Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘temei’

Eforturile pe care mari personalități  ale lumii științifice – în frunte cu Eistein – le-au făcut pentru a convinge că, teoriile științifice au un bagaj filosofic mai important, un bagaj capabil să determine stări ale realității încărcate de subtilitate și care conțin informații surprinzătoare, s-au dovedit, de fiecare dată, zadarnice. Există un apetit de nepotolit pentru dezvoltarea sistemelor în care un număr mic de informații se sprijină una pe alta pentru a defini un orizont care se sprijină pe aparența lucrului dovedit, fapt care-l face pe Gaston Bachelard să afirme că: „ În timp ce, prea adesea, în polemicile filosofice, realistul şi raţionalistul nu ajung să vorbească despre acelaşi lucru, în dialogul ştiinţific avem impresia clară şi reconfortantă că cei doi interlocutori vorbesc despre aceeaşi problemă „. Dacă în ceea ce privește filosofia, câmpul nuanțelor și detaliilor unei realități, se dovedește nelimitat, tematica științifică cultivă aparența problemei care poate fi definită precis și temeinic. Doar că, acel om de știință care izbutește să spargă suprafața aparenței, descoperă existența acelei substanțe a materiei pe care filosofia nu se sfiește s-o sondeze în profunzime. Este motivul pentru care Eistein a declarat în mai multe rânduri că Teoria Relativității este mai importantă pentru substanța ei filosofică, decât pentru cea științifică.

Dacă este să așezi față în față două contemporaneități; una dintr-o societate istorică oarecare și cealaltă a zilelor noastre, vei constata cu stupoare lipsa de calități a contemporaneității prezentului, asta în pofida faptului că între cele două entități, cunoașterea s-a îmbogățit continuu. Și totuși, contemporaneitatea prezentului vehiculează doar câteva informații, cu care rațiunea operează conform modelului de gândire modelat cam de o sută de ani încoace; celelalte elemente ale realității, intră într-o nedreaptă uitare și doar din când în când, efemer, devin parte a contemporaneității. Contemporaneitatea istorică, aceea care se sprijină pe capacitatea conștiinței de a folosi forța spiritului, a căutat mereu să folosească cât mai multe dintre elementele realității, inventând mereu sisteme care să îmbine contribuțiile cât mai multor elemente ale realității. Interesant este că neurologia modernă vorbește despre memoria săracă a rațiunii, spre deosebire de memoria conștiinței, mereu capabilă să folosească atributele elementelor de realitate.

Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, Henri Bergson descria că orizontul cunoașterii umane are o geografie care situează în apropierea corpului, obiectele cele mai ușoare, cele pe care omul le folosește cât mai des. Pe măsură ce obiectele devin mai voluminoase, mai grele, mai greu de folosit ele se îndepărtează, astfel că geometria orizontului cunoașterii are un specific anume, în care rațiunea operează , mai ales, cu obiectele uzuale, iar conștiința cu cele care presupun operațiuni mai dificile. “Obiectele care ne înconjoară corpul oglindesc acțiunea posibilă a corpului nostru asupra lor.” – conchide filosoful, și plecând de la această stafre de fapt, formulând două definiții ale realității: “ Astfel – spune el – că vom formula, provizoriu,  următoarele două definiții: numim materie totalitatea imaginilor și percepție a materiei exact aceste imagini raportate la acțiunea posibilă a unei anumite imagini determinate care este corpul nostru.”. Bergson preferă să folosească  noțiunea de imagine pentru a descrie starea  materiei exterioară corpului nostru, care este și el o altă imagine determinată. Dacă, însă, folosim atributele pe care Principiul Corespondenței ni le indică, vom găsi în exteriorul nostru imaginile la care se referă Bergson și care sunt determinate cu ajutorul rațiunii, dar, în interiorul nostru vom regăsi un relief vibrațional pe care conștiința îl determină. Așadar ceea ce ne reprezentăm prin rațiune este, mai degrabă, o anume proporție de realitate, cealaltă proporție ne-o dă conștiința, și astfel se întregește orizontul care va deveni cunoaștere. În consecință, cunoașterea nu este în integralitatea ei un proces conștient; există o proporție pe care rațiunea o transformă în informații utile proceselor de determinare a realității, dar o altă proporție circulă la nivelul conștiinței, constituind instrumentele cu care aceasta (conștiința) determină elementele subtile care circulă sub formă de vibrații. Cercetările, pe care personalități de talia lui Jung, Adler, Sheldrake etc. le-au întreprins lungi perioade de timp, dovedesc faptul că tot ce se referă la evoluție și cunoaștere este deopotrivă de domeniul rațiunii ca și de al conștiinței. Felul în care pe parcursul istoriei am încercat să separăm cele două domenii și să dovedim că există un primat fie al uneia, fie al celeilalte, începe să se dovedească tot mai mult o greșeală. Important este însă, faptul că această greșeală se produce numai la nivelul gândirii teoretice; dezvoltăm felurite teorii, sisteme,  axiome pe care le declarăm fundamentale; și totuși, evoluția are un parcurs al ei, care nu ține cont de ceea ce teoretizăm noi, ci de efectele relației rațiune-conștiință.

