Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘stabil’

Fenomenul de dezmărginire a Universului este dovada că procesul Creației este continuu, el nu încetează niciodată. Nu există un moment în care să constatăm că substanța Creației a luat o formă stabilă, definitivă, și acesta este un lucru pe care experimentele fizicienilor care se preocupă de quantică îl dovedesc – cel puțin până în momentul de față – tocmai pentru că nu izbutesc să stabilească o particulă fundamentală, una care să dovedească faptul că de la ea pornește totul. Goethe este cel care și-a imaginat cum se preface mereu substanța Creației:

“Cum toate-n totul se-mpletesc,

        Viiază şi se contopesc!

        Puteri cereşti cum urcă şi coboară

                                      Şi taina una alteia-şi strecoară!

                                     Un svon de-naripate mângâieri

                                     Adie-ntre pământ şi cer

                                    Şi într-a totului vibrare pier!

                                    Spectacol rar dar, vai, nu şi profund!

                                   Natură, taina cum să ţi-o pătrund?

                                  Tu, rodnic sân, izvor de tot ce-i viaţă,

                                 De care atârnă cer, pământ,

                                  Spre care-aleargă sterpul meu avânt,

                                Tâşneşti, adăpi – iar sufleltul mi-ngheaţă !   

Tot astfel cum gândirea  nu ajunge niciodată la o formă definitivă, ci întreține necontenit un proces relaționar, creând legături dinamice între factori, elemente, unități, dovedind astfel că nu avem de-a face cu o stare configurată din forme definitive, ci cu un proces în continuă mișcare, capabil să asimileze elemente noi pe care să le adauge substanței sale; Creația produce interferențe ce devin forme instabile. Acestea se nasc, se dezvoltă, apoi se descompun ieșind din orizontul naturii ce le-a creat. Pe timpul ființării – în natura specifică a nașterii lor – au generat numeroase vibrații care se adaugă celor existente deja, vibrații care se distilează continuu. O parte din ele participă la interferențe care au ca rezultat forme specifice naturii în care se găsesc, o altă parte, ajunse la un stadiu de distilare care neagă natura în care au fost create, trec într- altă natură. Și astfel este alimentat continuu raportul dintre existent și neexistent, termeni care coexistă, asemeni tuturor termenilor care formează substanța ființării. Nu trebuie, sub nici o formă să definim inexistentul, ca fiind  lipsă de ființare, dar nici existentul ca forma stabilă și unică a acesteia. Preocuparea  sensibilă a spiritului pentru determinarea nemuririi, adică a infinitului, ca formă stabilă a ființări nu este altceva decât o formă în care acesta se străduie să se înțeleagă pe sine. Infinitul, ca și nemurirea, fiind o formă care se dezlimitează continuu se pune în situația de a nu se putea defini, deoarece existența unei părți  necognoscibile, cea care nu s-a format încă, dar care există, refuză să participe la procesul de cunoaștere și, implicit, de definire. Toate acestea par a fi doar niște speculații ale unui eseist care caută să inventeze anumite adevăruri pe care o realitate nu le suportă și care nu se pot sprijini pe dovezi. La urma, urmei sunt doar relațiile unor abstracțiuni care pot fi enunțate dar nu și probate. Aceasta este o judecată care cu siguranță că este emisă de un spirit cartezian, captiv al naturii fizice a materiei. Un spirit pentru care teoria relativității generalizate (De exemplu.)  ridică foarte multe semne de întrebare, primele pornind chiar de la enunțul care spune că fiecare corp al universului produce o curbare a spațiului, căreia datorăm forța gravitațională. În consecință, conform acțiunii de curbare a spațiului, Universul funcționează într-o relativitate generalizată, ceea ce implică faptul că, pe lângă natura fizică a materiei, în acest mecanism  sunt implicate și alte naturi ale acesteia. Pornind de la natura fizică ne îndreptăm către naturi din ce în ce mai subtile, care au moduri de manifestare cărora ar trebui să le acordăm o mult mai mare atenție dacă dorim să pătrundem sensurile acestei mecanici lipsite de ceea ce numim limite, și asta datorându-se transmutației. Atunci când o anume acțiune a Universului atinge o limită, se produce o transmutație și acțiunea cu pricina continuă într-o altă natură. Pentru a înțelege, însă, un astfel de comportament, ar trebui să facem eforturi pentru a găsi modalitatea de a ne dezlimita propriul spirit, cel care se manifestă în întregul pe care-l reprezintă ființa noastră. Acordând atenție unei asemenea atitudini, vom constata că definiția dată ființei umane ca fiind o entitate  “erectă, simetric bilateral în lungul unei axe verticale, cu un punct de cunoaștere fix, deasupra unui orizont fix”, nu este tocmai exactă, și nici corectă. Mai trebuie să ținem cont că, datorită acestei definiții, sunt puse în circulație o multitudine de categorii pe care ne sprijinim relațiile și rapoartele cu diferite alte entități, procese, acțiuni etc. Mai mult decât atât, numeroase noțiuni fundamentale își au originea în această definiție și crează legături foarte strânse între  existență și rațiune, dar nu și între rațiune și ființare. Dacă existența este limitată de modurile de a fi ale naturii fizice a materiei, ființarea cuprinde și existențele celorlalte naturi care definesc ființa și care produc transmutații, ceea ce-l face pe Heidegger să afirme: „Dasein-ul se îndrumă pe sine către fiinţarea la care se poate raporta şi către felul în care se poate raporta.” În consecință, putem vorbi despre o limită a existenței, dar nu și de una a ființări. Dacă vreți, în ceea ce privește raportul existență-ființare, ne găsim în miezul aporiei “Săgeata” a lui Zenon; existența fiind unul dintre segmentele, care adiționate ajung la infinit. Astfel existența, fiind un segment, poate fi definită, spre deosebire de ființare, care fiind infinită nu se poate defini. Pentru existență, rațiunea furnizează toate instrumentele de care avem nevoie să o cunoaștem: cunoștințe asimilate prin simțuri, percepții, judecăți etc; pentru ființare însă, conștiința furnizează naturii în care existăm doar o parte dintre informațiile necesare, unele fiind deductibile,  și totuși, mai rămân o parte despre care nu aflăm nimic. Ceea ce face să rămână mereu o parte ascunsă, parte care ne împiedică să cunoaștem procesul în întregimea lui. Este tocmai ceea ce susține Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake. Undele emise de câmpurile de formă pot fi cunoscute doar atunci când au legături cu acțiunile produse în existență, în rest ele se vor propaga în continuare până la momentul în care existența se extinde, printr-o acțiune, care presupune și acea undă. În acel moment are loc un proces de transmutație care preface unda într-o formă anume și o alătură celorlalte forme ale existenței. Este un proces în care conștiința are contribuția ei, fapt pentru care hermeticii numeau transmutația un proces mental și căutau să educe conștiința pentru a extinde acțiunea și asupra formelor deja existente. Fapt care ar fi însemnat că transmutația poate fi exercitată și de către rațiunea care se antrenează în acest sens. Afirmațiile acestea induc o idee neplăcută spiritelor carteziene; și anume faptul că există între conștiință și rațiune relații care pot fi controlate. Se pune problema, atunci: cine controlează aceste relații? Care este funcția sau organul care pot controla legăturile care se formează între conștiință și rațiune, și care dau naștere unor procese altminteri considerate imposibile, mai ales pentru abilitățile limitatea ale omului? Dacă lucrurile sunt judecate după astfel de criterii, și se presupune că între conștiință și rațiune sunt legături care pot produce fenomene interzise în alte condiții, putem considera că; dacă rațiunii am acordat o atenție sporită mai ales în ultimile trei, patru sute de ani, am elaborate metode, tehnici și instrumente de cunoaștere și antrenare a acesteia, conștiința a fost treptat neglijată și am pierdut contactul cu o parte însemnată a calităților acesteia, ceea ce a făcut să fie anulate relații foarte productive cu rațiunea. Mai mult, a făcut să desființăm modul de comunicare cu sistemul de gândire a învățaților  din societățile tradiționale, cauză care a alterat un număr foarte mare de sensuri din comunicare. Consecința – se pare – a fost că tot ce am eșafodat, atât teoretic, cât și practic să se îndepărteze tot mai mult de matricea originară. Entitățile care au mobilat câmpurile de formă au dat naștere unor vibrații care s-au distanțat de origini, iar noi am considerat că rezultatele au revoluționat evoluția. Stadiu la care s-a ajuns în zilele noastre dă naștere însă unor semene de întrebare, unele destul de serioase chiar. Faptul că, la ora actuală, se tinde tot mai impetuos spre o singură contemporaneitate este unul dintre aceste semene de întrebare. Avem de-a face cu o contemporaneitate care crește din vibrațiile acelor forme care sunt rezultatul acțiunilor trecute și care, odată formate, nu se mai supun judecății de valoare și justețe. Or, faptul că nu mai există posibilitatea mai multor contemporaneități, cu alte cuvinte a mai multor câmpuri de forme, cu vibrații diverse, are ca rezultat întărirea unui singur sens al evoluției.

