Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘stare’

Când Hermes Trismegistul afirma că Universul este mental și că totul este energie spirituală care se condensează, transformându-se în materie fizică, nu gândea nicidecum la forme. Existența materiei în stare de energie, presupune că toate formele sunt posibile, și că unele sunt probabile, dar că ele sunt perceptibile doar mental, nu și în forme. Este dacă vreți ceea ce, mai târziu Kant va defini ca fiind rațiunea pură, adică acel mod de a fi al rațiunii care presupune existența tuturor formelor dar nu și forma. Mai târziu Sheldrake va afirma – ceea ce i-a adus acuzația de misticism – că ADN-ul nu este o memorie, ci mai degrabă un gen de antenă radio care poate detecta în Univers vibrația ideii de formă. Universul – după biologului – se comportă ca o memorie care păstrează non-informații despre feluritele forme în inexistența lor, și că acestea se transformă în forme atunci când realitatea impune un anume tip de relații. Cu alte cuvinte, atunci când în entitățile materiale apare o Lipsă, acestea dau naștere în Univers unor vibrații de la care vor pleca semnale spre sistemele de organizare a materiei pentru a obține acea formă necesară să înlocuiască lipsa.

Din secolul al II-lea (î.e.n.) până în anii ’70 ai Secolului al XX-lea (e.n.) avem de-a face cu o buclă de douăzeciși două de secole, care a fost necesară pentru ca știința să probeze ceea ce Înțelepții vechii civilizații au definit cu alte mijloace. Ce este remarcabil la această confirmare este faptul că ea s-a făcut tot cu mijloace abstrate și nu fizice. Teoria lui Sheldrake, sprijinită substanțial de cea a lui Jung, nu folosește relații născute de probe fizice, ci pe acelea ce iau naștere prin deducția logicii scornită în vechea Grecie. La vremea acelor timpuri, Învățații erau extrem de atenți  ca instrumentrle lor să nu fie mânuite de spirite lipsite de calitățile necesare pentru a înțelege corect – și a prelucra ca atare – informațiile venite din realitatea obiectivă, adică acea formă a realității în care coexistă toate elementele care pot oferi obiectivitate realității. Restul este doar aparență.   Să tratezi cu superficialitate, cu rea credință sau din interese meschine,  o afirmație ca:  “Universul este mental” deschide un câmp larg pentru speculații care pot duce oriunde, dar mai ales, la concluzii ce pot fi transformate în teorii pseudoveridice, dar și la acțiuni radical. Un exemplu edificator este atitudinea lui Paracelsus, care a desființat o artă cum era alchimia și a dat naștere chimiei, doar pentru a-și satisface orgoliul. Un spirit școlit cu instrumentele metodelor carteziene, și-ar exprima deîndată neîncredere; cum să fie posibil ca un singur om – fie el și cel mai iscusit al vremii sale – să ducă la dispariția unei structure atât de complexe precum alchimia? Fără secretele pe care Paracelsus ar fi trebuit să le transmită unui ucenic, alchimia a pierdut forța instrumentelor spiritual și a devenit ceea ce era șichiia cea proaspăt înființată.

Să împarți infinitul la infinit pentru a obține un rezultat speculativ, sau dimpotrivă, să  faci să dispară tehnicile cu care această operațiune să poată fi realizată, poate desființa orice conținut subtil al adevărului. Fie aceste două temeri, fie altele mai puțin vizibile dar la fel de periculoase, au făcut ca în acele timpuri, Înțeleptul avea mijloacele să manevreze cu grijă substanța învățăturilor sale, sau dimpotrivă, asemeni lui Paracelsus, cu rea voință. Și într-un caz și în celălalt acesta fiind motivul pentru care arta lui nu era transmisă oricui – sau nu era transmisă de loc – și preocupările pentru a păstra în primul rând sănătatea cunoașterii îl determinau să caute formulările potrivite pentru a menține curățenia acesteia, și nu cele care să ușureze iluminarea ucenicului. Mijloacele prin care Învățatul își păstra secretele științei sale și își hotăra urmașul erau alese cu grijă. Nu trebuia să fie mai mult de un urmaș, și acesta trebuia să fie în primul rând un caracter integru și moral. Cel destinat să devină păstrătorul științei urma să dețină secrete importante, toate spirituale, dintre care unele deosebit de puternice și periculoase, fapt pentru care conștiința acestuia era obligatoriu să fie menținută tot timpul activă, doar ea fiind în stare să decidă corect, pentru că doar ea posedă informațiile subtile și cunoașterea deplină.

După cum afirmă cei care scriu istoria realităților social-economice ale acelor vremuri, suntem tentați să gândim că nu existau mijloacele necesare pentru a fie transmise cunoștințele Învățaților. Nu existau sistemele unui învățământ coerent, structurat după metode gândite să realizeze o adiționare progresivă a cunoștințelor.  Să crească, astfel, numărul celor care să devină inițiați, informațiile să circule cu o viteză mai mare, iar cunoașterea să se răspândească pe arii mai largi. Este o prejudecată această credință, una care s-a transmis și s-a întărit până în zilele noastre, când trâmbițăm ode acelor mijloace ce pot răspândi cu repeziciune feluritele informații ale zilei. Dacă am izbuti să facem o analiză obiectivă,  am  ajunge la concluzia că nu se transmit cu mult mai multe informații utile și importante și nici pe suprafețe cu mult mai mari decât în secolul al V-lea, să zicem; că bigotismul și lipsa de viziune domină cercuri foarte largi ale populației. Și că, informațiile importante respectă Legea vibrației a Kybalionului.  Cele două teorii; cea a “subconștientului colectiv”, a lui Jung și Morfogenetica lui Sheldrake dovedesc cu asupra de măsură că, circulația informațiilor importante este dependentă de vibrațiile conștiinței, că depind de capacitatea respectivei conștiințe de a emite și de a prelucra astfel de unde. Majoritatea undelor de formă – aflate în circulație într-o unitate de timp – sunt emise de rațiune și pun în circulație informații commune care  asigură adaptarea la aparențele realității în care alegem să trăim. Vibrația acestor unde este una comună, astfel ele realizează o armonizare care domină rațiunea unui număr mare de oameni, spre deosebire de vibrația undelor importante, care sunt mult mai puține ca număr, și în consecință rezultă o armonizare mai subtilă.

Tocmai modul și forța unor astfel de informații formează un camp de formă specific și în el se realizează esența contemporaneității. Odată puse în mișcare, undele de formă nu mai pot fi modificate până nu-și consumă efectul până la ultima consecință. Așa putem explica, de ce numeroase  gesturi, atitudini, obișnuințe etc. odată înființate, cu greu pot fi înlocuite, și că încercările de modificare pe care le inițiem pornesc, din interiorul câmpului și se opresc la limita acestuia. Iar faptul că locuim și trăim în aglomerări urbane tot mai numeroase, aglomerări în care densitatea undelor specifice este foarte mare, are ca rezultat instaurarea câmpurilor de formă a căror presiune o resimțim  din plin. Poate că, dacă am conștientiza modelul sub care își produc efectele undele de formă despre care vorbim, am deveni capabili să acționăm în conformitatea cu Legea Corespondenței a Kybalionului, care spune; “ Precum sus, așa și jos; precum jos, așa și sus.”  Bine ar fi dacă nu ați trata geografic punctele la care se referă respectiva lege. Oriunde, în orice poziția v-ați afla în Univers există un Sus și un Jos, sunt punctele care ne ajută să ne poziționăm față de un fenomen la care suntem relativi.

Sunt conștient că este teribil de dificil să te descurci într-un asemenea hățiș,  care pare a nu se supune nici unei metode, nici unor mijloace sau instrumente, așa cum o face  sistemul cartezian care ne lasă impresia că ne  ajută mereu să ne coordonăm. Lumea contemporană și-a creat obișnuințe și mentalități plecând din sistemul cartezian și consideră că “a te coordona” în Univers înseamnă să urmezi calea desenată de coordonatele respectivului sistem ce evoluează de la simplu către complex, dar, mai ales, ar trebui analizat temeinic ce înseamnă simplu și ce înseamnă complex.  Ar fi multe de discutat despre coordonare, despre repere, ca și despre înțelesuri și despre sensuri. Dar, cred că mult mai folositor ar fi să medităm la subtilitățile pe care Zenon le sugerează împărțind infinitul la infinit și urmând specificul tot mai rafinat al fiecărui camp nou apărut. Hermeticii tind spre aceleași rezultate dar se folosesc de  informațiile primite  de la cele trei planuri în care impart universalitatea: planul fizic, cel mental și cel spiritual. Fiecare dintre aceste planuri este o provocare a cunoașterii și dacă ea, cunoașterea, izbutește măcar la un plan, atunci le putem înțelege și pe celelalte,  izbutind astfel să pătrundem în materialitatea universală.

