CONTEMPORAN CU DECIZIA DE A NU FI CONTEMPORAN – 18

Este îndoioşătoare stăruinţa cu care actualitatea vremurilor noastre încearcă să pună stavilă spontaneităţii pe care o întreţine imaginaţia. Jocul surprinzător al elementelor unei realităţi vii  pare să sperie ceva teribil, mai ales pentru că impune o neînduplecată lipsă de răgaz. Fiecare strat de realitate ridică la suprafaţă elemente care arată limpede că nu există limite ale profunzimii, că realitatea se ridică mereu din ea însăşi, e propria ei naştere, e o  mişcare fără de sfârşit, care a început nu se ştie când şi care nu se va opri niciodată. E îngrijorător, de-a dreptul îngrijorător pentru noile generaţii ale lumii. Atenţie!: ale lumii, nu ale Lumii. Simt, aceste generaţii nevoia de a opri – sau  măcar să încetinească într-un fel – combinaţiile surprinzătoare care fac presiuni asupra imaginaţiei. Şi mai înduioşător este faptul că, lipsindu-le instrumentele adecvate, inventează felurite modalităţi administrative, de multe ori aiuritoare, le pun în funcţiune şi se adăpostesc la umbra lor. Abia atunci fac o mutră mulţumită, de parcă dacă desenezi un cerc cu creta, jocul străzii s-ar opri, sau ar respecta cercul. Se burzuluiesc amarnic la fiecare încălcare şi contribuie cu un nou articol la legea inventată din adânca lipsă de imaginaţie. Ici, colo, există oameni care rămân în legătură cu mişcările realităţii, cu noile forme care se nasc neîncetat. Dar, orice ar face aceştia, oricât de clar ar motiva o existenţă sau alta, totul se loveşte de scorneala administrativă. E ca în antrenamentul unui tenismen care foloseşte un perete ca partener; un timp pare să existe o efeicienţă, dar foarte repede sportivul învaţă unghiurile limitate ale loviturilor şi totul se transformă într-o rutină: lipsa imaginaţiei vii a „celuilalt” îngustează limitele şi strică bucuria.

Asta e lumea de azi.

Una teribil de asemănătoare cu epoca inchiziţiei, a naţional-socialismului, a comunismului. Deosebită doar în forme şi cu nimic în fondul ei. Ba, s-ar putea spune că e mai grav decât toate acele epoci la un loc, pentru că deşi experienţele au avut lor, nici o învăţătură folositoare n-a rămas. S-au întărit numai regulile administrative care ţin loc de realitate, o realitate săracă şi uscată care se învârte în orizontul atât de  artificial de s-au plictist şi curcile. Trebuie să fie anost să trăieşti într-o asemenea realitate cu totul lipsită de legături vii – care se rup, sau se întăresc – cu forme care te ajută să înţelegi fiindul unei existenţe pe care o întreţine fiecare gest al tău, aşa cum tu eşti întreţinut de fiecare gest al ei. Există – în fiindul acesta – o înţelepciune care tinde mereu spre esenţa sa inefabilă de a cărei realitate este responsabilă însăşi imaginaţia ta.

Este săracă, teribil de săracă realitatea actualităţii şi, din nefericire, nu există o alta, nu se prefigurează, nu pare să se ivească o plămadă, cât de firavă a unei alte existenţe. Sigur, vorbesc la scara unui muritor; în nefiinţă nenumărate forme ale existenţei i-au  naştere şi se modifică în fiecare clipă, fiind gata – ca atunci când e timpul – să se arate din materie.

Până atunci, însă…

Până atunci, dacă ai norocul poţi să atingi contemporaneitatea care guvernează deasupra tuturor acestor forme născute din legături administrative. Până la un punct este o mângâiere, doar până la un punct, până acolo unde vezi cum se scurg pe lângă timpul tău toate minunile Uiversului, unele pe care le-ai închipuit, alte pe care nu le-ai închipuit, şi cele mai maulte care sunt de neconceput, ele vin odată cu impulsul care pune în mişcare o undă de formă pornită din înţeleciuni nemuritoare. Sunt înţelepciuni care s-au născut din ele însele, au fost definite pentru oameni cu anumite minţi, şi i-au forme mereu păstrându-se în legătură cu viul prin iubirea ce le leagă.

Da, iubite locuitor al actualităţii, nu e bine să citeşti ce scriu eu aici. Nu pentru tine sunt rândurile astea, ci pentru o conjunctură despre care nu ştiu nimic. Ştiu doar că există undeva în contemporaneitatea de deasupra lumii acesteia pe care tu o dispreţuieşti şi continui s-o populezi cu forme administrative, deşi, ai da orice ca ele să nu existe. Nu, nu, nu este nici un paradox, e doar o formă a unei realităţi presupuse în care te-ai încâlcit ca într-o plasă de paianjen. Cu cât te zbaţi mai mult, cu atât eşti mai captiv.