Pentru a înțelege conformația acestei situații, ar fi suficient să acordăm ceva mai multă atenție observațiilor lui Hegel atunci când analizează diferitele principii și concepții ale picturii Evului Mediu : “Însă în cuprinsul dezvoltării  mai libere a picturii italiene trebuie, în al doilea rând să căutăm un alt caracter al artei. […] Dar ceea ce aduce ea ca concepție și elaborare artistică a sferelor subiectelor religioase este îndeosebi realitatea vie a existenței spirituale și corporale, figurile îmbrăcând haina acestei realități sensibile și animate. Principiul fundamental al acestei realități vii îl formează pe latura spiritului acea seninătate naturală, pe latura corporală acea frumusețe corespunzătoare a formei sensibile care, deja ca formă frumoasă, revelează ca atare nevinovăția, bucuria, feciorelnicia, grația naturală a sufletului, noblețe, imaginație și suflet plin de iubire. […] Această interioritate lipsită de conflicte a sufletului și potrivire mai originară a formelor cu acest interior produc limpezimea fermecătoare și plăcerea netulburată pe care ni le oferă operele cu adevărat frumoase ale picturii italiene ” Este de la sine înțeles că această filosofie a artiștilor italieni – dar și a oamenilor de cultură care pun în circulație noțiuni despre legăturile dintre spiritual artistului și realitatea reprezentată – contribuie substanțial la formarea unei anume contemporaneități, modelată după valorile impuse  de spiritele care năzuiesc spre puritate și iubire curată. Avem de-a face cu un anume mod particular de configurare a câmpurilor de formă, vibrațiile generate de acestea vor tinde spre un anume sens, pe care doresc să-l întărească și să-l curețe. Filosoful german ne atrage atenția că, atitudinea artiștilor italieni este de o anume factură, are un specific caracteristic pentru spiritualitatea lor. Artiștii din Germania sau Olanda au orientat pictura religioasă a timpului spre alte valori ale spiritului. “Deosebirea generală față de italieni –afirmă același Hegel – constă aici în faptul că nici germanii și nici olandezii nu vor sau nu pot să ajungă prin sine înșiși la acele forme și moduri de exprimare libere, ideale, cărora le corespunde pe deplin trecerea la frumusețea spirituală, transfigurată. În schimb însă ei dezvoltă, pe de o parte, expresia adâncimii sentimentului și a caracterului subiectiv încheiat al sufletului, pe de altă parte, adaugă la această interioritate a credinței, particularitatea mai larg desfășurată a caracterului individual, care nu manifestă acum numai unica preocupare interioară de interesele credinței și ale mântuirii sufletului, ci arată cum indivizii înfățișați se îngrijesc de interesele profane, luptându-se cu necazurile vieții și  cucerindu-și în cursul acestei munci grele virtuți lumești, fidelitate, perseverență, echitate, fermitate cavalerească și vrednicie cetățenească.”

