GÂNDURI DE NOAPTE

23 februaruie 2015
Cel mai greu lucru, cu adevărat cel mai greu, e să împaci raţiunea, cu viaţa care există şi nu există la graniţa inefabilului. E un spaţiu al materiei fără masă, unde forma repspectă alte legi şi nu acelea pe care le ştie raţiunea. Vorbim despre o viaţă în egală măsură ademenitoare şi înspăimântătoare. Este o viaţă căreia trebuie să-i acorzi atenţie şi să ai suficientă determinare în a-ţi prepara continuu spiritul să nu-i scape mişcările ei subtile, pentru că în acel spaţiu totul este efemer şi urmează două căi, fiecare depinzând de atitudinea ta; prima dintre ele duce înapoi în nefiinţare, iar a doua poate urma calea determinării spre o fiinţare care se defineşte în totul ei în spaţiul raţiunii. Atitudinea pe care eşti nevoit s-o adopţi pentru a te pune în acord, cu provocările, dar şi cu limitele abia sesizabile ale acelei vieţi, care este şi nu este, în egală măsură, de parcă ar fi mecanismul unei capcane atent instalate – ţine de abillitatea de a înţelege mecanismul jocului probabilistic. Este un joc caleidoscopic ale cărei propuneri sunt la egală distanţă atât de a fi, cât şi de a nu fi. De ceea atitudinea despre care vorbim este mai degrabă, de cele mai multe ori, duplicitară. Raţiunea, însă, socoteşte atent poziţia, numărul, configuraţia, relaţiile obiectelor care pot fi încredinţate percepţiei, este modul ei de a căuta să întărească siguranţa elementelor din configuraţia existenţei. Iar în rest, va înclina să, va fi tentată să eşafodeze construcţii perisabile care să ascundă existenţa tulburătoare de la graniţa inefabilului. Pentru raţiune pare mult mai oportun să micşoreze spaţiul unui astfel de joc. Formele care se ivesc şi dispar sunt considerate periculoase şi, ca atare, par a nu fi suficiente mijloacele prin care să fie suprimate. Construcţiile pe care raţiunea la inventează se pot numi cum anume vreţi: distracţii, pasiuni, hobbyuri, preocupări colaterale; repet, se pot numi cum vreţi, funcţia lor este de a ascunde calea spre existenţa fragilă şi fantomatică despre care vorbeam. Pentru aceasta, raţiunea foloseşte imitarea, şi toate construcţiile la care se poate face referire caută să imite fiindul existenţei de la graniţa inefabilului. Toate instrumentele inventate să întreţină existenţa unor astfel de construcţii au menirea să facă a fi mult mai uşor oamenilor să trăiască lipsindu-se de o astfel de existenţa fantomatică a unei materii fără masă, chiar dacă ea este, de fapt, propria lor existenţă în devenire. Pentru că acolo se consumă cel mai important exerciţiu dintr-o existenţă, un exerciţiu la care spiritul ar fi obligat să participe şi să implice adânc conştiinţa. Modul inefabil de a fi nu este o capcană, nu este un blestem, ci provocarea de a opta, de a aduce din indeterminare o anume formă, o anume structură. Dincolo, în inefabil, cauzele unei forme sunt atât de firave încât nu există probabilitate care să le includă. Doar dacă izbutesc să se aglomereze şi să ajungă la aceea stare specială care să reclame şi să primească masă, ele vor putea intra în jocul probabilistic. Durata aglomerării însă, este una lungă şi instabilă – vorbim desigur în termeni noştrii consacraţi, cei ai evaluării temporale -, crearea unei astfel de situaţii are nevoie de o prejudiciere puternică, pentru a da naştere acelor forţe care să creeze aglomerarea optimă. Este o ocazie rară, specială, o ocazie care are nevoie de o cale din care să lipsească necunoscutele. În schimb scurtele momente în care forma poate exista fără masă, este menită să dea naştere unei obţiuni.
Scenariul pe care am încercat să-l descriu în rândurile de mai sus ambiţionează să surprindă evenimente şi acţiuni care se produc continuu într-un spaţiu al maetriei fără masă. Dar, ca ele să devină imagini coerente ale unei realităţi este neapărat nevoie să existe o conştiinţă. Singura, conştiinţa este cea care are senzorii ce percep existenţele de la limita inefabilului. Noi, oamenii avem categorii, concepte şi noţiuni cu care încercăm să caracterizăm astfel de imagini, fiecare după consistenţa şi complexitatea ei. Fie că le numim: viziuni, produse ale imaginaţiei, vise, năluciri, fantasmagorii, sau simple fantasme, de fiecare dată suntem surprinşi de faptul că ele instalează o realitate ce produce urme, şi tulbură raţiunea. De foarte puţine ori suntem ademeniţi în a accepta o astfel de existenţă, pe care o considerăm în afara câmpului raţional. Ceea ce este adevărat, astfel de momente ale realităţii sunt în afara câmpului realităţii, mai