MIREL ILIEŞU
De ani de zile stau şi mă întreb: ce-o fi făcând Dumnezeu cu el acolo în cer?
Mirel nu se pricepea decât să pună nefiinţarea în filme, şi mare plictiseală trebuie să simtă acolo unde toate sunt fără imagini, sunt eterice. Nu ştiu cum făcea el de floarea soarelui era mai strălucitoare la el în film, că peisajele erau direct dintr-o lume de basm. O lume prin care se preumblase probabil Ivan Turbincă, Stan Păţitul, ba însuşi Dumnezeu şi Sân Petru. Nu ştiu cum făcea de se orânduiau picturile naive ca un lètopiseţ scris de-o pasăre măiastră, de parcă şi-ar fi fluturat ea aripa, şi-ar fi slobozit înţelesuri.
Ne-am cunoscut spre sfârşitul anilor ’70 şi un timp vorbeam mult la telefon şi petreceam seri minunate în casa sa cochetă, ascunsă pe o mică alee. Apoi, la începutul anilor ’80 a venit la Iaşi să monteze un I.D. Sârbu, la Teatrul Naţional. Nu voiau să-l mai lase să facă film. Fusese scandal, după un film despre icoane, despre heruvimi cu chip şi apucături de moroşeni, despre legătura lor cu plaiuri dârze. Filmase chipuri de sfinţi care ţâpureau, care umblau cu brişca-n carâmb, apoi se aşezau cuminţi pe sticlă, doar c-un surâs hâtru în colţul buzei.
L-am regalat cu vodca mea, reţetă specială, fabricată în casă cu multă răbdare, după poveşti culese de prin tărâmurile balitce. Ne conversam ore în şir în camera sa de hotel, vorbeam mult despre teatru, aproape niciodată despre film. Vorbeam despre cutia aceea întunecată a scenei, care te obliga să vezi lumea după alte tipare, despre actorii care au alt fel de reguli. Vorbeam despre câte-n lună şi-n stele, pentru că-l simţeam strâmtorat. Era într-o poveste pe care n-o putea iubi în felul ştiut. În felul său inconfundabil de a face film.
Nu se simţea bine în haina de teatru. Alt limbaj, altă gramatică, alte prozodii. Îi lipsea strălucirea luminii venite prefirat printre coclauri, strecurată prin tăişurile obloanelor, sau scăldând materia opulent. Şi chipurile, şi mâinile, şi vorbele spuse cu migală. S-a întors la film parcă mai însetat, mai devotat după suferinţa trecută
Aşa că mă tot întreb ce-o fi făcând el, cât ţi-e ziulica de lungă, acolo unde l-a trimis Dumnezeu. Şi vă rog să nu mă luaţi cu poveşti despre cum că s-ar face şi acolo film. Că s-ar uita Dumnezeu la documentare despre nemărginire, despre suflet şi despre isprăvile îngerilor. N-ar El timp de astea, că trebuie cercetate bucoavne, trebuie completate ceasloavele cele străvechi, trebuie ţinut canonul, şi trebuie vegheat să fie mare orânduială.
Le înţeleg. Pe toate le înţeleg, doară de face Mirel acolo e un mare semn de întrebare.
MIRCEA RADU IACOBAN
Să fie un sfert de veac? Cu siguranţă că a trecut un sfert de veac de când ne-am cunoscut. Odinioară, când citeam fraza asta în vreo carte mi se părea expresia profundă a spiritului matusalemic. Dar azi nu mi se mai pare atât de prăpăstioasă. Oare de ce? Poate pentru că cei douăzeci şi cinci de ani sunt acoperiţi cu fapte, cu întâmplări cărora le pierzi unora şirul, altora sensul? Poate că da. Oricum ar fi, l-am cunoscut acum un sfert de veac când am venit să montez un spectacol. A mai urmat unul la o distanţă de un an. Au fost singurele mele spectacole la Naţionalul ieşean. Să nu întrebaţi de ce, pentru că nu ştiu să vă răspund. Aşa a fost să fie.
Primul spectacol n-a avut o istorie anecdotică. Am lucrat cu bucurie, am sărbătorit premiera, am citit cronicile, şi am ascultat cu plăcere ecourile. Al doilea însă a stârnit un scandal teribil. Organele s-au supărat tare, tare de tot, dar pe mine nu asta mă mira, ci detaşarea cu care Mircea Radu Iacoban vedea furtuna. De parcă nu l-ar fi privit! De parcă nu ar fi fost implicat. Nu ştiu ce-a fost în sufletul lui. Nu l-am întrebat niciodată cât l-a costat tevatura. Despre el s-a vorbit mult şi în orice fel. Dar el, mereu părea să nu fie implicat în poveste. M-a revoltat atitudinea celor pe care i-a apărat, pe care i-a înlesnit în vremuri grele. M-a revoltat atitudinea lui: a dispărut de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi am început să înţeleg şi să admir necondiţionat modalitatea de a gândi mereu o strategie a lucrului, a faptei care-i mai importantă decât insul. Mentalitate sănătoasă de muntean din Bucovina. Nimeni nu te poate dezamăgi, nimeni nu te poate trăda atâta vreme cât fapta se împlineşte. De nu!, oricum omul nu contează. Toată viaţa sa Mircea Radu Iacoban a visat fapte şi nu oameni. Iată de ce nu putea, şi nu poate să fie cuprins în găşti, în partide, în cabale, în scorniri. Să nu încercaţi vreodată să-l judecaţi după ce scrie vreun grămătic, sau după vreo vorbă apăsată. Nimic din toate acestea nu-l pot cuprinde, pentru că el este cu totul alcătuirea faptelor sale. Şi nu sunt puţine, şi nu sunt uşoare, şi nu sunt de fel la îndemână. Dacă vreţi să-l întâlniţi, dacă sunteţi curioşi să-l cunoaşteţi, plecaţi pe urmele faptelor lui. Atenţie, doară, e greu să-i daţi de urmă, e greu să-l desprindeţi din plămada faptei, din materia ei.
Mi-a trebuit o viaţă de om să înţeleg raiul în care a trăit Mircea Radu Iacoban, şi l-am invidiat pentru asta, şi i-am purtat pizmă, cu toate că nu ştiu durerea din sufletul lui, durerea aceea adâncă, tainică. N-o ştiu, pentru că nu sunt decât un biet om, o biată făptură care se-mpiedecă şi se-ncâlceşte pe urmele unui spirit ce se topeşte discret în materia faptelor lui.
