Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘analiză’

Se pare că am ajuns, în acest demers al nostru despre entitatea denumită contemporaneitate, la punctul în care trebuie să acordăm ceva mai multă atenție unor momente ce aparțin trecutului, și unde – cel puțin așa mi se pare mie – lucrurile nu au fost duse până la capăt. Când afirm că nu au fost duse până la capăt, nu mă refer de fel la faptul că m-aș fi așteptat la o rezolvare definitivă a problemei aflate în analiză. Consider că gânditorul a fost interesat să urmeze o demonstrație strict a momentului ce-l interesa, nu și a problemei în întregul ei. Nu putem spune despre toți gânditorii că erau mobilați cu un spirit socratic.

Așadar, mi-ar plăcea foarte mult să ne întoarcem la momentul în care Descartes concluzionează: “ Cogito ergo sum” – “gândesc, deci exist”,  afirmă filosoful, creând a egalitate între existență și rațiune. Atâta vreme cât gândesc, cât rațiunea mea funcționează, înseamnă că exist. Cu alte cuvinte, rațiunea mea mă determină să funcționez, este afirmația pe care Descartes n-a socotit necesar să o mai enunțe. Dar faptul că rațiunea este cea care mă face să funcționez este un lucru extrem de important, însă nu egal cu acela de a ființa, de a exista. A funcționa și a ființa sunt atribute complementare care întregesc ființa și care se impart între doi poli: rațiune și conștiință. Rațiunea este responsabilă de tot ce intră în sfera funcționalului, iar conștiința pentru tot ce ține de ființare. Și rațiunea, și conștiința țin de o esență comună, în consecință, funcționarea și ființarea sunt contrarii ale aceleiași naturi, nu se poate face diferența între funcționare și ființare, pentru că tot ce face parte din Univers există și nu există în același timp. În schimb polii diferă prin gradele prin care se exprimă. Pentru a înțelege această stare de fapt este indicat să recurgem la un exemplu prin care să ne edificăm.

Rațiunea a determinat în trecut o acțiune ce a urmat un model care a avut success. În viitor, pentru realizarea unei acțiuni,  rațiunea va determina să fie urmat același model, sau unul asemănător, tocmai datorită faptului că garantează succesul. Scopul rațiunii este funcționarea, iar pentru a o garanta este nevoie ca acțiunile urmate să-și atingă scopul, ca atare, modelul care funcționează trebuie urmat de fiecare dată.

Conștiința, dacă a întreprins o acțiune urmând un model de succes, în viitor va determina alegerea unui alt model, pentru că în memorie este un model de succes, care garantează un număr de libertăți deja câștigate la care se poate apela pentru realizarea scopului propus. Ființării îi sunt necesare cât mai multe libertăți, care să sporească numărul de forme, ceea ce determină alegerea în permanență a unui model de acțiune nou. Fiecare formă nouă înseamnă o șansă nouă, o existență nouă. Trebuie precizat că, este oarecum impropriu să spunem că rațiunea, ori conștiința întreprind o acțiune, ele sunt doar facultăți ale mentalului care au capacitatea de a sesiza vibrațiile existente și de a le pune în armonie. Rațiunea acționează asupra acelor vibrații care au mai fost în relații, iar conștiința asupra acelora care sunt capabile să dea naștere unor relații. Deplasarea unei anume quante către un anume electron de hidrogen, nu este o întâmplare, ci este răspunsul acesteia la  lungimea de undă a vibrațiilor respectivului electron de hydrogen. Căderea qwuantei, transformate în particulă, pe electron și mărirea masei acestuia, produce un salt pe o orbită superioară, mai apropiată de nucleu, ceea ce are ca efect ruperea legăturii pe care atomul de hidrogen o avea într-o structură și destructurarea acesteia. Procesul de destructurare se datorează relației inițiate de lungimea de undă a unei quante, armonice cu vibrația unei particule. În cele mai multe cazuri un atom de hidrogen, pentru că acesta are un  singur electron deci o legătură mai ușor de rupt. Foarte important este precizarea că, respective quantă – în speță particula devenită captivă în masa electronului -, după un timp va fi expulzată de electron, va redeveni undă și recâștiga o traiectorie. Procesul, pe care am încercat să-l descriu,  are urmări în mediu, urmări care nu se datorează rațiunii sau conștiinței, acestea fiind însă instrumentele care crează condițiile  ce fac posibilă producerea lui. Putem spune că, atât rațiunea, cât și conștiința, sunt mai degrabă beneficiarele efectelor rezultate din proces, fiecare îmbogățindu-și memoria.

Am afirmat ceva mai sus că rațiunea și conștiința reprezintă un binom al aceleiași esențe, și că polii aflați în relație, tind spre stări diferite; rațiunea să îmbunătățească continuu funcționarea unui sistem; conștiința să asigure ființarea acestuia. Acesta este motivul pentru care, atât rațiunea, cât și conștiința înființează funcții diferite; funcții care produc instrumene, metode, tehnici care au rolul de a îmbunătăți continuu sistemul. Fiecare etapă  a unui sistem tinde să devină un sistem, ceea ce face să apară diferențe sesizabile între diferitele etape, adică se produce ceea ce numim noi evoluție. Ea, însă, nu ar fi posibilă fără relația rațiune-conștiință; procesele, acțiunile, determinările, pe  care cei doi poli le provoacă, sunt de fapt momente ale oscilării între cei doi centrii de energii, și devin funcții perisabile ale unei realiltăți. Din această cauză nu depășesc condiția de aparență, natura lor fiind generată de condiția relației dintre cei doi poli. Dacă o realitate ar fi obiectivă și nu aparentă, relația dintre rațiune și conștiință ar suferi grav, întreg procesul s-ar modifica, iar binomul ar risca să se rupă. Abia atunci am putea vorbi despre nașterea a ceea ce numim astăzi în teorie: sistem antagonic, adică un sistem în care elementele sunt distruse, nu evoluează.  Modul de evoluție a relației dintre acești doi poli, se bazează însă pe contrarii; categoriile care adiționează cantitativ, pentru a atinge o calitate nouă, fără ca cele două contrarii să fie distruse. Două adevăruri aparente, dau naștere unui al treilea, la fel de aparent ca și cele din care a fost obținut.

Sunt tot mai tentat să neg cu vehemență faptul că putem împărți Universul, fie în materie, fie în idee, sau să milităm pentru existența mai multor versuri, ori să afirmăm că avem procese care se produc cu contribuția unor dimensiuni. Cred, mai degrabă că Universul, este rezultatul capacității diadei de a se produce continuu din sine, iar această capacitate poate explica multe din modurile în care iau naștere dormele în Univers.

Quanta de care vorbeam mai sus este o entitate care face parte dintr-un spectru, dar la semnalul emis de electronul de hidrogen, ea singură răspunde și inițiază procesul care se transform într-o existență aparentă. Aparența consistând din faptul că, la un moment dat, electronul de hidrogen va expulza particular străină, care va redeveni quantă. Întrebarea firească este: particular captivă electronului de hidrogen, redevenind quantă, se va întoarce la condița sa inițială, sau aceasta va fi modificată de experiența pe care a traversat-o. Răspunsul la această întrebare – din punct de vedere uman – este unul doar subiectiv. Subiectul este determinat să răspundă la această întrebare de felul în care înțelege lumea, iar ăsta nu este un lucru simplu. Spre deosebire de subiectul format la un model cartezian de educație, va răspunde probabil că nu. Va răspunde că avem de-a face cu o entitate fizică ce nu cunoaște decât stările primare ale acestui gen de materie. Un alt subiect, format la modul de educație al religiei și filosofiei budhiste, va trebui să mediteze temeinic asupra răspunsului. Din punctul de vedere al religiei și fiolosofiei budhiste, în care Universul este guvernat de iubire și compasiune, lucrurile nu sunt de loc simple. Cartezianul va observa cu certitudine că nu se poate vorbi de iubire și compasiune în procesul ce are loc între o quantă și un electron, care sunt entități ale materiei fizice. Dar, dacă mai analizăm încă o dată procesul, intrând mai adânc în detaliile sale, apar anumite umbre care nuanțează situația.