mult, caută să modifice câmpul cu pricina, stârnind o reacţie imadiată. Raţiunea încearcă să blocheze expansiunea unor astfel de forme spre spaţiul pe care îl gestionează. În spaţiul respectiv funcţionează un număr precis de obiecte cu funcţii definite , şi toate asigură deplina coerenţă a unor mişcări precise şi repetabile. Orice imixtiune dintr-un exterior, oricare ar fi el, este percepută ca un atac, o încercare de violare a unor relaţii care asigură echilibrul şi stabilitatea entităţii. Cu cât obiectele pe care raţiunea le manipulează sunt mai categoric definite, iar atributiele lor se împuţinează, se reduc la un minim funcţional, cu atât relaţiile devin mai spontane, aşezând în activitatea entităţii acţiuni ce seamănă mai degrabă cu nişte reflexe condiţionate. Prima care dispare, într-un astfel de caz este libertatea, adică accesul către o zonă a indeterminării, oricare ar fi ea. Orice acţiune este supusă regulii determinării, astfel că participarea probabilă a unor categorii se restrânge şi tinde să anuleze mişcările liberului arbitru. O existenţă care se determină folosind obiectele din spaţiul raţiunii, şi doar pe acestea, iese treptat din sfera creativităţii şi a libertăţii, dar şi din mecanismul complicat şi subtil al comunicării.
Privind activitatea raţiunii prin această prismă, şi constatând ariditatea şi uscăciunea unui astfel de spaţiu, sigur că vom fi atraşi de modul bogat pe care realitatea îl are la graniţa cu inefabilul. Doar că, pentru a avea acces şi a păstra relaţii cu acest spaţiu, capricios şi volatil, este nevoie de o anume atitudine. O atitudine pe care omul modern o pierde cu foarte multă uşurinţă. În locul ei sunt preferate un număr de justificări şi de speranţe într-o revenire după un şir de acţiuni produse cu un anume scop raţional. Această poziţie este o capcană care ne închide definitiv în spaţiul supus raţiunii. Structura noii construcţii pe care raţiunea o propune omenirii, este ridicarea unui spaţiu care să conţină o serie nouă de obiecte care cultivă relaţii dinamice şi active cu cele din interiorul spaţiului gestionat. Astfel, câmpul liber care oferea posibilitatea unor legături cu obiecte şi acţiuni din spaţiul materiei fără masă este desfiinţat, iar posibilitatea de iniţiere a unor astfel de legături anulată. Raţiunea aşează obiectele imitării în poziţii din care pot dezvolta relaţii foarte intense, cu rol clar de a obtura accesul la spaţiul materiei fără masă.
Voi încerca să sugerez o paralelă între cele două ipostaze.
Omul istoric acţionând în condiţiile unui spaţiu configurat din obiecte – fie ele obiective, sau subiective – ce au fost derivate din cele sugerate de activităţi din spaţiul materiei fără masă, era determinat de legături permanente cu acele activităţi. Astfel vom asista la un proces continuu de distilare, de rafinare a unui limbaj, fie el tehnic, sau artistic. Dar, în egală măsură, şi la nevoia de a îmbogăţii contactul cu obiectele unui spaţiu al materiei fără masă. Procesul se produce în sinele subiectului şi dezvoltă calităţile spirituale ale acestuia, mobilând spaţiul raţiunii cu obiecte trecute printr-un proces de transformare iniţiat şi susţinut de relaţia spiritului cu spaţiul materiei fără masă. Printr-un astfel de proces care se consuma continuu, omul istoric ajunge la o conştienţă a conştiinţei, aşa cum omul modern ajunge la o conştienţă a raţiunii.
Omul modern preferă să dezvolte o strucutră de relaţii în exteriorul fiinţei, folosind obiectele imitate şi dinamica unor relaţii care se nasc între acestea. Astfel activitatea spiritului devine inutilă, pentru că acesta – spiritul – nu poate face faţă imitării. El are nevoie de substanţa acelor obiecte ce se nasc în spaţiul materiei fără masă ce se află la graniţa inefabilului. Acea substanţă conţine – dacă vreţi – nutrienţii care produc dezvoltarea spirituală, nutrienţi pe care imitările nu numai că nu-i conţin, dar îi şi inhibă. Într-un astfel de caz, singurul spaţiu care poate rămâne operativ este cel al raţiunii. Un spaţiu tot mai izolat, tot mai lipsit de supleţea comunicării. Obiectele care mobilează spaţiul raţiunii sunt aproape identice în spaţiile raţionale ale fiinţei, când ele ar trebui să fie pesonalizate, individualizate, tinzând spre unicitatea pentru care au fost preparate. Ori, o astfel de personalizare nu se poate obţine decât cultivând intens relaţiile cu obiectele efemere – fie ele figurative, fie sugestive – ce produc existenţă în spaţiul atât de special al unei realităţi a materiei fără masă.