Poate că ar fi important să aprofundăm Teoria Morfogeneticii și a undelor de formă, elaborată de Sheldrake pentru a ajunge la detalii revelatorii în ceea ce privește relația conștiință-rațiune și cum funcționează această axă a cunoașterii. Nu știu dacă, păstrând această separație a informațiilor clasificate după rațiune, sau după conștiință, cunoașterea nu va aluneca tot mai mult într-o direcție sau alta, modificând sensuri. Există suficiente elemente, la ora actuală, care ne indică faptul că evoluăm după o traiectorie a abaterilor repetate, ceea ce ne facem să pierdem timp, resurse și efort, mai mult corectând efectele abaterilor, decât adâncind sensul cunoașterii.

Se pare că, modalitatea de a crea un sistem de relații al informațiilor culese exclusiv cu ajutorul rațiunii ne împinge tot mai mult spre o realitate modificată, adică spre o aparență a aparenței.

Suntem obișnuiți – mai ales conform ultimilor atitudini – să ne reprezentăm  aparența ca fiind  un mijloc de a  înșela, de a atrage într-o capcană, cu alte cuvinte, avem de a face cu un soi de înscenare care are un scop ascuns. Dacă însă, vom reveni la definiția dată de dicționar ( “Care este altfel decât pare la prima vedere, care este doar în aparență așa cum se arată.” ), conținutul noțiunii se dovedește a fi cu mult mai complex, iar sensul principal  definește o realitate derivată, sau mai multe realități derivate. În atari condiții, funcția de falsificare, atribuită aparenței de gândirea comună nu rezistă. Mai degrabă ar trebui să ne gândim la faptul că aparența este rezultatul interferării vibrațiilor, și conform Legii Vibrației (“Nimic nu este în repaos, totul se mișcă, totul vibrează.”), întreg Universul este rezultatul unei structuri vibratorii. Sau, așa cum spune Bergson:“ Ori nici o doctrină filosofică nu contestă faptul că aceleași imagini ar putea intra, în același timp, în două sisteme diferite, unul aparținând științei, și unde fiecare imagine, fiind raportată doar la ea însăși, păstrează o valoare absolută, celălalt aparținând lumii conștiinței, unde toate imaginile se ordonează în funcție de o imagine central, corpul nostrum, căreia ele îi urmează variațiile. ”  După spusele filosofului, aparența este condiția fundamentală a existenței, dependentă de influența subtilă pe care o manifestă polaritate. În consecință, valoarea aparenței nu este fixată de ea însăși, ci de modul în care o percepe un subiect, iar asta ne transportă în esența relativității care este, ea însăși, relativă.

Pe măsură ce modelul de gândire cartezian și-a impus regulile, am devenit tot mai opaci la informațiile pe care conștiința ni le transmite; asta pentru că folosind rațiunea și instrumentele sale  (simțurile, percepțiile, raționamentul, judecata etc. ) reducem tot mai mult conștiința la un atribut al orizontului moral, în consecință un element important al realităților sociale și atât. Poate și pentru faptul că, modul de a funcționa al conștiinței se bazează în cea mai mare parte pe tehnicile de abstractizare.

Dacă ar fi să facem un tablou al modului cum a evoluat esența gândirii de-a lungul timpului, am constata că, din cele mai vechi timpuri până prin secolul al XVII-lea, conștiința era categoria către care se raportau majoritatea valorilor universale. Convingerile gânditorilor vremii au alunecat, încetul cu încetul, spre zona excesului și al incertitudinii.