DANIEL LASCU
E curtat de toată lumea. Dacă dă semn că ar vrea să vorbească, cei din jur amuţesc şi aşteaptă atent. Întotdeauna spusele lui sunt surprinzătoare, adânci, scormonitoare. În rest tace. E tobă de carte şi are rara capacitate de a face conexiuni complexe, profunde, ajunge uşor la calea spre adevăr. Este student la filosofie Daniel Lascu, şi este preferatul profesorilor, este preferatul nostru, omul pe care îl admirăm fără limită. Umblă tăcut printre noi, deschide gura rar, cel mai ades zâmbeşte plăcut. Poezia lui se întâmplă la intersecţia timpurilor, cu imagini stranii, cu rime grele ca de brocart. E plină de sensuri străvechi; te copleşesc, te ademenesc, te împing spre propria-ţi fiinţă, unde, în adânc, vei descoperi ceva ce-ţi lipsea, ceva ce nu ştiai că acolo zace. Sunt prieten cu Daniel, toţi vrem să fim prieteni cu Daniel. Merg des acasă la el, în Bucium, şi nopţi lungi, sau scurte, scurte de tot, bem vinul negru, şi mâncăm iepurii din crescătorie. La cuptor, pe curpeni de viţă, la focul molcum din grădină. Îl stârnim pe Daniel să vorbească despre lecturile lui fabuloase, despre proiectele ample pe care ni le povesteşte. Deocamdată rămân doar poemele răsfirate prin antologii. Dar vor urma volumele, studiile, propriile sisteme pe care ni le povesteşte. Pe care le ştie în detaliu.
Lipsesc vreme din oraş, luat la oaste. Daniel a terminat între timp cu lauri, spectaculos, o teză strălucitoare. Aflu despre asta şi întreb unde e. Mi se răspunde în doi peri. Apoi aflu despre schimbările radicale. Arţăgos, agresiv, vocal, Daniel umblă din crâşmă în crâşmă, band mereu pe datorie, cerşind aproape paharul de rachiu. Daca nu-l capătă, devine violent, şi pretinde. Urmează sesiunile lungi de dezalcolizare, revenirea în oraş, de fiecare dată cu speranţa că s-a terminat, că Daniel se va întoarce la condiţia din studenţie. Pe măsură ce realizează că pierde bătălia cu sine, devine din ce în ce mai violent şi mai arogant. Are scurte momente de luciditate când cere ajutor, când cere sprijin într-un fel stângaci, jalnic. Totul se termină în secţia de dezalcolizare. Medicii fac eforturi, îl ştiu, îl iubesc şi-i dedică timp şi inteligenţă. Dar Daniel se scufundă încet, încet, luând cu el toată bogăţia ce-o deţine. A pierdut bătălia şi toată bogăţia care zăcea în el se şterge, urmă firavă în nisip. După câteva întâlniri întâmplătoare terminate cu scandaluri jenante, îl evit. Mi-e ruşine că fac asta, mă rog de fiecare dată să fiu iertat pentru asta. Îl privesc de departe: o ruină lunatică ce bântuie după un strop de alcool. S-a uscat, s-a împuţinat la trup…
Plec din nou din oraş pentru multă vreme şi nu mai vreau să aflu nimic despre Daniel. S-a şters, s-a topit.
Doar o imagine ştearsă cu noi coborând Copoul într-o seară, mai stăruie.
LUCA PIŢU
Marţea şi vinerea sunt zile de fotbal. Pe terenul de zgură se strâng bărbaţii dornici de mişcare, dedaţi din copilărie la fugărit diferite tipuri de mingi: de cârpă, de gumă, de piele. E pe la începutul lui aprilie, zgura s-a uscat şi, după iarna potrivnică ne zbenguim, dându-ne aere de jucători dedaţi. Mă uit mirat pe margine, şi nu-mi vine să cred; nu ştiu cum s-a rătăcit – cu şapca sa de colhoznic, cu surtucul din stofă groasă – Luca. În picioare priveşte jocul. Râde cu gura până la urechi şi strigă diferite îndemnuri. I se răspunde. El râde iar, se bate cu mâinile pe coapse şi urmăreşte încleştarea de parcă ar fi jucat la pariuri.
Asta e imaginea mea ce mai dragă cu Luca. În rest ne vedem pe fugă, rar, schimbăm câteva calambururi, iar din întâlnirile astea plec mereu convins că Piţu e reîncarnarea lui Alfred Jarry. N-am ştiut nimic despre lupta care a fost şi a lui, despre grupul activ, despre scrisori şi anchete şi toate mizeriile ce-au urmat. Niciodată n-am fost în stare să fiu atent la ce se petrece în jur. Mereu concentrat la prostiile mele, multe, puţine – habar n-am. Apoi cred c-am fost şi norocos, pentru că nu ştiu cum aş fi reacţionat. Nu mă văd un tip curajos, n-am fost pus în astfel de situaţii limită, n-a trebuit niciodată să optez radical. Am aflat toată povestea prin anii `90 din presă şi din folclor. Ceea ce mă bucura enorm atunci erau cărţile lui Luca, pe care le căutam şi le savuram, spunându-mi mereu că de-acum drumul lui se va distila, se va rafina, spre marea mea bucurie. Şi dintr-o dată tăcere…
M-am văzut cu Luca, întâmplător, în faţa Bibliotecii Universitare, şi ştiu că n-o să mă ierte pentru ceea ce urmează. Discuţia aluneca mereu către colaboraţionism, către delaţiune, către turnători mai ascunşi sau mai publici. Şi nu-mi plăcea de loc fundamentalismul care îi închidea orizontul. Fusese o luptă, o încleştare cu momente teribile, cu spaime obsedante, dar totul trecuse. Suntem într-o altă etapă, cred. Atunci am constat că pentru el totul continua, era aceeaşi preocupare, era închis în acelaşi orizont, rămăsese captiv în alte timpuri. Machiavelli spunea că viaţa este un şir de schimbări, dar omul nu este în stare să le urmeze cursul şi luptă să se fixeze într-un moment.
O!, desigur, îmi e uşor să vorbesc, pentru că nu am traversat experienţele terifiante ale acelor oameni, dar nu mă pot împiedica să nu regret dispariţia omului cu spiritul ca o horbotă dumnezeiască. Acest Luca Piţu, combatantul, este pentru cetăţenii de rând, care trag cu urechea şi clevetesc, se-mbuibă cu bârfe şi cu mirosuri fetide de rufe murdare. Celălalt, Luca Piţu este pentru zei, pentru olimpice alcătuiri nemuritoare. E un vis rar pe care dacă nu poţi să-l atingi, măcar să-ţi imaginezi că-l visezi, şi tot te alină.
Mă iartă, Luca, pentru vorbele proaste.