Prin intermediul spiritului lui Hegel, cunoaștem două contemporaneități specifice, cărora le corespund forme și valori diferite. Nu trebuie să uităm însă faptul că, timpurile la care se referă filosoful cuprindeau un număr mai mare de contemporaneități, fiecare cu specificul ei; Spania de exemplu, zona bizantină, cea a Balcanilor, ca să nu mai vorbim de Rusia pravoslavnică.

Este important să atrag atenția asupra a două aspecte care se degajă din observațiile filosofului german; pe de o parte afirmațiile lui Hegel subliniază cât de importantă  este contribuția artiștilor liberi ca spirit la configurarea câmpurilor de formă și la orientarea viitorului, care – în cazul acesta – nu mai este doar o aglomerare de “întâmplări”; pe de altă parte, diferențele radicale dintre expresiile, atitudinile. mentalitatea celor două contemporaneității dovedesc că tendința actuală de dizolvare a contemporaneităților specifice într-o singură contemporaneitate nu este o soluție tocmai inteligentă.

Toate aceste contemporaneități contribuiau la realizarea unei geografii din care rezulta un peisaj general în care specificitatea fiecărei contemporaneități dezvolta o multitudine de căi spre a ajunge la  câmpuri de forme pe cât de bine definite, pe atât de puternice în a emite vibrații care să poarte valori spirituale capabile să creeze, în timp, serii de forme particulare.  Și nu rațiunea era cea care contribuia în cea mai mare măsură la configurarea acestor câmpuri de formă, ci conștiința, cea care aducea din Marele Tot energiile pure ce contribuiau la configurarea valorilor spirituale ale realităților practice. Fiecare zonă geografică dezvolta un caracter specific al civilizației locale la care contribuiau toate elementle ce compuneau cosmosul zonei, fie el fizic, fie  de altă natură. Rolul rațiunii, în tot acest proces era de a orienta spiritul în multitudinea de forme  ce luau  naștere, de ordonare a relațiilor dintre valori. Cei doi poli, conștiința și rațiunea, căutau să pătrundă dincolo de aparențe și să dezvolte în substanța realității acele relații și raporturi  care ofereau forță spiritului.

Evoluția ultimilor trei, patru sute de ani a alterat foarte puternic modalitatea de structurare a specificității contemporaneităților, fie ele de genul celor din timpurile analizate de Hegel, fie de genuri diferite, configurate după condițiile noi ale realității. Tendința a fost, și a rămas, ca toate aceste contemporaneități particulare să se dizolve în una  singură, ceea ce a generat dispariția multora dintre acele elemente specifice a căror lipsă o resimțim foarte mult astăzi, dar pe care continuăm să le înlăturăm din viața noastră spirituală. Rezultatul fiind deformarea legăturilor dintre conștiință și rațiune, și, de ce nu, modificarea configurației celor doi poli care  contribuie la așezarea noastră în substanța complexă a realității obiective.

Advertisements

Read Full Post »

Dacă din centrul unui orizont ridicăm o verticală, vom obţine o serie de puncte de observaţie asupra unui spaţiu care se lărgeşte continuu. Doi observatori aflaţi în două puncte diferite ale verticalei vor avea – fără îndoială –  o problemă de percepţie asupra orizontului; cel aflat în punctul mai de jos percepe orizontul lipsit de o porţiune care – pentru cel mai de sus – face parte organic din orizont.  Situaţia continuă cu raporturi între toate punctele de observare aflate pe verticala ridicată. Ca atare, despre respectivul orizont, informaţiile care  se pot  comunica sunt în cea mai mare parte fără cunoştinţa obiectelor aflate în partea  ascunsă, nevăzută, dar care există totuşi, aşa după cum arată mărturia observatorului din oricare din punctele  ce se ridică de  la doilea observator în sus. Este evident că va exista o diferenţă de opinii între  observatori în ceea ce priveşte dimensiunile şi geometria orizontului la care  fac referire. Ca să existe o relaţie relativă între observatory, ei trebuie să asiste toţi la acelaşi obiect al cunoaşterii. Or, în cazul nostru nici unul dintre observatori nu asistă la acelaşi obiect al cunoaşterii cu ceilalţi. Ce se întâmplă în cazul acesta cu contemporaneitatea ?  Sunt, sau nu sunt contemporani observatorii, având în vedere că între ei există mereu o regiune de actualitate care nu este comună. Mai mult, pentru unul dintre ei, mereu pentru unul, ea lipseşte total din cunoaştere. Pot ei să se raporteze la aceeaşi contemporaneitate? Pe măsură ce poziţia observatorului este mai ridicată el se poate raporta la o geometrie  mai complexă a orizontului, o geometrie care oferă o cantitate mai mare de informaţi; în cazul observatorului dintr-o poziţie inferioară, informaţiile se stabilesc până la limita perceptibilului, cunoaşterea operând cu termeni incompleţi.