M-ar bucura mult să nu citeşti aceste rânduri, şi să nu ai îndoieli, aşa e rânduiala lumii pe care te-ai zbătut s-o croieşti. Regulile administrative nu sunt făcute pentru spiritele predispuse la îndoială, alea sunt forme ale viului, şi e păcat să le amesteci în jucăria asta. Tot ce ţine de administraţie este guvernat de spaimă. De spaimă, Inchiziţia stătea în umbra morţii, pitită nevolnic după mantia ei cernită; de spaimă, naţional-socialiştii visau, plini de speranţă, la oul de şarpe; de spaimă, comuniştii îşi legau la brâu inelul cu cheile de la tainiţele gândirii, un singur model funcţiona pentru ei.

Aşa visaţi şi voi: un singur model să fie; acela pe care-l stăpâniţi, pe care aţi izbutit să-l şterpeliţi cumva, şi-aţi constatat că vă vine la îndemână. Vi se pare că fără un astfel de model, firea se va pierde, sau va recunoaşte că nu există altă cale.

Aşa că, e cu mult mai bine să nu vă apropiaţi de scrierile mele. Sunt otrăvite, sunt toxice scrierile mele; seamănă îndoiala şi respectă o lege care devine tot mai rară, mai preţioasă: libertatea întregului. O lege către care porneşti cu greu, eziţi, şovăi. Instinctul te poate salva însă, dar tu nu ştii ce-i ăla instinct. Despre instinct nu se vorbeşte în regulile administrative, pentru că astfel de reguli sunt atributul jumătăţii, iar în jumătate, oricare ar fi aceea, orizontul este la o atingere de braţ, obiectele care să te încurce puţine, geometria e simplă şi la îndemână.

Scrierile mele îşi au rădăcinile în contemporanietatea întregului care, o dată cu evoluţia, devine tot mai inefabilă, mai subtilă şi formele care se desprind din ea par a veni de nicăieri, par a nu avea motivaţii. Ai înţelege şi tu mecanica aceasta, dacă ai avea simţuri care să-ţi limpezească ceea ce unii oameni, chiar lângă tine, se străduie să evienţieze. Nu ai astfel de simţuri, şi stărui să înlături şi mugurii plăpânzi care insistă să se ivească pe ici, pe colo. Toate astea pentru deplinătatea regulii administrative, pentru proslăvirea jumătăţii, deşi e evident că ea însăşi, jumătatea ta, e parte a unui întreg. Te afunzi tot mai mult în neînţelegere, desenezi pete negre, ridici bariere şi ceri să fie respectate dincolo de îndemnul firii. Într-un cuvânt, eşti un om ocupat, regula administrativă te închide într-un labirint al lipsei de simplitate. Actualitatea ţine loc de contemporaneitate la tine în ograda strâmtată de regula administrativă, încât ajungi să arăţi ca un hamster alergând în cetrifuga lui minusculă.

Oare de ce să te abandonezi acestor reguli, când întinderea e nesafârşită şi regulile ei sunt prietenşti şi bogate în sensuri?; când nesfârşirea se naşte mereu din ea îmsăşi şi nu pretinde decât să accepţi jocul alternanţei. Să-ţi vorbesc despre o listă lungă de învăţaţi care au înţeles asta?

Mai bine nu.

Read Full Post »

GÂNDURI DE NOAPTE

16 septembrie, 2014

Neîndoielnic, Cunoaşterea este o categorie care ne poate crea mari bătăi de cap în ceea ce priveşte determinările ei, ca şi a legăturilor pe care le poate avea cu Realitatea Universală. Cu siguranţă, în scrierile timpurii, unei ştiinţe i se atribuiau două determinări esenţiale care derivau una din: Scop şi cealaltă din nevoia  Binelui. Fiecare ştiinţă urmărea să-şi atingă Scopul şi să nu devieze de la calea Binelui. Categoric, legăturile care se năşteau între ştiinţe; fie că se respecta raportul pe care ştiinţa respectivă îl avea cu filosofia, fie că se creau raporturi cu celelalte ştiinţe, aveau ca suport activ cele două principii. Scopul şi Binele erau cele care generau determinările, indiferent dacă erau tratate în virtutea caracterului de generalitate (Scopul-general; Binele-general), sau a celei de individualitate (Scopul-individual; Binele-individual). Scopul şi Binele erau principiile generatoare a perechilor de contrarii (Apud Aristotel), adică a determnărilor care permit delimitarea cauzelor ce duc la apariţia unui efect sau a altuia. Totul făcea parte dintr-un întreg cu care se încerca răspunsul la o întrebare fundamentală: este Unul şi Fiinţa însăşi substanţa celor existente, sau nu.

Am făcut această introducere la cele ce vor urma, din dorinţa de a evidenţia faptul că, în modul de gândire a vechilor înţelepţi se evita cu cerbicie o categorie care se va insinua mai târziu în gândirea teoretică şi va ajunge să dea naştere unui şir lung de falsuri nocive, otrăvitoare, perfide. Este foarte posibil să vorbim de evoluţia celei mai toxice categorii a Realităţii: Aparenţa.