LIVIU ANTONESEI
Liviu este fără îndoială una dintre ultimele relicve vii ale civilizaţiei hippie. Probabil că – dacă această civilizaţie ar fi supraveţuit – el ar fi fost unul dintre gânditorii săi importanţi. Dar aşa, nu se poate adapta cu totul niciunde. Pur şi simplu nu-şi găseşte locul; un neastâmpăr interior îl împinge când ici, când acolo. Este greu de înţeles pentru ceilalţi această stare, aproape febrilă. Pe măsură ce îmbătrâneşte şi-şi dă seama că idealurile sale se topesc, amărăciunea ajunge să-l macine. Tot ce-a făcut a fost la îndemnul bunei credinţe, dar în morişca necruţătoare a unei societăţi ce-şi uită originile, acest lucru nu este de loc suficient. Timpurile de azi ne dovedesc limpede că regimul politic nu contează, oricare ar fi este doar o înfruntare de interese particulare. Multe nădejdi aveam în tinereţe că vom fi izbăviţi de ceea ce vedeam peste gard. Dar ne-am dat seama că doar culoarea leopardului e alta, năravurile lui sunt aceleaşi. Şi-am mai înţeles că regimul politic nu are a face cu sensul urmat de societatea umană. Regimul politic este doar o nuanţă poltronă, o păcăleală rudimentară. Drumul omenirii se desenează între altfel de legi, cărora nu le acordăm nici un fel de atenţie. Din păcate! Şi asta începe să ne coste tot mai mult.
Liviu nu ştie asta, dar simte. Instinctul său îi cere mereu să pornească ceva care să-l ogoaie, să-i stingă neliniştea pe care o poartă cu el de-o viaţă. Iată de ce, el sare printre primii să pornească o nouă faptă, o nouă acţiune, un nou război. Intră-n luptă pentru focul sacru al adevărului pe care îl ştie din vis, pentru onoarea războinicului neînfricat şi nu vede că în jurul lui, prada se-mparte deja. Simte doar amărăciunea trădării, vede cum tunica duşmanului îmbracă tovarăşul de luptă, cum decoraţiile sunt din alt material. Atunci porneşte pe o altă potecă, pentru că-n lume bătăliile nu s-au terminat şi speră mereu s-o găsească pe cea adevărată, cea dreaptă, cea neaplecată.
Da, da, Liviu Antonesei mă face mereu să-mi fie tot mai dor de civilizaţia hippie, să-mi dau seama, acum, că ea nu putea rezista, pentru că regăsise religia primordială şi curăţenia din momentul genezei. Dar, fusese depăşit momentul prielnic, momentul zero; omenirea păşise deja pe făgaşul ademenitor al fructului otrăvit. De-atunci aleargă după iluzii, se pierde pe sine, se destramă, se macină.
Un cor de imnuri înălţătoare însoţeşte şirul orbilor din parabola lui Bruegel, şi-n urma lor oameni ca Liviu strigă ceva.
GEORGE PRUTEANU
Era mare dandy, George, şi mare cuceritor. Îi plăceau femeile înalte, blonde, elastice. Umbla mândru, înfoiat, la braţ cu duduia. Îmbrăcat elegant: pantaloni de caşa, gris-fer, sacou bleumarin, cu nasturi metalici, cămaşa albă, scrobită, cu manşete duble, bogate şi butoni emailaţi, de serie mică. Cravata în dungi, roşu, albastru şi alb, cu nodul strâns, dublu. Nu ca noi, ăilalţi, care alergam după blugii cauciucaţi, mulaţi pe picior, sau evazaţi de sub pliul fesier, cu malete, cu tunici copiate de la beatlesi, cu părul lung şi bărbile până la brâu. Mereu hărţuiţi de miliţie, de profesorii făcuţi cu dosar, de activiştii bine instruiţi. În luptă aprigă să fii primit în examen fără să te tunzi, să-ţi tai barba, să-ţi pui costum şi cravată.
Era prin aprilie, sfârşitul lunii, se făcuse cald, înverzea totul şi venise seara Învierii. Nic Manea, Corneliu Popel, Aurel Brumă şi cu mine urcam Copoul spre căminele din Codrescu. Nic primise pachet de acasă, iar la asta nu se mai adaugă nimic. Urma apoi să ne ducem la Înviere, la biserica 40 de sfinţi.
Pe scările Universităţii, George stă cu două blonde înalte şi aşteaptă ceva, sau pe cineva. E ca un cocoş: uguie. Blondele cotcodăcesc cu bărbiile ascunse în umăr, cu priviri furişate spre noi. Le ştim, sunt de pe la alte facultăţi. Faceţi o talpă, băieţi?! – aruncă George şi blondele chicotesc. Ele au bărbaţi, au o seară promiţătoare, fierbinte, clocotitoare. Pe când noi… Rânjim. Doar Aurel, fiu de răzăşi neaplecaţi, se opreşte şi-ntreabă: Da, tu, George?… paşti? Paşti?! O clipă e linişte, apoi hohotim zgomotos. George râde şi el. Un pic strepezit, dar n-are încotro. Ne face cu mâna: Adevărat a-‚nviat, băieţi! Plecăm, ne vedem de-ale noastre.
Trec anii. Trec mulţi. Din când în când cumpăr cărţi de la George, cel mai original librar din oraş. Librăria lui este într-un Fiat 850. Cărţile sunt etalate pe capotă şi are titluri rare, ce se găsesc greu. Dar ce-mi place cel mai mult este umorul fabulos cu care face pachetele obligatorii. Nu cumperi o carte bună, dacă nu cumperi şi-o porcărie de partid. Mă rog, principiul lui: cine nu papă unghiuţă, nu papă nici ochişor.
S-a ofilit, George, ceva s-a uscat în el. De fiecare dată, schimbăm câteva vorbe, dar nu suntem în largul nostru de loc. Sunt stări care s-au rupt, s-au destrămat.
Vine Revoluţia, îl văd pe George pe la televizor, vocal, înbăţoşat, din ce în ce mai fundamentalist. Un alt George, unul care se vrea serios, aşezat. Nu-mi place George acesta. Mie îmi place George acela sprinţar, imprevizibil, spiritual, cu o inteligenţă sclipitoare şi spectaculoasă. Mereu inventiv, mereu încleştat într-o luptă, mereu cu licărul din ochi, care anunţa că urmează o nefăcută.
Apoi trec iară anii, şi dispar amândoi.
ANCA PARGHEL
E în ultimul hal de gravidă. Ar trebui să nască în vreo zece zile. Stă acolo lângă Titel Popovici şi-mi spune că vrea un recital de patruzeci de minute în spectacolul de la sfârşitul săptămânii. Imi ies din minţi şi urlu, dar nu mă înţeleg cu nebunii. Te uiţi la tine cum arăţi – îi spun. Eşti borţoasă până-n creştetul capului! Şi ce?! – îmi răspunde. Chicoteşte şi-i face cu ochiul lui Titel. Care tace. Mutălăul nu spune nimic, probabil că e de acord cu mine, dar nu se bagă. Şi Anca avea să cânte la sfârşitul săptămânii. I-am spus să stea ascunsă în scoica pianului. Am pus un om să păzească telefonul ca să fie mereu liber de… Doamne, fereşte!