Oricum am privi această problemă, schema ei a fost stabilită de Zenon; fiecare entitate a Universului rezultă din împărțirea infinitului la infinit, și Zenon n-ar fi știut acest lucru atât de profund, dacă ar fi fost doar matematician. Zenon era însă, în egală măsură, filosoful format în modul de a gândi a lui Pitagora și care a înțeles că entitățile Universului sunt fiecare particulare, deci Universul nu este format din părți, ci din lumi. Fiecare particularitate, rezultată din împărțirea infintului la infinit, este specific și dimensiunile ei sunt diferite de dimensiunile tuturor celoralte. În primul rând, nu e important ca ele să fie  diferite doar mathematic. Această viziune a eleeatului face praf sistemul cartezian, care – trebuie să recunoaștem – nu prea mai rezistă nici la probele pe care științele prezentului le definesc. Un sistem cartezian nu are nicidecum capacitatea de a urmări Sinele Universului cum se naște continuu din Sinele său, mai ales pentru că un  sistem cartezian nu are capacitatea de a împărți infinitul la infinit, respectându-i naturalețea cu care-și păstrează integritatea, fie el parte sau întreg.

Oamenii însă au căzut în capcana acestui sistem care este negat chiar de Descartes prin afirmația “Cogito ergo sum”. A fi – în același timp – și parte și întreg este o calitate pe care o are doar Universul, ceea ce înseamnă că, la rândul nostru, suntem Univers. Acesta este motivul pentru care, personal mă îndoiesc de toate caliltățile care se atribuie contemporaneității. Care, mai degrabă, ca și sistemul cartezian, sunt mijloace pentru a analiza lucrurile finite. O întrebare se ridică, însă; Ce este finit în Univers? Și cum poate fi definit finitul? Sigur, sistemul cartezian ne indică faptul că avem un început al lucrului – în care există simplitatea; ca și un sfârșit al acestuia – în care există complexitatea. Problema este că fiecare punct al simplității, ca și fiecare punct al complexității aparțin Universului, fapt care îi neagă calitatea de lucru finit.

Pentru cei care sunt supuși atitudinii carteziene, este foarte greu să accepte astfel de judecăți, pentru că adevărurile degajate nu arată de fel asemănătoare cu cele familiare lor. Iar pe  mine nu mă interesează sub nici o formă să încerc să-i determin să creadă că este posibil să fii supus, în același timp, și judecăților – așa cum se prezintă ele în mentalitatea lor – dar și acelora care rezultă din logica ex-carteziană. Mai mult chiar, teoria lui Minconvski indică faptul că numărul judecăților nu se oprește la două.

Atunci – mă întreb – de ce ar fi o singură contemporaneitate?

Read Full Post »

Avem de-a face cu două atitudini față de, în fond, aceeași realitate care se produce fie că noi  percepem această realoitate după o atitudine sau cealaltă, ceea ce înseamnă că în Univers se petrece ceva ce încă nu suntem în stare să definim cu adevărat. Putem vorbi mai degrabă de evenimente ce au loc la nivelul subconștientului  Pentru că fiecare atitudine (fie cea definită de Newton, adică “atracția”, fie cea definită de Eistein, “curbarea spațiului”) au o parte pe care rațiunea nu izbutește să o descrie cu claritate. La nivelul istoriei științei există nenumărate astfel de situații, pe care savanții izbutesc să le statueze cu ajutorul simbolurilor matematice.

Dintotdeauna, a fost limpede că într-un punct, oricare ar fi el, și oriunde s-ar găsi, nu se pot produce simultan două acțiuni de același fel. Lucru care i-a făcut pe vechii greci să stipuleze în logica lor unul dintre principiile care afirmă că: este imposibil ca A să fie și să nu fie A în același timp.  Așadar nu ne rămâne de făcut decât să încercăm în continuare să găsim acea  unică lege care guvernează  realitatea universală. Iată de ce, nici un savant nu este interesat să anuleze legiferarea celor de dinainte lui, ci să o completeze.  Îmbucurător este faptul că s-au înmulțit numărul gânditorilor care se străduiesc să pună laolaltă elementele care vin dintr-un domeniu sau altul al realității, elemente care nu cu mult timp în urmă era judecate separat. Este și acesta un motiv,  pentru care trebuie să acordăm mai multă importanță Noțiunii și modului cum evoluează legăturile acesteia cu obiectul fizic.(…)Fie că analizăm legea lui Newton, fie pe cea a lui Eistein, constatăm că totul se datorează unei cauze. Se poate spune că, între corpurile aflate într-o relație oarecare, un număr de cauze stabilesc condițiile. Și totuși – așa cum însăși savanți constată – procesele nu sunt total și complet  definite în anumite cazuri. Există procese care nu pot fi cuprinse în legiferările unui moment definibil. Să luăm exemplul relației dintre un electron și nucleul unui atom. Atunci când se stabilește că electronul este corp punctiform, fizica descrie evoluția acestuia în jurul nucleului ca făcându-se pe o orbită liniară.   Mecanica quantică, în schimb, constată că datorită vitezei foarte mari de deplasare și a distanței foarte mici dintre electorn și nucleu, există abateri de la orbita liniară. Electornului nu i se poate calcula cu precizie un punct stabil pe orbita sa în fiecare moment. Mai mult, nici abatarile nu pot fi calculate. Așadar fizica quantică definește  electronul mai degrabă un “nor”, și nu un corp punctiform, iar orbita, mai degrabă un segment. În ambele cazuri definiția rămâne deformată: atunci când definim electornul “un corp punctiform” ne lovim de comportamentul de “nor” al acestuia. La fel se petrec lucrurile și dacă inversăm termenii. Avem de-a face, în acest caz, cu o trădare a uneia dintre stările materiei, și anume cu Noțiunea. Sigur, poate fi invocat faptul că Noțiunea nu este materie ci „reprezintă” materia, ceea ce ar impune temeinic să căutăm armonizarea între momentele celor două elemente, situație în care ar ajunge Noțiunea să aibă nevoie de o redefinire, iar astfel  trădarea ar fi dublă.

Am ținut să descriu situația electronului, pentru că avem de-a face cu o ubicuitate care relevă faptul că sunt momente ale cunoașterii ce nu cuprind în deplinătatea ei obiectivitatea substanței. Putem spune chiar că sunt momente în care Principiul Corespondenței al ermetismului este foarte greu de acceptat,  chiar dacă este o evidență că el se manifestă. Oare, să însemnea asta că avem o atitudine care ar trebui modificată, ar trebui acordată cu felul de a fia al substanței universale? Nu principiile ermetismului sunt importante, așa cum nici principiile științei moderne  nu sunt, ci faptul că se impuine tot mai mult evidența că c eva ne scapă. Că undeva este o trădare, și că trăim o orbire care ne-a împins să stabilim reguli după principii care nu sunt atât de stabile pe cât le credem. Astfel că cel care își dorește să stabilească modele, trebuie mereu să gândească la modul relativ în care principii universale stabilesc obiectivarea prin Spirit, sau prin Materie, și că Noțiunea merită o atenție cu mult mai mare.

Principiul ermetic al Polarității a fost cu totul anulat, iar Noțiunea a devenit o simplă parte de vorbire cu care denumim entități și elemente ale realității. Întreagă, filosofia lui Kant se transformă într-un discurs bazat pe o logică viciată. Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie; polii opuşi au o natura identică însă de grade diferite; extremele se ating; toate adevărurile sunt doar neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate” – spune acest Principiu al Polarității și sprijină astfel baza filosofiei lui Kant (sau mai degrabă invers: toată filosofia lui Kant se sprijină pe acest principiu), dar pledează și pentru faptul că Noțiunea este materie și face parte din matricea materială, deci trebuie tratată ca atare Dacă, Noțiunea este tratată ca o metodă de punere în practică, cu alte cuvinte: dacă Noțiunea  este acceptată ca stare și formă a materiei, atunci ne vom putea bucura de efectele ei. Dacă Noțiunea este privită ca mod de comunicare, vom rămâne doar la nivelul cuvintelor și nu vom putea trece de cauza lucrurilor pe care le percepem.

Tema Noțiunii merită o atenție specială, mai ales în aceste vremuri când conștiința nu mai are suficient sprijin în informațiile care vin din trecut, ba dimpotrivă. Doctrinele generate din ecuația despre care am vorbit mai sus, au căutat să simplifice conduita filosofică, eliminând treptat categorii care nu se puteau acorda egalității cu pricina. Scopul era ca ecuația despre structura economiei să devină un soi de cheie de boltă la care să se raporteze orice conduită, și pentru un timp lucrurile au mers în sensul dorit de părinții materialismului-dialectic. Un număr mare de noțiuni au pierdut în această perioadă, procente mari din substanța lor originară. Poate că, analizând cum a evoluat substanța ei, vom putea înțelege mai lesne ceva din –  ceea ce nouă ni se pare a fi – paradoxurile naturii unice a Universului și am înțelege că aporia lui Zenon și principiul hermetic al vibrației au o relație productivă pentru cunoaștere și că respectă principiul comun oamenilor de știință: noile descoperiri trebuie să descopere Legea care guvernează întreaga materie și nu să desființeze legeile enunțate înainte.