Read Full Post »

GÂNDURI DE NOAPTE

1 decembrie, 2014

Dacă printr-o nefericită întâmplare, un orăşean get-beget, născut şi crescut într-o metropolă, educat şi antrenat să folosească toate instrumentele unei astfel de comunităţi ajunge singur în mijlocul unei păduri virgine, şansele lui de a supraveţi mai mult de câteva zile sunt practic zero. Sigur, se va spune că e de la sine înţeles, dar lucrurile nu sunt tocmai aşa, pentru că orăşeanul are destul de multe informaţii despre mediul unei păduri virgine. A citit cărţi, a văzut filme, a urmărit înfrigurat documentare de televiziune în care se vorbea despre ce trebuie să faci ca să scapi dintr-un astfel de mediu. Teoretic, subliniez, teoretic are informaţiile care l-ar putea scoate la liman. Ei, bine, tocmai aceste informaţii sunt acelea care-l vor încurca cel mai mult. Informaţiile pe care raţiunea lui le-a ordonat într-un anume fel, şi pe care le va căuta după ordinea sa. Ori, într-un mediu liber, elementele acestuia se găsesc într-o deplină indeterminare. Existenţa lor este capabilă însă să creeze o stare de determinare, din care să se obţină un anume traseu către un anume scop, dar toate determinările sunt în starea lor virtuală, şi este nevoie ca cel care îşi doreşte să supravieţuiască într-un astfel de mediu să fie în stare  să creeze el o determinare. Raţiunea nu   este capabilă să creeze determinări, ea operează cu determinări existente deja, sau cu  elemente generate din fiindul determinării.

Ceea ce va face în primul rând orăşanul nostru este să încerce să fie raţional, pentru că el a învăţat în lungul timpului că raţiunea este cea care te scoate din necaz. Nenorocul omului nostru este că a fost învăţat prost; fie că te găseşti în pădure, fie că te găseşti în miezul unei aglomerări urbane, ceea ce te scoate din necaz este conştiinţa, dar omului modern i s-a predat varianta simplificată despre conştiinţă, cea derivată din codurile juridice, sau ideologice, în care valabile sunt doar valorile moralei. Astfel de valori se presupune că formează corpul plenar al conştiinţei, şi din  ele – în funcţie de scopurile propuse – derivăm  diversele coduri de comportament după care ne orientăm. De la explozia tehnologiei a fost pornit un proces reducţionist prin care am transformat conştiinţa într-o evanghelie a moralei, restul a fost transferat raţiunii, fie că aceasta are instrumente pentru a manevra respectivele valori, fie nu. Ei, bine, omul nostru, cel pierdut în desişurile pădurii, nu se va abate de la conduita cunoascută şi-şi va desemna raţiunea responsabilă cu salvarea sa. Raţiunea, după cum bine ştim, face ce ştie ea, ce a fost deprinsă de lungile exerciţii cu instrumentele urbane. Ca atare, va ordona, elementele cunoscute şi pe cele necunoscute, va elabora câteva variabile şi…cam atât. Pentru că raţiunea este cu desăvârşire lipsită de instincte, de intuiţie, de legăturile inefabile cu elementele aparţinând unui cosmos, în forma lor subtilă. Dacă, din disperare, omul nostru se va preda conştiinţei, va avea surprize, ce s-ar putea să-i limpezească gândirea şi să-l îndrepte spe liman. E greu de presupus aşa ceva, se întâmplă în procente neglijabile, pentru că legăturile pe care ni le-am creat cu raţiunea au devenit reflexe. Viaţa noastră s-a simplificat şi a sărăcit, spaţiul în care izbutim să ne ducem existenţa s-a restrâns  îngrozitor, şi nu pentru că a crescut populaţia, ci pentru că raţiunea impune un număr de factori, fără de care spaţiul este declarat inadecvat. În jurul şi în interiorul spaţiului pe care-l populăm, după reglementările raţiunii, se pot observa factori pe care conştiinţa i-ar putea transforma – în egală măsură – în elementele unei existenţe pline de bunăstare, dar şi în generatori de forme pure, adabtabile relaţiilor cu o realitate practică, în permanentă modificare. Este adevărat într-o astfel de atitudine poţi recunoaşte cu uşurinţă mentalitatea unor vechi civilizaţii care mai au încă – ici, colo – reprezentanţi asupra cărora se fac presiuni de tot felul. Nici să nu vă gândiţi la presiuni politice sau administrative, nu astfel de presiuni sunt cele mai periculoase: ispitirile, ademenirea, promisiunea jindul; acestea sunt presiunile cele mai de temut.