Odată ce Descartes definește funcțiile rațiunii (Atenție! Descartes a definit, nu a inventat, funcțiile rațiunii), iar relațiile dintre acestea au dovedit că există posibilitatea înființării unor mecanisme care să elimine excesul și care par a se supune voinței umane, modelul propus de filosoful francez s-a dezvoltat cu iuțeală. Modelul de gândire propus de conștiință a fost împins într-un con de umbră, tehnicile și modurile folosite au fost izolate, mai mult, categorisite ca făcând parte din practici incerte, care se slujesc de instrumente și tehnici neortodoxe.

Evoluția, însă, a început să scoată la iveală faptul că se impune tot mai mult folosirea funcțiilor, atât a rațiunii cât și a conștiinței, în diferite proporții, pentru că fiecare moment al ființării este unul particular, iar modul de funcționare este distinct. Poate că ar trebui să ne convingem că e timpul să acordăm mai multă atenție celor șapte principia ale Kybalionului, pe care să le punem în acord cu funcțiile rațiunii.  Asta ar presupune necesitatea educării ambelor organe în egală măsură, în așa fel încât să putem folosi instrumentele lor pentru a ajunge la cunoașterea armonioasă și activă – adică acel model de cunoaștere care rămâne permanent în mișcare, în vibrație. O astfel de cunoaștere nu va presupune sub nici o formă că există adevăruri absolute, că există judecăți definitive, că o entitate, odată în-ființată, va continua ființarea sub aceeași formă. Totul, în Univers se mișcă între doi poli, și fiecare formă a mișcării înseamnă modificări substanțiale sau subtile, dar modificări. Oricât de subtilă ar fi o vibrație a Universului, ea este Univers, în consecință tot ce ia ființă este obligatoriu să evolueze. Toate teoriile care încearcă să explice un fenomen universal sau altul prin faptul că ar exista mai multe versuri diferențiate prin funcții specifice, se lovesc de aceeași problemă, și anume:  tot mai multele dovezi care se adună și care dovedesc că fiecare entitate a Universului este o aparență, o aparență care este Univers, pot presupune că și versurile despre care se face vorbire, sunt aparențe care sunt Univers. Sau, așa cum afirmă un filosof: Universul tinde spre Unu, nu spre unitate. Este foarte probabil ca – dacă vom continua să menținem separația dintre Conștiință și Rațiune – să nu ajungem vreodată să înțelegem ce este Universul și cum funcțonează el, pentru că, atât Conștiința, cât și Rațiunea sunt Univers; împreună sunt Univers, separate sunt tot Univers, ceea ce înseamnă că, oricum ar fi Universul rămâne Univers.

Existența unei contemporaneități care se rupe tot mai mult de informațiile capabile să se cuprindă în abstractizare, nu face altceva decât să devină o enclavizare a spiritului, care, astfel, pierde contactul cu Universul. Nu știu dacă acest lucru este unul pe care să-l regretăm, sau să nu-i acordăm importanță. Și într-un fel și în celălalt Universul va evolua între cei doi poli, iar între polii universali sunt entitățile care evoluează între polii particulari. Omenirea respectă, la rândul ei regula și funcționează între polii ei particulari, care sunt aparențe, pentru că altfel, evoluția noastră ar influența Universul.

Read Full Post »