Ar fi, cred, momentul să aruncăm o privire ceva mai atentă asupra acestui element extrem de interesant: Noțiunea. Definiția ne spune despre noțiune că este elementul fundamental al unei judecăți, că ea participă la raționamente, producând informații despre relațiile dintre formele materiale ce se consumă în realitate. Dar, oare, nu poate fi ea însăși o formă materială? În judecăți și în raționamente  este tratată ca o parte de vorbire care ne informează despre caracteristici ale formelor materiale; caracteristici care se ordonează într-un anume fel de relații și care, în mod obligatoriu produc o concluzie, ca atare, într-un astfel de caz, noțiunea se străduiește să cuprindă generalitatea formei materială care o interesează. Caz în care; oare noțiunea nu este ea însăși o categorie materială,  o structură care produce cunoaștere evoluând din forma materială care se adresează simțurilor? Urmând astfel traseul formei pe care o caracterizează, deci fiind supunsă evoluției ca orice formă materială? Obiectul fizic este o structură  de câmpuri de masă și energie care stabilesc relații de o anumită natură, o natură perisabilă, care în anumite condiții poate deveni fie undă, sau structuri de unde, fie masă – semn că nu și-au pierdut memoria fundamentală – nivel de la care, toate aceste elemente primordiale pot relua evoluția spre orizonturile complexe. Relația masă-undă este mereu  valabilă indiferent dacă facem referire la un  obiect  fizic, sau o altă formă materială, dar asta nu înseamnă că materia se rezumă doar la un asemenea gen de relație. Noțiunea însă, este legată indisolubil de un anume element, și doar de acela, de orice natură ar fi el; fapt pentru care putem bănui că este o variabilă a acelei forme materiale, o formă subtilă a acesteia care contribuie substanțial la evoluția acesteia în relațiile ei cu realitatea.   Acest comportament al noțiunii atrage atenția asupra unei caracteristici interesante și deosebit de productive a acesteia,  din care se nasc numeroase atribute ce contribuie la procesul de segregare a realității pentru a reține  un filon important. Privită superficial, noțiunea este tratată ca o parte de vorbire care ne ajută să identificăm obiecte, acțiuni, evenimente, fenomente din lumea fizică, din realitatea imediată. Astfel tratăm în mod obișnuit noțiunea, fără să dăm atenție unui fapt care se evidențiază în lungul procesului de evoluție al acesteia, alături de forma materială pe care o caracterizează: stările ei subtile. Acestor stări, forma materială datorează momentele ei de ieșire din paradigmă. Teoria morfogenetică a lui Sheldrake dovedește  că există legături evidente între evoluția noțiunii și evoluția formei materiale pe care o caracterizează, legături care păstrează sensul evoluției ambilor termeni. Noțiunea, contribuie la conservarea unor informații – fie recesive, fie în formare – în stări de relativitate, fără să fie nevoie, de toate seriile de forme materiale care ar produce mărturii, mărturii care obliga realitatea să consume atât energie, cât și resurse de masă pentru a întreține procesele. Este suficient să fie produse unde de formă care să inttre în Marele Tot, de unde să revină atunci când o nevoie crează o diferență de potențial. Această contribuție  în relativizarea limitelor unei forme materiale pe care o are noțiunea, pentru că ea este aceea care stabilește nivelul  și modul  în care sunt comunicate informațiile despre evoluția formei respective, pornind de la natura primă și trecând apoi prin toate etapele intermediare ale acesteia. Admițând că, noțiunea evoluează odată cu forma materială; pare, mai degrabă să asistăm la activitatea de divizare a unei naturi unice, iar diversitatea care ne copleșește se obține prin divizarea repetată a acelei naturi unice, dar și a formelor rezultate din ea. ”Universul este tot ce el conține, este o creație mentală a Tot-ului. Realmente, fără nici cea mai mică îndoială Tot-ul este spirit. “ – susține Hermes Trismegistul;  sau eter, akasa, sau haos. Iar noi ne-am obișnuit să împărțim Universul în spirit și materie, până la nivelul la care nu mai acceptăm sub nici o formă că diferitele manifestări ale acesteias su, de fapt, stări ale ei și nu substanțe diferite. Toate principiile cu care filosoful operează merită să fie analizate și dincolo de conținutul esoteric, tocmai pentru că ne introduc în teritoriul subtilului, unde putem descoperi că materia există într-o multitudine de stări care îmbogățesc la nesfârșit Cunoașterea. De fapt cam tot ce se înscrie în domeniile esoterismului, hermetismului, ocultismului, magiei etc. merită să fie analizat și din alte unghiuri, mult mai apropiate de cele pe care le impun realitățile care rezultă din împărțirea infinitului la infinit. Însăși această exprsie: ”Infinitul împărțit la infinit“  poate fi interpretat ca o referire la o  natura unică și comună tuturor lucrurilor,  la o cunoaștere a generalului prin particular, fapt pentru care ar merita să dăm mai multă atenție acelei întrebări pe care Compton și-o pune despre quantă: Ce este, de fapr quanta; undă sau particulă?    Şi atunci, Universul ajunge să fie  constant reprezentarea diversității  naturii omogene a elementelor materiale existente care se divizează și ajunge  sub formă de unde dintr-un teritoriu morfic, ale cărei reguli sunt stabilite de mișcare,  într-unul al formei fizice reale.  Diversitatea lui absolută pornește din capacitatea acestor elemente  de a întreţine continuitatea substanţialităţii ? Sau, totul este hotărât de alternanţa: fiinţare – nefiinţare, ceea ce face să avem de-a face cu o discontinuitate materială – așa cum susține Lucian Blaga?   Avem de-a face cu categorii care sunt în continuă mişcare din cauza diferenţelor de potenţial?;  forme care – prin necontenita mișcare – mențin permanent  omogenitatea  substanţei, pentru ca acestea să producă permanent vibrațiile ce întrețin activitatea morfică în așa fel încât acestea să contribuie la  formarea varietatăților de categorii ale materiei fizice?; situație definită de un alt principiu hermetic, acela al vibrației, ca: ”Nimic nu stă, totul se mișcă, totul vibrează)“? Dacă ar fi să reprezentăm grafic cele afirmate mai sus, ne-am servi de  serie de cicluri cuprinse într-o spirală. Din punct de vedere teoretic, un astfel de raționament este mult mai lesne de acceptat într-un model spiritual, în care ideile par să accepte mai ușor asemenea stări.  Toate judecăţile care eșafodeză un astfel de raţionament pot fi socotite  speculaţii, drept care este mult mai uşor să respingi totul și să te adâncești în paradigmele propuse de spiritualitate,  decât să te supui efortului de a pătrunde prin analize  în profunzimea acțiunilor mecanicii care organizează substanța. Poate că, dacă am izbuti să depășim obstacolele care se ivesc din pricini care ne scapă; dar care ne îndeamnă să căutăm mereu soluții pentru a  edifica raporturile dintre elemente primordiale și ele însele;  raporturi care să ne aducă în fața unor dileme aparent fără soluție – și, asemeni lui Compton, să ne  întrebăm despre quantă: ce este ea de fapt, undă sau particulă?  Evident că entităţile pe care le recunoaştem şi le definim;  ca şi cele pe care nu le putem recunoaşte, pe care le înscriem, mai degrabă, în categorii ca supranaturalul,  magicul, în sacru, doar pentru că suntem surprinşi de un comportament diferit de ceea ce de regulă numim natural, adică ceea ce este cuprins în limitele rațiunii. Entităţile despre care vorbim, au fiecare   instrumente specifice aparţinătoare unor structuri neunitare, nesaturate la nivelul la care le găsim, însă aparţinătoare generalităţii şi fiind parte unitară din substanţialitatea unică, o substanţialitate  a cărei formă este decisă mereu de genul în care se organizează mişcarea care decide toate expresiile şi subtilităţile sale, cu un scop unic: continuitatea materiei; vorbim despre mişcarea care se comportă după modelul pe care îl  reprezintă varietatea valorilor cuprinse într-un spectru, fiecare formă de mişcare fiind armonică unui gen de materie adică fiind ea însăşi  materia în sine. Din cercetările  meticuloase ale fizicienilor se poate stabili că materia contribuie  neîncetat la îmbogăţirea propriei sale structurii  punând în relaţie fascicole de unde dintr-o gamă foarte variată de spectre, aspect care constituie baza morfologiei Universului. Forma universală există într-o totală lipsă de formă care începe să devină, atunci când o diferenţă de potenţial iniţiază o nevoie şi astfel pune în mişcare o categorie de unde  Atunci când vorbim de continuitatea materiei, trebuie să ne gândim că ea se realizează prin circulaţia neîncetată a diferitelor fascicule de unde, desprinse din diferite  spectre de potenţialul nevoii iniţiată de diferenţa de potenţial. Conform unei logici hotărâtă, în primul rând de diferenţele de potenţial apărute în mediu, diferenţe care stimulează contactele particulare ale  categoriei de forme materiale  Diferenţa de potenţial decide valorile lucrului mecanic necesar pentru anularea acesteia – a diferenţei de potenţial – şi motivează contactele. Înţelegerea întregului proces este dificil de realizat datorită lipsei de concepte definite cu care să se poată descrie mecanica fenomenelor. În fapt vorbim de categorii de unde, şi esenţială este armonia dintre ele, armonie care hotărăşte genul de mişcare  ce va determina o anume formă particulară. Unda, în fiinţarea ei, reprezintă un nivel al materiei, mişcarea undei spre iniţierea unei armonii cu o altă(e) undă(e) este un nou pas spre formă şi spre atingerea unui  alt nivel al materiei.  Aceiaşi diferenţă de potenţial motivează apariţia unei nevoi indusă materiei, şi, în al treilea rând, nevoia crează o lipsă care trebuie înlocuită. Sub nici o formă nu trebuie să tratăm aceste cauze ca fiind expresia unei voinţe, ci relaţiei născută din armonia a două lungimi de undă care declanşează ceea ce Newuton a numit „atracţie universală”. Vorbim deci despre reacţia a două corpuri, care în anumite condiţii efectuează un anume lucru mecanic până la anularea acestora, adică, până când forţa care a declanşat mişcarea ajunge la zero. Această forţă iniţială este cea care hotărăşte şi condiţiile  în care se consumă  respectivul lucru mecanic. Mişcarea undelor în întreg Universul produce condiţii pentru  ( vezi efectul Compton) apariţia de elemente noi, iar acestea se comportă ca nişte instrumente capabile să dea naştere unor orizonturi în care dominante sunt calităţi ce nu au caracteristici fizice sau nu doar caracteristici fizice. Poate că ar trebui să acordăm ceva mai multă atenţie termenului materie, mai ales că o teorie ca morfogenetica   lui Rupert Sheldrake dovedeşte că există o circulaţie materială dincolo de lumea fizică.  Condiţie este să ne convingem că materia nu este toată şi întotdeauna reprezentată prin corpuri fizice. O circulaţie importantă pentru existenţa şi evoluţia formei, fapt determinant pentru a ne îndemna  să nu reducem totul doar la starea  fizică a materiei. Modul în care materia se caracterizează ca entitate universală poate fi înţeleasă lesne dacă acordăm ceva atenţie definiţiei spectrului: ”Ansamblu de valori fizice pe care le poate lua, în condiţii determinate, o mărime dată.” Un singur lucru trebuie făcut pentru ca această definiţie să devină mai cuprinzătoare şi anume, să înlocuim expresiea „valori fizice” cu „valori materiale”. Materializarea nu înseamnă doar modificarea valorilor, ci şi a calităţilor în ansamblul lor. Cu alte cuvinte, când vorbim despre materia Universului, vorbim mereu despre aceeaşi materie dar de alte calităţi ale acesteia. Materia este  categoria care dă naştere,  cu contribuţia mişcarii continuu produsă în interiorul ei, unor, calităţi noi, care devin instrumentele cu care sunt înfiinţate funcţii pentru anularea unei nevoii şi înlocuirea unor lipse generate de aceasta. Vechea mitologie a omenirii s-a străduit să reprezinte atât formele nevoii cât şi pe cele ale anulării acesteia prin personificarea fiecărei particularităţi şi înfiinţarea unei simbolistici a esenţelor, tocmai pentru ca materia şi mişcarea să fi reprezentată în unitatea lor.   Din această postură, tot, dar absolut tot ce se găseşte în Univers este aceiaşi materie, mereu însă în stări noi, particulare şi în transformare, capabile să satisfacă o nevoie ce se iveşte dintr-o diferenţă de potenţial,  ca atare, noţiunea, la rândul ei, este tot atât de materie ca şi obiectul-fizic, ba, mai mult, elemente ale lumii fizice fac parte din  particularitatea noţiunii. Sigur că, după secole întregi în care judecata s-a rupt de atitudinea vechiului filosof, care accepta această condiţie a noţiunii, dar şi pe cea a obiectului fizic,  şi o socotea potrivită pe fiecare în forma cuvenită elementului său, modul în care am ajuns să gândim despre materie ne face să judecăm că toate lucrurile cărora li se pot identifica cu greutate calităţi şi atribute fizice – sau nu li se pot atribui de loc -, sunt excluse din lumea materială şi nu li se îngăduie să participe la procesele de acest fel. După un astfel de model; noţiunea face parte dintr-o categorie ce ţine de idee, în consecinţă cu totul în afara lumii materiale, şi numai obiectul fizic poate fi socotit un obiect material, atitudine care produce o serie nesfârşită de încurcături.