Desigur, raţionamentul de mai sus poate fi socotit ca fiind unul teoretic fără relevanţă deosebită  în lumea materială, ceea ce nu este tocmai exact. Verticala, chiar dacă nu este trasată geometric, există şi produce efecte în fiecare moment al realităţii. Tocmai această verticală hotărăşte geografia fiecărei forme a realităţii şi impune instrumentele şi mijloacele de cunoaştere şi comunicare. Putem comunica doar între limitele pe care verticala despre care vorbeam le stabileşte, ea este cea care face diferenţa între virtual şi existent. Şi tot ea stabileşte limitele până la care poate funcţiona cunoaşterea unui nivel.

Din momentul în care raţionamentul a intrat într-o zonă de abstract, perceperea lui devine greoaie şi neconvingătoare. Nu vorbim de dovezi „materiale” care să producă efecte perceptibile empiric şi asta pentru că doar uneori se pot emite presupuneri concrete despre existenţa unor zone care să facă diferenţa dintre două poziţii. Mai mult, evoluţia începută odată cu industrializarea a împins geometria din teritoriile simbolului în cele ale formei. Evoluţia instrumentelor industriale a determinat geometria să se aplece mai atent asupra evoluţiei formei; se părea – şi pare în continuare – că este mai important să cultivăm relaţiile structurilor, să acordăm atenţie mai mare  capacităţii de a crea forme şi nu de a cultiva simboluri. Şi totuşi, simbolurile au fost cele care  au orientat gândirea către teritorii fertile creaţiei. Ele, simbolurile au fost cele care au semnalat indicii preţioase pentru a ridica din abstract generaţii de forme care au devenit din ce în ce mai importante pentru noi. Puterea de abstractizare este cea care ne-ar permite să gândim şi despre efectele verticalei  la care făceam referire; această putere – operând cu simboluri – ne poate face conştienţi că nu este neapărat necesar să existe  o reprezentare grafică – să aibă o formă – pentru a exista. Mai mult, ne poate permite să gândim „verticala” plecând de la oricare punct al Universului spre oricare direcţie a acestuia. O astfel de gândire ne deschide accesul spre relativizarea oricărei zone a Universului şi, în consecinţă, spre contactul cu spectre ale formei greu – şi de multe ori inutil – de imaginat altfel. Faptul că vom putea ajunge la acceptarea că există mereu în Univers teritorii care se ascund cunoaşterii, fără să fie şi lipsite de existenţă, teritorii pe care simbolul le acceptă şi le presupune, nu este important doar pentru stabilirea unor ierarhii, aşa cum am fi tentaţi să credem într-o primă instanţă. Importanţa verticalei nu este primordială în stabilirea acestora, ci în determinarea creării de instrumente pentru a accede în teritoriile noilor forme. Este, până la urmă, modalitatea prin care progresul a funcţionat la la Icar încoace. Mă refer la Icar simbolul, nu la Icar eroul. Ori, alunecarea în interesul pentru formă aduce cu sine stări tot mai complexe şi mai categorice de captivitate. Forma reprezintă o structură care funcţionează exclusiv ca urmarea a relaţiilor pe care funcţiile ei la înfiinţează, ceea ce o face să devină distinctă, particulară şi parţial izolată în generalitatea ce stă la baza funcţionării Universului. Odată înfiinţată, o formă devine propria ei captivă şi desfiinţează o multitudine din provocările virtualităţii  simbolului. Se pare că noi am acceptat  calea propusă de formă şi tindem spre devenirea prin relaţiile propuse de aceasta, care, oricât ni s-ar părea nouă de nesfârşite, sunt strict limitate şi lipsite de capacităţile generalizării. Este doar o iluzie această dezlimitare a formei, o amăgire, aşa după cum judecata asupra formei, după: „Exemplul clasic oferit de textele budiste e cel al carului format dintr-o îmbinare de roţi – cu spiţele şi butucul lor -, oişte etc., sau exemplul casei care constă într-o şarpantă facută din grinzi, bârne, acoperiş etc. Dar carul în sine, casa în sine, unde sunt? Şi tot aşa, dacă omului îi dăm la o parte forma fizică, simţurile, activitatea mentală, conştiinţa-cunoaştere, ce mai rămâne? Unde găsim omul existând prin el însuşi în afara corporalităţii şi a gândirii?”

Sigur, industrialismul a înfiinţat domenii în care geometria, şi matematica în general, trebuie să acorde o atenţie specială formei, este un tribut plătit acestei căi a fiinţării, doar că – în egală măsură – matematica ar trebui să rămână capabilă să opereze cu aceiaşi măiestrie  şi în domeniile în care simbolul deschide sisteme noi de dimensiuni. Experienţele din  mecanica quantică dovedesc faptul că Universul nu funcţionează într-un sistem de dimensiuni, ci crează sisteme de dimensiuni, ori pentru o atari stare de fapt simbolul rămâne acel instrument util şi fertil în egală măsură. Poate că ar fi interesant ca gândirea lui Pitagora să fie reanalizată, pornind de la ultimile date ale acestor experimente? Sau poate că relaţia Spirit–Materie ar merita ceva mai multă atenţie? Hotărât lucru, starea generală a sistemului nostru de dimensiuni indică faptul că ne înfigem tot mai hotărât în miezul unei metalităţi talibane şi refuzăm relativitatea cu toate că facem mereu referire la ea.

