are în sinele său esenţa libertăţii pe care nu vreau s-o caut, ci să mă cuprindă. Desigur, se poate spune că nu e omenească o astfel de libertate. Dar cui îi pasă dacă e omenească sau nu? În primul rând e cuprinzătoare, în al doilea rând este lipsită de formă, aşa că mi-o pot potrivi cum cred eu că-mi vine mai bine. Pot fi întotdeauna dincolo de lucruri şi de decizii, mai ales de decizii. Pot fi ca o curgere leneşă care antrenează situaţii şi forme, elemente şi îmbinările lor. Ştiţi cum arată un râu de câmpie în curgerea încremenită a unei seri de vară, când oglideşte tot ce-i prins în maluri? Să nu vă lăsaţi păcăliţi, în adâncurile lui nu este nici pe departe calmul toropitor din suprafaţa apei, cu care sufletul tău vibrează. Nici deasupra lui nu este altfel. Dacă ai spiritul lui Mircea Horia Simionescu sau Ion Creangă înţelegi toate astea, şi aporia nu mai este o provocare, ci leagănul cu care te dai de la un capăt la altul al Universului. Poate fi libertate mai deplină?

S-ar putea spune că e o diferenţă de definire a libertăţii între spiritele flămânde de lipsa de formă şi pământeanul ce măsoară câmpul din jurul lui cu rigla. Şi care-şi ţine sufletul între câteva coli de hârtie. Să aibă toate astea vreo legătură cu contemporaneitatea?, adică să fie doar o problemă de aducere în actualitate, sau ne aflăm în faţa unor alunecări prin istorii, şi atunci, atât contemporaneitatea, cât şi aporia sunt teritorii cu geografii stabilite nu în definiţii ci în evoluţii?

Grea misie, cone Fănică! Grea misie!

„Temeiul oricărui lucru este necreat, necompus, independent, dincolo de conceptele mentale şi de definiţia verbală” – spune un principiu al Doctrinelor Secrete.  Această carte într-un astfel de temei este scrisă şi de aceea ea poate fi receptată  numai după gradul de libertate al celui care o citeşte. Eu nu pot s-o ac, nici să-ţi ofere libertate. Nici să-ţi ia din ea. Întotdeauna va fi atâta libertate cât este în tine. Atâta ai să descoperi şi-n cartea asta. De altminteri, tot ce am scris până la ora asta respectă un astfel de temei, şi dacă nu-mi ia Dumnezeu minţile, sper că tot ce voi scrie să nu se abată de la principiul care să stârnească, nu raţiunea, nu plăcerea, nu aprobarea, ci simţul libertăţii spiritului acestuia. Cine crede că are brăcinarii legaţi bine şi băierile inimii tari, să se arunce într-o astfel de aventură. Ea duce  direct în propria libertate şi ăsta poate fi un pericol, ca şi o neţărmurită bucurie. Când aspiri după ceva libertate ţi se pare un lucrur atât de îndepărtat încât stai îndelung şi judeci dacă eşti în stare sau nu să te arunci într-un asemenea efort. Dar, atunci când libertatea s-a revărsat peste tine, totul devine confuz, totul trebuie redefinit şi constaţi că trebuie, eşti obligat să renunţi la aproape toate lucrurile cu care erai obişnuit şi pe care si fi vrut să la păstrezi. Totul se reduce, însă, la o singură obţiune: tot ce-ai avut, sau libertatea cu ale ei. Nu poţi ţine doi pepeni într-o mână şi nu te poţi juca de-a compromisul. Libertatea înseamnă, în primul rând, înfiorătoarea povară de a fi obligat fără o obligaţie definită. Eşti mereu pus în situaţia de a renunţa. Nu-i uşor lucru pentru un muritor;  aşa că, avertismentul meu nu este în van. Cea mai mare povară pentru un muritor care vrea să-şi asume libertatea, este că trebuie să înveţe abilităţile pe care le are un derviş, de a trăi cu doar ce are în desagă (Tu, de multe ori nu te descurci nici cu ce are pămânntul în întregul său). Eşti tu risipitor, e el zgârcit? Unde e oul, sau găina?

Iată, cum, dintr-o dată ne trezim pe un alt versant al acestui munte. Cum să te descurci acuma? Totul se schimbă, totul îşi modifică relieful, se schimbă natura primejdiei. Eşti tu risipitor?, e el un zgârcit? Ce pot însemna toate astea? Şi, mai ales, care e poziţia existenţei în noua geografie. Ar ajunge două biblioteci ca să lămurim asta? Ar fi destul cîteva rînduri? Ar trebui să se nască o nouă istorie? Una care să se compună după cele ce a reţinut „Preţioasa Rugăciune”:

„Cea mai mare bogăţie constă în a fi milos

Şi cea mai mare fericire este de a avea linişte în spirit.