Dacă, ferească Dumnezeu!, o nenorocire planetară ne-ar sili să ajungem în  condiţii de bejenie, raţiunea ne-ar sili să căutăm modelul pierdut, nu să creem un altul prin care să ne adaptăm. Adaptarea s-ar face pe măsură ce elementele modelului ar dispărea, şi am fi siliţi. Dacă ritmul dispariţiei acestor elemente, ar fi unul violent… nu ştiu, zău! Modul în care raţiunea îşi arată continuu limitele, ar trebui să fie o lecţie teribil de utilă, o lecţie care face mereu dovada că raţiunea este un instrument al conştientului, şi atât. Ea nu are capacitatea de a depăşi zona legiferată a materiei pentru o întreprindere senzitivă gestionată de instinct, de inutuiţie. Ea nu are acces la memoria profundă, o categorie a memoriei la care au acces doar conştiinţele, fie ele individuale, fie colective. O astfel de întreprindere, care să poată avea acces la memoria profundă, este, în primul rând, înzestrată cu atribute ale infeabilului şi are nevoie de instrumente pe care doar supraconştientul le produce. Vorbim de deschiderea şi antrenarea de sensibilităţi, de jocuri subtile ale virutalităţii care propun forme materiale efemere, forme care nu rezistă la primele lor încercări. Este nevoie de tenacitate şi credinţă, pentru ca astfel de forme să se stabilizeze şi să coboare la nivelul conştientului pentru a deveni  forme ştiute. Ele nu sunt forme învăţate sau moştenite, sunt forme ştiute, adică forme care apar instantaneu în timpul manifestării unei credinţe. Va trebui să treacă perioade de timp, să se desfăşoare procese de fixare a elementelor, ca forma să devină stabilă. Atunci, ea se fixează în conştient şi este supusă repetatelor procese de reformare, care o vor transforma dintr-o formă sensibilă unică şi ştiută, într-una reproductibilă, care se poate învăţa şi multiplica. Indubitabil, vorbim despre o modalitate de vulgarizare, prin care conştientul extrage din supraconştient instrumente cu care dă naştere unor realităţi practice. Într-un astfel de proces, toate modalităţile care participă la obţinerea unor forme, oricare ar fi calitatea şi scopul lor, sunt unele oportuniste, acesta fiind şi mecanismul prin care tehnologia îşi face  loc atât de repede în spaţiul raţional. Ea propune obiecte capabile să evite procesele care au presupus în intervale istorice lungi: suferinţă, frustrare, tenacitate, renunţări, smerenie, umilinţă faţă de propriul supraeu. Tehnologia este instrumentul cel mai perfecţionat cu care raţiunea mobilează atât spaţiul colectiv, cât şi cel individual, cu prefabricate din care poate obţine cu uşurinţă iluzia unei realităţi practice.

Numai că – în fapt – discutăm despre un fals care ascunde vederea spre Calea care urcă în supraconştient. Adică tocmai la obţinerea legăturii Eu-lui cu supraEu-l derivat din jocul inefabil al materiei.

Read Full Post »