Din punct de vedere al formei, verticala ridicată dintr-un orizont este doar o problemă de geometrie euclidiană, seria de orizonturi care i-au naştere prin mărirea distanţei de la origine la observatori, la fel. Totul se rezumă la operaţii în care elementele prezentate  – şi evidente – pot da naştere unor relaţii structural. Apare însă o problem: sunt suficiente şi complete relaţiile dintre elementele evidente? Nu ar trebui să căutăm instrumente care să ne releve dacă nu există serii de elemente generate de acţiunea elementelor evidente? Conform teoriei gravitaţiei a lui Eistein, avem de-a face cu o curbare a spaţiului care  de fapt produce forţa gravitaţională. Şi doar atât? Forţa gravitaţională este elemental vizibil, dar – conform modelului oferit de verticala despre care am vorbit – există posibilitatea unor porţiuni ascunse, care din punctul nostru de observare să nu fie vizibile. Dar dacă fiinţează un existent, atunci este foarte posibil să putem găsi instrumentele cu să-l supunem cunoaşterii. De altmninteri, în istoria cunoaşterii există teorii şi sisteme care propun serii întregi de instrumente cu care să aducem astfel de zone în cunoaştere. Ne împiedicăm mereu, însă, de o limită, care nu mai este a realităţii exterioare, ci a aceleia interioare; a subconştientului. În fapt a Realităţii, vorbim despre o limită care apare din lipsa unor elemente care aparţin unor zone ascunse pentru cei mai mulţi dintre noi, ceea ce înseamnă că avem de a face cu o verticală care stabileşte o ordine a cunoaşterii pentru care trebuie să trudim serios s-o putem evidenţia. Dacă această verticală există – conform aceloraşi teorii geometrice – parcursul ei poate fi urmat. Cum ajungem, însă, la instrumentele care să ne ajute? Asta este o problemă cu care omenirea se confruntă de mii de ani. Fiecare epocă a folosit o sumă de instrumente specific şi a dezvoltat un aunme traseu până la cele pe care le folosim astăzi. Despre respectivele instrumente se pot spune felurite lucruri, şi în favoarea lor, şi în defavoarea lor, dar nu asta este important. Poate că ar fi mai folositor dacă analiza s-a îndrepta, mai degrabă spre structura evoluţiei realităţii. Analiză care pare să se despartă în două mari planuri; unul dintre ele ar fi că realitatea funcţionează ca o strucutră din care noi percepe doar anumite categorii de elemente şi nu avem destule informaţii pentru a o recompune în fiinţarea ei; iar cel de al doilea plan sugerează că, realitatea evoluează continuu din ea însăşi, ritmul cu care îşi schimbă conformaţia fiind cel care ne sileşte să devenim  martorii unor moment care s-au consumat deja. Cu mult mai grav ar fi dacă ambele variant ear fi în funcţiune în acelaşi timp. În cazul acesta, handicapul pe care realitatea îl instaurează este cu mult mai dur ca cel pe care Zenon îl propune în aporia “Brasca ţestoasă şi Achile cel iute de picior.” Pur şi simplu o astfel de situaţie ar anula şansele ca vreodată  omenirea să poată creşte procentul informaţiilor de care are nevoie pentru a arunca o lumină revelatorie asupra mecanismului acesteia. Oricum ar fi, în ceea ce priveşte contemporaneitatea, pare să vorbim mai degrabă despre o structură de contemporaneităţi şi nu de un procesal acesteia. O structură care produce efectele ce întreţin relaţiile dintre diferitele elemente, ceea ce ar dovedi că teoria “undei de formă” a lui Shaldreke este corectă. Cu alte cuvinte, nu avem posibilitatea să cunoaştem în deplin procesul de evoluţie al realităţii, dar putem trece dintr-o contemporaneitate în alta în interiorul structurii.

Desigur, efortul pentru o astfel de acţiune este consistent şi mulţi dintre noi îl consideră nemeritat. Personal nu prea înţeleg ce e meritat sau nemeritat într-o astfel de acţiune. Din punctul meu de vedere totul se reduce la un proces de echilibrare a Sinelui, singurul care poate folosi elementele pe care o astfel de acţiune de schimbare a contemporaneităţii le creează. În rest, din punctul de vedere al realităţii, se pare că nu există gest, acţiune sau proces generat de vreo una din componentele sale care să-i modifice substanţial conformaţia. Ea, realitatea, va rămâne constant generatoarea de procese care să ne includă, alături de o sumă de necunoascute. Doamne, matematica asta! Necunoascute sunt pentru noi, nu şi pentru realitate; modul ei de a funcţiona este tocmai acesta de a evidenţia un element şi de a-i alătura o sumă de necunoascute. Este procesul prin care realitatea îşi asigură unicitatea fiecărui element care intră în componenţa sa, pentru că, nici măcar elementul în sine nu este acelaşi în momente diferite, ci mereu altul şi unic, în permanentă dependenţă de relaţiile dintre  sine şi toate celelalte elemente, în fiecare moment al evoluţiei. Sau cum ar spune un înţelept tibetan: „Numeroase contacte de tot felul care au loc permanent în univers şi efectele  la fel de numeroase şi diverse ale acestor contacte formează un alt schimb de energie a cărui influenţă se exercită asupra tuturor fiinţelor şi în toate domeniile.

Şi, pentru a ne apropia şi mai mult de aceste teorii, vom spune că în univers nu se produc propriu-zis contacte. Universul este mişcare şi mişcarea e făcută din contacte. Contactele şi efectele lor sunt Universul.”