Read Full Post »

Fiind firi sensibile, pământenii pun de cele mai multe ori Universul în ipostaze greu de atins, mai ales prin convingerea că acesta există fie într-o stare, fie în alta, dar nicidecum în ambele care să funcţioneze complementar.. Pornind de la barierele fixate de sistemele de dimensiuni, de regulă ordonăm materia universală în câmpuri şi structuri care dezvoltă raporturi între ele. Sistemul de dimensiuni – asupra căruia încă nu ne-am hotărât cu precizie – dezvoltă structuri care sunt guvernate de două funcţii fundamentale menite să ne ajute; pe de o parte dimensiunile inlesnesc orientarea într-o structură oarecare  – atât într-un punct ordonat, cît şi într-un câmp al unei structuri, sau în structura întreagă -, iar pe de altă parte ajută la revelarea relaţiilor ce se nasc între structuri, sau, mai bine spus a unei părţi din relaţii. E partea pozitivă a sistemului de dimensiuni, cea cu care izbutim într-o oarecare măsură să stabilim modurile de organizare a materiei, care – cu ajutorul matematicii – pot fi apoi presupuse în ansamblul lor. Vorbim despre o realitate a formalului, una care se pare că ne atrage în mod predilect, şi pe care o declarăm unică şi superioară. Trebuie, însă, să facem faţă unor mulţimi de capcane pe care, acelaşi sistem de dimensiuni ni le întinde. Nevoia de disciplinare a relaţiilor pornite din raporturile dintre câmpuri de realitate, ca şi dintre structuri de realitate, este cel mai adesea sursa cea mai bogată în capcane. Care, de altminteri,  trebuie să recunoaştem, au frumuseţile lor nepământene, dar aduc şi destulă suferinţă. Sau cea mai multă suferinţă. Suferinţi pe care – poate! – am putea să le atenuăm dacă am izbuti să ne orientăm onorabil în parte infromală a materiei. Nu ştim nici pe de parte care este scopul, ce obiective, ce relaţii, ce moduri şi instrumente de operare există în această parte de Univers. De când e lumea, lume, partea informală a materiei a dat bătăi de cap dintre cele mai dureroase. Cea mai simplă soluţie găsită a fost să negăm staşnic existenţa unei astfel de modalităţi de existenţă a materiei, doar că – pe măsură ce tehnologia a adus mai multe imformaţii – evidenţa existenţei unei astfel de forme a materiei este tot mai greu de negat. Ce te faci însă atunci când lipsesec instrumentele de orientare şi gestionare a unei astfel de  forme?  Dilemele devin  din ce în ce mai misterioase şi folosirea instrumentelor pentru gestionarea materiei formale, tot mai neputincioase. Aceasta pentru că pământenii au preferat să se pună în  situaţia de a trata Universul ca pe o unitate formală a existentului, şi ceva s-a dovedit permanent să lipseşte din orice teorie despre acesta. Existenţa Universului nu poate fi negată, aşa cum – în situaţia de faţă – nu poate fi definită, în schimb putem nega cunoaşterea lui. Ne mulţumim să restrângem cunoştinţele doar la partea formală a maeriei, inventând bariere şi limite între lumea formală şi cea informală.

Nici să nu vă gândiţi c-o să mă aventurez să propun soluţii sau să sugerez instrumente. Nu e de nasul meu. Ceea ce pot să fac eu,  este să semnalez că tot ce ştim noi despre  modul de a fi al cunoaşterii este incomplet, şi nu pentru că cineva ar vrea să ne ascundă ceva, ci pentru că – de teamă, de lene, din oportunism, din bigotism, din interes – refuzăm să trudim pentru a duce cunoaşterea şi spre starea informală a Universului. Există momente foarte critice pentru oamenire, sunt cele în care un hărăzit curios, fie el filosof, savant, artist, cărturar face un pas important către modurile informale ale existentului. Se produce ceva vâlvă, se agită confraţi, se emit negaţii virulente, se folosesc epitete tari, se pun obloane şi popriri pe calea prospăt deschisă, chiar dacă, elemente din situaţia nou creată încep să fie folosite în activitatea curentă. Toate aceste acţiuni aruncă descoperirea făcută într-o beznă şi mai adâncă. Mai mult, deformarea adevărurilor aduse la lumină, desprinderea lor din contextul firesc, produce o distorsionare grosolană a realităţii acelei stări a informalului. Ne alegem cu o sumă de neadevăruri, vopsite ţipător şi purtate mai ceva ca prapurii din slujbele contra grindinei. Cam aşa înţelegem să cultivăm de-o bună bucată de vreme atitudinea  noastră faţă de lipsa de formă. Dacă lipseşte forma, asta nu înseamnă că materia a dispărut, că Universul a ieşit din realitate, că totul s-a transformat în inexistenţă. Asta înseamnă doar că sunt activate energii care vor contribui la dezmărginirea acestuia, a Universului. Când Rupert Shaldreke a realizat – a realizat şi nu a descoperit! – că sunt energii care formează unde ce transmit o informaţie de la o generaţie la alta de forme materiale, s-a ales cu cele mai colorate epitete şi, practic, a fost împins într-o extremă a cercetării. Adevărul definit de Shaldreke, ar putea lansa o afirmaţie nebunească, şi anume, că generaţiile de forme materiale se nasc cu funcţii specializate să preia informaţiile din informal, să le prelucreze şi să le transmită celorlalte generaţii ce vor veni. Cu alte cuvinte, întâietatea nu este a formelor materiale, ci a informalului. Şi, uite aşa, ne trezim în plină dilemă: cine a fost întâi, oul sau găina? Şi totuşi,  din această relaţie, informal-formal, putem înţelege o sumă de funcţii ale religiei, dar mai ales putem înţelege cât de importante au fost, şi au rămas religiile,  care au dezvoltat doctrine, în pofida celor care au dezvoltat ritualuri. Ritualul este un instrument, în vreme ce, doctrina este însăşi conţinutul practicilor care te pot apropia de modul de manifestare a lipsei de formă. Au fost vremuri – de mult, tare de mult, pe vremea când puricii se potcoveau… etc. -, în care  religiile erau preocupate de dezvoltarea unor doctrine, meticulos concepute pentru iniţierea în temeiurile relaţiei formă-lipsă de formă. Ca toate lucrurile din istoria noastră, a acestei specii, şi religiile de acest gen au fost măcinate şi transformate de slăbiciuni. Astăzi avem de-a face cu religii care au dezvoltat ritualul şi l-au transformat în instrumentul de alimentare al slăbiciunilor. Singura religie, care continuă să-şi întreţină şi să-şi dezvolte doctrina, a rămas budhismul, o religie care se izolează şi se închide în încercarea de a apăra valorile – de ce nu, şi puterile – pe care doctrina i le conferă. Dar asta e altă poveste, pe care e mai bine s-o auziţi de la altcineva.