În vară a terminat Conservatorul şi a plecat la Suceava. Îmi cânta la telefon ore-n şir. Era nefericită, îi era dor de scenă, de festivaluri, de instrumentişti, de sălile de repetiţii.
Ne întâlnim rar, la Braşov, la Sibiu, la Bucureşti, la Cluj, la Timişoara, apoi la Arad, când vine cu A.G. Weinberger. Vorbim din când în când la telefon şi niciodată nu avem timp să ne spunem ceea ce am vrea. Uneori am senzaţia că amândoi ocolim subiectul important, lăsăm să ne năpădească fleacurile, formalismul. E sigur că fiecare vrem să ştim amănunte din viaţa aia secretă; detalii pe care le spui foarte rar cuiva. Dar noi ni le spuneam altă dată la telefon. În fapt e chinul tău, e slăbiciunea de care ţi-e cam ruşine. Acum, la bătrâneţe, gândesc altfel, mi-e dor să vorbesc despre asta. Dar, acum nu mai am cu cine. S-au dus zilele când eram obsedaţi de meserie, când fiecare noutate găsită ni se părea o poartă spre rai.
De multe ori stau şi mă întreb: ce vânt ne-a tulburat atât, de n-am putut sta locului să ne bucurăm de prieteniile noastre atât de profunde. Eram mulţi, şi legaţi, şi uneori dureros de sinceri. Aş putea să înşir o listă lungă de oameni pe care azi i-aş vrea înapoi. Unii însă nu mai sunt, alţii s-au lipit de vreo slujbă pustiitoare. Au dus lupte unii, s-au prăbuşit, s-au ridicat. Aflu veşti mai mult din întâmplare, şi mi-e ciudă. Aşa cum îmi este ciudă că, ştiind că e bolnavă, n-am pus mâna pe telefon, nu m-am urcat în maşină s-o văd. Mi-era groază, aşteptam un miracol, care n-a venit. Mă mai întâlnesc, rar, cu câte unul, şi-mi dau seama ce singuri suntem. Suflete din altă lume, care mimează că s-ar împăca cu ce se întâmplă. Pe dracu’! Hărţuiţi zilnic, acriţi, resemnaţi, visând cu ochii deschişi să mai apucăm, măcar o dată, să ne burăm de clipe ca acelea. Abia, acum ne dăm seama cât de deplină era împlinirea care ne făcea atât de frumoşi. Şi atât de invidiat!
Adia acum ne dăm seama că am risipit-o ca proştii!
JOHNNY RĂDUCANU
E sâmbătă în club la Arhitectură. E aglomerat ca dracu’, e fum şi gălăgie. Stăm pe-o treaptă c-o sticlă de vodca între noi. Nu-i voie să bei la Arhitectură, e club studenţesc! Johnny, vorbind cu cineva, îmi întinde o cutiuţă metalică, cu capac. Mă uit la ea şi-mi spun că s-a dat cu capitaliştii, şi-a luat scrumieră de buzunar. Toată seara îmi vorbise de patronul grec de la hotelul unde cântase, undeva prin arhipelag. Deschid capacul şi văd fire de tutun răsfirate pe fund, nu le dau atenţie, scutur scrumul şi mă uit prin sală până un urlet mă face să tresar. Mă, ce mama dracului faci? Scuturi scrumul în cutia mea de tutun? Mă uit la el uluit. Nu înţeleg nimic. Ţi-am dat să-ţi faci o ţigară, ţărane, nu să scuturi scrumul – şi-mi arată ce-ar fi trebuit să fac. Curăţă cu grijă cutiuţa şi-o pune în buzunar. Ţin la ea, mă, e cadou de la patron. Mi-a dat-o când am cântat la o petrece de domni. Da’ tu nu ştii ce-i aia. Tu eşti ţăran. Te mai costă o sticlă de vodca – zice. Mă conformez.
Peste o săptămână mă întâlnesc cu Johnny întâmplător, şi-l întreb de cutie. Nu mai ştiu, am rătăcit-o la un bairam. Dă-l dracu’!, că era un ţăran. Mă despart de el şi râd de unul singur, dar îmi dau seama că regretă amarnic pierderea cutiei. Doar că ăsta-i Johnny, la el iubirea e cu năbădăi. Cât stau în Bucureşti mă duc des să-l ascult. E o bucurie pentru mine, şi-mi pare tare rău că nu mai vrea să cânte la contrabas. Ca-n tinereţe, la Nocturne, cu Moţu Pitiş, cu Anda, cu Dan Tufaru. Şi cu dansurile nebune ale lui Miriam.
După ani, îl conving cu greu să vină la Arad, cu Teodora Enache, cu Alin Constanţiu şi cu Pedro Negreanu. E o seară de vis! Prind cu toţii o formă de zile mari, noi suntem în delir, nu vrem să se sfârşească. Aş da oricât să cânte până în zori, şi din nou până în seară, şi din nou până-n zori. Alin mai rămâne o zi şi-o petrecem la o terasă pe malul Mureşului. Povestim, povestim, povestim; nu ne-am văzut de la începutul anilor ’80 şi sunt multe de spus.
Apoi îl mai văd pe Johnny la televizor. Acelaşi pişicher de-o viaţă, c-o ironie fină, disimulată abil sub masca unui om serios. Se amuză copios că-l crezi, te lasă s-o faci, te îndeamnă, dar e o sclipire în ochi, care…
Doar că trebuie să ştii s-o vezi.
BELA KAMOCSA
Mă, dacă-ţi iese, să mulţumeşti lui Dumnezeu! – îmi spune Bela. Vorbim la telefon, îi spun că am terminat de amenajat clubul şi-i fac o schiţă a programului din următoarele şase luni. Am ceva ambiţii cu clubul acesta pe care l-am imaginat pornind de la o hrubă insalubră şi igrasioasă. Un vechi antrepozit într-o bătrână clădire industrială, spectaculoasă, de altfel, pe scheletul ei metalic. Vin când vrei la tine. Vin şi cântăm şi bem o vodcă, şi vorbim. Văd că tu nu vrei să vii la Timişoara, şi eşti la o azvârlitură de băţ.
E toamnă şi plouă rău când vine Bega Blues Band să cânte. Plouă câineşte şi e frig. Mi-e frică tare să nu fim singuri, dar clubul se umple până la refuz. Bela e încântat de pianul cu coadă scurtă care fusese al lui Ştehan Ruha în tinereţe. Unde dracu’ l-ai găsit, mă?! Îi povestesc cum l-am adus de peste graniţă, din casa unor bătrânele cumsecade. Râde, se uită la mine ca la un lunatic.