Când asişti la aşa ceva din afară şi detaşat, totul are o frumuseţe tulburătoare, din lăuntru, însă, lucrurile se schimbă radical, iar momentele de frumuseţe devin foarte rare. Restul, noi oamenii, îl denumim: suferinţă. Habar n-am cum îl denumeşte Realitatea.

Read Full Post »

13 octombrie, 2105

„Trebuie de altfel semnalată neputinţa idealismului de a reconstitui un raţionalism de tip modern, un raţionalism activ susceptibil de a informa conştiinţele de noile domenii ale experienţei. Altfel zis perspectiva descrisă nu poate fi inversată. În realitate, când idealismul stabileşte o filosofie a naturii, el se mulţumeşte să ordoneze imaginile pe care şi le face despre natură, abandonându-se datului imediat pe care îl comportă aceste imagini. El nu depăşeşte limitele unui senzualism eterat, nu se angajează într-o experienţă continuă.” Spune Gaston Bachelard, şi trebuie recunoscut că afirmaţia sa este justă; metafizicianul este interest în cel mai înalt grad de anatomia unei experienţe, ca şi de precizia legăturilor dintre obiectele unui spaţiu,  de starea lor, de natura şi genul caracteristicilor, dar nu şi de dinamica evoluţiei; el încearcă tot timpul să pătrundă tot mai adânc în intimitatea structurii ce reprezintă respectivul spaţiu, fără să acorde prea multă atenţie proceselor. Nu relativitatea elementelor din spaţiul dat este tema predilectă a metafizicianului, ci natura tabloului detaliat al acestuia, ordinea şi configuraţia fiecărui obiect. Se creează astfel senzaţia că, pentru un metafizician, fenomenele universului sunt o înşiruire de stări de fapt, atitudine din ce în ce mai greu de acceptat în gândirea modernă, mai ales după acceptarea modelului pe care “Legea atracţiei universale”, a lui Isaac Newton l-a statuat. Şi totuşi, cercetările asupra particolelor elementare  dovedesc că viziunea metafizicianului are o calitate important, şi anume capacitatea să surprindă detalii semnificative şi semnificante din ansamblul de relaţii ale unuei structuri. Ori, o astfel de calitate ne atrage atenţia asupra faptului că, ambele atitudini au importanţa lor în naşterea unei gândiri aplicate, iar lucrurile ar deveni relativ simple dacă totul ar fi tratat prin prisma armonizării celor două naturi, fiecare contribuind cu metodica ei la aprofundarea cunoaşterii. Realitatea existenţei este însă tulburată de un număr tot mai mare de factori subiectivi derivaţi din complexitatea fiecărui orizont. Şi astfel, între gândirea ştiinţifică şi filosofică şi cea socială să se produce o dihotomie care pune între cele două orizonturi o distanţă tot mai mare; de multe ori cele două structuri de gândire par a veni din realităţi separate, par a avea istorii şi parcursuri diferite, ceea ce este un fals. Această separare a celor două structuri de gândire, pe de o parte cea ştiinţifică şi filosofică, iar pe de altă parte cea socială fac să fie tot mai greu de înţeles că realitatea din fiecare moment nu este altceva decât consecinţa gesturilor şi acţiunilor pe care le facem. Consecinţa gesturilor noastre ar trebui să ne determine să acceptăm că fiecare dintre noi nu suntem o realitate aşezată în faţa altei realităţi, ci suntem elemente ale unei realităţi unice. Vorbim mereu despre o gândire modernă, când, în fapt, ne apropiem tot mai mult de atitudinea de dinaintea naşterii primelor sisteme coerente de observare a realităţii. Din această nouă perspectivă, gândirea ştiinţifică şi cea filosofică par a se  dedica una alteia, şi a se depărta tot mai mult de cea socială, care-şi crează concepte distanţate de strădaniile savanţilor şi filosofilor. În rest, totul este un joc al aparenţelor în care; ştiinţa şi filosofia crează premisele unei gândiri sociale, care ar trebui să fie tot mai elastică şi  mai acordată realităţii, şi nu  tot mai eliberată depărtată de aceasta. De fapt,  asistăm la evoluţia rapidă a unor legături ce s-au născut din mişcările derivate din transformările unei tehnologii care a ajuns să se autocreeze, şi care contribuie din plin la accentuarea dihotomiei despre care vorbem. Societatea devine tot mai captivă la nivelul gândirii, este tot mai sever blocată în posibilitatea de a străbate până la gândirea ştiinţifică şi filosofică, iar consecinţele sunt instaurarea unor forme cărora ne place să le atribuim o valoare social, fără să ne asigurăm că aceasta există cu adevărat. Manifestarea tot mai accentuată a neputinţelor în toate domeniile societăţii este întreţinută tocmai de această dihotomie, care a ajuns să provoace o segregare profundă, pe criterii diferite, a vieţii de realitatea pe care gândirea ştiinţifică şi filosofică o descriu. Motivând în fel şi chip, şi justificând savant acţiunile oportuniste ale ideologilor –  nu trebuie să vă gândiţi numai la cei din politică, chiar dacă aceştia se vădesc cei mai rudimentari – împing gândirea socială pe un culoar din ce în ce mai îngust, folosindu-se de faptul că au la îndemână o multitudine de mijloace şi instrumente, cu ajutorul cărora pot transforma progresul tehnologiei într-un caleidoscop, care nu are alt rol decât să ascundă realitatea, cea care reclamă tot mai vehement apropierea de gândirea ştiinţifică şi filosofică.