O quantă – care aparține unui fascicol, la rîndul său integrat  spectrului  luminii primește un semnal specific de la un electron, un semnal care semnalează un dezechilibru. (Fie un dezechilibru în care este implicat electronul, fie unul care este creat de acesta.) Semnalul este recepționat doar de quanta despre care vorbim, sau se poate să fie recepționat de mai multe, dar doar această quantă iese din fascicol și pornește spre electron unde inițiază procesul descris mai sus; în apropierea electronului se transform în particulă, cade pe electron, îi crește masa, și-l obligă să facă un salt pe o orbită superioară, din care cauză pierde legătura cu restul structurii, care suferă astfel anumite modificări. După un timp, electronul expulzează particula, revine la masa inițială și recâștigă orbita, particula expulzată redevine quantă și ia o traiectorie oarecare, despre care nu știm nimic. Dar nici despre quantă, în sine, nu știm mai mult; nu știm dacă vorbim despre quanta inițială sau despre o altă quantă, pentru că lungimea de undă de după expulzare este mai mare decât cea de impact.

Oricum ar fi din punct de vedere al cercetării fizice, acest proces sugerează contribuția compasiunii și iubirii în Univers, și indică faptul că învățații orientali s-au lăsat conduși de vibrațiile subtile ale morfismului în devenirea lui. Tot ce este legat de formă devine determinat și determinant, abia atunci când procesul de apariție a acesteia s-a încheiat. Atunci când forma s-a născut,  a devenit o realitate, putem spune că ea și-a încheiat existența, a devenit un dat care nu mai contribuie tot atât de activ la a furniza informații. Ca și celelalte procese universale, totul pornește de la expresia cea mai simplă posibilă, și devine – orizont cu orizont – tot mai complex, și aparent, tot mai îndepărtat de forma inițială. Fapt care-l îndreptățește pe Henri Bergson, ca prin anii optzeci ai secolului al XIX-lea să se întrebe: “ Cum se poate ca aceleași imagini să intre, în același timp, în două sisteme diferite, unul în care fiecare imagine se modifică pentru ea însăși și în măsura bine definită în care ea suportă acțiunea reală  a imaginilor înconjurătoare, altul în care toate imaginile se modifică pentru una singură și asta în măsura variabilă în care ele reflectă acțiunea posibilă a acestei imagini privilegiate?”

Atât experimentele lui Arthur Holly Compton, cât și cercetările lui Eistein sau observațiile lui Bergson susțin regulile derivate din Principiul Polarității, și avem întotdeauna de-a face cu o dualitate în care elementele caută să cuprindă o substanță cât mai generoasă dintre cei doi poli, o substanță care să emită vibrații cât mai variate. Pentru Univers nu există vibrații inutile, care să “nu folosească”, cid oar unde care formează un spectru din care vor lua naștere viitoarele forme, deci viitoarele existențe. Acestea, inițial nu trebuie să fie altceva decât vibrații, pentru ca astfel să poată interfera în vederea unui scop care apare dintr-o lipsă, oricare ar fi aceea.

Advertisements

Read Full Post »

Profesorul hotărâse că este momentul să facă un gest grandios, spectaculos.

În curând avea să împlinească frumoasa vârstă de şaptezeci de ani şi simţea că este marginalizat şi părăsit. O viaţă de om se jertfise pentru tinerele generaţii, îşi sacrificase opera doar pentru a se dedica cu totul procesului de învăţământ, pentru că – nu-i aşa! – doar învăţătura ne poate aduce un viitor luminos. Nu precupeţise nici un efort; mereu, zile în şir, ani şi ani, veghease ca tinerii să primească o educaţie artistică dintre cele mai rafinate, iar acum, de când ieşise la pensie,  numele lui nu mai era pomenit cu nici un prilej. Simţea cum îl sugrumă o astfel de nedreptate, mai ales că, nu putea să deschidă o revistă de cultură fără să vadă în vreun articol pomenit numele fiicei sale. La drept vorbind nici nu era o mare artistă, îi analizaze lucrările şi făcuse liste lungi de principii solide ale compoziţiei, ale armoniei cromatice, ale regulilor desenului care erau pur şi simplu încălcate grosolan. Femeia asta nici măcar nu ştia carte, nu ştia reguli elementare, era o impostoare strecurată în vârful piramidei fără să aibă vreun drept. Cine ştie cu ce se ocupase ea în tinereţe, prin străinătate, şi cum ajunsese  să aibă o astfel de faimă. Dar nu se mulţumise cu atât, şi împreună cu maică-sa născociseră un soi de expoziţie istorico-plastică de toată ruşinea. O învălmăşeală de obiecte, desene şi replici sculptate, aşezate ala-n-dala pe o suprafaţă neruşinat de mare. Noroc că expoziţia asta trecuse cam neobservată, dovadă a gândirii puerile a celor două femei. În serile când îşi chema amanta, după hîrjoneala cuvenită, se desprindea din mâinile pricepute ale tinerei şi, aşa gol, îi ţinea lungi discursuri, plimbându-se prin camera largă. Îi plăceau ochii mari şi umezi ai femeii care-l urmăreau atenţi, schimbându-şi expresia de fiecare dată când sublinia un anume aspect al problematicii. Avea, femeia asta, nişte ochi extraordinari: mari, albaştri, dar mai ales umezi, scăldaţi în lacrimi. Era amanta asupra căreia se fixase de câţiva ani buni, şi o păstra tocmai pentru că asculta cu atâta trăire discursurile sale despre modul în care îşi jertfise cariera artistică, şi-şi dedicase viaţa activităţii universitare.  

Acum, pentru că se apropia de vârsta de şaptezeci de ani, Profesorul hotărâse să-i sărbătorească cu o serie de evenimente gândite să-i pună în valoare personalitatea. Lucrase meticulos la o listă a acestor evenimente, care trebuiau să înceapă la atelierul său şi să se sfârşească într-o sală de expoziţii unde va fi amenajată cea mai selectă retrospectivă a lucrărilor sale. Desigur, pentru asta trebuia neapărat să termine lucrările începute acum multă vreme şi care se aflau în atelier, să le pregătească pe toate celelalte, majoritatea din studenţie, depozitate prin diverse locuri. Era hotărât să mai lucreze câteva pânze, care trebuiau să adune înţelepciunea acestei vârste venerabile. O!, va fi un arc peste timp; o expoziţie care va da posibilitatea privitorului să citească pe îndelete drumul parcurs de un artist, care a fost în acelaşi timp şi un dedicat activist social, un om conştient de importanţa rolului în colectivitate.