A fost ultima dată când l-am văzut pe Bela. Am mai vorbit o dată la telefon când voiam să-l aduc să cânte în Moldova. Nu aia de peste Prut. Asta.
Acum s-a dus. Şi sigur, peste câtva timp – după ce se obişnuieşte – va face o trupă în Paradis. Pentru că altfel nu poate Bela, nimeni nu-l poate opri să cânte. Nu există o astfel de forţă în univers, pur şi simplu nu s-a inventat.
Bineînţeles că acum mă gândesc că ar fi trebuit să mă duc des să-l ascult, să sporovăim, să facem planuri… din cuţite şi pahară. Pe el, pe Stepan, pe Tibi, pe Liviu, pe Eugen şi încă pe câţi alţii nu ar fi trebuit să-i ascult. Mereu spunem că nu avem timp, mereu găsim o scuză, mereu inventăm un pretext. Şi dintr-o dată nimic nu mai e, afară de regretele zadarnice, afară de sentimentul crunt al clipelor pierdute.
S-a dus Bela şi habar n-am dacă să-mi pară rău sau să mă bucur, pentru că acum se va naşte legenda. Acum, când este istorie, vom vorbi despre el, îl vom cinsti, vom şti cât de mult ne lipseşte. Îl vom pomeni în cărţi şi vom începe să povestim tot mai des despre el. Ne va zâmbi dintr-o fotografie, dar noi vom începe să cunoaştem o altă fiinţă, una care vine dintr-o legendă şi e cu adevărat nemuritoare. Abia acum l-am câştigat cu adevărat pe Bela, e lângă mine şi nu mă mai simt stânjenit, pentru că nu ne-am văzut de mult, şi nu ştim ce să ne spunem mai întâi.
Aşa că mai bine tăcem, şi ascultăm murmurul Mureşului curgând lână noi..
PETRE BRÂNZEI
E spre sfârşitul anilor ’70, iar noi stăm în cabinetul lui de la spital şi pălăvrăgim. Sărim de la una la alta după cum ne duce conversaţia, dar doctorul nu e în apele lui. E mereu cu gândul aiurea. Mă tot gândesc la un lucru – spune brusc – nu-mi dă pace de fel.
Am răbdare şi în cele din urmă îmi spune.
Acum vreo şase luni au fost repatriaţi ultimii prizonieri de război din Siberia. Cînd li s-a spus că vor pleca acasă nu au crezut. Şi-au spus că este o diversiune ca să fie duşi undeva şi împuşcaţi, aşa că s-au organizat militar şi au hotărât să nu se despartă sub nici o formă. În felul acesta execuţia lor nu putea trece neobservată. Opinia internaţională ar fi aflat şi măcar atâta să rămână în urma lor: un semn despre cruzimea comuniştilor ruşi. Cu chiu, cu vai au fost urcaţi în vagoane şi cu toate eforturile depuse de autorităţile civile şi militare, cu toate semnele de bunăvoinţă, prizonierii nu au putut fi clintiţi din hotărârea lor. Când au ajuns în gară la Ungheni, şi li s-a spus că sunt liberi, au refuzat să coboare din vagoane. M-au chemat cei de la armată, am stat de vorbă cu comandantul lor dar n-am obţinut nimic. Vor rămâne în vagoane. Li s-a spus că se află pe teritoriul Romaniei, sunt acasă, acolo unde au visat să ajungă de ani lungi, că noi vorbim româneşte, că dorim să-i ajutăm să ajungă la ai lor. Au rămas neclintiţi. Şi atunci am hotărât să-i punem în nişte camioane, să-i ducem undeva în câmp şi să-i lăsăm acolo. Pur şi simplu să-i părăsim. Am ales un poligon de la poalele unui deal împădurit. Voiam să fac observaţii şi aveam un foişor la câţiva kilometri, în coama dealului. Un timp nu s-a întâmplat nimic, câteva ore pur şi simplu au stat în camioane. Apoi au început să coboare timid, să cerceteze locul. În jur nu era ţipenie de om. Câmpul şi pădurea de la vreun kilometru şi jumătate. Când au înţeles că într-adevăr sunt liberi, manifestările de bucurie au fost copleşitoare: s-au îmbrăţişat, au chiuit, au sărutat pământul, îl ridicau în pumni spre cer, îl prefirau printre degete. Au încins hore şi au dansat îndrăcit multă vreme. După care au început întrebările: ei ce fac? Unde sunt? Cum vor ajunge acasă? În jur ţipenie! I-am lăsat suficient până să devină îngrijoraţi, apoi am dat fuga să-i organizăm, să-i îndreptăm spre casă. Izbutisem să-i convingem! Când ne-au văzut, cei mai mulţi au izbucnit în plâns, aproape am fost sufocaţi de îmbrăţişări. Au fost duşi în cazarma pregătită, hrăniţi şi îndreptaţi spre case.
Tragedia lor abia acasă a început – mi-a spus doctorul. Cei mai mulţi n-au fost recunoscuţi de nimeni. Veniseră într-o lume care nu mai era a lor.
Trecuse prea multă vreme.
NICOLAE MANEA
El singur înfăşoară timpul
Pe cel mai suplu fel de ax,
Până la ultima durere
Şi până când eternum pax.
scria Nicolae despre Poet, pe la începutul anilor ‚70.
Eram foarte tineri, eram studenţi şi ambiţionam să fim noi centrul evenimentelor. Eram naivi, desigur, eram extremişti şi mereu în goană după evenimente proaspete. Nicolae, poetul, care frângea inimile fetelor şi cu mutra lui uşor patetică, şi cu spiritul lui surprinzător. Nicolae, tovarăşul cu care, după o noapte de muncă la maşina de scris, duceam o luptă ciudată cu cenzura să scoatem revista Sol Domol aşa cum ne doream. Nicolae scriind materiale analitice de tot profunde şi surprinzător de exacte, despre festivalurile studenţeşti de teatru. (Să ştii, Nicolae că mai am şi acum unul dintre manuscrise: în cerneală, cu scrisul tău înalt, aplecat uşor spre dreapta.) Da, da, jucam teatru, pierdeam nopţile în chefuri strălucitoare, nebune. Făceam farse cumplite (Săracul Ion Crăciunică!!!), aveam locurile noastre de pierzanie: Crama Chiriţoaia, Student Bar-ul, pe care nişte imbecili l-au distrus, Bolta Rece, Motelul.
Am suferit cumplit când Nicolae mi-a spus că se duce la post. Că vrea să se ducă la post. Nicolae, profesor într-o comună, pentru mine era inacceptabil! El trebuia să fie lângă noi, aveam de dus o luptă, aveam de împlinit atâtea. El era poetul! Am insistat, am argumentat, m-am aprins, şi totuşi Nicolae s-a dus la post. Şi-a rămas profesorul, apoi directorul de liceu, într-o comună care mă frisona mereu, atunci când îi făceam o vizită. Rar, foarte rar, cu toate că vinul era extraordinar, iar Doru, agronomul – singurul posesor al unei vii cu Busuioacă de Bohotin, în Bohotin – ne îndestula.