Analizând  poziţiile metafizicianului, ideologului, dar şi ale raţionalistului, am putea constata că punctele de vedere ale fiecăruia nu fac decât să prezinte o realitate fie trunchiată, fie complet deformată. Metafizicianul caută să ajungă tot mai adânc în intimitatea realităţii, raţionalistul îşi doreşte să compună şi să recompună mecanica evoluţiei, iar ideologul caută să ascundă realitatea concretă sub tabloul subiectiv al uneia virtuală, vizionare. În mod firesc s-ar pune întrebarea: care dintre cei trei este mai responsabil de întreţinerea şi accentuarea dihotomiei dintre gândirea ştiinţifică şi filosofică, pe de o parte, şi cea socială, pe de altă parte? Aparent, răspunsul pare simplu şi ar depinde doar de poziţia celui care-l dă, numai că din nou avem de-a face cu o aparenţă, pentru că la o privire mai atentă, oricare dintre răspunsuri pare a fi o capcană.

Celui care va răspunde că metafizicianul, pentru că realitatea prezentată de el este una cu totul lipsită de dinamica evoluţiei, i se poate răspunde că acesta contribuie însă cu informaţii substanţiale despre anatomia acesteia, şi astfel se pot folsi informaţiile despre un  întreg; cel care crede că ideologul este responsabil, se pare că nu ţine cont de faptul că, acesta se adresează doar unei oarecare părţi a societăţii, parte care acceptă să aducă realitatea în hotarele propuse de un sistem, iar restul poate păstra legăturile cu realitatea în orice formă doreşte;  raţionalistul poate fi acuzat de faptul că, mecanica proceselor descriese, pe care o foloseşte, nu are întotdeauna legăturile adecvate cu  structura realităţii. O altă variantă de răspuns poate argumenta că, oricum ar fi, analiza unui proces surprinde lucrurile în mişcarea şi legăturile lor fireşti, ceea ce sugerează direcţiile fertile ce trebuiesc urmate.

Ca întotdeauna, disputele de acest fel, ajung să piardă pe parcurs esenţa înfruntării, ea va deveni o formă în sine, şi va evolua continuu din sine. Între cele trei categorii de gânditori, disputa este aprigă şi se poartă de foarte multă vreme. Nu se poate spune că nu a avut contribuţii la dezvoltarea tehnicilor şi instrumentelor necesare îmbogăţirii structurii gândirii, doar că, răspunsul la întrebare a rămas suspendat, iar separarea formelor gândirii s-a adâncit continuu. Atitudinile au devenit tot mai partizane, iar discursurile s-au specializat pe combatearea sistemelor din taberele adverse. S-a născut chiar şi o axiomatică în virtutea căreia  sistemele par iremediabil opozabile, situaţie care a contribuit substanţial la adâncirea dihotomiei. Esenţa despărţirii iniţiale s-a dilauat şi a dispărut în masa de argumente partizane, poziţiile fiecărei categorii de gânditori devenind tot mai radicale şi mai intolerante

“Va veni timpul în care vom putea vorbi de o configuraţie abstractă, de o configuraţie fără figuri, după ce ne vom fi înălţat imaginaţia, instruită de formele spaţiale, până la hiper-geometria spaţiului-timp, vom vedea ştiinţele preocupându-se să elimine spaţiul-timp însuşi pentru a atinge natura abstract a grupurilor. Vom fi aici în domeniul abstractului coordonat care acordă prioritate  relaţiei asupra existenţei.” – spune în continuare Gaston Bachelard; şi eşti tentat să te crezi în faţa unei viziuni utopice, dacă ţii cont de prezenţa dihotomiei despre care vorbim. Altminteri, judecata filosofului depăşeşte starea de separaţie dintre cele două moduri de gândire, şi poate fi interpretată ca un îndemn  în a accepta contribuţie fiecăruia dintre cei ce se preocupă de descifrarea încâlcitei aşezări a realităţii, dar şi a procesului pe care aceasta îl consumă, consumându-se pe sine. Acest tip de proces este firesc să “înghită” şi propriile dimensiuni, pentru că el iese din sine pentru a deveni. Or, pentru a putea antrena înţelegerea la nivelul subtilităţilor pe care le în-fiinţează  un astfel de process  – şi care sunt propria sa substanţă -, strădaniile metafizicianului, ideologului şi ale raţionalistului, în ansamblul lor, devin imaginea aceeaşi şi unicei realităţi. Judecata lui Gaston Bachelard reclamă o astfel de poziţie, adică una din care să fie înlăturate toate elementele de segregare. Realitatea este unică, şi în ea se cuprind toate, dar absolute toate acţiunile ce se consumă, aşadar şi cele ale metafizicianului, ale ideologului sau ale raţionalistului. Dacă privim realitatea doar ca pe o totalitate de forme materiale ale unui moment, vom ajunge să ne înşelăm dramatic, pentru că; o realitate mai presupune fără îndoială, totalitatea mişcărilor ce se consumă la rândul lor, întreţinând legăturile dintre diversele forme materiale, ca şi totalitatea de conexiuni care dau naştere unor potenţiale – fie ele pozitive, sau negative -, potenţiale, ce obligă materia să caute modificările din şi în propriile forme.  Realitatea nu importă şi nu exportă forme, ci le produce din sine, în funcţie de o lipsă care se naşte drin chiar modificările despre care vorbeam. Fiece modificare lasă în urmă o lipsă ce devine motivaţia unei noi acţiuni în sinele  realităţii. Tot acest ansamblu de subtilităţi, pe care realitatea îl întreţine, este fără început şi fără sfîrşit. Din păcate, cunoaşterea nu poate fi contemporană acţiunii de cunoscut, ci urmează acesteia, iar acest fapt facilitează naşterea diferitelor poziţii din cunoaştere. Până la urmă, se poate spune că este doar un şiretlic al realităţii de a diversifica acţiunile unor momente pentru a obţine noi forme ale materiei, forme care să-i întreţină devenirea. În consecinţă, orice efort am face şi orice metodă sau instrument am folosi, cunoaşterea va rămâne în siajul devenirii realităţii. Contribuţia tuturor celor pe care realitatea îi provoacă spre cunoaştere este importantă, uneori chiar fundamentală, şi dacă dorim să obţinem  o imagine cât mai apropiată de forma vie şi fertilă a realităţii, este necesar să asamblăm contribuţiile atât ale metafizicianului, cât şi ale ideologului, sau ale raţionalistului, spre a putea desena cât mai aproape de sens geometria unui moment al realităţii.