Timp de o lună, zi de zi, ore în şir, nu s-a desprins din faţa calculatorului, lucrând concentrat la un desfăşurător, care să detalieze planul de acţiune al mareului eveniment aniversar. Şi-a mai dat o săptămână să verifice detaliile şi să facă eventuale modificări. În final era deosebit de mulţumit. Dar avea nevoie de o confirmare, aşa că şi-a sunat amanta şi i-a comunicat că în sfârşitul acela de săptămână,  să nu-şi facă alt progam pentru că el pregăteşte o surpriză. Tânăra femeie, pe  care Profesorul o descoperise printr-un vechi coleg de partid, avea douăzecişi patru de ani şi era studentă la drept. Provenea dintr-o familie mai mult decât modestă şi îşi dorise cu ardoare să termine o facultate şi să aibă o altfel de viaţă. Dăduse la drept pentru că avea o memorie mecanică prodigioasă. Putea să ţină minte pe de rost un număr impresionant de pagini, pe care le reda – după caz – selectiv sau pe de-a-ntregul, aceasta fiind în fapt singura ei calitate intelectuală notabilă, mai fiind ea dublată de un instinct formidabil al situaţiei. Nu se chinuia niciodată să caute a înţelege ce se întâmplă, ceva din fiinţa ei îi spunea ce ar trebui să facă şi tânăra femeia nu se abătea niciodată de la pornirea ivită de nicăieri. În rest era frumuşică foc şi foarte sensibilă. La facultate, colegii o ironizau cumplit pentru chestia asta şi-i prevedeau un viitor măreţ în confruntarea cu criminalii şi perverşii societăţii. Relaţia cu Profesorul îi convenea foarte mult, ba, am putea spune că îi şi plăcea, avea un anume farmec pe care i-l dădea tocmai diferenţa mare de vârstă. Atâta vreme cât se împlineau toate condiţiile unei astfel de legături şi amândoi o puteau  ţine  departe de ochii lumii, ea va funcţiona, se va consuma liniştit. Îi plăcea legătura aceasta, trebuia să recunoască, în primul rând pentru că el era un amant teribil la cei aproape şaptezeci de ani ai lui. Se întreba cum o fi fost în tinereţe moşul, dacă acum e în stare de astfel de performanţe. Nu era foarte dotat, ba s-ar putea spune că dimpotrivă, dar ştia o sumedenie de vicleşuguri care o făceau să se piardă cu totul. O!, doamne,  minute lungi  se lăsa în seama limbii şi a degetelor lui. Degete lungi, puternice pe care le simţea până în stomac, până la baza inimi, mângâierile acelea nici brutale, nici moi o făceau să se piardă cu totul să se lase purtată de valul extazului. Îi venea greu să credă că va putea înlocui cu uşurinţă un astfel de bărbat. Bătrânunl pictor ştia la nebunie tehnici de neîntrecut şi avea o imaginaţie prodigioasă. Probabil că în tinereţe dădea iama printre muierile timpului lui. La primele întâlniri fusese foarte reţinut; ea, la rândul ei, fusese stângace, rezervată, părea că amândoi erau în aşteaptarea a ceva ce va să se întâmple. Apoi, el începuse să fie mai inventiv, a început cu tot felul de gimbuşlucuri.. A reuşit după un timp să-i înveţe şi ea punctele sensibile, iar acum întâlnirile lor erau armonioase pentru că fiecare ştia până şi ordinea gesturilor ce trebuiesc făcute. Pe urmă erau discursurile pe care el le ţinea mai de fiecare dată. Doamne, ce frumos vorbea! Era un orator formidabil, iar ea era bucuroasă să reţină fragmente lungi din discursurile lui. Se gândea uneori la cuvintele pe care le spunea bătrânul profesor, la adevărurile pe care le conţineau, la câte fapte cu tâlc se strecurau în fiecare discurs. Pur şi simplu fusese un noroc că întâmplarea i-a adus împreună. Fetei i-ar fi plăcut să-l întâlnească atunci când  era tânăr, când ar fi putut să se gândească la el mai serios, dar acum ştia că relaţia lor nu are nici un fel de viitor, pentru că el este prea bătrân şi totul se  poate termina în orice clipă.  Dar, de fapt, nu conta, nu conta de fel. Cel mai important lucru era să se bucure amândoi de momentele acestea când puteau fi împreună.

Sfârşitul acela de săptămâna avea să fie minunat, mai ales noaptea de vineri,  care, cel puţin pentru tânăra femeie, avea să rămână ca o aminitre de neuitat. Au ajuns la cabana –  pe care Profesorul o închiria de fiecare dată când voiau să petreacă ceva timp în mijlocul naturii – imediat după mijlocul zilei. Un timp s-au plimbat pe malul  lacului micuţ, înconjurat de dealurile împădurite, au vorbit despre fleacuri, apoi au pregătit o cină cu carne friptă pe jar, pur şi simplu friptă direct pe jar, au mai stat afară să admire luna uriaşă, ce părea că se va prăbuşi din clipă în clipă peste ei. Într-un târziu s-au retras şi s-au hârjonit în aşternuturile parfumate cu frunze de pelin, strecurate de gazadă între cearşafuri şi saltea. Când s-au potolit, Profesorul s-a dat jos din pat şi a scos din geanta sa un dosar, a tras cu grijă foile de hârtie din foliile protectoare, le-a pregătit atent, a mai verificat o dată, ca totul să fie în perfectă ordine, şi a început să-i citească. Era un program de sărbătorire a şaptezeci de ani de viaţă şi patruzecişiopt de activitate profesională. Profesorul însoţea momentele acelui program, cu lungi disertaţii despre importanţa culturii în viaţa societăţii, despre rolul artistului, făcea referiri la momente din istoria culturală a omenirii, sublinia cât de hotărâtoare fuseseră anumite momente consemnate în aceste istorii. Doamne, vorbea atât de frumos şi profund, încât fata avea mereu ochii plini de lacrimi. Şi-a dat seama că poate ţine minte fără efort lungi pasaje din ceea ce îi spunea bărbatul. Şi era atât de mândră, atât de mândră! Ea era fiinţa cu care el împărţea toate lururile acelea minunate pe care le ştia. Cu câteva  minute mai devreme fusese în braţele lui, îi scormonise prin tainiţele trupului, iar acum o desfăta spunându-i atât de multe lucruri importante. Îl privea şi se umplea de uimire, pentru că nu arăta de loc că ar avea şaptezeci de ani. Trupul său era viguros, avea pielea tot atât de întinsă ca a unuia de treizeci de ani, nici o cută sub bărbie, sau sub abdomen, muşchii feselor erau fermi, nu se lăsaseră. Avea un fund formidabil de tânăr acest bărbat, care se plimba gol prin faţa ei şi-i vorbea despre faptele de neconfundat ale artiştilor, fapte care contribuiseră decisiv la evoluţia lumii. Profesorul a vorbit despre sărbătorirea pe care o plănuise până în zori, vorbea cu patimă, făcând mereu paralele între momente importante din istoria culturii şi puncte din planul său aniversar. Cita, parafraza, explica doct, cerea să i se confirme ca a fost înţeles. Tânăra femeie şi-a dat seama că nopatea aceea a fost cea mai importantă din viaţa sa; niciodată nu ar fi crezut că sunt atât de multe lucruri asupra cărora ar trebui să te apleci, să meditezi la conţinutul lor. Ştia că va ţine minte toată înşiruirea aceea de evenimente, va ţine minte, şi va putea reproduce cuvânt cu cuvânt, comentariile Profesorului, până şi unele citate îi rămăseseră în minte exacte.

Când soarele s-a ivit, aruncând raze roşietice în încăpere, fata a stins veiozele de la capătul patului. Lumina crescuse în încăpere şi era mai caldă, mai prietenoasă, parcă mai complice, doar că atunci când s-a uitat la amantul său a văzut că are în faţă un om bătrân, se cunoştea bătrâneţea, se cunoştea neândurător de tare după acea noapte nedormită. Oboseala îl schimbase cu totul pe bătrânul Profesor. Ea n-ar fi vrut să vadă schimbarea aceasta atât de brutală, dar lumina dimineţii a făcut-o să vadă că bărbatul acela este un bătrân. Era dureros sentimentul iremediabilului. Nimeni nu putea face  nimic: amantul ei era un om bătrân. O emoţie ciudată, amestecată, tulbure o răscolea pe tânăra femeie. Îşi dădea seama că iubeşte în el fiinţa aceea de dincolo de aparenţe, fiinţa care nu avea vârstă,  la urma urmei iubea şi masculul care-i oferea plăceri, chiar dacă de multe ori tânjea şi după alte jocuri, mai viguroase, mai virile. Dureros era că, orice ar fi făcut ei, se simţea prăpastia; el era pe buza ei şi nu o putea aştepta, nu avea cum. Îl privea, în lumina dimineţii, pe bătrânul care vorbise toată noaptea şi care arăta sleit. S-a urcat în pat, s-a frecat puţin de ea, încercând să stârnească pofta, dar s-a potolit repede. Fata stătea lângă el, îi privea faţa care nu-şi arăta vârsta, şi-a înţeles că bătrâneţea nu înseamnă doar ridurile care-ţi brăzdează sau nu chipul. Un timp  a stat cu faţa în  sus, cufundată în pernă, alături bărbatul adormise; a stat şi a recitat în gând tot lungul discurs de cu seară. Pe măsură ce era în stare să reproducă cuvintele Profesorului, în inima ei creştea o bucurie, o bucurie dureroasă pentru că ştia că nu va putea împărţi cu acest bărbat pentru multă vreme astfel de momente. A hotărât atunci că, atât cât le va mai fi dat să fie împreună, îi va fi credincioasă, îi va fi dedicată. Nu-i vorbă că şi până atunci îi fusese credincioasă, dar din alt motiv: de teama scandalului că se poate afla de relaţia ei cu un bărbat mult mai bătrân decât ea. Acum însă ştia că îi va fi credincioasă pentru că izbutise să pună îi ea nişte seminţe importante, seminţe care aveau să-i schimbe modul de a privi lumea.