În epoca modernă, mă tem că avem mai mult biserici decât religii, iar despre religie, putem afla mai multe din declaraţiile misterioase şi parabolice ale unor savanţi (Newton, Eistein, Compton etc.), artişti (Dali, Brâncuşi, Celibidache etc.), sau oameni de cultură (Malraux, Eliade, Eco etc.). Habar n-am, şi nici n-am de gând să-mi dau cu părerea despre starea temeinică a realităţii. E ea una a materiei? E ea una a  spiritului? Tot ce îndrăznesc să afirm este că, fie materială, fie spirituală, oricare dintre întâietăţi are la bază lipsa, cea care este practic motorul ce produce naşterea ideii (în sensul ei platonian). De la ivirea unei lipse şi până la apariţia unei idei legate de înlocuirea acesteia (a lipsei) se petrece un lanţ întreg de procese, se nasc felurite cauze ce determină serii de efecte. Practic putem rezuma toate aceste relaţii dintre formal şi informal printr-un  singur substantiv: progres. Substantivul cu pricina este – dacă vreţi – o sinteză a relaţiilor dintre formal şi informal. Asta ar trebui să ne înduplece să acceptăm că  Universul conţine fără discriminare (termen la modă) atât materia în starea informalului, cât şi aceeaşi materie în starea formalului. Mă tem că, dacă acceptăm o atari atitudine faţă de Univers, va trebui să schimbă radical atât conţinutul cât şi modalitatea gândirii. Dar nu mă tem eu că se poate petrece aşa ceva! Luate în parte, cele două lumi ale lui Platom (cea a Peşterii şi  cea din afara Peşterii) sunt două realităţi, şi adevărurile lor pot fi dovedite, doar că existenţa universală presupune un sistem şi o structură de relaţii între ele. Universul nu există în realităţi separate, ci într-o structură de realităţi care produc efecte prin relativitate; fie că realitatea este formală, fie că este informală, sau tocmai de aceea, producerea unor planuri de realitate reprezintă ţelul universal. Planurile de realitate sunt unităţi instabile care se modifică continuu prin contribuţia fie a formei, fie a lipsei de formă. Ori, pentru ca acestea să devină perceptibile au nevoie de elemete de reprezentare adecvate. Ei, bine, specia noastră tocmai asta a făcut continuu de la apariţia ei, a eliminat elemente de reprezentare. De la imaginea edenică a arhetipului, a Creaţiei, cu fiecare acţiune istorică am eliminat elemente de reprezentare. Poate că ăsta e Păcatul Originar, despre care vorbesc bătrâni înţelepţi. Este modul de a ne împiedica să revenim în realitatea edenică sau într-o formă armonică acesteia, o formă pe care, de altminteri o căutăm permanent.

„Dacă ai realizat natura vidă a spiritului, nu mai este nevoie să asculţi sau să meditezi învăţăturile religioase.” Spune primul dintre preceptele „Celor zece lucruri de prisos” din doctrina Mantrayāna. Şi se pare că pentru cei care s-au dedicat acestei doctrine yoga, nimic nu este mai important decât elliberarea pentru a putea atinge natura vidă a spiritului, scolo unde se regăseşte întreg Universul în starea sa pură.

Să nu cumva, stimate cititorule să fii tentat a înţelege că „pur” are înţelesul de „curat”, nici pe departe; ai fi mai aproape dacă ai citi „esenţial”, „fundamental”, „total”, dacă vrei. Iată, sunt nuanţe care s-au îndepărtat de matca termenului, de dorinţa lui de a sugera deplina existenţă a Universului atât în formă, cât şi în lipsa de formă. Şi câte alte înţelesuri nu se ofilesc în această contemporaneitate a noastră care alunecă pe ea însăşi, tot mai adânc într-un fundamentalism care doreşte cu orice chip să ne scutească de înţelepciune.

O fi greu, oare? O fi uşor.

Read Full Post »

28 august, 2015

Învăţăturile Înţelepţilor orientali susţin că suferinţa omului este provocata de timpul care se află în mişcare. Mai precis de timpul istoric. Un stfel de timp există în cele trei stări pe care le cunoaştem foarte bine: trecut, prezent, şi viitor, iar aceste stări sunt cele ce provoacă suferinţa din cauza imposibilităţii atingerii unei echivalenţe. Cele trei stări ale timpului au fiecare o matrice de valori imposibil de echivalat cu valorile celorlalte două. Diferenţa care există întodeauna între aceste trei stări este sursa suferinţei şi ea nu poate fi înlăturată decât prin atingerea timpului primordial, care este anistoric şi deci nemişcat. Doar că această condiţie, a unui timp primordial, nu poate fi atinsă decât dacă ajungem la capacitatea de a ne reîntoarce în trecut, de a parcurge înapoi toate vieţile pe care Karma ne-a silit să le trăim în timpul istoric şi implicit toate naşterile. Doar astfel putem ajunge la Origine, acolo unde timpul este anistoric, ca atare nemişcat. O astfel de „aventură”, susţin Înţelepţii orientali nu poate fi făcută decât spiritual, prin angrenarea capacităţii de a-ţi vizualiza vieţile anterioare şi a le înţelege ordinea evenimentelor, astfel, şi numai astfel, poţi să străbaţi înapoi numărul de existenţe până atingi Originea, adică momentul de dinaintea naşterii timpului istoric. Înţelepţii dau numele unor personaje care au izbutit să treacă printr-o astfel de experienţă şi să ajungă la eliberarea din capcana celor trei stări ale timpului istoric.

Spre deosebire de teoria relativităţii, care susţine că timpul devine nemişcat doar atunci când poţi să călătoreşti prin spaţiu cu o viteză egală cu cea a luminii, Înţelepţii orientali susţin că aceasta este o experienţă spirituală. Diferenţa dintre cele două teorii este că; în forma propusă de Eistein nu se vorbeşte despre două feluri de timp: cel istoric, şi cel anistoric, nu se acordă nici un fel de atenţie subiectivităţii din  timpul istoric şi suferinţei ce se degajă din  poziţiile celor trei stări ale acestuia. În forma învăţăturilor orientale, vectorul care ne poate conduce spre Origini, în consecinţă spre un timp nemişcat, care pune capăt suferinţei,  se află în Spirit, adică în posesia deplină a fiinţei. Şi iată că, în felul acesta mai apare o diferenţă importantă între cele două poziţii. Fizicianul, pentru a opri curgerea timpului – şi implicit derularea permanentă a celor trei stări ale sale – propune o soluţie a cărei rezolvare se află în afara fiinţei. Pentru a obţine o viteză egală cu cea a luminii, trebuie să căutăm în realitatea materială mijloacele care să ne ajute să ajungem la o astfel de performanţă. Învăţaţii orientali propun o soluţie spirituală, una care se află în materialitatea propriei noastre fiinţe, pe care o putem educa şi la care putem apela  ori de câte ori simţim nevoia. Ea vine dintr-un spaţiu care evită toată mulţimea de complicaţii pe care fizica le presupune, fie ele mecanice, chimice, intelectuale etc.

Merită insistat oaleacă asupra diferenţei dintre cele două atitudini, pentru că fiecare dintre ele a marcat istoria ariei de răspândire. Pe de o partea, atitudinea degajată din teoria relativităţii îşi îndreaptă atenţia asupra realităţii exterioare şi caută să creeze condiţii pentru dezvoltarea unui climat performant prin care să se ajungă la soluţia de care este nevoie. Omul acordă atenţie şi importanţă specială dezvoltării mijloacelor materiale, cele care – prin evoluţia lor – vor aduce într-un anume viitor, soluţiile de care avem nevoie pentru obţinerea rezultatului dorit, adică cel despre care vorbeam mai sus. Sigur în prezent nu suntem capabili să dezvoltăm asemenea mijloace, declarăm că viteza luminii nu poate fi atinsă de nici un alt element, şidoar  nădăjduim că vom putea infirma într-o zi ceastă afirmaţiei. Neputinţa  nu este altceva decât o formă de frustrare, care, în ultimă instanţă, este o faţetă a suferinţei. Suferim pentru că nu putem aduce prezentul la o echivalenţă cu un viitor pe care dorim să-l atingem cât mai repede.  Procesul acesta s-a repetat de nenumărate ori în trecut, dar odată ce viitorul şi-a instalat noile forme, am suferit pentru pierderea unor forme care se dovediseră cu mult mai prietenoase. Fiecare formă particulară de suferinţă se alătură celei pe care o aduce frustrarea provocată de un viitor care ezită să ne dezvăluie mijloacele cu care putem ajunge la performanţa dorită. Procesul acesta este unul care se consumă continuu de la naşterea istoriei, şi continuu este productor de suferinţă.