Mult mai târziu am înţeles că Nicolae era prea mândru să aştepte prin redacţii ca cineva să se hotărască să-l publice. Că nu-i plăcea atmosfera obedientă, prăfuită, sticloasă; îi fura libertatea, îi sugruma visul. Scria tot mai rar, apoi n-am mai îndrăznit să întreb. Nu ne-am mai văzut de amar de vreme, de-o viaţă. Nu mai ştiu nimic despre Nicolae, vieţile noastre s-au rupt, s-au alungat în cele orizonturi şi singurul lucru care ne-a rămas este:
Până la ultima durere
Şi până când eternum pax.
DUMITRU MANGERON
La vârsta aia, dacă mi se vorbea despre o mare personalitate aveam senzaţia că mi se povesteşte despre Marte. Marea personalitate nu putea fi atinsă, era o legendă, un zvon. Când am fost chemat şi mi s-a spus că Dumitru Mangeron va ţine o conferinţă la noi, n-am înţeles neam de ce toată tevatura. Conferinţele erau un lucru teribil de plictisitor şi se terminau de regulă cu un film. Dar lucrurile nu s-au oprit aici! O săptămână s-a dereticat prin toate cotloanele, s-au făcut liste, s-au făcut cumpărături. Toată zarva m-a contaminat, fără să vreau mă rodea curiozitatea. Trebuia să am grijă să nu se smintească nimic la scenă şi în preajma ei. Trebuia să-l primesc pe oaspete şi să-i stau în preajmă ca să nu-i lipsească nimic. N-a fost de loc greu pentru că nu voia nimic special, era teribil de cooperant şi glumea tot timpul. Mă întreba de una de alta şi era mereu mulţumit. Nu înţelegem de ce şefii mei sunt atât de emoţionaţi, de ce le fug ochii mereu să vadă hiba înaintea oricui. N-au fost hibe, până când am fost anunţaţi că oamenii nu mai încap în sală şi că afară este o mulţime care vrea să intre. Nu puteam să cred chestia asta! Nu puteam!! Dar sala era plină, foaierele pline şi afară o grămadă de oameni se înghionteau. În jur de 2000 de oameni voiau să asiste la eveniment. Am întârziat o jumătate de oră, am pus boxe suplimentare în cele două foaiere şi Dumitru Mangeron a început să vorbească. Afară, în faţa uşii, cei care puteau auzi boxele din foaier, stăteau lipiţi de geamuri. Abia atunci am început să înţeleg: în scenă era o MARE PERSONALITATE. Un om liber şi carismatic, un om care ştia tare multe şi era sincer, şi n-avea complexe, era plin de umor şi de înţelepciune. Şi asupra de toate, un om cu totul şi cu totul nesupus. Tot ce era în lume depindea de voinţa lui. Şi ne îndemna să facem la fel. Faptul că el calculase traiectoria de ieşire a rachetelor în spaţiul cosmic, şi pentru ruşi, şi pentru americani; că la Cap Canaveral nu se făceau lansări fără el; că învăţase japoneza în nouă luni pentru că nu-i plăcuse cum fusese tradus; că era colaborator al celor mai prestigioase publicaţii matematice din lume; că era membru al multor Academii faimoase, făcea parte din viaţă. Toate acestea erau nişte lucruri fireşti şi ne vorbea despre ele cu modestie şi cu un fior adânc de bucurie.
Când a ieşit mi-a făcut cu ochiul şi m-a invitat la el, la jour-fix. De Căciun şi de Paşti îmi trimitea vederi din depărtate colţuri ale lumi, cu urări graţioase.
Astăzi o şcoală îi poartă numele, dar nu ştie de ce.
DUMITRU CARABĂŢ
Intru pe net şi caut îndârjit, dar în afară de câteva platitudini şi repetarea la nesfârşit a două-trei lucruri ştiute de anţărţ, nu găsesc nimic. Din care cauză El îmi devine tot mai drag. Este unul dintre cei mai mari naratologi ai lumii contemporane. Imbatabil în ceea ce priveşte epicul cinematografic, doar că în toate scrierile lui extrapolările sunt la mintea cocoşului şi astfel te poţi descurca de minune cu înţelesurile din hăţişul literaturii sau teatrului. Şi totuşi nu se pomeneşte mai nimic. Toată lumea vorbeşte despre scenaristul Dumitru Carabăţ, sau despre profesorul de scenaristică. Toată lumea repetă la nesfârşit aceleaşi lucruri ştiute şi răsuflate, semn clar de neatenţie, de nebăgare de seamă. Cărţile lui au trecut aproape neobservate, nefiind ele cu picanterii la vedere sau cu teorii scandaloase…şi nici de blamarea comunismului nu s-a ocupat.
Mi-a fost profesor!
Mă laud cu asta pentru că lui îi datorez dramul de luciditate cu care sunt în stare astăzi să mă aplec asupra unei forme epice, oricare ar fie ea, de orice gen, de orice factură. Cu cât a trecut timpul cu atât am înţeles mai limpede importanţa Teoriei Cardinalei, o invenţie fundamentală care pătrunde până la esenţa esenţelor: mistica primordială. Teoria Cardinalei nu este doar o formulă naratologică, o ecuaţie a discursului epic, ci pur şi simplu un mod de a transla Teoria relativităţii generalizate în termenii unei poetici.
Oho!, or să sară teribil de mulţi la gâtul meu pentru aceste afirmaţii. Şi o să-mi placă tare, teribil să le văd îndârjirea. Nu mă bucură atât încleştare în sine, ci doar faptul că asta nu schimbă cu nimic realitatea: Dumitru Carabăţ este unul dintre cei mai mari naratologi ai lumii. Şi românii nu ştiu asta. Nici străini nu ştiu prea multe, pentru că – în mod firesc – întâi ar trebui să ştim noi. Ar trebui să credem noi asta.
Dar noi nu avem timp… Viaţa e prea scurtă s-o risipeşti pe fleacuri şi pe înţelesuri.
NICOLAE PORUMBESCU
El mi-a făcut cunoştinţă cu Walter Gropius, Corbusier, Fuller, Wright şi cu fastuosul Gaudi. Dar mai ales, mai important şi mai răvăşitor este că mi-a făcut cunoştinţă cu Lumina. Pentru el, Lumina era o esenţă a divinului, a misticii primordiale, iar clădirile doar nişte cămăşi care trebuiau să ştie cum se îmbracă o astfel de materie. De aia lumina vieţuieşte mai mereu pe lângă Dumnezeu. Iar Gipsy o slujea cu modestie, cu devotament şi cu pasiune. Lumina l-a împins să deseneze cozile de rândunică, pe care le vedeţi împodobind clădirile lui. Le-a inventat pentru că rândunica este o pasăre a luminii. În explozia luminii de primăvară, se frânge rândunica în zborul ei săgetat.