Când s-a trezit, Profesorul a observat în ochii amantei sale o licărire deosebită, neobişnuită, dar nu i-a dat mare importanţă. S-au întors în oraş, iar el ştia deja care erau primele mişcări pe care trebuie să le facă. În primul rând îi trebuia o sală generoasă, primitoare pentru expoziţia retrospectivă. Ştia câteva, s-a dus să le vadă şi s-a hotărât în cele din urmă. Apoi, timp de mai bine de două luni a muncit la materialele de promovare. Trebuia să-şi facă afişe, caiete program, cataloage, fluturaşi, mă rog, toate materialele necesare pentru un astfel de eveniment. În momentul în care a avut în mână toate machetele, retuşate şi răs-retuşate, şi-a spus să toată aniversarea asta va fi un mare eveniment: elegant, stilat, îndrăzneţ cu atâta măsură încât să fie aţâţător, ce să mai vorbim, va fi un eveniment rafinat întru totul. Acum trebuia să treacă în etapa de refacere a lucrărilor mai vechi, cele care zăceau în diferite stadii în atelierul său. Un timp s-a codit, dar într-o dimineaţă a pus într-o geantă cam toate lucrurile trebuincioase pentru a petrece un timp îndelungat închis în atelier şi – de ce să nu recunoaştem – cuprins de o uşoară emoţie, a trecut la fapte. Chiar de la primele mişcări s-a dovedit că va fi mai greu decât se aşteptase. Când a pus pensula umedă, plină de vopsea pe lucrarea pe care  voia s-o continue a observat că există o diferenţă netă de nuanţe între culorile vechi şi asta nouă pe care o pune acum. Timpul îi făcuse figura şi schimbase calitatea culorilor, apoi, după câteva momente de pensulare, straturi zdravene din lucrare au început să se desprindă şi să cadă pe jos. Vopselele nu fuseseră fixate şi contactul cu materia nouă, umedă le  desprindea de pe pânză. A trebuit să radă o mare parte din lucrare şi să înceapă practic din nou. Asta l-a iritat, l-a posomorât şi l-a făcut să simtă o mare dezamăgire. După un  timp a început să-şi dea seama că nu mai ştie să stea în scaunul din faţa şevaletului, că nu mai are răbdare, şi că i se pare totul inutil. S-a tridicat furios, a arunct paleta, pensonul şi a vrut să părăsească atelierul. Doar caracterul său l-a întors din drum; vorbise deja pentru sală, plătise un avans, plătise onorarii pentru materialele publicitare. Evenimentul trebuia să aibă loc, aşa că s-a întors şi a început să lucreze din nou. Obosea foarte repede, mâna îi tremura, nu-şi mai amintea ordinea în care trebuiau făcute operaţiunile, observa prea târziu greşelile şi trebuia să refacă porţiuni largi din lucrare. Era un coşmar, un adevărat coşmar. Şi, cu asupra de măsură, şi-a dat seama că sub nici o formă nu mai poate face lucrurile în stilul tinereţii sale. Asta la dezorientat teribil, era doar acelaşi om, avea în el toate imaginile acelea, le ştia foarte bine, doar că ochiul şi mâna sa nu mai voiau să facă lucrurile ca acum patruzeci, sau treizeci de ani. Când, seara târziu, se întorcea acasa, Profesorul era zdrobit de oboseală şi chinuit de dezamăgirile cumplite ale muncii de peste zi. După coşmarul din prima zi şi-a spus că dureros este doar impactul revenirii, dar nici a doua zi nu a fost mai brează, nici a treia, nici toată săptămâna, apoi, încetul cu încetul, s-a obişnuit cu munca aceea anevoioasă şi totul se petrecea ca într-un fel de orbire. Venea dimineaţa devreme în atelier şi-şi începea munca mai mult din instinct şi din dorinţa de a ajunge să se bucure de un sfârşit eliberator. Peste toate apăruse o temere nouă: habar nu avea dacă putea termina totul până la data propusă. E drept îşi lăsase o rezervă generoasă doar că prima săptămână de lucru îi arăta că nimic nu-i sigur. Încerca să se convingă că este doar o treabă de intrare în ritm, de reobişnuire cu materiile artei sale, după care totul va funcţiona cum nu se poate mai bine. Îşi ţinea adevărate cuvântări, se muştruluia încît totul devenise un exerciţiu de voinţă, doar că oboseala devenea din ce în ce mai sâcâitoare. Se trezea dimineaţa trudit, de parcă niciodată n-ar fi dormit destul, o uşoară ameţeală stăruia peste zi, o ameţeală de care uita doar în momentele când se concentra asupra lucrului. Iubita s-a l-a sunat de câteva ori, dar nu avea timp de ea acum, i-a  explicat ferm că nu se mai pot vedea decât în preajma momentul când îşi va începe aniversarea, atunci când îi va cere să-l ajute la chestiunile administrative, de organizare. Profesorul realiza că dacă nu face eforturi mai susţinute va intra în criză de timp şi era  obsedat de imaginile ce i se derulau în minte. Erau imagini despre parcursul evenimentului, despre surpriza pe care o vor avea concetăţenii săi. Vor vedea apărând ca din neant o personalitate artistică despre care nu bănuiseră nimic. Ba, mai mult, vorbiseră pe la colţuri despre faptul că, în fond, el, Profesorul este un ratat. Se vedea stând de vorbă, ascultând laudele, dând interviuri, trăgând cu urechea la şoaptele celor ce-i admirau lucrările. Pentru toate aceste imagini era hotărât să muncească din greu în această perioadă, o făcea aşa cum până nu de mult fusese în stare s-o facă pentru a stăpâni  hăţişurile administrative ale unei universităţi. Şi-a prelungit ziua de muncă până undeva în mijlocul nopţii, încetul cu încetul lucrările se adunau de-a lungul pereţilor şi Profesorul le privea cu dragoste: ele vor fi cele ce îi vor schimba bătrâneţea, îl vor readuce în mijlocul atenţiei. Atelierul se umpluse de lucrări, scosese  din mapele sale, toate schiţele  pe care le făcuse în anii tinereţii, mai ales când era student şi trebuia să-şi facă temele pentru examen. Pe unele dintre ele le-a abordat cu mintea de acum şi le-a transformat în lucrări, pe altele le-a pus în passpartou-uri, gândid o secţiune specială a retrospectivei. Se simţea teribil de obosit, muncise foarte mult, muncise intens,  dar mai avea destul de mult de trudit. Acum, însă îi era mai uşor pentru că imaginea expoziţiei sale începea să prindă contur, începea să se arate. Mai trebuia să se dedice atelierului, pentru că totul va începe de la acesta, de aici, din locul unde zace oul de şarpe. Ştia că are unul dintre cele mai spaţioase şi mai frumoase ateliere din oraş. Nu era un atelier de la Uniune, îl cumpărase aproape imediat ce terminase facultatea, înainte fusese o cafenea micuţă, mai mult un moft al unui boem care murise din cauza prea lungilor şi nesocotitelor libaţii nocturne. Petreceri zgomotoase în compania unor…mă rog, nu mai avea importanţă, omul murise şi familia a hotărât să scape de spaţiul acela. Profesorului îi plăcuse, mai ales pentru că în spate se deschidea o mică terasă cu o panoramă largă asupra oraşului şi a dealurilor din prejur. Terasa era orientată spre est şi de multe ori, vara mai ales, aşteptase răsăritul soarelui ca pe un spectacol de fiecare dată unic. Îl impresionase mereu răsăritul de soare care schimba cu fineţe nunaţele luminii ce se refletau din lucrurile din jur. Case, blocuri, vitrine, copaci, frunze, cer, aerul însuşi, totul era într-un fel de trepidaţie parcă interioară, o trepidaţie care făcea să se nască atât de subtile şi nebănuite nuanţe. Cât a fost tânăr, rămânea de multe ori să doarmă în atelier doar pentru răsăritul soarelui. Apoi viaţa l-a prins în mecanismul ei şi acele răsărituri rămăseseră nişte amintiri îndepărtate, făceau parte dintr-o viaţă la care el nu mai avea acces, putea povesti despre ea aşa cum faci cu orice lucru despre care ai auzit de pe undeva, de pe la cineva. Acum însă urma să pregătească atelierul şi, împreună cu invitaţii săi, vor admira acel răsărit al soarelui. Se gândise la o noapte deosebită, fără prea mult alcool, cu un program temeinic, aşezat, un program care să culmineze cu răsăritul de soare. Va fi un triumf, ştia asta. Noaptea aceea va deschide săptămâna pe care dorea s-o dedice aniversării celor şaptezeci de ani de viaţă. Noaptea din atelier era foarte importantă, şi de aceea spaţiul trebuia pregătit, trebuia să se simtă un  meremet al său, un chicirez inconfundabil.