GÂNDURI DE NOAPTE

6 noiembrie, 2014

De când se ştie, omenirea a vorbit mereu în felurite feluri despre Libertate. Şi mereu, în discuţiile despre această calitate a existenţei s-au strecurat gânduri neclare, ce au arătat că este foarte greu de definit Libertatea, mai ales atunci când tindem să creem o imagine a relaţiei unui sine cu spaţiul care-l cuprinde. Mereu ni se pare că ceva nu este în regulă, ceva din spaţiul nostru se opune ca Libertatea să fie definită ca o categorie clară, definitivă, precisă. Şi atunci ne îndreptăm spre acel „ceva”, încercăm să-l înlăturăm, să-l îngrădim, sperând mereu că apoi totul va intra în normal. Dar aşa ceva nu se întâmplă, iar orizontul de acţiune al Libertăţii rămâne ciuntit, nu este deplin, nu pare a fi real şi nu se armonizează cu speranţele noastre. Adesea ni se pare că această formă nedeplină a Libertăţii este manifestă doar în cazul nostru; nu şi la vecin, nu şi aiurea, nu şi peste mări şi ţări. Dar de acolo vin ecouri precum că aceleaşi griji îi încercă şi pe ei, pe oricare ei ar fi pe meleagurile acelea. Poate doar forma, sau obiectul nemulţumirii să fie altul, nemulţumirea însă, asemeni ruginii se întinde fără să prinzi de veste. Îmboldit de insatisfaţiile clipei, prinzi să înţelegi că Libertatea este o categorie vicleană, teribil de vicleană. Şi obiceiul ei cel mai nesuferit este să te scoată din micul orizont al siguranţei, pe care l-ai creat cu trudă şi cu renunţări. Evident că ceea ce te roade cel mai mult sunt renunţările, iar după Libertate, ar trebui să renunţi şi la renunţările pe care le-ai jertfit. Dar asta este prea mult. Preferi să renunţi la Libertate,  şi la tot ceea ce părea că este menit ţie. Din clipa aceea eşti ca o frunză în vânt, atras, sau împins de momente ale existenţei care nu au nici o legătură intimă cu tine. Pur şi simplu, acum poţi fi ademenit, te laşi ademenit. Ca să vorbim drept, se lasă ademenită acea măruntă parte din tine care se poate orienta pe o astfel de cale, restul trebui târât şi atârnă destul de greu. Doar gândul că Libertatea este o categorie vicleană menţine această formă a fiindului tău. Altfel ai căuta să-ţi găseşti cumva rostul ce s-a pierdut undeva în Sinele tău, s-a prăpădit asuns printre valurile de zgură ale ademeniriilor zilnce. Chiar imaginea lumii în care fiinţezi este o formă a ademenirii, un fel de ademenire supremă, o ademenire ce pare definitivă, perfectă, chiar dacă simţi un soi de zădărnicie ce adie dinspre ea. Pare a fi totuşi expresia unei deplinătăţi a siguranţei, un mod de a te ocroti. Oricum, altceva decât felul de a fi al viclenei Libertăţi, cea care te împinge mereu spre locuri unde pare că trebuie iar şi iar s-o iei de la capăt.

Te obişnuieşti cu felul acesta de a fiinţa, ai chiar momente în care crezi că ai făcut o alegere bună, ai sperenaţe că toată construcţia la care participi este durabilă, are un viitor… Şi dintr-o dată!…

Abia atunci începi să înţelegi cu adevărat că Fiinţarea este făcută din opţiuni, iar renunţarea este esenţa opţiunii. Renunţarea este modul intim de a fi al nădejdii, al nădejdii care hrăneşte Libertatea şi o face să se manifeste aşa cum se manifestă. Nădejdea este instrumentul luminos al liberului arbitru, acel liber arbitru pe care l-ai abandonat, pentru că ţi s-a părut a fi prea categoric, prea determinant, prea strâns legat de modul cum Libertatea dicta renunţarea. Părea că Libertatea şi liberul arbitrul merg strâns mână în mână, dictatorial, fără compromisuri, fără deliciile democraţiei. Aşa părea, pentru că n-ai înţeles că asta este de fapt forţa ta, cea care îţi ţine fiinţa verticală, îţi ţine spiritul erect. În felul acesta erai mereu văzut în lume, chiar dacă privirile tuturor ţinteau spre pământ, sau aiurea. Dar ceea ce era cel mai important; erai văzut sclipitor din interiorul tău, din lumea ce se forma în fiecare clipă în Sinele tău. Erai mereu ca o piatră de hotar între lumea de ieri şi cea de mâine, şi clipele făceau parte din fiinţa ta. Puzderia de clipe care străluceau efemer, erau de fapt prezentul tău, de care îţi păsa mai puţin. Acum, însă îţi pasă cumplit de acest prezent, pentru că este singura fărâmă de timp care a mai rămas a ta…dacă o fi a ta.

Stimate cititorule, nu băga în seamă rândurile pe care tocmi le-ai citit – bine ar fi să fi avut înţelepciunea să n-o fi făcut -,  pentru că ele sunt pentru ceia duşi pe altă lume. Sunt ca un fel de descântec esoteric, o tânguirea şamanică, o boscorodeală vrăjitorească, o bolboroseală de profet de doi lei.

Cine Dumnezeu are vreme de astfel de prostii pe vremea unei atât de prelungite crize?

Read Full Post »

GÂNDURI DE NOAPTE

16 septembrie, 2014

Neîndoielnic, Cunoaşterea este o categorie care ne poate crea mari bătăi de cap în ceea ce priveşte determinările ei, ca şi a legăturilor pe care le poate avea cu Realitatea Universală. Cu siguranţă, în scrierile timpurii, unei ştiinţe i se atribuiau două determinări esenţiale care derivau una din: Scop şi cealaltă din nevoia  Binelui. Fiecare ştiinţă urmărea să-şi atingă Scopul şi să nu devieze de la calea Binelui. Categoric, legăturile care se năşteau între ştiinţe; fie că se respecta raportul pe care ştiinţa respectivă îl avea cu filosofia, fie că se creau raporturi cu celelalte ştiinţe, aveau ca suport activ cele două principii. Scopul şi Binele erau cele care generau determinările, indiferent dacă erau tratate în virtutea caracterului de generalitate (Scopul-general; Binele-general), sau a celei de individualitate (Scopul-individual; Binele-individual). Scopul şi Binele erau principiile generatoare a perechilor de contrarii (Apud Aristotel), adică a determnărilor care permit delimitarea cauzelor ce duc la apariţia unui efect sau a altuia. Totul făcea parte dintr-un întreg cu care se încerca răspunsul la o întrebare fundamentală: este Unul şi Fiinţa însăşi substanţa celor existente, sau nu.