Îndeobşte, ne place să definim înţelepciunea ca pe un şirag de revelaţii legate de evenimente mundane, care pătrund în măruntaiele realităţii şi luminează conexiuni surprinzătoare. Gândim despre asemenea revelaţii că sunt ca şi fulgerele spectaculoase din nopţile de vară, care aruncă o fărâmă de lumină asupra unei întinderi fantomatice, ce apoi dispare din nou în întuneric.  E totuşi lumea pe care, la lumina zilei o vedem fără ca nimic să ni se pară a nu fi la locul lui. Nimic preţios şi adânc nu se află în lumea asta, toate se găsesc în locul obişnuit, au înfăţişarea firească, nimic nu mai aminteşte clipa de lumină ireală. Peste tot, sunt doar relaţiile fireşti care ne ajută să ne orientăm într-o realitate indiferentă şi fără tentaţii. După experienţa nopţii aceleia, însă, rămânem cu imaginea de-o clipă, o ducem cu noi toată viaţa. Aşa se întâmplă şi cu revelaţia, ni se pare că e înţeleciunea însăşi care aşteaptă o nouă revelaţie, apoi o alta, şi tot aşa mereu. Doar că, înţelepciunea nu are, în sine, nimic spectaculos, nimic fantomatic, nimic care să aştepte ceva.  Undeva, în miezul ei, înţelepciunea este, în primul rând, iubire universală, asta e condiţia ei nevăzută, nebănuită, ăsta e combustibilul care întreţine un foc mocnit, acoperit de normalitate. În adâncul lui, focul acesta are o temperatură atât de înaltă, încât ar  putea topi într-o minută întreg Universul. La atingerea cu miezul incandescent, realităţile se transformă; fie în cenuşă şi sporesc învelişul gros al măruntului fapt, fie în iubire universală şi alimentează miezul incadescent al înţeleciunii cu noi forme ale fiindului. Pare doar o imagine poetică despre un mister pe care uneori ni-l dorim, alteori îl respingem cu vehemenţă. Nimic poetic nu este în această imagine, este doar descrierea unui proces pe care refuzăm să-l înţelegem şi să-l cunoaştem.

Nu vă lăsăţi tentaţi, şi nu comparaţi iubirea universală cu iubirea pământeană. Nu există asemănări între ele. Parabola iubirii edenice şi a păcatului, rămâne dovada  că iubirea universală nu se poate transforma în iubire istorică, fără să nască istorie, iar istoria înseamnă deopotrivă pacat, suferinţă şi nădejde. Odată ce a facut primul pas în afară Grădinii Edenice, iubirea se supune istoriei şi acumulează suferinţă şi păcat. E o altă iubire, de o altă esenţă. Dacă vreţi să înţelegeţi relaţiile, pe care iubirea universală le naşte şi le întreţine, mergeţi în cel mai sălbatic loc al unei păduri virgine. Acolo, în mijlocul a ceea ce pare a fi cea mai sălbatică dezordine, se plămădeşte continuu rodul iubirii universale. Pentru că e o amăgire să imaginezi iubirea fără rod. Iubirea rodeşte, dovada este puzderia de fiinţe care forfotesc în colţul acela sălbatic şi care fac să crească intensitatea iubirii universale cu fiecare nouă formă încurajată să apară. Toate formele, pe care  iubirea universală le întreţine în orice punct neînsemnat din Univers, au, peste toate esenţele lor, rolul de a distila fiindul înţelepciunii. Neîncetat. Fiindul înţelepciunii este distilat  continuu, şi menţinut la temperatura fără de comparaţie din care să se ivească permanent structuri ale Universului. Universul nu creează de fel forme ce nu sunt în relaţie, ce nu pot admite şi nu se pot cuprinde în structuri. În primul rând, pentru că nici iubirea universală, nici înţelepciunea şi nici Universul nu au subiectivitate, ca atare fiecare trebuie să fie relativul fiecăruia. Universul, înţelepciunea şi iubirea universală creează şi întreţin cele mai subtile forme de relativitate, din astfel de forme îşi ia inefabilul esenţele pe care le poate elibera în spirit. Hegel a fost cel care a înţeles foarte bine lucrurul acesta şi a vorbit adesea despre el.