În seara aceea a făcut un inventar al lucrărilor pe care le avea gata; erau destule, erau şi destule teme care se dezvoltau. Hotărât lucru vă fi o expoziţie impresionantă, demnă de o personalitate ca a sa. De a doua zi se putea dedica pregătirii atelierului pentru întâlnirea cu oaspeţii săi. Ajuns acasă a băut două pahare de vin, vin bun, negru, vârtos, şi s-a simţit revigorat, se strecura în el o uşoară bucurie pe care o întreţinea mai ales parfumul ce-i rămăsese în cerul gurii. Un parfum pe care mai mult îl gusta decât îl mirosea; parfumul fructelor alese, ale boabelor de struguri care se bucuraseră de o toamnă lungă şi bogată în soare. S-a întins în pat Profesorul şi s-a lăsat dominat de imaginile succesului pe care i-l va aduce această retrospectivă spectaculoasă şi atât de minuţios pregătită. A adormit înconjurat de o mulţime de oamei care nu conteneau să-şi exprime admiraţia şi surpriza, mai ales surpriza. Nimeni nu bănuise că un om ca el, ce părea atât de dedicat vieţii administrative, avuse de fapt o dublă existenţă. Şi cât de bine ştiuse să ţină ascunsă până acum viaţa sa artistică. Pur şi simplu îi văduvise atâta timp de lucrările sale, puternice, înţelepte, rafinate. A doua zi dimineaţă nu mai ţinea minte ce a visat, doar în suflet îi stăruia senzaţia, mai bine zis presimţirea, unei mari bucurii pe care o va trăi în curând. S-a dus la atelier, ştiind limpede ce are de făcut, cu ce trebuie să înceapă reamenajarea. A descuiat uşa, şi-a aruncat o privire în jur, încercând să-şi sădească în minte imaginea finala, imaginea a ceea ce va deveni atelierul său. Ciudat era că după un timp,  lucrurile au început să aibă nişte contururi uşor tremurânde. S-a frecat la ochi bănuind că de la oboseală i se trage, dar contururile au început să oscileze ceva mai tare. Profesorul era confuz, parcă nu-i mai era foarte clar ce are de făcut, apoi toată încăperea a început să onduleze, şi  lucrurile să plece din locurile lor, să plutească. Straniu era că, dintr-o dată, nici să se mişte nu mai putea, nu se putea mişca pentru că nu prea mai ştia cine este, parcă se desprinse de trup, pierduse legăturile cu organele sale. Se părea că trupul său a dispărut şi n-a dispărut, în acelaşi timp, vedea ceea ce se întâmplă cu lucrurile din jurul său, dar nu putea judeca, nu putea să aibă o părere. A fost doar o fărâmă de timp, pentru că Profesorul a căzut pur şi simplu la câţiva paşi de la uşa de intrare. A căzut în atelierul pe care nu-l vizita nimeni, unde nu-l căuta nimeni. A murit în acele fracţiuni de secundă şi peste câteva zile vecini erau din ce în ce mai deranjaţi de un miros greu ce venea parcă dinspre clădirea aceea. Nu venea tot timpul, doar când vântul adia dinspre josul dealului, atunci dacă treceai pe lângă cădire se simţea un damf greu de mortăciune. Alte câteva zile n-au făcut altceva decât să discute despre situaţia asta de rahat. Până la urmă au anunţat la 112, şi pompierii au spart uşa de la intrare după zece zile de la moartea Profesorului.

Autorităţile s-au trezit într-o mare încurcătură: n-aveau pe cine să anunţe de moartea fostului rector. Abia acum se constata că Profesorul nu mai avea nici un fel de rudă în ţară. Undeva, în lumea largă, ar fi existat doi veri, doar că bărbatul trebuia înmormântat urgent. Trecuseră zece zile de la decesul acestuia şi un lichid negru se scurgea încontinuu din el, iar mirosul devenise greu de suportat. Cu toată îmbălsămarea care se încercase, trupul se pare că asculta acum de alte reguli şi cerea să fie pus neapărat în pământ. Fusese totuşi un om care ocupase tot felul de funcţii publice, nu putea fi îngropat ca un vagabond, undeva la marginea cimitirului. Au fost convocaţi reprezentanţi de la Universitatea de Arte, de la Uniuniea Artiştilor Plastici, de la partidul al cărui vicepreşedinte fusese, s-a făcut o comisie, şi timp de trei zile oamenii au stat în sedinţe lungi ca să hotărască ce e de făcut. Fiecare instituţie încerca să decline elegant responsabilitatea, încerca să iasă cât mai puţin atinsă din situaţia insolită. În cele din urmă, în cea de a cinsprezecea zi de la moartea Profesorului, s-a hotărât formarea unui colectiv de urgenţă, alcătuit din reprezentanţi ai tuturor instituţiilor vizate. Trebuia elaborat un protocol care să arate că este respectat rangul acestui intelectual, dar fiind o înmormântare suportată de obşte totul trebuie să fie modest şi sobru. Singurul lucru care părea să fie în dezacord cu hotărârile colectivului de urgenţă a fost sosirea pe adresa acestuia a unui colet trimis de un anonim. Un  camion adusese o cruce de piatră de dimensiuni impozante şi o  lespede de mormânt bogat împodobită. Obiectele erau sculptate cu ciorchini de liliac şi la fiecare colţ o pereche de porumbei stăteau cu gâturile încrucişate. Literele unui epitaf scurt, erau săpate de o mână pricepută. „Liniştea i-a aşternut calea” suna epitaful, dar  nimeni din jur n-avea timp să dea atenţie cuvintelor de pe o piatră funerară. Comitetul de urgenţă avea responsabilităţi concrete şi cadoul primit a stârnit  serioase  încurcături, pentru că nimeni nu ştia cum trebuie încadrat, în contul cui ar trebui trecut, dacă trebuie deschisă o listă de inventar. Mă rog, stârnise destule plictiseli anonimul acesta, şi l-a un moment dat s-a pus problema ca piesele să fie depozitate undeva până când se va găsi o soluţie. În cele din urmă cei de la partid au hotărât că dorinţa anonimului trebuie respectată, şi cele două piese să fie montate în ziua înmormântării. Doar că asta presupunea noi cheltuieli cu echipa de muncitori ce aveau să lucreze în cimitir. Până la urmă s-au găsit banii necesari prin efortul organizaţiei de tineret de la partid, care a făcu o colectă printre membrii ei. A fost o zi posomorâtă ziua înmormântării şi toată lumea se grăbea mânată fiind de teama că acuşi, acuşi se va porni ploaia. La ce să stai prea mult în cimitir? Mortul nu-i al tău, n-ai nici o legătură cu el, nici nu prea ştii bine cine a fost şi de ce a făcut umbră pământului. După zece minute, lângă groapa prospăt săpată au rămas patru muncitori care mai întâi au deschis sticlele de vin lăsate de preot. S-au aşezat pe mormanele de pământ ale gropii încă deschise, au aprins ţigările şi au început să discute despre mortul pe care nu-l cunoşteau.