Învăţaţii orientali au ales calea energiei spirituale. Ei au căutat metodele prin care pot fi folosite informaţiile pe care le deţinem în inconştient, fiind decişi să nu mai adauge noi suferinţi, celora deja existente. Ei şi-au îndreptat atenţia spre mijloacele care pot fi dezvoltate în spaţiul spiritului individual, şi care pot să ducă la Origine, şi implicit la timpul care nu evoluează. „Omul societăţilor arhaice vrea să refacă drumul înapoi până la începuturile lumii cu scopul de a-şi reintegra plenitudinea iniţială şi de a recupera rezervele intacte de energie ale noului născut.” – spune Mircea Eliade despre o astfel de atitudine.

Mai este însă un element care merită atenţie, un element extrem de important după părerea mea. Şi anume: mentalitatea crea hotărăşte să caute  mijloacele pentru realizarea scopului propus în realitatea materială, este una ce induce interesul pentru a obţine o realitate cât mai performantă în dauna individului. Cu cât obiectivul este mai greu de atins, cu atât se vor face eforturi pentru obţinerea unor mijloace mai performante, atenţia întreagă se concentraeză pe calitatea mijloacelor şi nu a individului. Ca atare vom ajunge, ca la un moment dat să avem mijloace atât de performante că, nouă oamenilor, nu ne vor mai folosi la nimic, pentru că vom fi drastic depşiţi de ele; de cealaltă parte, însuşirea şi dezvoltarea unui mijloc, presupune educarea atentă a individului, pentru a putea folosi calităţile acestuia, ale individului, pentru a-şi însuşi orice mijloc. În consecinţă, individul devine din ce în ce mai performant şi mai capabil să producă viziuni ce folosesc elementele realităţii materiale. O astfel de atitudine deschide calea spre o armonie tot mai deplină între individ şi elementele oricărei realităţi în care va vieţui. Cu cât, individul în sine va fi mai performant, cu atât relaţia lui  cu realitatea se va consuma în deplinătatea unei libertăţi fermecătoare, atât pentru el cât şi pentru realitatea care-l cuprinde. Pierderea libertăţii este poate cel mai regretat atribut al omenirii, care simte din ce în ce mai acut aceasta, în dauna unor relaţii de cele mai multe ori obscure şi care ajung posesia unor categorii de indivizi care, de cele mai multe ori, nu au fost şi nu pot deveni pregătiţi să le asume.

Cea mai interesantă observaţie pe care o poţi face, atunci când priveşti cele două moduri de a fi, este că primul, cel care propune o realitate tot mai performantă, tinde să obţină un mediu fascinant, administrat de performanţele unor mijloace care se dezvoltă continuu   într-o tot mai deplină armonie cu ritmul evoluţie, şi cu totul în afara voinţei omului. În această realitate, în care s-au format structuri de relaţii care au ieşit de sub controlul inteligenţei umane, omul arată complet întemniţat în dinamica pe care structurile o dezvoltă. În cel de al doilea mod, omul devine tot mai performant, relaţiile sale se structurează folosind alte dimenisuni ale universului, dar şi alte configuraţii  de realităţi. Realitatea care-l cuprinde, în schimb, mediul său, are o evoluţie care tinde să elimine toate elementele care nu fac parte din zestrea sa primordială, şi să-şi recâştige formele pe care omul ori le-a modificat, ori le-a schimbat cu totul, recâştigând armonia edenică atât de dorită.

În primul caz, evoluţia duce tot mai departe de scopul formulat iniţial, acela de a ajunge la originea timpului istoric şi de a pătrunde în timpul anistoric, adică acela care nu se mişcă; în cel de al doilea caz, scopul este atins şi fiecare poate folosi calităţile timpului anistoric în funcţie de capacităţile dezvoltate.

Paralela aceasta între cele două moduri de a construi realitatea, dovedeşte că nici una dintre dimensiunile  universului nu este identică atunci când vorbim de indivizi diferiţi, ceea ce face ca spaţiul Minkovski, dar şi teoria relativităţii să fie formulări extrem de cinice a modului în care trebuiesc folosite mijloacele, dacă dorim să atingem o realitate care să ne transforme în captivi. Este de la sine înţeles că, aceste teorii – atât teoria relativităţii cât şi spaţiul Minkovski – vin de la fizicieni şi matematicieni, adică de la oameni  care funcţionează fix în limitele termenilor. Pentru ei, tot ce ţine de ţine de spiritualitate, de arta de a modela limite, face parte din categoria lucrurilor care funcţionează în afara termenilor, şi ca atare nu sunt observabile fizic sau matematic. Fapt care este cu totul adevărat, pentru că nu ai cum să defineşti în termeni o afirmaţia ca: „După multe alte consideraţii asemănătoare, se ajunge la concluzia că mintea nu este nici materială, nici imaterială şi că nu intră în categoria acelor lucruri despre care se poate spune că sunt sau nu sunt.” (vezi A-D Neel)

Read Full Post »

19 mai, 2015

Una dintre cele mai complicate probleme ale unei contemporaneităţi este că trebuie să pună în acord două moduri de a fi ale trecutului.  Pe de o parte avem trecutul derivat din prezent, cu starea sa agitată şi pregătit mereu să intre în conflict cu propriile mărturii, mai ales cu cele care continuă să rămână prezent, şi care astfel ne obligă să căutăm continuu o cale spre realizarea unui acord între condiţia determinantă a mărturiei, cea  care întreţine presiunea asupra prezentului, cea care caută să modeleze subiectiv o realitate instabilă şi fragilă, cu efecte felurite asupra fiindului trecutului; şi mărturia care nu mai poate deveni niciodată prezent. Pentru că există un trecut care nu a fost niciodată prezent, sau cel puţin nu a fost, şi nu va putea fi niciodată sursa unor mărturii care să fie prezent, ceea ce face ca tot ce ştim din el, sau tot ce credem că ştim din el să nu fie altceva decât o proiecţie de obiecte şi acţiuni teoretice definibile în baza unei sume oarecare de axiome. Un astfel de trecut îl îndreptăţeşte pe bătrânul poet  să-şi lase personajul să afirme:

Cu vorbe amoroase, cu tânără mustrare,

Îmi zice ea duios:

  • “Cu mult e mai plăcută a noastră răsfăţare

            Decât acele raze ce scânteie pe mare,

                               Amantul meu frumos!”  (Dimitrie Bolintineanu)

Şi, hotărât lucru, tânăra iubită a surprins cu exactitate cele două stări ale contemporaneităţii care nu pot fi decât într-un declarat conflict; pe de o parte senzaţiile palpabile ale alinturilor iubitului, mărturii obiective ale scurgerii prezentului şi transformarea lui într-un trecut subiectiv, în conflict cu promisiunile ademenitoare ale scânteierilor venite de pe mare, dar care rămân un veşnic trecut fără prezent atâta vreme cât nu au nici început nici sfârşit. Alinturile iubitului se prefac în mărturiile ce au împlinit prezentul, ca aproape instantaneu să deveniă corpul subiectiv al unui trecut cu atât mai important cu cât aceste mărturii din prezent îl vor ţine viu, în timp ce scânteirile sunt o prezenţă permanentă dar lipsită de mărturiile prezentului. Despre ele, despre scânteieri în sine, nu vom şti niciodată dacă noapte sau zi ele îşi încetează prezenţa într-o realitate continuu subiectivă, ca atare lipsită de prezent. Aceste două faţete ale contemporaneităţii nu vor putea fi niciodată în acord; între ele, mărturiile prezentului vor modifica mereu relaţia, în funcţie de oscilaţia obiectiv-subiectiv şi vor mări diferenţa dintre modul de a percepe trecutul derivat din prezent, de cel lipsit de prezent.

Este evident că scopul poetului nu a fost nicidecum acela de a participa într-un oarecare mod la chestiunea filosofică a acordului dintre cele două moduri ale trecutului, şi totuşi, acestea s-au impus dincolo de scopul romantic al poemului, iar cititorul, adică martorul acestui proces, este aruncat într-un conflict deosebit de subtil şi de profund în egală măsură.

Starea conflictuală a celor două forme de trecut, pare în poemul lui Bolintineanu  un instrument poetic, specific şi particular. Doar că, el, conflictul acesta, este prezent în forme mult mai acute în realităţile vii, cele care ne cuprind zilnic, fărâmiţând societatea în fragmente determinate de feluritele moduri ale percepţiei. Nici vorbă ca o realitate în sine să dea naştere atâtor variate forme ale procesului de derivare a trecutului din prezent. Toate aceste alcătuiri sunt rezultatul modului subiectiv, sau interesat, de percepere a respectivului process.