Probabil că aceasta va fi o etapă a viitorului, una care să conducă la rezultatul descris de Gaston Bachelard; numai că, deocamdată putem doar visa la atâtă înţelepciune, atâta vreme cât vom avea un comportament de suporter care aderă orbeşte, şi nefiresc de subiectiv, la un anume sistem şi doar la acela, fără să ţinem cont că orice formă a unui moment este produsul realităţii, şi numai al acesteia. Ceea ce facem noi, care suntem la rândul nostru o formă a realităţii şi nu o entitate suprareală sau extrareală, este doar un act de cunoaştere asupra unei acţiuni care s-a consumat, şi nu de în-fiinţare. Iar acţiunile noastre sunt cu atât mai limitate  cu cât se produc sub o mai mare influenţă a subiectivului. Mai bine spus, nu realitatea ascunde, ci noi “orbim”ademeniţi de satisfacţii subiective, venite dintr-un sistem sau altul. Respectând termenii propuşi de Bachelard, şi pentru a obţine “o expresie continuă”,  e necesar să suprapunem “experienţele” raţionalistului, ale metafizicianului şi al ideologului într-una critică, încercând să ne apropiem cât mai mult de „imaginile”  realităţii care se consumă. Devine foarte posibil, astfel,  să putem înţelege nu numai „imaginile” extrem de complexe şi de subtile ale realităţii, ci şi sensul conţinut de traseul acestora, dar şi felul în care realitatea se consumă pe sine. Când René Berger scria:” La fel şi tehnologia nu se reduce numai la existenţa-i utilitară sau mercantilă, ea făcând parte din activitatea socială, în sensul cel mai larg al cuvântului şi deci şi al activităţii artistice” – nu avea în minte numai contribuţia explozivă a tehnologiei în perioada modernă, ci se gândea la întreg parcursul acesteia, cu toate procesele auxiliare care s-a dezvoltat pornind din corpusul principal. De la tehnicile de construire a piramidelor egiptene, la prelucrarea granitului la templele indiene sau a marmorei la cele greceşti, tehnologia a dezvoltat instrumente în care importante erau principiile culese din realitate şi mai puţin materialele folosite. Mirarea şi semnele de întrebare care ne frământă astăzi vin din faptul că suntem mai preocupaţi de funcţii şi materiale decât de principii. Judecata filosofului ar trebui să cuprindă, în întregimea ei, „imaginea” realităţii într-un continuu proces evolutiv ce nu este altceva decât propria ei consumare, rămânând în sarcina noastră, ca prin cunoaştere, să determinăm acele „experienţe” ce ne interesează. Poate că ar fi o „experienţă” revelatorie să încercăm a ne elibera din dimensiunile momentului, abia atunci am putea considera că suntem capabili de o „experienţă continuă”, pentru că propria noastră conştiinţă ar deveni sensibilă la mişcările subtile ale evoluţiei, ar căpăta deprinderi şi capacităţi de a accepta realitatea ca pe un proces care nu încetează să producă „experienţe” modificate şi modificabile. Dificultatea eliberării vine şi din faptul că fiecare acţiune a oricărei entităţi a realităţii modifică geometria dimensiunilor spaţiu-timp, ea nefiind nici pe departe un dat lipsit de variabile,  pe cât ne place nouă să credem.  Desigur, este o provocare o astfel de tentaţie, mai ales pentru acest stadiu când conştiinţa rămâne configurată să asimileze semnalele momentului, poziţie din care îi este imposibil să suprapună măcar „experienţele” metafizicianului, ale ideologului sau ale raţionalistului în „imaginea” critică a unei realităţi ce devine. Paradoxal este faptul că, pe măsură ce tehnologia  ne ofertă instrumente analitice din ce în ce mai fine, mai performante, conştiinţa noastră se îndepărtează de o atitudine analitică şi creativă, folosind instrumentele oferite ca pe nişte prefabricate cu care construim o realitate paralelă, contribuind astfel la adâncirea dihotomiei existente deja.

Este din ce în ce mai greu de spus, dacă această adâncire a  dihotomiei este doar o rătăcire, ca multe altele din parcursul istoriei noastre tumultuoase, pe care generaţiile ce urmează o vor corecta, sau dihotomia s-a adâncit atât de mult încât nu mai suntem în stare să vedem şi celălalt tărâm. Este foarte posibil ca modelul ce se va naşte în perioada contemporană să instaureze o formă de devenire a realităţii diferită, caz în care generaţiile viitoare vor traversa modificări substanţiale ale geometriei spaţiu-timp. Oricum ar fi, ceea ce se petrece acum a transformat „experienţa” de care pomenea Gaston Bachelard într-o aventură ce începe să se consume în dimensiunile ei.

Ar fi fost interesant să ne putem reprezenta aceste dimensiuni, doar că, se pare, nici conştiinţa şi nici raţiunea noastră nu au instrumentele necesare.

Read Full Post »