Dacă am izbuti să ne convingem de dialectica acestui gen de relaţii, abia atunci am înţelege că există o contemporanietate cu totul diferită de cea istorică, şi că, asemenea, există şi o actualitate care nu funcţionează în termeni istorici. Sunt termeni care produc esenţe în contact cu formele, oricare şi oricum ar fi ele. „În primul rând, materia şi forma se pre-supun reciproc una pe cealaltă. Cum am văzut, aceasta înseamnă că unica unitate esenţială fiind raportarea negativă la sine însăşi, ea se diviează pe sine în identitatea esenţială, determinată ca bază indiferentă, şi în diferenţa esenţială sau negativitate, ca formă determinată. Acastă unitate a esenţei şi formei care se opun ca formă şi materie este temeiul absolut care se determină pe sine. Transformându-se pe sine unitatea în diversitate, raportarea devine presupoziţie reciprocă din cauza identităţii diverşilor, identitate ce rezidă la baza ei. În al doilea rând, forma ca independenţă e, dealtfel contradicţia care se suprimă pe sine însăşi, dar ea este şi afirmată ca atare, fiindcă este în acelaşi timp şi independentă şi raportată în chip esenţial la un alt ceva; prin aceasta forma se suprimă pe sine. Fiind ea însăşi bilaterală, şi această suprimare are o dublă latură: mai întâi ea îşi suprimă independenţa, transformându-se dintr-un ce afirmat într-un ce care este în altceva, iar acest altceva al ei este materia. În al doilea rând, forma îşi suprimă modul ei determinat faţă de materie, raportarea sa la aceasta, deci modul afirmat al ei, şi îşi dă sieşi prin aceasta subzistenţă. Întrucât ea îşi suprimă modul afirmat sau fiinţa afirmată, reflectarea aceasta a ei este propria ei identitate, identitate în care ea se transformă; dar, întrucât această identitate e şi ea înstrăinată opunându-se sieşi ca materie, acea reflectare în sine a modului afirmat este uniune cu o materie în care forma obţine subzistenţă. Prin urmare, în această unire forma se uneşte atât cu materia, ca şi cu un alt ceva – când, conform celor constatate adineaori, ea se transformă dintr-un ce afirmat -, cât şi în acest altceva cu propria sa identitate.” (Hegel) Filosoful surprinde mecanismul subtil al funcţionării identităţii contemporaneităţii în cele două forme ale sale; fie în forma sa universală, fie în cea particulară.

Noi ne-am obişnuit să definim contemporaneitatea numai prin relaţiile sale cele mai superficiale, cele pe care le putem analiza cu mijloace puţine şi rudimentare, mijloace din care universalul, înţelepciunea şi iubirea universală lipsesc cu totul. Mai mult, în ultima vreme, contemporaneitatea a ajuns un nivel statistic, adică un nivel din care au fost eliminate o sumă de elemente importante, ceea ce a provocat modificarea substanţială a conţinutului termenului de contemporan. Atunci când foloseşti termeni care depăşesc relaţiile catalogate în proceduri şi metode tehnice, atingi acea libertate a limbajului care face ca totul să pară că se înscrie în metaforă, în epitet, în gândirea dezlegată de căile înguste ale  determinatului. Acesta este motivul pentru care tot ce scriu eu aici pare a nu fi altceva decât o încercare de a poetiza faptul. Nu, este o încercare de a elibera faptul din chingile care sugrumă ale procedurilor şi mijloacelor tehnice. Abia aşa am putea înţelege că înţelepciunea este mai întâi un proces care trebuie admis, abia apoi cercetat, şi nu invers. Poate că aşa vom izbuti să realizăm natura iubirii universale care ne-a devenit din ce în ce mai străină pe măsură ce ne-am îndepărtat de momentul evadării din Eden. Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată când cercetăm ceva ce am dori să admitem, lucrul sau acţiunea se transformă în ceva ce devine stărin naturii sale. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu iubirea universală, aşa a devenit ea  iubire istorică şi s-a izolat din universal, a ieşit din contemporaneitatea inefabilului. Mai ţineţi minte „Romeo şi Julieta”, „Tristan şi Isolda”, „Orfeu şi Euridice”, sunt cupluri care se defineau din iubirea universală şi, invariabil, au sfârşit într-o iubire istorică. Cu alte cuvinte, totul a respectat ecuaţia lui Hegel: „Acastă unitate a esenţei şi formei care se opun ca formă şi materie este temeiul absolut care se determină pe sine.” Sunt autori precum Racine sau Corneille care au căutat să respecte şi să înţeleagă logica determinării, rezultatul au fost câteva opere de o claritate deosebită, o claritatea care se înscrie în orizontul pe care eroii pomeniţi mai sus l-au ales pentru iubirile lor. Fiecare dintre ei, dintre  eroii citaţi au sfârşit însă, prin a se determina, iar acţiunile lor au alunecat în logica unei  condiţii istorice, anulându-şi orice şansă de a mai atinge miezul incandescent al înţelepciuni pe care iubirea universală îl întreţine.  O afirmaţie ca aceasta poate părea o enormitate, iar iubirea, după logica iubirii istorice poate părea tocmai opusul înţelepciuni. Nici chiar aşa, însă, iubirea nu părăseşte cu totul teritoriul înţelepciunii. Opţiunile ei pot să nu fie raţionale, dar nu şi lipsite de înţelepciune. Subiecţii iubirii, intră într-o altfel de contemporaneitate, cu o altă logică şi cu un alt parcurs. Oricum, după cum spune acelaşi Hegel: „…forma îşi suprimă modul ei determinat faţă de materie, raportarea sa la aceasta, deci modul afirmat al ei, şi îşi dă sieşi prin aceasta subzistenţă.” Iar noi vorbim şi astăzi despre iubirile lor ca despre  modele ale iubirii istorice. Nu izvorul – iubirea universală – ne impresionează, nu incandescenţa pe care eroii o ating la acea etapă, ci fiecare gest al iubirii istorice cu toată trena de  suferinţi şi sacrificii. Atâta timp cât ei trăiau într-o altă contemporaneitate, atâta timp cât erau esenţa formei şi motivau prezenţa temeiului absolut care cauta să se determine, căuta să devină în egală măsură formă şi materie, eroii erau invizibili, sau erau ca şi invizibili. Dar când iubirea îşi caută, dincolo de formă, căile ei spre înţelepciunea care degajă forme aparţinătoare deja unei structuri născute din nevoia de universalizare, fiecare dintre aceşti oameni, ce sunt obiectul şi subiectul iubirii, ajung în teritoriul iubirii istorice şi sunt prefăcuţi în temeiuri anecdotice, sunt urmăriţi ca atare cu aviditatea caracteristică pământenului captiv ce nu poate trăi absolutul decât prin subiecte-exemplu.