Nu trebuie să ne ostenim a cerceta foarte atent gândirea celor care sunt preocupaţi de respectarea determinărilor pe care le impun Scopul şi Binele, lesne se vede că fiecare demers se clădeşte pe o metodă. Nimic n-a fost făcut fără metodă înainte de apariţia sistemelor bazate pe Aparenţă – care nu are nevoie de metodă; mai mult, o metodă ar încurca teribil nevoia de aventură a acestei categorii care a tins permanent, şi, în bună măsură, a izbutit cam de fiecare dată, să creeze o realitate paralelă, o realitate care să evite tocmai principiile esenţiale ale Realităţii Universale. Realitatea impusă de Aparenţă s-a bizuit mereu pe cauze ce se abăteau atât de la Scop cât şi de la Binele spre care ar fi trebuit să ţintească. Aşadar, Aparenţa creează un Scop, altul decât cel natural, dar şi un Bine care ţine de o natură individuală. Până la urmă, atât Scopul Aparenţei, cât şi Binele sunt individuale, atâta vreme cât nu au carcter de generalitate, ceea ce face ca realitatea astfel născută să fie una care conţine aparenţa unor adevăruri. Învăţaţii tibetani vorbesc despre o astfel de realitate ca fiind un pericol mortal pentru cel care se lasă ademenit, şi pe care îl va aştepta un şir lung de vieţi supuse durerii şi degradări. Fără o metodă este foarte dificil să te poţi feri de influenţa Aparenţei, pentru că: Chiar şi cei mai înzestraţi pot avea şi cele mai mari vicii şi cele mai mari virtuţi; cei care păşesc mai încet, pot totuşi să înainteze, dacă urmează calea potrivită, spre deosebire de cei care aleargă şi astfel de îndepărtează de ea – ne spune Descartes. Pentru ca o astfel de ispitire să nu aibă efect, înţelepţii vechimii căutau mereu să aibă, sau să adopte o metodă. Fie că vorbim de Platon, de Aristotel, de Galilei, de Burke, de Kant, de Hegel, de Holbach şi fără îndoială de Descartes, savanţii au căutat să-şi ordoneze gândirea urmând o metodă care să-i ferească de avatarurile Aparenţei.

În primul rând, Aparenţa nu foloseşte principii în demersurile sale, ci prezumţii, iar cazul acesta poate fi atât de bine exemplificat cu cele două sisteme sociale care s-au dezvoltat în ultimile secole: Capitalismul şi Comunismul. Comunismul porneşte de la prezumţia unei societăţi structurată pe determinările valorilor morale, dar evoluează spre o societate amorală; iar Capitalismul îşi structurează societatea pe valorile determinate de libertate, dar evoluează spre lipsa totală de libertate. Ambele sisteme pornesc din Aparenţă şi crează realităţi paralele care intră în conflicte profunde cu Realitatea Universală. Concluzia ar fi că nici unul dintre cele două sisteme sociale nu este recomandat a fi înlocuit cu celălalt, şi că societatea ar trebui să evolueze spre un sistem care să-şi structureze determinările după o metodă în care Scopul şi Binele să fie cele două principii fundamentale. Şi Scopul, dar şi Binele trebuiesc privite ca fiind categorii filosofice, imposibil de subordonat vreunei ştiinţe din care să se ivească apoi sub forma unei Aparenţe. De procesul acesta al subordonării Scopului şi Binelui, tocmai ne-am bucurat cu asupra de măsură, şi continuăm să ne bucurăm. Ideologiile au transformat cele două principii în aparenţele lor şi de-a lungul unui secol şi jumătate, trunchiul valorilor umane a fost deposedat de cele mai importante determinări, cele care au fost active în lume peste o sută de secole. Potrivit ar fi să ţinem cont de gândirea înţelepţilor tibetani: După multe alte consideraţii asemănătoare, se ajunge la concluzia că mintea nu este nici materială, nici imaterială şi că nu intră în categoria acelor lucruri despre care se poate  spune că sunt sau nu sunt. Întrebările continuă încă şi ajungem la întrebarea referitoare la caracterul compus sau simplu al minţii. Este mintea un lucru simplu? Este un lucru compus? Dacă este simplă, cum de se manifestă în moduri diferite? Dacă este compusă, cum de poate fi adusă la starea de Vid în care nu mai există nimic altceva decât unitate?

 Continuîndu-ne investigaţiile, ajungem să recunoaştem că mintea este liberă de ambele extreme ale unităţii şi pluralităţii. Modul acesta de a privi realitatea îndeamnă să fim deosebit de prudenţi la ispitirile minţii; pentru că, da, mintea ne poate împinge căre tărâmul iluziei fără însă a ne oferi şi mijloace pentru a modifica realitatea. Aşa ajungem să trăim într-o realitate care se depărtează tot mai mult de Realitatea Universală care are o evoluţie indiferentă la Aparenţă.

Read Full Post »