Parcă încurcăturile cu moartea profesorului nu se mai terminau. Comitetul aflase o adresă a verilor Profesorului şi fusese expediată o scrisoare de înştiinţare. La o săptămână după ce trupul bărbatului fusese pus în mormânt, a venit un răspuns de la casa de avocatură a acestor veri prin care erau înştiinţaţi că rudele nu sunt interesate de moştenirea rămasă. În plicul cu răspunsul acesta era un act de donaţie, parafat şi legalizat de notar, prin care toată averea trebuia donată Primăriei oraşului care să hotărască ce se va întâmpla cu ea. A fost nevoie de jumătate de an pentru a  fi terminate listele de inventar şi cea mai mare bătaie de cap au avut-o cu lucrările Profesorului. Nimeni nu voia să se lege la cap cu acestea, Uniunea Artiştilor Plastici le refuzase cu îndârjire, Muzeul la fel, Şcoala Populară de Artă a motivat că abia avea loc să ţină lucrările elevilor. Până la urmă acestea au fost împachetate cât de cât şi trimise într-o magazie în care se ţineau materialele de poavazare a oraşului pe timpul sărbătorilor. Magazinerul le-a împins într-un colţ ferit, ca să nu încurce.

Read Full Post »

19 februarie, 2015
Starea unei realităţi, oricare ar fi ea, poate fi verificată prin acţiune. Acţionând asupra unei realităţi, obţinem un număr de fapte, care nu sunt altceva decât expresii obiective ale raportului dintre elemente ale respectivei realităţii şi momente ale acţiunii în desfăşurare. Fiecare faptă marchează sensul unei tendinţe şi forţa acesteia; componente generate obiectiv de structura şi obiectele realităţii asupra căreia se acţionează. Modul acesta de a iniţia un soi de radiografie a unei realităţi şi de a obţine o imagine ce poate fi analizată, a fost practicată o lungă perioadă de timp, adică până la apariţia analizei statistice – care însă, nu este altceva decât o modalitate subtilă de a manipula presupuse calităţi pe care realitatea cu pricina ar putea să le dezvolte. Nu mai vorbim de elemente obiective şi, în felul acesta, analistul va obţine întotdeauna o imagine gata să corespundă unui orizont aspiraţional, sau să-l infirme, după tentaţiile interesului subiectiv existent. Vom asista, în urma unei astfel de analize, la configurarea unui orizont subiectiv, care se îndepărtează tot mai sigur de condiţia obiectivă a realităţii puse în discuţie. Efectul – de cele mai multe ori – este iniţierea unor soluţii care nu au decât slabe legături cu starea realităţii, sau nici un fel de legături. Vom asista la naşterea unor structuri paralele de acţiuni care, în mod natural, ar trebui să fie generate de cu totul alt fel de realităţii. Structurile despre care vorbim, pun în mişcare o realitate care nu există. Ba, mai mult, generează determinări arbitrare, fără nici o legătură cu vreo una dintre realităţile care produc efecte. Un soi de Univers paralel se aprinde şi scânteiază, steril şi inutil, sugerând o serie de realităţi probabile, dar nu şi posibile. Astfel, devenim cuprinşii unui proces care îl imită pe cel natural al unei realităţi, ce sub impulsul unei acţiuni aduce la suprafaţă tendinţe de diferite forţe, tendinţe din ordonarea cărora se poate presupune un sens a cărui probabilitate creşte odată cu eliminarea, sau consumarea, treptată a momentelor de suprafaţă. Într-un astfel de caz, nici măcar nu putem vorbi de imitarea unui model precedent, ci de naşterea unui model care va structura o paradigmă a unui nou mod de a concepe relaţia cu o presupusă realitate.
Diferenţa dintre un model generat din sine, şi un model care se imită pe sine este dată de proporţiile existente într-un raport obiectiv-subiectiv. Într-un model generat din sine, manifestările subiectivului sunt legate strict de nevoia de particularizare a unui moment; pe când în cazul modelului care se imită pe sine, subiectivul tinde să cuprindă structura fundamentală a generalului, ceea ce va influenţa decisiv capacitatea de a recunoaşte modul de a fi al naturalului, în opoziţie cu imitaţia naturalului. Întotdeauna, în astfel de cazuri, imitaţia naturalului devine seducătoare într-o fază iniţială prin câteva atribute: uşurinţa obţinerii imitaţiei, costurile mici, asemănarea cu modelul, apariţia metodei de obţinere imediată a unei imitaţii după orice fel de model, posibilitatea unei largi răspândiri datorate numărului mare de imitaţii obţinute. Toate acestea nu sunt decât funcţii care definesc o imitaţie cu totul în afara realităţii, funcţii care – până la un punct – pot susţine o strucutră care să sugereze existenţa unui model de la care s-a pornit. Doar că, dezvoltarea sa pe orizontală va iniţia apariţia unor derivaţii în verticala imitaţiei, derivaţii care se vor desprinde cu totul de modelul originar. Cu cât vor apare câmpuri ce se vor depărta de o origine urmând trasee mai complicate ţi ordonate de anumite tendinţe şi de forţa unor atribute generate de starea nou creată ale celor două planuri: orizontal, vertical, cu atât punctele de coordonare se vor raporta la origini cu totul altele decât cele ale realităţii. În mod firesc, procesul de imitare se va istoriciza şi va da naştere unor raporturi rezultate din obiectivitatea subiectivităţii, şi chiar dacă sună paradoxal această obiectivitate a subiectivităţii devine de fiecare dată o fiinţare, şi se dezvoltă în structuri care întăresc modul de a fi al unui avatar cuprinzător.
Sigur că, în funcţie de poziţia unui observator faţă de existentul imitării, putem, fie să ne cuprindem într-un astfel de traseu, acceptându-i şi asimilindu-i elementele, şi încercând astfel să adaptăm imitarea unor funcţii oarecum asemănătoare celor ale unei realităţi; fie ne putem situa în tabăra adversă, căutând să anulăm orice fel de propunere se iveşte în urma unor raporturi pe care le considerăm inadcvate, să tindem să anulăm legăturile dintre diferitele elemente în tentaţia noastră de a regăsi modelul de origine, adică realitatea. Dacă parcurgem cu oarecare atenţie lista funcţiilor se se constituie în atribute ale imitării, vom constata că, fiecare dintre ele se regăseşte în procesele pe care industrializarea încearcă să le transforme în momente generatoare de realitate, prin urmare tine să obiectiveze o subiectivitate.
Nu vom şti niciodată cu precizie, care este efectul – la nivel universal – unei astfel de atitudini. Nu vom şti dacă ieşirea din realitate este un factor perturbator, este o etapă a unui parcurs către o altfel de realitate, sau nu este decât o abatere cu consecinţe recuperabile ce se vor anula îndată ce abaterea se va resorbi. Ceea ce putem şti – mai ales în momentele acestea – este că, în mod cert nu putem fiinţa între două planuri şi că suntem împinşi de fiecare dată să facem o alegere şi să ne integrăm unuia dintre ele. Ele însă, planurile îşi pot combina structurile într-un anume nivel de relativitate, iar unele dintre elementele unui plan pot fi corelativi cu elemente din celălalt plan. Se prea poate ca aceasta să fie calea prin care informaţii dintr-un plan să poată circula în celălalt şi invers. Datorită circulaţiei unor astfel de informaţii, fiecare element din fiecare plan poate căpăta o imagine despre fiinţarea celuilalt plan şi a unui anumit număr de elemente. Modul în care apreciem fiinţarea – fie a unui plan, fie a celuilalt – nu este neapărat una corectă, nu este nici măcar una exactă, şi se pare că funcţia fundamentală a aprecierii este aceea de a întreţine raportul obiectiv-subiectiv în anumite proporţii necesare întreţinerii armoniei între cele două planuri.
Existenţa acestei armonii între planuri care, în mod normal tind să se anuleze, ar putea sugera că, dincolo de ele există o multitudine de alte planuri aflate în relaţii asemănătoare, doar incapabile să remită informaţii către organele noastre de informare.
Mă tem că şi acesta se va adăuga mulţimii de mistere care fac farmecul acestei entităţi pe care o numim Univers.