Am făcut această introducere la cele ce vor urma, din dorinţa de a evidenţia faptul că, în modul de gândire a vechilor înţelepţi se evita cu cerbicie o categorie care se va insinua mai târziu în gândirea teoretică şi va ajunge să dea naştere unui şir lung de falsuri nocive, otrăvitoare, perfide. Este foarte posibil să vorbim de evoluţia celei mai toxice categorii a Realităţii: Aparenţa.

Nu trebuie să ne ostenim a cerceta foarte atent gândirea celor care sunt preocupaţi de respectarea determinărilor pe care le impun Scopul şi Binele, lesne se vede că fiecare demers se clădeşte pe o metodă. Nimic n-a fost făcut fără metodă înainte de apariţia sistemelor bazate pe Aparenţă – care nu are nevoie de metodă; mai mult, o metodă ar încurca teribil nevoia de aventură a acestei categorii care a tins permanent, şi, în bună măsură, a izbutit cam de fiecare dată, să creeze o realitate paralelă, o realitate care să evite tocmai principiile esenţiale ale Realităţii Universale. Realitatea impusă de Aparenţă s-a bizuit mereu pe cauze ce se abăteau atât de la Scop cât şi de la Binele spre care ar fi trebuit să ţintească. Aşadar, Aparenţa creează un Scop, altul decât cel natural, dar şi un Bine care ţine de o natură individuală. Până la urmă, atât Scopul Aparenţei, cât şi Binele sunt individuale, atâta vreme cât nu au carcter de generalitate, ceea ce face ca realitatea astfel născută să fie una care conţine aparenţa unor adevăruri. Învăţaţii tibetani vorbesc despre o astfel de realitate ca fiind un pericol mortal pentru cel care se lasă ademenit, şi pe care îl va aştepta un şir lung de vieţi supuse durerii şi degradări. Fără o metodă este foarte dificil să te poţi feri de influenţa Aparenţei, pentru că: Chiar şi cei mai înzestraţi pot avea şi cele mai mari vicii şi cele mai mari virtuţi; cei care păşesc mai încet, pot totuşi să înainteze, dacă urmează calea potrivită, spre deosebire de cei care aleargă şi astfel de îndepărtează de ea – ne spune Descartes. Pentru ca o astfel de ispitire să nu aibă efect, înţelepţii vechimii căutau mereu să aibă, sau să adopte o metodă. Fie că vorbim de Platon, de Aristotel, de Galilei, de Burke, de Kant, de Hegel, de Holbach şi fără îndoială de Descartes, savanţii au căutat să-şi ordoneze gândirea urmând o metodă care să-i ferească de avatarurile Aparenţei.

În primul rând, Aparenţa nu foloseşte principii în demersurile sale, ci prezumţii, iar cazul acesta poate fi atât de bine exemplificat cu cele două sisteme sociale care s-au dezvoltat în ultimile secole: Capitalismul şi Comunismul. Comunismul porneşte de la prezumţia unei societăţi structurată pe determinările valorilor morale, dar evoluează spre o societate amorală; iar Capitalismul îşi structurează societatea pe valorile determinate de libertate, dar evoluează spre lipsa totală de libertate. Ambele sisteme pornesc din Aparenţă şi crează realităţi paralele care intră în conflicte profunde cu Realitatea Universală. Concluzia ar fi că nici unul dintre cele două sisteme sociale nu este recomandat a fi înlocuit cu celălalt, şi că societatea ar trebui să evolueze spre un sistem care să-şi structureze determinările după o metodă în care Scopul şi Binele să fie cele două principii fundamentale. Şi Scopul, dar şi Binele trebuiesc privite ca fiind categorii filosofice, imposibil de subordonat vreunei ştiinţe din care să se ivească apoi sub forma unei Aparenţe. De procesul acesta al subordonării Scopului şi Binelui, tocmai ne-am bucurat cu asupra de măsură, şi continuăm să ne bucurăm. Ideologiile au transformat cele două principii în aparenţele lor şi de-a lungul unui secol şi jumătate, trunchiul valorilor umane a fost deposedat de cele mai importante determinări, cele care au fost active în lume peste o sută de secole. Potrivit ar fi să ţinem cont de gândirea înţelepţilor tibetani: După multe alte consideraţii asemănătoare, se ajunge la concluzia că mintea nu este nici materială, nici imaterială şi că nu intră în categoria acelor lucruri despre care se poate  spune că sunt sau nu sunt. Întrebările continuă încă şi ajungem la întrebarea referitoare la caracterul compus sau simplu al minţii. Este mintea un lucru simplu? Este un lucru compus? Dacă este simplă, cum de se manifestă în moduri diferite? Dacă este compusă, cum de poate fi adusă la starea de Vid în care nu mai există nimic altceva decât unitate?