Drumul până la a găsi că logica filosofului este una firească este anevoios şi de neacceptat, mai ales atunci când procedurile şi mijloacele tehnice sărăcesc sever capacitatea de a opera cu abstracţiuni.

Recitesc cele scrise mai sus, şi realizez că logica lor este clară doar pentru acele spirite care au căutat să-şi păstreze libertatea. Logica acestor rânduri operează prea mult în teritoriile de la graniţa cunoaşterii, înţelesurile lor sunt volatile, se transformă continuu în contact cu categoriile cu care intră în relaţii. Se poate afirma că au un caracter cameleonic, dar nu fac altceva decât să respecte condiţia universalizării, nu a universalizării istorice, din care se pare că nouă oamenilor ne place să ne extragem dimensiuni pe măsură noastră, ci universalizarea privită ca un caracter al fiindului în deplinătatea sinelui. Este, consider, o provocare să cauţi o astfel de libertate din care poţi ajunge să ştii fără ajutorul percepţiei, că totul este miez şi că vine din iubire.

Oricare dintre noi poate atinge tărâmul unei astfel de libertăţi. Ea este veşnic în fiinţare. Aşteaptă.

Read Full Post »

Dacă te cheamă Zenon ştii că infinitatea nu este un echivalent al continuităţii, cel puţin nu în accepţiunea pe care i-o dă definiţia; nu este ceva înfiinţat într-un punct şi care se dezvoltă în mod continuu. Infinitul este de fapt o lungă serie de înfiinţări care cumulează calităţile din parcursul unei evoluţii. Fiecare înfiinţare preia o sumă de informaţii de la  precedenta la care  adăugă altele noi. De fapt, infinitul ajunge în anumite momente să fie substanţial diferit de el însuşi. Uneori ajunge să nu se mai recunoască pe el însuşi, ceea ce crează probleme serioase în evoluţie.  Poate că Aristotel a definit cel mai bine condiţia infinitului chiar dacă cel care a înţeles-o mai temeinic a fost Zenon. „Căci atunci când luăm în consideraţie o înlănţuire de cauze mijlocitoare, care au la un capăt al lor o cauză primă, iar la cealăltă extremitate o cauză ultimă, e neapărat necesar ca prima cauză să fie cauza tuturor acelora ce derivă din ea.” – spune stagiritul şi ne poate face să înţelegem că o cauză nu este un dat, ci o înfiinţare. Condiţile ca înfiinţarea să ajungă o cauză anume sunt extrem de subtile şi derivă din motivarea inefabilului. Parcursul motivării inefabilului este un proces extrem de capricios şi sensibil, motiv pentru care codiţiile apariţiei unei cauze trebuie să fie constant unice şi irepetabile.