Era în stare să viseze zile în şir lumina, aşa cum nimeni n-o vede, cum nimeni n-o simte. Să ajungă la starea ei de nestare, de acolo de unde începe lumea doar pentru cei ce ştiu pricepe, pentru cei ce sunt chiar fiinţa ei. Poate doar Brâncuşi să fi pătruns mai adânc în spiritul imateriei, dar nicidecum în cel al Luminii. Şi cum amândoi se trăgeau din aceeaşi familie era tare greu să-i înţelegi cu adevărat. Eram tânăr, necopt şi mă copleşea doar senzaţia năvalnică de mister, de nedesluşit. Mă chinuia! Mă doream şi eu într-un astfel de tărâm, voiam să-i gust roadele, să-i calc potecile, să mă treacă aceeşi fiori, să respir parfumul pe care-l presimţeam la Maestru. Dar cel mai mult mă sugruma zâmbetul tainic după care se ascundea: şăgalnic, superior, metafizic.
Cu timpul mi s-a permis să arunc o privire prin astfel de spaţii, să mă apropii, la un metru, la o palmă, la un deget…
Şi durerea este mai mare. Şi tărâmul se tot depărtează, iar eu fac eforturi teribile să-l prind, să-l agăţ, mereu tânjind după fericirea de a mă aburca în Nirvana.
Oricum, uneori nopţile mă trezesc şi-i mulţumesc adânc pentru faptul că m-a făcut să pot arunca o privire…
ŞTEFAN CUCIUREANU
De-o vreme nu vorbim. Stăm în salonul pustiu cu sticla „la kil” înfiptă-n mijlocul mesei. Atmosferă delăsătoare, jalnică, pustie în Casa Universitarilor. Domnul Profesor stă sprijinit în pahar şi-şi priveşte vârful galoşului. Fix, hipnotic. Pe urmă se uită la mine. Mă cercetează şi tace. Tăcem amândoi. Mă priveşte lung, fără o vorbă. Bea, doară. Apoi, dintr-o dată, Domnul Profesor grăieşte: Tinere, tu eşti băiat bun. Ai viitor. Mă trec fiori pe şira spinării, îmi scapără ochii. Da, da, ai viitor… Doar cu filosofia stai prost. Îmi înfige un cuţit în inimă, pentru că e adevărat, mă chinui destul cu înţelepţii lumii. Trebuie să te meditez, bre! – zice. I-a ţine-te după mine. Îşi ia geanta din piele de porc, şi pornim. Acasă mă împinge în odaia mică ce este şi dormitor, şi birou, şi cabinet de primire. M-aşez pe recamierul ascetic. Domnul Profesor se uită la biblioteca ticsită. Mda, o să-ncepem cu tovarăşul Lenin. Cu problema electrificării sovietelor. O!, Doamne, nu. N-am nimic cu tovarăşul Lenin. Dar, nu aici, nu acum, nu cu el. La pagina 277, tovarăşul Lenin spune…, deschide volumul şi pe pagină se lăfăie o bancnotă de o sută de lei. Domnul Profesor o culege, închide cartea şi zice: Nu, cred că e mai bine să aflăm ce părere are Tovarăşul Stalin despre nihilismul intelectualităţii. Ia alt volum. La pagina 344, tovarăşul Stalin afirmă… şi altă sută apare. Domnul Profesor schimbă iar direcţia meditaţiei şi-n alte două cărţi zac sute ascunse de cine ştie când. Are patru sute de lei vârâte în buzunar. Îşi pune fularul şi mă-ndeamnă: Hai, bre, c-am muncit destul. Hai la Nea Ghiţă să ne hodinim oleacă. Nea Ghiţă-i crâşmarul de la Gara Internaţională. Intrăm şi dăm peste un ciopor de literaţi. E fum, e ceartă, e antren, sunt înţepături zemoase, râsete, sclipiri de duh, ziceri cu miez.
Ne-a lăsat, Domnul Profesor. S-a spart şi lumea literaţilor, au pierit pictorii prin ateliere, actorii-s funcţionari cinstiţi, muzicanţii ţin nunţi şi banchete…
Vă rog!!! Vă rog prea plecat, Domnule Profesor, grijiţi de-o butelcă la rece, că-n lume la noi e mare plictis.
Pe curând.
ION LASCĂR
Din când în când îi mai găsesc numele presărat în vreo informaţie despre altcineva. Întotdeauna despre altcineva. S-a stins, s-a pierdut, s-a transformat în ne-fiinţă. Unul dintre cei mai mari actori ai Naţionalului ieşean; nu la fel de exploziv colorat ca Miluţă, nici statuar ca şi Costache Sava, dar teribil de rafinat, persuasiv, subtil. Şi scormonitor. Poate de aceea un lung şir de nume – unele celebre, altele nu – i-au datorat cariera. O!, da, curios şi scormonitor, neastâmpărat, surprinzător.
„Iuliana, eu am să plec. Am să te părăsesc.” – îi spunea, cam odată la doi ani. „Bine, Ionele. Mă duc să-ţi fac valiza.” „Cum poţi să fii atât de nepăsătoare. De data asta e definitiv. O iubesc, înţelegi. N-o să ne despărţim niciodată” „Îţi pun două pulovere mai grosuţe, că dă spre toamnă, de-acum. Să porţi fular, altminteri iar răguşeşti, iar ai probleme.” „Nu vrei să înţelegi, femeie, că e definitiv! Nu vrei.”
După două săptămâni, Iuliana gătea o cină deosebită şi scotea o sticlă de vin bun, punea lenjerie curată şi aerisea bine casa, să se piardă parfumurile străine.
Nouăzeci de ani i-a sărbătorit pe scenă, într-un recital de două ore, tinerel, sprinţar, fără vârstă.
La 94 de ani a plecat din nou, şi ea l-a urmat la scurt timp, pentru că de data aceasta a înţeles că este definitiv.
N-a putut trăi cu gândul acesta.
Pe noi, în schimb, curiozitatea nu ne îmbie, nu ne ademeneşte.
CRISTIAN BURICEA-MLINARCIC
Cristian era de fapt o fereastră. O fereastră clasică, veche, vopsită într-un albastru puternic. În sticla ei se răsfrângea delicat, fumuriu, palid, imaginea lumii pe care-o vedeai lângă tine. Te surprindeau mai mereu modificările subtile care transformau voluptuos realitatea. Era aievea? Era o iluzie?