 Continuîndu-ne investigaţiile, ajungem să recunoaştem că mintea este liberă de ambele extreme ale unităţii şi pluralităţii. Modul acesta de a privi realitatea îndeamnă să fim deosebit de prudenţi la ispitirile minţii; pentru că, da, mintea ne poate împinge căre tărâmul iluziei fără însă a ne oferi şi mijloace pentru a modifica realitatea. Aşa ajungem să trăim într-o realitate care se depărtează tot mai mult de Realitatea Universală care are o evoluţie indiferentă la Aparenţă.

Read Full Post »

GÂNDURI DE NOAPTE

27 ianuarie, 2014

Se poate spune că rămâne un lucru a mirării continuarea unei dispute ce ţine de secole, şi totuşi nu; privită mai adânc: nu e!. Dacă lumea a fost creată, sau a evoluat din Nimic, este, după părerea mea, un fel de  dispută “oul sau găina”, cu aspectele ei copilăreşti ori teribil de savante. Ar fi de înţeles să asişti la o astfel de dispută în acele trecute timpuri în care religia şi ştiinţele începeau să-şi definească teritoriile. Sigur că religia dorea să nu cedeze teren, aşa cum încearcă şi astăzi, cum a încercat în orice fel de condiţii, de la organizarea tribală şi până la statul modern. Sau, ca să fim drepţi, nu religia ca sistemă teoretică, ci reprezentanţii ei ca instrumente administrative care caută continuu căi spre cămara cu privilegii. Spiritele enciclopedice au folosit dintotdeauna Creaţia ca un fel de compromis introdus în momentele în care alt fel de explicaţii ar fi fost încâlcite şi greu de susţinut. Mai ales acele momente ale începuturilor erau anapoda de greu de definit cu noţiuni precise şi clare. Creaţia, în schimb, era un termen suficient de autoritar, dar şi misterios, pentru a evita discuţiile inutile. Leibnitz, Descartes, Kant, Hegel, ca să numim doar pe câţiva, folosesc termenul cu precizie pentru a acoperi un teritoriu ce altfel ar fi fost disputat zgomotos. Pare că, atât Creaţia cât şi Creatorul sunt un soi de axiome, cuprinse ca termeni ai sistemelor. Savanţii n-au fost interesaţi de termenul care defineşte un moment sau altul, ci de parcursul până la moment, sau între momente. Momentul este un punct care închide un parcurs, sau o etapă din acesta; cum este definit el, e o problemă de terminologie. Desigur, dacă te numeşti Voltaire ai părerile tale despre termeni şi-i pui în discuţie; uneori mai în răspăr, mai deşănţat, mai fără perdea, ceea ce-ţi atrage o sumă de necazuri, fiindcă nimănui nu-i convine să vadă cum se pune în pericol o zonă care avea coeficientul ei de siguranţă.

Urmează apoi o etapă în care ştiinţele îşi definesc tot mai précis teritoriile şi-şi marchează domeniile cu teorii ce definesc procese. Ori, Creaţia nu poate fi niciodată definită ca un proces. Pur şi simplu ea nu poate cunoaşte evoluţie; din momentul în care a fost încheiată nimic nu se mai poate schimba. Creaţia nu reprezintă un proces, ci o stare, dar acest lucru contrazice rezultatele obţinute în experimentele ce verifică teoria ştiinţifică. Este firesc, într-o astfel de poziţie, ca ştiinţele să lanseze o sumă de semene de întrebare către creaţionişti, care înghesuţi prin diverse colţuri, se spijină tot mai apăsat pe religie. Un sacrilegiu se produsese, şi în chip iremediabil, poziţia de axiomă a Creaţiei fusese foarte dur zdruncinată. Ceea ce era convenit a fi un termen care să nu fie pus în discuţie, ajunsese rostogolit în cele patru orizonturi cu argumentaţii susţinute de adevăruri verificabile în realitate. Dar conţinutul său originar nu putea fi demontat, pentru că orice proces are nevoie de o origine, are nevoie de cel puţin două elemente pentru a se pune în mişcare, iar această origine era un fel de cui a lui Pepelea pentru creaţionişti. Un cui de care s-au agăţat solid, şi oamenii de ştiinţă au acceptat pe moment să se facă că au uitat de problemă. Dar în laboratoarele lor se cheltuiau multe resurse şi efort pentru a se găsi răspunsul mulţumitor pentru momentul Originii. Acest moment atât de misterios.