Experienţa este cea mai mare podoabă

Şi cel mai bun tovarăş este acela care este fără dorinţe.” (Stanţa 134)

Poţi găsi astfel acea libertate care să te lase să duci cu tine toate bunurile dervişului? Şi să  socoteşti în adâncul minţii că ai totuşi prea multe ? Sau rămânem totuşi în miezul paradoxului: „Cine a fost întâi: oul sau găina?”, de la care pornesc toate nelămuririle noastre.

Înţelegi, acum de ce răspunsurile tale nu se află în cartea asta? În ea doar aşez imaginile pe care le-am adus de prin diversele  drumeţii, făcute pe când stăteai închis în ograda în care erai captiv. Iar imaginile sunt ale mele, mă reprezintă pe mine, iar eu încerc să le reprezint pe ele, mai stângaci, mai dibaci. Întotdeauna fidele spiritului meu. De asta te tot îndemn să cauţi răspunsurile în propriul tău spirit. Cartea asta e ca un soi de hartă a unei comori pierdute şi desenate din memorie. Cine garantează că memoria nu ne înşeală pe amândoi? Cine a fost întâi: oul sau găina? Dar, pe măsură ce îţi pui răbdarea la încercare, în tine se desenează o hartă gravată chiar în miezul existenţei. Devine fiindul firii tale.

Iar restul e o problemă de noroc şi de dibăcie.

Te uiţi la lume, şi nu te poţi împiedica s-o faci cu drag, chiar dacă sunt momente când, ori tu, ori ea, o luaţi creanga. La urma, urmei, pentru ciclul pe care îl tot închizi, îl aduci către poarta spre Ceea-ce-nu-cunoşti,-nu-ştii, lumea e singurul organism la care te poţi raporta. În rest, totul este abstracţiune, este o provocare pentru matematicieni şi fizicieni. Mai de fiecare dată nu ai siguranţa că rezultatul raportului este unul corect, ai îndoieli. Ţi se pare că te uiţi la contemporaneitatea care se întinde în faţa ta, ca la o oglindă spartă. Fiecare ciob arată o imagine ce pare identică cu celelalte, dar dacă te uiţi mai atent obsrvi că sunt mici diferenţe. Şi se ridică întrebarea: „Care e contemporaneitatea mea adevărată, aia care m-ar fi făcut să nu simt diferenţele astea stânjenitoare?” Nici o clipă nu-ţi trece prin cap că, de fapt, toate imaginile împrăştiate în jurul tău sunt contemporaneitatea. E greu să te descurci cu toate, dar, la fel de greu este şi să te opreşti la una singură. Te surprinzi alunecând, fără să vrei, de la una la alta, pierzi şirul, ai vreau să te întorci, dar nu mai găseşti drumul. Şi, peste toate alea, eşti ademenit fără cruţare. Trebuie să ai un temperament ca al lui Mircea Horia Simionescu să te descurci în haţişul imaginilor pe care lumea le produce aparent la întâmplare; cu alte cuvinte trebuie să fii „un ingenios bine temperat”. Dar câţi pot să se bucure de aşa ceva? În adâncul sufletului tău, parcă ai tânji să ştii că poţi avea o singură imagine. Numai una. Care să fie în întregime a ta, care să nu se raporteze la nici una dintre celelalte. Un soi de planetă a Micului Prinţ, de pe care să te uiţi cum se perindă celelalte, mai aproapiate sau mai depărtate. Dar din fotoliul tău, să ai aceeaşi senzaţie ca-n zilele geroase, când stai într-un ungher cald şi sorbi din cană vinul fiert cu multă scorţişoară. Imaginea cu viscolul de-afară este atât de departe de parfumul dulceag al vinului călduţ. Sunt imagini care se potrivesc, mai degrabă unei alte lumi, una care ştie cu adevărat cum e să fie iarnă, cum e să fie vară. Care să pună, una peste alta: valori. Poate că ar trebui spartă altă oglindă, sau poate că ar fi trebuit spartă atunci când aceste valori mai existau. Acum pare că totul  a întârziat şi te-ai trezit într-o adunătură de imagini care-ţi impun. De ce să-ţi fie impus? De ce să fii silit, ori să rămâi în limita imaginii, ori să devii din ce în ce mai conştient că nu vei mai putea reface niciodată imaginea unei contemporaneităţi în care să te cuprinzi. Pe măsură ce timpul trece, spaţiul dintre imagini se măreşte, şi se pierd legăturile dintre ele, ca sloiurile Dunării în începutul unui martie cald, când podul de gheaţă se rupe şi totul o ia la vale. E mare pericol atunci. E mare pericol şi acum. Senzaţia pericolului pluteşte în aer; dar pentru cine e pericol? Pentru mine?, pentru tine?, pentru el? Pentru noi toţi? Nu facem altceva decât să vorbim, să înşirăm cuvinte care par să aibă un sens, însă realitatea se derulează abstract către un miez ştiut doar de ea. E nevoie de curaj doar să laşi să ajungă la suprafaţă gândul că, acolo, ghicindu-se printre spaţiile dintre cioburi, este o altă lume, una care o ţine pe asta din cioburi. O lume asemeni mării lui Leonid Dimov, una în care plutesc toate obiectele ce se pot, sau nu, imagina. Un ocean al subtilităţii din care fiinţarea face forme. Nu obiectele, din care Dimov îţi arată fragmente, sunt importante, ci fiinţarea din care acestea se smulg şi se dizolvă. Nici puşcăriile spulberate ale magistrului Mihai Ursachi („Un om din Tecuci avea un motor/ Dar nu i-a folosit la nimic.”)   nu sunt importante, ci modul cum aşchii din ele plutesc în eter. Toate astea sunt şi aici, dar, mai în deplinătatea lor, sunt acolo, în lumea pe care ai putea s-o faci să apară dacă ai împinge cioburile în lături. Dar câţi au curajul ăsta?