Read Full Post »

7 ianuarie, 2015

Se întâmplă ca omului care trăiește în acestă societate tehnologizată, și care se bizuie mai ales pe marile aglomerări urbane, să-i lipsească în momente tensionate relația cu sine însuși. Există destule momente într-o existență când ai impresia certă că toată rețeaua de relații cu cei din jur nu mai funcționează, că a devenit o trădare. Sunt impulsuri pe care conștiința ți le relevă, și vin cel mai ades de la  nevoia de libertate individuală. Constrângerile pe care libertatea colectivă le impune, și care devin pe zi ce trece tot mai drastice – dar care ridică în egală măsură și senzația nașterii și perpetuării unor erori grave, cu efecte dramatice în parcursul destinului individual – întrețin, și de ce nu?: întăresc semnalele pe care conștiința le urmărește și le atribuie libertății individuale. Modusul vivendi al societății moderne se bazează în cea mai mare măsură pe relațiile cultivate cu factorii exteriori nouă, cel mai adesea reprezentați de funcțiile pe care membrii colectivității le pun în acțiune. Astfel de structuri de relații nu fac altceva decât să întărească și mai mult modalitatea de a acționa apelând la relațiile exterioare nouă. Dacă într-o societate istorică, relația omului cu Sinele său era foarte puternică și avea evidente consecințe în relația dintre acesta și realitatea practică (Kant), în societatea tehnologizată efectul este invers; și relațiile născute din acțiuni exterioare Sinelui au consecințe importante asupra acestuia, a Sinelui, asupra devenirii lui. Chiar dacă – la prima vedere – suntem tentați să credem că este o problemă de sociologie și că derivă din creșterea coeziunii sociale, o analiză mai atentă ar releva că nu este de loc așa. Este, mai degrabă, o derviată a tentației de a imita caractere exterioare, fie ele umane sau nu, iar caracterele pe care mai ales ultimele forme de tehnologie inteligentă le propun sunt modele deosebit de ispititoare. Modul în care a evoluat inteligența artificială, și s-a răspândit în diversele forme industriale  ne îndreptățește să catalogăm drept caracter modul de comportare a acestora, mai ales prin coerența logică a acțiunilor consumate. Pentru omul istoric, comportamentul care urmărea o astfel de logică își derula acțiunile în primul rând în raport cu Sinele său, iar atitudinea rezultată avea consecințe directe în conștiința sa. Trebuie neapărat să facem o precizare în cazul conștiinței, atât cea a omului istoric, cât și cea a celui modern: pentru omul istoric, conștiința, alături de rațiune erau în primul rând  categorii ale Spiritului, mai bine spus erau instrumente pe care Spiritul le folosea pentru a gestiona relațiile sale cu o realitate existentă. Pentru un astfel de om, realitatea existentă nu însemna numai cea care se consumă într-un prezent limitat, ci dimpotrivă: Recuperarea rituală a Timpului  originar este un comportament religios arhaic suficient de elucidat de cercetările recente pentru a ne putea dispensa de a mai insista. Considerate în această perspectivă, diferitele revalorificări religioase ale solidarităţii mistice între Lup şi războinic se pot explica şi ca expresii variate ale aceleiaşi experineţe fundamentale. Marea vânătoare, ca şi iniţierea sau războiul, sau invezaia şi ocuparea unui teritoriu sunt activităţi urmărind modele mitice: in illo tempore, un carnasier supranatural le-a efectuat pentru prima dată. În consecinţă, devii un vânător renumit, un războinic redutabil, un cuceritor în măsura în care reactualizezi mitul, adică în măsura în care împărtăşeşti comportamentul carnasierului şi repeţi evenimentul primordial. Astfel că, deşi aparţin unor momente istorice diferite şi reprezintă expresii culturale independente, iese la iveală o analogie între urmărirea colectivă a vânatului, război, invadarea unui teritoriu de către un grup de imigranţi şi comportamentul fugarilor şi al celor în afara legii. Toţi cei care efectuează una dintre aceste operaţii se comportă ca nişte lupi, pentru că dintr-un anumit punct de vedere şi pentru  motive diferite ei  sunt pe cale să «întemeieze o lume». Altfel zis, imitând modelul mitic, se vor eliberaţi de slăbiciunea, de neputinţa sau de nenorocul condiţiei umane. (Mircea Eliade) Din citatul de mai sus se poate observa lesne că realitatea, pentru omul istoric, nu are forma unui orizont, a unui plan, ci ea se extinde pe verticală, și se transformă într-un spațiu mobilat cu distincte obiecte spirituale; obiecte care definesc o realitate de o anume natură, în care Spiritul are funcții foarte importante. Or, o astfel de poziție este foarte greu de acceptat, sau de înțeles pentru omul societății de astăzi, pentru ca Spiritul, și implicit conștiința, au pierdut o multitudine din funcțiile inițiale. Funcții care făceau ca relația individului cu Spiritul său să fie cultivată și antrenată pe tot parcursul vieții, și asta nu doar pentru a obține o relație de armonie cu celelalte elemente ale unei realități, ci pentru ca funcții ale Spiritului să întrețină (să sesizeze, să defiinească, să cultive,  să antreneze și să întărească) o sumă de calitați care formau un raport a Sinelui cu sine. Această atitudinea a omului istoric determina categoric o sumă de valori cu conținut profund uman, chiar dacă prin viziunea celor din zilele noastre pot fi caracterizate ca degajând o mulțime de accente brutale sau chiar crude. Așezate față în față, serii din aceste accente, unele de la omul istoric, altele de la omul contemporan ar releva doar diferențe de acceptare, nu și de conținut; ele fiind în fondul lor la fel de crude și unele și celelalte. Problema rămâne cea a conținutului de valori umane, și a modului cum acestea, valorile, pot fi folosite în relația cu o realitate care să nu aibă doar prezent, pentru că Fiindul reprezintă existența în toate formele sale, care chiar dacă – unele dintre ele – au fost trecute în conservare. Ele persistă în subtile expresii virtuale și pot deveni forme retrăite de fiecare dată când e necesar. Și nu vorbim doar de formele pe care memoria noastră vie le păstrează, ci și de formele care sunt păstrate într/o memorie profundă. Din nefericire, se pare că omul modern este tot mai tentat să renunțe la o astfel de formă, profundă, a memoriei în favoarea unei memorii prezente foarte active, dar și deosebit de perisabilă, și asta mai ales pentru că este întreținută, nu de funcțiile Sinelui, ci de formele de comunicare exterioară cu diferitele forme de inteligență, fie ele vii sau artificiale.

Read Full Post »

26 august, 2014

De cele mai multe ori, atunci când într-o analiză utilizăm noţiunea de „mentalitate”, o facem din dorinţa de a sublinia o tendinţă retrogradă a unui moment istoric. Mentalitatea este percepută ca fiind un factor de încetinire, sau de blocare a unor procese din care, se presupune, ar rezulta o sumă de factori prin care să se accelereze accederea la cunoaştere, recte la forme ale progresului. Poziţia aceasta, în sine, merită o atenţie mult mai mare dar, în ceea ce priveşte interesul din momentul acesta asupra mentalităţii, un anume aspect cred că merită revelat, şi anume faptul că tocmai mentalitatea este cea care provoacă fenomenul de alunecare a unei realităţi pe propria sa condiţie. Prin contribuţia sa directă are loc acel clivaj care provoacă procesul de replicare a realităţii. În genetică, acest proces de replicare – „efectul fermoarului” – stă la baza apariţiei unei noi generaţii de celule, celule care par a fi identice cu cele din care au rezultat, dar care, de fapt, sunt nişte unicităţi menite să diversifice modul de adaptare la mediu. Am putea spune că, şi în cazul realităţii lucrurile stau la fel, doar că această afirmaţiea ar stârni o controversă teribilă, pentru că, în genere, nu ar fi acceptat un astfel de împrumut dintr-un domeniu specific. Şi totuşi, alunecarea ce se produce în fiinţa unei realităţi, are toate atributele unei replicări celulare, doar că procesul implică contribuţia unor nivele mult superioare, care par – repet: care par – a fi incompatibile cu nivelul celulei. O astfel de poziţie a analistului este determinată, mai ales în ştiinţele moderne, de tendinţa de a separa domeniile diferitelor ştiinţe, ba chiar şi sub-domeniile aceleiaşi ştiinţe, a le delimita cu fermitate teritoriile, şi a nu permite folosirea unor modele teoretice şi în alte cazuri decât cele specificate anume. Cei care îndrăznesc să apeleze la paralele, sau chiar suprapuneri între cazuri cu un grad mare de similitudine, dar care aparţin unor domenii ştiinţifice diferite, sunt consideraţi nişte eretici şi trataţi ca atare. Problema ar fi că realităţii nu-i prea pasă de competenţele specialiştilor – care, cel mai adesea se închid în propria lor competenţa ca într-o turelă de tanc – şi aplică un model de fiecare dată când acesta este necesar. Aşadar, modelul replicării celulare este aplicabil – desigur cu adaptările particularizante – în cazul realităţii însăşi, tocmai pentru că rezultatul este obţinerea unor noi unicităţi specifice. Iar mentalitatea este instrumentul care facilitează alunecarea aceasta a realităţii peste propria sa condiţie. Această funcţie a mentalităţii are calitatea de a păstra în condiţii de siguranţă un corp de valori, cu care realitatea a operat până la momentul clivajului, de a permite să se opereze cu ele în continuare, până la eliminarea treptată, în funcţie de pierderea atributelor utile; dar, în egală măsură de intrarea în acţiune a noilor valori ce apar în urma glisării ce a avut loc. În cazul realităţii – spre deosebire de celulă – replicarea se produce urmând trasee aparent neobişnuite, dar care cuprind orizonturile ce interesează în cel mai înalt grad noul corp de valori ce va fi pus în acţiune.