Speranţele erau că disputa va putea fi tranşată odată pentru totdeauna, doar că… n-a fost să fie. Pentru că ultimile descoperiri tind să arate că Universul se bazează atât pe Creaţie, cât şi pe Evoluţie. Existenţa are nevoie de momente de Creaţie, urmate de perioade de Evoluţie. Este adevărat, în atari situaţii, nici Creaţia, şi nici Evoluţia nu mai pot fi definite în termenii consacraţi. E nevoie de o nouă perioadă de trudă pentru a înţelege ce înseamnă Creaţie, şi ce anume e aceea Evoluţie, pentru a putea fi lansate noi definiţii. Pe măsură ce ar fi părut că lucrurile se limpezesc, dintr-o dată au devenit mai tenebroase. Probabil ne găsim într-un moment în care nu prea ştim cu exactitate ce ar fi de făcut. E un moment de inerţie, în care toată lumea trage cu ochiul în stânga şi-n dreapta, să vadă ce face celălalt.

 

Read Full Post »

GÂNDURI DE NOAPTE

11 octombrie, 2013

Sunt situaţii când trebuie să fim de acord cu domnul Immanuel Kant şi să recunoaştem că judecăţile depind de starea de voinţă a subiectului. Şi nu vorbim doar de judecăţile filosofice sau sociale, ci şi de judecăţi care privesc momente ale proceselor  materiei. Se pare că existenţa universală ascunde mereu stări ale materiei, chiar în momentele când ni se pare că am izbutit să facem lumină. Este un joc al unicităţii formelor care – cu cât înaintăm în dezlegarea şaradelor – se face tot mai misterios. Dacă în concepţia creaţionistă orice formă materială era o copie fidelă a tuturor generaţiilor dinaintea sa, până la creaţie, în abordarea evoluţionistă, mult timp s-a operat cu forme identice la nivel de familii, de grup, sau de specii, fără să se diferenţieze indivizii între ei. Astăzi,  însă se pare că începem – greu, e adevărat! – să înţelegem faptul că orice formă de existenţă din univers – anorganică sau organică fiind – este un unicat care respectă o anume legitate a generalului, dar care îşi exprimă în mod special particularitatea ce-o deosebeşte de celelalte forme. Ceea ce face să apară nevoia unei atenţii deosebite în anumite momente ale comunicării, mai ales în cazul folosirii unor termeni ce pot conţine consecinţe importante. În ecuaţia relativităţii: E=mc², termenul c² este general acceptat ca o constantă relativă a vitezei luminii şi se pare că totul pare să devină simplu. Numai că această constantă exprimă starea unui orizont al materiei fără masă. Şi chiar dacă în general despre „materia fără masă” se vorbeşte ca fiind o expresie care se referă la energie, se pare că lucrurile nu stau tocmai aşa; şi se pare că Tesla şi Eistein ştiau lucrul acesta atunci când au acceptat să participe la nefericitul experiment „Rainbow”, chiar dacă s-a dovedit mai apoi că nu au fost suficiente cunoştinţele teoretice pentu a elabora o listă de proceduri corecte, specifice respectivului experiment. Şi iată că, „materia fără masă”poate fi judecată în funcţie de voinţa unui subiect, voinţă care este dependentă de nivelul cunoaşterii, şi că „materia fără masă” poate defini un orizont  al materiei şi nu al energei. Lucrurile devin şi mai complicate atunci când suntem pe teritoriul unor ştiinţe sociale, unde volatilitatea termenilor este şi mai accentuată. Judecăţile sunt strâns dependente de particularitatea voinţei, mai ales atunci când subiecţii se feresc să folosească regulile unor coduri generale în vigoare, dar mai ales verificate istoric. Pentru că nimic nu este mai sigur pentru coduri decât modul repetat de verificare prin experienţe istorice consumate în condiţii diferite. Plătim mereu tribut atunci când nu vrem să ţinem cont de un asemenea fapt şi permitem ca o experienţă teoretică să se transforme în cod, fie că se întâmplă în ştiinţă, în tehnologie sau în social. Atenţia acordată acestor situaţii ar trebui să crească, pentru că existenţa în univers devine tot mai complicată pe măsură ce relaţiile formale ale acestuia devin tot mai complexe. Nu numai viaţa oamenilor este mai sofisticată, şi nu sunt numai ei vinovaţi pentru acest lucru. Ei sunt vinovaţi pentru neglijenţa cu care tratează acest fapt.

Read Full Post »