La o privire superficială, se poate spune că prezentul punct de vedere este doar o speculaţie menită să faciliteze o anume construcţie teoretică, agreabilă doar pentru ingeniozitatea ei.  Putem lesne să dăm frâu liber pornirilor sceptice, facilitate din plin de faptul că subiectivitatea noastră – specifică şi particulară – reduce teribil câmpul percepţiilor. Ce uităm poate, este faptul că subiectivităţile sunt ca boabele de nisip ale deşertului, şi fiecare tinde să se închidă în particularitatea sa, dar – privind ansamblul acestor particularităţi – vom realiza forţa pe care o are conflictul celor două forme de trecut asupra impactului cu momentul în desfăşurare al unei realităţi. Şi trebuie semnalat că, oricât de felurite ar fi subiectivităţile care participă, în felul lor particular, la construcţia acestui conflict, este respectat sensul săgeţii lui Boltzmann, ceea ce dovedeşte că ne găsim – fără nici o îndoială – într-una dintre formele de existenţă ale materiei, şi ca atare, legile evoluţiei  se impun şi în cazul conflictului cu pricina. Poate că, n-ar fi neglijabil să căutăm a înţelege – dincolo de axiomatica tradiţională – dacă nu cumva afirmaţia că: o lege sau alta dintr-un domeniu al materiei rămâne valabilă  în acel domeniu şi doar acela -, nu este supusă relativităţii. În acest caz, am putea spune, mai degrabă că, în materie există o mişcare continuă de schimbare a formelor existenţiei, şi că ne găsim în permanenţă într-o mişcare de perfectare a fiindului acesteia.

Pentru cel care este dispus să accepte o astfel de logică, devine limpede că ne găsim într-un moment al realităţii când aceasta tinde să expansioneze căutând teritorii noi ale dimensiunii, iar conflictul – oricât de dureros, de tranşant şi tăios ar fi pentru relativii săi – reprezintă un moment de transformare a realităţii în ea însăşi, prin ea însăşi.

Personal, mi se pare un astfel de moment cu mult mai romantic, mai profund, şi mai cuprinzător, atât faţă de stările celor doi amanţi prinşi în teritoriul disputat de cele două forme ale trecutului, cât şi de toate subiectivităţile ce caută să transforme mărturiile unui prezent în forme care să impună o anume stare a unui trecut fără prezent.

Read Full Post »

19 februarie, 2015
Starea unei realităţi, oricare ar fi ea, poate fi verificată prin acţiune. Acţionând asupra unei realităţi, obţinem un număr de fapte, care nu sunt altceva decât expresii obiective ale raportului dintre elemente ale respectivei realităţii şi momente ale acţiunii în desfăşurare. Fiecare faptă marchează sensul unei tendinţe şi forţa acesteia; componente generate obiectiv de structura şi obiectele realităţii asupra căreia se acţionează. Modul acesta de a iniţia un soi de radiografie a unei realităţi şi de a obţine o imagine ce poate fi analizată, a fost practicată o lungă perioadă de timp, adică până la apariţia analizei statistice – care însă, nu este altceva decât o modalitate subtilă de a manipula presupuse calităţi pe care realitatea cu pricina ar putea să le dezvolte. Nu mai vorbim de elemente obiective şi, în felul acesta, analistul va obţine întotdeauna o imagine gata să corespundă unui orizont aspiraţional, sau să-l infirme, după tentaţiile interesului subiectiv existent. Vom asista, în urma unei astfel de analize, la configurarea unui orizont subiectiv, care se îndepărtează tot mai sigur de condiţia obiectivă a realităţii puse în discuţie. Efectul – de cele mai multe ori – este iniţierea unor soluţii care nu au decât slabe legături cu starea realităţii, sau nici un fel de legături. Vom asista la naşterea unor structuri paralele de acţiuni care, în mod natural, ar trebui să fie generate de cu totul alt fel de realităţii. Structurile despre care vorbim, pun în mişcare o realitate care nu există. Ba, mai mult, generează determinări arbitrare, fără nici o legătură cu vreo una dintre realităţile care produc efecte. Un soi de Univers paralel se aprinde şi scânteiază, steril şi inutil, sugerând o serie de realităţi probabile, dar nu şi posibile. Astfel, devenim cuprinşii unui proces care îl imită pe cel natural al unei realităţi, ce sub impulsul unei acţiuni aduce la suprafaţă tendinţe de diferite forţe, tendinţe din ordonarea cărora se poate presupune un sens a cărui probabilitate creşte odată cu eliminarea, sau consumarea, treptată a momentelor de suprafaţă. Într-un astfel de caz, nici măcar nu putem vorbi de imitarea unui model precedent, ci de naşterea unui model care va structura o paradigmă a unui nou mod de a concepe relaţia cu o presupusă realitate.
Diferenţa dintre un model generat din sine, şi un model care se imită pe sine este dată de proporţiile existente într-un raport obiectiv-subiectiv. Într-un model generat din sine, manifestările subiectivului sunt legate strict de nevoia de particularizare a unui moment; pe când în cazul modelului care se imită pe sine, subiectivul tinde să cuprindă structura fundamentală a generalului, ceea ce va influenţa decisiv capacitatea de a recunoaşte modul de a fi al naturalului, în opoziţie cu imitaţia naturalului. Întotdeauna, în astfel de cazuri, imitaţia naturalului devine seducătoare într-o fază iniţială prin câteva atribute: uşurinţa obţinerii imitaţiei, costurile mici, asemănarea cu modelul, apariţia metodei de obţinere imediată a unei imitaţii după orice fel de model, posibilitatea unei largi răspândiri datorate numărului mare de imitaţii obţinute. Toate acestea nu sunt decât funcţii care definesc o imitaţie cu totul în afara realităţii, funcţii care – până la un punct – pot susţine o strucutră care să sugereze existenţa unui model de la care s-a pornit. Doar că, dezvoltarea sa pe orizontală va iniţia apariţia unor derivaţii în verticala imitaţiei, derivaţii care se vor desprinde cu totul de modelul originar. Cu cât vor apare câmpuri ce se vor depărta de o origine urmând trasee mai complicate ţi ordonate de anumite tendinţe şi de forţa unor atribute generate de starea nou creată ale celor două planuri: orizontal, vertical, cu atât punctele de coordonare se vor raporta la origini cu totul altele decât cele ale realităţii. În mod firesc, procesul de imitare se va istoriciza şi va da naştere unor raporturi rezultate din obiectivitatea subiectivităţii, şi chiar dacă sună paradoxal această obiectivitate a subiectivităţii devine de fiecare dată o fiinţare, şi se dezvoltă în structuri care întăresc modul de a fi al unui avatar cuprinzător.
Sigur că, în funcţie de poziţia unui observator faţă de existentul imitării, putem, fie să ne cuprindem într-un astfel de traseu, acceptându-i şi asimilindu-i elementele, şi încercând astfel să adaptăm imitarea unor funcţii oarecum asemănătoare celor ale unei realităţi; fie ne putem situa în tabăra adversă, căutând să anulăm orice fel de propunere se iveşte în urma unor raporturi pe care le considerăm inadcvate, să tindem să anulăm legăturile dintre diferitele elemente în tentaţia noastră de a regăsi modelul de origine, adică realitatea. Dacă parcurgem cu oarecare atenţie lista funcţiilor se se constituie în atribute ale imitării, vom constata că, fiecare dintre ele se regăseşte în procesele pe care industrializarea încearcă să le transforme în momente generatoare de realitate, prin urmare tine să obiectiveze o subiectivitate.
Nu vom şti niciodată cu precizie, care este efectul – la nivel universal – unei astfel de atitudini. Nu vom şti dacă ieşirea din realitate este un factor perturbator, este o etapă a unui parcurs către o altfel de realitate, sau nu este decât o abatere cu consecinţe recuperabile ce se vor anula îndată ce abaterea se va resorbi. Ceea ce putem şti – mai ales în momentele acestea – este că, în mod cert nu putem fiinţa între două planuri şi că suntem împinşi de fiecare dată să facem o alegere şi să ne integrăm unuia dintre ele. Ele însă, planurile îşi pot combina structurile într-un anume nivel de relativitate, iar unele dintre elementele unui plan pot fi corelativi cu elemente din celălalt plan. Se prea poate ca aceasta să fie calea prin care informaţii dintr-un plan să poată circula în celălalt şi invers. Datorită circulaţiei unor astfel de informaţii, fiecare element din fiecare plan poate căpăta o imagine despre fiinţarea celuilalt plan şi a unui anumit număr de elemente. Modul în care apreciem fiinţarea – fie a unui plan, fie a celuilalt – nu este neapărat una corectă, nu este nici măcar una exactă, şi se pare că funcţia fundamentală a aprecierii este aceea de a întreţine raportul obiectiv-subiectiv în anumite proporţii necesare întreţinerii armoniei între cele două planuri.
Existenţa acestei armonii între planuri care, în mod normal tind să se anuleze, ar putea sugera că, dincolo de ele există o multitudine de alte planuri aflate în relaţii asemănătoare, doar incapabile să remită informaţii către organele noastre de informare.
Mă tem că şi acesta se va adăuga mulţimii de mistere care fac farmecul acestei entităţi pe care o numim Univers.