Imaginea pe care – în general – o avem astăzi despre infinit este rezultatul axiomaticii pe  care matematica a cultivat-o, o axiomatică la care Zenon n-a vrut să participe, aşa că aporiile sale caută să devedească faptul că infinitul  se poate împărţi la infinit şi nu este cel definit de matematicieni. Poziţia lui este aceea a unui filosf în acest caz. Pentru raţionalişti, să faci o astfel de afirmaţie este o prostie fără margini şi nu înseamnă  decât să cauţi nod în papură. Infinitul este  unitatea generală de raportare a mărimilor finite la ele însele, prin raportarea la infinit, şi cu asta basta. Atitudinea lor, a raţionaliştilor,  ar fi de înţeles, şi acceptabilă, dacă nu ar exista marimi ca cele pe care Jung le defineşte în subconştientul colectiv, sau chiar în subconştientul individual, mărimi care au ca rezultat tocmai naşterea de realităţi ce devin componente ale infinitului. Informaţiile ce se transmit cu contribuţia subconştientului colectiv sunt atribute ale inefabilului, şi totuşi ele se dovedesc a fi mărimi cu toate calităţile acestei noţiuni. Sigur, lucrurile au devenit mult mai uşor de definit şi de perceput odată cu relativitatea, chiar dacă – se pare – ar fi nevoie să ne aplecăm cu ceva mai multă atenţia asupra lor, deoarece dovedesc că inefabilul poate fi încadrat într-un sistem de dimensiuni. Faptul că abstractul acestora le face imperceptibile raţiunii noastre este o altă poveste. Interesant, din ce în ce mai interesant, începe să fie mecanismul de translare din sistemul acestor dimensiuni ale inefabilului, în sistemul de dimensiuni pe care îl percepem cu mijloacele noastre. Acest mecanism se dovedeşte a fi, încă, o piedică serioasă în a  lărgi orizontul cunoaşterii. Este extrem de dificil să stabilim termeni cu un conţinut stabil şi comun conştiinţelor omeneşti, dar – în egală măsură – şi să  producem dovezile pe care raţionalismul le invocă. Sistemele logice create de Freud, Jung sau Shaldreke, şi care opereză cu unităţi generate de identificarea calitativă a  mărimilor, dovedesc existenţa sistemelor care contribuie permanent la procesul înfiinţării. Astfel sunt întreţinute calităţile care oferă infinitului condiţia permanenţei. Desigur, vorbim despre un proces extrem de subtil, care poate fi cu uşurinţă negat de pe poziţii raţionale. Fapt care – după umila-mi părere – este cu totul lipsit de importanţă atâta vreme cât el produce efecte. Mai ales efecte pe care le resimţim permanent. Poate că ar fi fost mai uşor să largim câmpul abstracţiunii în gândire, dacă matematicienii nu ar fi renunţat la simboluri, în favoarea formelor. Astfel, fiecare mijloc înfiinţat şi care ar contribui la cunoaştere, ar fi  creat instrumente cu care să se devedească faptul că, identificarea calitativă a unor mărimi semnalează prezenţa unui sistem de dimensiuni ale inefabilului, şi că vorbim despre o altă condiţie a materiei în raport cu infinitul. Imaginea aceasta a materiei care se raportează la infinit este destul de stânjenitoare, pentru că ajungem adesea în puncte unde am avea nevoie de instrumente cu care să probăm că materia nu este însuşi infinitul, şi că  vorbim de două categorii distincte.  În cazul acesta, identificarea calitativă ar deveni cu adevărat operaţională, contribuind la înfiinţarea de unităţi de cunoaştere, ca şi a altor sisteme de dimensiuni. Cu certitudine am putea depăşi unele limite care, în momentul de faţă, ne blochează percepţia raportului general-particular a infinitului; o temă foarte dragă lui Zenon, dar privită cu scepticism de Aristotel.

Raportul acesta general-particular – atunci când vorbim de infinit – a dovedit în lungul istoriei, că este un obiectiv ce ţine mai mult de filosofie şi nu de ştiinţele particulare. Relativitatea a fost, şi rămâne, teoria care s-a apropiat cel mai mult de graniţa – pe care suntem în stare s-o percepem noi – poziţiei materiei faţă de ea însăşi. Dar Teoria Relativităţii este în primul rând un instrument filosofic, şi doar mai apoi unul matematic, sau fizic. Este una dintre puţinele teorii ale matematicii moderne care mai operează cu simboluri, ceea ce are ca rezultat o lărgire exponenţială a orizontului operaţional.