Simt broboanele de transpiraţie de pe fruntea ta, datorate efortului pe care-l faci ca să înţelegi. Dar nu înţelesurile sunt importante, ele vin singure, atunci când e timpul lor. Nu fac nimic din care tu ai vrea cu adevărat să înţelegi. Nu ăsta este scopul. Vreau doar să te ademenesc. E o ispitire, o probă pe care trebuie s-o treci faţă de tine şi de nimeni altcineva. Nu efortul de a înţelege e important, nici faptul în sine de a înţelege, ci gradul de libertate pe care l-ai câştigat. Pasul acesta aduce cu el înţelesurile, chiar dacă ele nu se arată în momentul în care tu vrei  ca ele să devină lumeşti. Eu, acela care scriu lucrurile astea, din dorinţa de libertate o fac, şi libertatea nu-mi este dată decât de la mine. Pe mine trebuie să mă înfrâng în fiece clipă, ca să pot câştiga încă o fărâmă de libertate. Poate că dacă oglinda aia ar fi rămas întreagă mi-ar fi fost mai uşor, sau dimpotrivă, mi-ar fi fost interzis. Noi – tu, cel care citeşti, şi eu, cel care scriu –  suntem ca feţele aceleiaşi monede. Facem parte din acelaşi corp, aceleaşi înţelesuri le conţinem. De ce ni se pare, atunci, că unul ar trebui să înţeleagă de la celălalt? Poate că efortul ca unul să-l elibereze pe celălalt e mai important decât orice, cu atâta cu cât devenim mai conştienţi că de separare nu poate fi vorba. Sunt destui cei preocupaţi de ceea ce înţelegi tu, cei mai mulţi sunt tentaţi să înţelegi ceea ce vor ei, nu ceea ce vrei tu, şi acţionează ca atare. Încearcă mereu, şi mereu, şi mereu să te facă mai captiv chiar şi decât ai puterea de a fi. De multe ori te prăbuşeşte lucrul acesta, pe care-l crezi venit de la forma contemporaneităţii. Nu înţelegi că nici vorbă să aibă contemporaneitatea formă; tu eşi cel care dai o formă contemporaneităţii şi te prinzi în ea asemeni muştei atrase de hârtia-capcană. Singurul fel de a ajunge contemporan cu tine este să-ţi refuzi contemporaneitatea. Abia aşa îţi vei da şansa să ajungi la libertatea de a descoperi contemporaneitatea. Prea multă vreme te-au păcălit cu trucul ăsta cu înţelesul, şi te-au determinat să te opreşti din efortul de aţi câştiga, puţin, câte puţin, libertatea, adică  modul – singurul, de altfel – de a te propia de înţelesuri. Înţelesurile se mişcă în continuu, le mişcă legile materiei, este o iluzie că ele te aşteaptă pe tine să le acaparezi; o iluzie şi o deşertăciune. Aşa ai ajuns să te simţi din ce în ce mai înţepenit, iar libertatea să ţi se pară un ţel de neatins. Cel care te priveşte vede imaginea jalnică a unui ins care se mulţumeşte doar cu ceea ce-i cade sub mână. Atâta libertate ţi-a mai rămas: de la umăr, la palmă. Atât e şi orizontul tău: de jur împejurul umerilor cât poţi să cuprinzi cu mîinile. Nu te mai lăsa păcălit ca un nătărău: nu faptul că înţelegi te face mai liber, ci libertatea aduce cu sine mai multe înţelesuri. Dar ce sunt eu să te conving? Un oarecine care scrie şi el cum se pricepe, şi care simte că, chiar dacă suntem feţele aceleiaşi monede,  ne separăm tot mai mult în lumi care  dau naştere unor altfel de Universuri. Eu adesea plec în lumi care au fost detaliat descrise de Leonid Dimov:

„Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii,

Iar eu am visat azi-noapte că mi-am pierdut papucii…

Deşi ştiam încă din leneşa tinereţe

Că naraţiunea, ironiile, imaginile glumeţe

N-au ce căuta în cadenţe:

Că poezia ţine de esenţe.

Eu însă, elev fiind, ca toţi năucii,

Îmi pierdusem – pe coridoare ori în săli – papucii

Şi-i căutam deşi, era ora de fizică,

Deşi acuzat eram că nu mă dedau la metafizică,

De către ceilalţi versificatori din urbe,

Ci  că tot umblam prin scaieţi, grohotişuri şi turbe

Îmi căutam, deci, papucii cu pompoane albăstrii

Pe sub bănci, pe sub catedre, pe sub şepcării

(Adică şirurile de şepci atârnate de cuiere,

Dacă-mi îngăduiţi această putere

De a da cuvântului o semnificaţie

Alta decât cea oferită spre consumaţie),

Ştiind prea bine că la o anumită etate

Se poate căuta un nasture căzând în eternitate,

Să poţi aşa ntr-o doară să chemi pe Cineva,

Prin candeluri o rază silind a furnica

Şi să poţi sări raiului ulucii

Căutându-ţi papucii.

Noaptea prin săli de marmură multicoloră,

Cuprins de spaima că n-ajungi la oră,

Că poţi culege zilnic în geantă

Câte-un bulgăre sau piatră boantă,

Precum a făcut acel factor poştal –

(Cu numele piesei de şah numită cal)

Ducând locuitorilor telegrama sau chitanţa –

Un palat de-a pus jos toată Franţa.”

Când mă întorc dintr-o astfel de lume am dreptul să mai capăt un mănunchi de înţelesuri, pe care le voi atârna, ca pe nişte eghileţi. Vor zornăi delicat la fiecare mişcare şi-mi vor atrage atenţia că nu trebuie să pierd şirul lumilor pe care le am de parcurs. Şi uite aşa, mă pierd într-o zare, apoi în cealaltă, pe când următoarea mă aşteaptă cuminte. Cu cât hoinăresc mai fără ţintă, ştergând cu sufletul praful de pe coclaurii din cele patru zări al Universului, cu atât sunt aşteptat la întoarcere cu mănunchiuri mai felurite de înţelesuri. Dar, deja sunt dominat de starea ispititoare a hoinărelii, şi nu mai bag de seamă toate înţelesurile. Uneori sunt surprins să apară când nu le aştept, să vină firesc ca şi cum suntem parte a aceluiaşi adevăr. Cândva, în tinereţe, voiam să ştiu, şi să spun, adevăruri tulburătoare, acum doar aştept să curgă, în totul său,  Universul prin mine şi  să fiu eu pentru un timp Universul, cu toate ale sale. Apoi să se spulbere din nou. Probabil că de aici vine pofta asta de libertate, pe care nici nu pot s-o împart cu lumea, chiar dacă lumea mi-e dragă aşa cum am spus. Mi-e dragă aşa cum arată ca o gospodină care ar lăsa totul baltă şi-ar veni după mine prin fiinţare. Dar, asta nu se poate pentru că, de pe la două încolo, vin copii la masă, vine bărbatul, şi cu toţi varsă pe podelele casei tot soiul de probleme care nu pot fi lăsate să băltească. S-ar transforma totul în haos.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,329 other followers