Am folosit această paralelă, încercând să evidenţiez faptul că, în Univers nu există astfel de atitudini care să excludă aplicarea unui model în vreun orizont al său. Toată împărţirea efectuată, toate tablourile concepute şi desemnate, toate noţiunile ce fixează o starea sau alta, sunt de fapt, atribute ale unui spirit al disciplinei şi competenţelor omeneşti. Domeniile ştiinţifice, subdomeniile, clasări, şi ordonări, ierarhii, într-un cuvânt toate invenţiile administrative sunt relative, şi se supun, în fapt, unor scopuri care se definesc în nivele superioare ale Universului. Definirea de „nivel superior” este o altă problemă grozavă pentru spiritul uman, pentru că noi definim „superior”, „inferior”, „sus”, „jos” etc. în funcţie de poziţia noastră faţă de o anumită dimensiune perceptibilă, ceea ce în Univers nu mai este valabil. Mă văd nevoit să recurg din nou la imaginea „Matrioşkăi”, doar că organizarea şirului de păpuşi ar trebui făcută nu după logica unei matrici vectoriale, ci după logica unui spaţiu minkowskian. Poate că astfel am putea înţelege mai uşor poziţia lui „superior” în Univers.

Read Full Post »

 

 

 

 

Materia n-ar trebui judecată doar după principii geometrice (care evidenţiază relaţiile spaţiului) şi, în egală măsură, după principii mecanice (care evidenţiază relaţiile cu proprietăţile timpului). Devine din ce în ce mai evident că o astfel de analiză a materiei începe să-şi etaleze mai degrabă inconvenientele. Dacă am izbuti să scoatem cunoaşterea materiei de sub o astfel de abordare, am reuşi – poate! – s-o smulgem (cunoaşterea) de sub viziunea limitativă a dimensiunilor. Am putea astfel determina materia să ne releve proprietăţi pe care – până în prezent – nu i le-am putut defini, nu i le-am putut percepe.

Universul a început să fie din ce în ce mai strâns de dimensiunile pe care i le-am hotărât noi. Asta pe de o parte, pe de altă parte, se pare că noi nu ne putem descurca încă în cunoaştere fără sprijinul dimensiunilor. „De fapt a vorbi cu oamenii altor secole este aproape acelaşi lucru cu a călători” – spune Descartes, dovedind că în cunoaştere nu dimensiunile sunt importante ci, mai degrabă un fenomen foarte apropiat de transformarea lui Lorentz, transformare în care dimensiunile devin relative, subliniind însă importanţa modificărilor ce au loc în elementul material.  Se pare că – să mi se ierte obrăznicia! – Universul nu ţine de loc cont de speculaţiile pe care le putem obţine noi cu ajutorul dimensiunilor, pentru că în întregul său Universul este expresia cea mai subtilă a nefiinţării, a virtualităţii, în egală măsură cu cea a fiinţării, sau concretului. Fapt pe care noi – forme persiabile – nu vrem să-l considerăm a avea aceeaşi importanţă cu expresiile pe care le putem cunoaşte nemijlocit acceptând relaţiile geometrice sau mecanice ale materiei, relaţii ce pot fi quantificate prin cifre, în vreun fel, sau altul. Nu pomenim decât la mare ananghie despre existenţa în egală măsură a non-materiei, ce este cuprinsă în orice formă materială. Şi totuşi, se pare că, mai ales pentru fizicieni, devine din ce în ce mai evident că, fără existenţa deplină a virtualului, a nefiinţării forma materială nu poate să ia naştere, nu poate deveni în cele mai delicate conotaţii ale perisabilului. Fără perisabil, la rândul lui, virtualul nu ar fi posibil, nu ar fi posibilă nici esenţa subtilă a transformării lui Lorentz, care nu se referă de fel la relaţiile geometrice ale materiei, ci mai degrabă la relaţia virtual-concret, care rămâne încă un mister afurisit în a fi limpezit. „Această enigmă este greu de enunţat pentru că limbajul nostru este materialist, pentru că se crede, de exemplu, că natura unei substanţe poate fi absorbţia în panuniversal.”, afirmă Bachelard. Până în prezent  ne-am mulţumit să privim acestă afirmaţie ca pe o axiomă, sau să încercăm explicaţii mai degrabă poetice. Dar afirmaţia filosofului ar putea deschide o cale spre relevarea faptului că în Univers ar trebui să vorbim mai degrabă despre limite decât despre dimensiuni. Diferenţa fiind că dimensiunile tind mereu spre fixarea concretă (geometrică) în perisabil, pe când limitele  revelă modalităţi ale devenirii în fiinţare. O limită marchează, mai mult sau mai puţin precis, momentul trecerii nefiinţării în fiinţare, şi implicit începutul unei deveniri, care devenire se arată a fi obligatoriu expresia evoluţiei perisabilului. Privind faptele în acest mod, putem descoperi că dimensiunile exclud o relaţie materie-nonmaterie, pe cînd limitele încearcă s-o facă posibilă, acceptând un raport nemijlocit între virtual şi concret.

În zilele noastre este foarte greu să discutăm în afara dimensiunilor, pe care le exprimăm în cifre şi raporturi teribil de exacte, fără să ţinem cont că o afirmaţie ca: Matematica este în primul rând o metodă de gândire, nu o colecţie de formule. (…) Este adevărat că unele rezultate ale folosirii sale pot fi înţelese şi de nematematician; aşa se întâmplă cu anumite aplicaţii ale matematicii în economie, în probleme de transporturi etc. Însă de cele mai multe ori limajul matematic nu este traductibil în limbajul uzual, iar încercarea de a-i ghici conţinutul după câteva exemple cu caracter ilustrativ poate duce la o imagine denaturată a acestui limbaj. (Solomon Marcus – Poetica matematică) – ne duce cu gândul la eforturile lui Pitagora sau ale lui Platon de a-şi convinge semenii să nu confunde cifra cu categoria acesteia, expresia concretului cu conţinutul acestuia. Probabil  temerile filosofilor erau tocmai să nu se întâmple ceea ce astăzi este la mare preţuire: excluderea virtualului din expresiile concretului, denumind foarte pompos aceasta ca fiind Realitate, ceea ce se pare că este – la urma, urmei – un fals, care ascunde evoluţia devenirii.

Poate, datorită acestei mentalităţi, nu putem imagina un Univers lipsit de dimensiuni. Şi dacă, Universul cu trei dimensiuni a dovedit că nu poate susţine rezultatele ultimilor descoperiri, a fost inventat cel cu patru, apoi cu cinci, şapte şi nouă, iar de curând Universul se bucură de unseprezece dimensiuni. Vom asista probabil la o creştere treptată a numărului dimensiunilor Universului până la o cifră care va dovedi mai degrabă că lipsa acestora este cu mult mai prietenoasă cunoaşterii.

Scriu toate acestea zâmbind într-un peş, mirându-mă de ce obrăznicii îmi trec prin minte. Doar că sunt obrazniciile mele şi le iubesc. Chiar dacă nimic nu este adevărat din ce vă spun, îmi rămâne plăcerea că e tare frumos lucrul la care gândesc.

 

 

 

Read Full Post »