Read Full Post »

19 decembrie, 2014

În 1637, Descartes deschidea lucrarea sa: Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe, cu următoarea afirmaţie: Raţiunea este lucrul cel mai bine rânduit din lume: căci fiecare se consideră atât de bine înzestrat, încât chiar cei mai greu de mulţumit în altă privinţă nu doresc să aibă mai mult decât au. Nu este posibil ca toţi să se înşele; aceasta dovedeşte mai curând aptitudinea de a judeca bine şi de a distinge adevărul de fals, adică ceea ce numim bunul simţ sau raţiunea este în mod firesc aceeaşi la toţi oamenii; iar diversitatea opiniilor nu provine din faptul că unii sunt mai înţelepţi decât alţii, ci doar din aceea că  gândirea urmează căi diferite şi nu ne referim la aceleaşi lucruri. Ar trebui să înţelegem din spusele filosofului că sursa neînţelegerilor continui dintre oameni este doar o problemă de comunicare. Fiecare dintre noi avem aceleaşi capacităţi de a ne reprezenta relaţiile dintre diferitele obiecte ale realităţii, dar nu şi aceleaşi poziţii faţă de acestea. Este dacă vreţi cam acelaşi lucru cu situaţia co-relativilor din ecuaţia relativităţii a lui Eistein. Şi în acea situaţie, nu se pune în discuţie capacitatea de reprezentare a co-relativilor, ci poziţia acestora faţă de feneomenul observat, poziţie din care rezultă o diferenţă de reprezentare. Chiar dacă observă acelaşi fenomen, co-relativii nu se referă la acelaşi lucru, situaţie care face ca din raportul observaţiilor lor să rezulte o stare diferită a fiecărui relativ. Observatorii vor relata fiecare despre mişcarea unui obiect, care este acelaşi în sine, dar nu acelaşi în reprezentări, iar respectiva mişcare a obiectului este de natura celei descrise de Avicena cu aproximativ opt sute de ani înaintea lui Descartes:  Când principiul mişcării şi al repaosului nu provine nici din afară, nici din voinţă, mişcarea se numeşte naturală. Iar tot ceea ce relatează un relativ sau altul reprezintă o consecinţă, un efect al unei cauze despre care acesta  nu ştie nimic concret sau determinant, caz în care pentru el respectivul obiect se găseşte mai degrabă într-o stare de indeterminare, iar mişcarea sa naturală se datorează probabil stării de indeterminare, cum este la fel de posibil să se datoreze probabil unui anume moment al unei stări de determinare. O astfel de situaţie justifică afirmaţia lui J St. Mill: …probabilitatea unui eveniment nu este o calitate a evenimentului însuşi, ci numai un nume care exprimă gradul de încredere pe care noi sau alţii pot să-l aibă în realizarea lui…

Cazul celor tei co-relativi care observând acelaşi obiect şi: având aptitudinea de a judeca bine şi de a distinge adevărul de fals,…, dar care totuşi ajung la concluzii diferite îndreptăţeşte convingerea că: Probabilitatea unui eveniment nu ar depinde de gradul de desăvârşire al cunoaşterii, ci de condiţiile determinante ale apariţiei fenomenului. (Petre Botezatu), ceea ce aprofundează şi mai mult capacitatea relativităţii de a corela relaţia determinare-indeterminare, şi de a stabili existenţa unor legături dinamice între cele două momene ale evoluţiei. Mai mult, observarea legăturilor dintre determinare şi indeterminare revelă că evoluţia nu se produce într-un câmp care se naşte pe măsura succesiunii de moment, ci într-un spaţiu ce se dezmărgineşte în sensul hotărât de realităţile ce iau naştere din aceste relaţii, şi care impun – la rândul lor – modificări ale structurilor momentelor. În felul acesta, s-ar putea explica de ce raţiunea ajunge să fie puternic influenţată de atribute aduse în realitatea respectivă de către obiectele nou apărute. Fiind acesta un fenomen ce se observă lesne, mai ales după explozia tehnologică; raţiunea ajunge să opereze cu atribute caracterisitce obiectelor tehnice nou inventate şi intră astfel în conflict cu conştiinţa, pentru care aceste atribute ar trebui să rămână doar instrumente operaţionale într-un camp particular. Pentru conştiinţă, legăturile subtile cu zona inefabilă a materiei, sunt fundamentale, pentru că acolo, în acea zonă, indeterminarea întreţine cea mai largă şi profundă capacitate a creativităţii, adică, după spusele lui Hegel: …ideea absolută […] este spirit, şi anume nu spiritual finit cu preocupările lui mărginite, ci spiritual universal, infinit şi absolut, care determină din sine însuşi ceea ce e într-adevăr adevărul. […] Spiritul absolut trebuie totodată conceput şi ca activitate absolută şi, prin aceasta,  ca autodiferenţiere în sine însuşi. […] Însuşi absolutul devine obiect al spiritului, întrucât spiritul păşeşte pe treapta conştiinţei, diferenţiindu-se în sine ca unul care cunoaşte şi, în faţa acestuia, ca obiect absolut al cunoaşterii. Or, toate slăbiciunile, raţiunea le vădeşte în faţa propriei sale fiinţări, prin crearea de legături ne-naturale cu instrumente ce ar trebui să rămână strict ale momentelor particulare determinate. Adică, legături ce dau naştere unor atribute care tind să suprapună o realitate falsă în sinele ei, peste o realitate adevărată în sinele său, şi a cărei dinamică necesită contribuţia substanţială a stării de creativitate din zona inefabilului, altfel devenind victima unor aberaţii care-i modifică nejustificat sinele său universal. Mecanismul care impune în realitate fiinţare aberaţiilor este descris de către Ioan Scotus Eriugena pri secolul al IX-lea după Cristos: Consider că natura se divide în patru forme diferite: prima este cea care creează şi nu este creată; a doua, cea care este creată şi creează; a treia, cea care este creată şi nu creează; a patra, cea care nu crează şi nu este creată. Aceste patru diviziuni se opun câte două; a treia se opune celei dintâi, a patra celei de a doua; dar cea de a patra cade sub imposibilitate, deoarece elemental ei de diferenţiere constă în aceea că nu poate fi. În vremea aceea, diviziunea a patra, cea care nu creează şi nu este creată, friza imposibilitatea, doar că în vremurile acestea existenţa activă a unei forme care nu crează şi nu este creată se dovedeşte nu numai posibilă ci şi cu mult mai durabilă decât diviziunea a doua, adică cea care creează şi este creată. La începutul deceniului opt al secolului trecut, Abraham Moles în cartea sa Artă şi ordinator dovedea cu asupra de măsură faptul că omenirea a intrat în epoca: cea care nu crează şi nu este creată. Computerele şi mijloacele tehnice inteligente  întreţin un climat al lipsei de creativitate, fie că vorbim de a fi creat, sau de a crea, iar principiile non creativităţi au fost preluate cu repeziciune, mai întâi de televiziuni, apoi de tot ceea ce presupune contribuţia IT. În ultimii ani, ne scăldăm în utilizarea prefabricatelor standardizate şi ne îndepărtăm tot mai mult de zona care ar presupune contribuţia spiritului creativ. Mai mult, încetul cu încetul, raţiunea a fost invadată de un metalimbaj care îşi are rădăcinile în relaţiile dintre prefabricatele instrumentelor tehnicii inteligente. Funcţia principală a  acestuia este de a ascunde calea despre care Hegel spunea că: Forma intuiţiei sensibile aparţine artei, întrucât arta înfăţişează pentru conştiinţă adevărul în forma plăsmuirii sensibile, şi anume a unei plăsmuiri sensibile care în însăşi această apariţie a sa posedă un înţeles mai înalt şi o semnificaţie mai adâncă, fără să caute totuşi, cu ajutorul mediului sensibil, să facă sesizabil conceptual ca atare, adică în universalitatea lui;… şi de a stimula cu precădere reţete şi scheme de orientare într-un teritoriu cu desăvârşire prefabricat.

Dacă ne întoarcem din nou la spusele lui Ioan Scotus Eriugena: Adevărata raţiune ne învaţă tocmai aşa; căci unitatea este cauza tuturor lucrurilor, deoarece ea există ca început al tuturor numerelor şi acestea sunt în ea unul în mod simplu şi nedivizat, adică în mod universal; iar în multiplicitate [ele sunt] doar potrivit cauzei;… starea în care se găseşte astăzi raţiunea presupune o îndepărtare accentuată de starea în care: Ocupându-se cu adevărul ca obiect absolut al conştiinţei, şi arta aparţine sferei absolute a spiritului şi, din acest motiv, ea se află, în ceea ce priveşte conţinutul ei, pe unul şi acelaşi teren cu religia – în sensul mai special al cuvântlui -, precum şi cu filosofia. (Hegel) Practic asistăm la o desprindere a spiritului de esenţa sa, în care scop este folosită raţiunea ca mijloc de orientare într-un teritoriu nou în care prefabricatul imită obiecte ale sensului natural.

Pare că raţiunea se găseşte, după un drum lung şi tulburător, într-un moment în care se pregăteşte să nege cele afirmate de filosoful francez la 1637.

Read Full Post »

Older Posts »