Dacă aveai norocul s-o găseşti deschisă, atunci această fereastră îţi arăta calea spre esenţa sublimă a Anarhiei. În toată libertatea ei, cu toată utopia cosmică ce nu poate fi atinsă de spirite omeneşti. Aşa cum nu poţi s-o înţelegi, om de rând ce te afli. De asta se înţelegea atât de bine cu Leonid Andreev. Erau cunoştinţe vechi, camarazi, complici nărărviţi. Doar ei puteau să străbată sălbăticia, să cotrobăie în orizonturi nesfârşite chemătoare mereu, şi mereu, şi mereu.
Fiecare ascundea un mister pe care e greu să-l pui în cuvinte, e greu să-l strigi, să-l şopteşti. De aici zâmbetul mucalit, de aici sclipirea de-o clipă. O iluzie! Şi colţul ochilor ce se lasă, mereu păcălindu-te, şi-ţi rămâne doar senzaţia că nu ştii ceva, că nu ai dreptul s-ajungi la ceva, că nu meriţi…
Aţi fost vreodată pe o câmpie întinsă? Să vezi orizontul întreg cum te-nchide? Şi totuşi eşti singur, eşti pierdut, eşti neputincios şi golaş.
Iar dincolo de linia subţire ce-ar fi? Libertatea? Siguranţa? Vrăşmaşul? Haosul?
Sau doar măreaţa Anarhie cu starea ei de înrobitoare vitalitate?
Vasile Grădinaru
M-am întrebat atunci, mă întreb astăzi, şi cred că mă voi întreba tot timpul: care era mecanismul? Cum putea Vasile să fie mereu esenţa surprinzătoare a lui a fi? În scenă era un coşmar pentru ceilalţi. Ochii spectatorilor se lipeau de el şi putea să-i călătorească spre orice vis îşi dorea, nimeni nu mai vedea altceva decât miezul acela de existenţă. N-am să uit niciodată o întâmplare măruntă: într-un spectacol avea un moment de joc cu ceasul de la mână. Într-o seară a uitat ceasul la cabină. Netulburat şi-a făcut jocul şi nimeni nu a observat că el, de fapt, n-avea ceasul. A luat aplauze îndelungi! L-am întrebat :” Ce-a fost cu ceasul, Vasile?” „Iartă-mă, tăicuţule, – mi-a spus – l-am uitat.” Şi ochii lui micuţi şi negrii jucau vesel. Ştia! De fapt ştia tot. El nu înţelegea niciodată. El ştia doară!
S-a stins, Vasile. S-a dus acolo unde făcuse drumul de atâtea ori. Când m-am întors în oraş m-a copleşit singurătatea. Abia atunci mi-am dat seama că-mi fusese aproape, teribil de aproape. Îl admirasem adânc şi acum plăteam pentru că nu ştiusem asta, pentru că nu fusesem atent.
Pentru că-l crezusem veşnic.
Să nu căutaţi semne despre Vasile. L-au uitat toţi. El a fost doar o boare care a uscat un timp broboanele de sudoare de pe fruntea oraşului. Apoi s-a pierdut peste dealuri.
Acesta este gestul suprem de recunoştinţă: să-l lăsaţi liber şi necunoscut.
————————————————————————————-
Onisim Colta
Întotdeauna mi-a fost greu să scriu despre oamenii cu care am avut relaţii speciale. Ce poţi să scrii despre cineva de care te simţi legat într-un fel ce nu poate fi definit? Căruia nu ştii să-i spui pe nume. E ca atunci când dintr-o dată ştii ceva. Nu ştii cum ştii! Nu ştii de ce ştii! Ştii doar că ştii, şi atât.
Onisim Colta este unul dintre oamenii aceştia, cu care am o legătură specială, tainică, inefabilă.
Au trecut mai bine de douăzeci de ani, am lucrat împreună mai multe spectacole, apoi calea s-a spintecat şi fiecare avem un colţ de lume al lui.
Din când în când intru pe net să mai aflu ceva. Nu aflu mare lucru. În ţară despre Onsim Colta se vorbeşte puţin, se scrie puţin. Onisim Colta trăieştie aici, dar e viu aiurea. E bine? E rău? Habar n-am. Cred că l-ar deranja să fie celebru în înţelesul vulgar, i-ar strica echilibrul, armonia aceea diafană cu o materie pe care o ducem cu noi, ca să ne împrospăteze maturitatea, bătrâneţea, moar… Materia pe care Onsisim Colta o poate picta, îi poate da formă. Nu-i lucru puţin, dar pentru el e firesc, pentru că el însuşi e materia aceasta. Uneori încearcă s-o pună-n cuvinte dar nu-i iese, totul este stângaci, trunchiat, searbăd.
Şi atunci se întoarce în atelier.
———————————————————————————————
Zoe Eisele Szücs
Când ne-am cunoscut eram mort de frică. Umblam hăituit de spaime pe străzile oraşului şi nu vedeam nici o scăpare. Nici una! Lucram un spectacol pentru copii şi nu ştiam cum se face asta. Nu ştiam ce sunt copiii, cum e lumea lor, care sunt resorturile logicii, cum funcţionează imaginaţia fragedă, atât de diferită de a adultului. A fost suficient de înţeleaptă şi de discretă să nu pună paie pe foc. Mult mai târziu am înţeles mecanismul delicat al sprijinului. S-a vorbit mult despre spectacolul acela, a fost premiat, a fost răsfăţat, s-au spus cuvinte de laudă. Un timp am stat umăr la umăr; au fost zile frumoase care s-au spulberat, învolburându-ne viaţa. Un alt timp ne-am căutat mereu, pentru că ne era dor, tânjeam după o lume pe care o creasem, îi dădusem viaţă, era sângele nostru fierbinte.
Nu s-a putut.
Şi atunci fiecare a răbufnit căutând Forma. Îmbătrânim şi alergăm ca nişte adolescenţi după tainica îmbrăţişare a Inefabilului. Acum – după atâţia amar de ani – ştim că suntem în aceeaşi substanţă, doar Dumnezeu ni se arată fiecăruia sub alt chip.
http://miyreiya.wordpress.com/2009/04/23/noua-pagina-zoe-eisele-szucs/
Un zâmbet larg pentru descrierea lui J. Răducanu. 🙂
Johny era un ciufut cu simţul umorului. Altminteri greu de suportat fără să-i spui vreo două. Dragul de el!
frumos! m-am bucurat sa citesc portretele dvs, autentice, simplu dar profund scrise. Pe cativa i-am cunoscut si eu, desigur mult mai putin, dar a fost o placere sa citesc despre ei, mai ales ca nu mai traiesc – dar traiesc aici!
(So long as men can breathe, or eyes can see,
So long lives this, and this gives life to thee.)
E adevărat: spiritul îi urmează câteva generaţii. Apoi vor fi cu adevărat Cunoaştere.