S-ar putea spune că filosofi ca Hermes Trismegistul, Pitagora, Zenon au fost cu mult mai aproape de această graniţă, şi că, în momentul de faţă, ne găsim într-un punct foarte delicat pe care ni l-am impus singuri prin repetarea la nesfârşit a unor gesturi mimetice legate de atitudini ce ţin de morală. Se pare că am ales – cu bună ştiinţă oare? – să îngustăm orizontul cunoaşterii în căutarea instrumentelor de care avem nevoie. S-a instaurat convingerea că aşa zisa „specializare” este metoda care va da instrumentele acestea, iar rezultatul obţinut este că vedem din ce în ce mai bine vârful nasului.

Dacă am încerca să punem faţă în faţă atitudinea vechilor filosofi şi pe cea a savanţilor contemporani, vom constata că: cei din vechime se străduiau să obţină mereu maximul de generalitate a unei probleme; metoda era simplă se cumulau toate particularităţile ce se puteau obţine dintr-un sistem şi se extrăgea o regulă de generalitate: Legea Corespodenţei a Trismegistului – de exemplu – spune: „Ceea ce este sus este şi ceea ce este jos, ceea ce este jos este şi ceea ce este sus.” Filosoful defineşte astfel un raport între particularităţile „din afara unui sistem de referinţă” şi cele din interiorul acestuia. Imaginea generalităţii obligă gândirea la o anumită atitudine adaptată raportului dat, şi la creare anumitor instrumente de analiză. Nu discutăm aici nici acurateţea instrumentelor şi nici natura lor, ci faptul că orizontul are o anumită geografie şi un anume relief; atitudinea savantului modern este aceea de a izola elementele unui orizont şi a stabili regulile particularităţii. În cazul acesta orizontul  în cauză devine o entitate separată de geografia şi relieful unui sistem general şi generează ceea ce Heidegger defineşte: „Astfel, adevărul a ceea ce se află în realitatea nemijlocită (de pildă cel al bunurilor materiale) se deosebeşte în chip specific, în calitatea lui de stare-de-descoperire, de adevărul fiinţării care suntem noi înşine, adică de starea-de-deschidere a Dasein-ului existând.” Nu mai putem vorbi de o regulă a generalităţii ca în legea Trismegistului, care să funcţioneze atât “sus” cât şi “jos”, ca atare, infinitul este definit ca un termen la care materia se raportează, nu ca o condiţie în care materia există.

Să iniţiezi un dialog între aceste două atitudini este mai degrabă inutil, deoarece termenii utilizaţi în comunicare sunt o piedică prin însăşi semnificantul conţinutului lor.

Unde mai pui că apar problemele grave de definire unitară a contemporaneităţii. În cazul în care materia se raportează la infinit, contemporaneitatea devine un atribut esenţial al materiei, care evidenţiază forţa actualităţii. Este nevoie continuu să existe o actualitate care să se raporteze infinitului şi să întreţină raportul; dar,  dacă materia este însăşi infinitul, contemporaneitatea îşi extinde  efectele asupra tuturor stărilor acesteia, iar actualitatea nu mai poate fi definită doar printr-un „acum”, ci prin procesul cumulativ al calităţilor materiei, cele care fac infinitul posibil. Ca atare, infinitul apare fiind un proces cumulativ, şi în consecinţă poate fi împărţit la infinit.

Dacă încerci să te extragi din interiorul a ceea ce numim îndeobşte lume, şi să obţii astfel o imagine a generalităţii acesteia, poţi observa două tendinţe care coexistă şi care sunt deosebit de active. Una dintre ele tinde să acţioneze conform regulilor derivate din raportului dintre materie şi infinit. Pentru cei care îmbrăţişează o astfel de atitudine, actualitatea este esenţială, şi ea este cea care hotărăşte  fiecare acţiune. Tot ce determină o astfel de lume porneşte de la realaţii de raportare, fie ele în intriorul ei, fie în exterior; cea de a doua tendinţă,  cea care socoteşte materia ca fiind însuşi infinitul tinde să relativizeze relaţiile din fiinţa materiei. Contemporaneitatea nu se mai supune deplin actualităţii, ci tinde să înfiinţeze, prin acţiuni de cumulare a unor calităţi, şi astfel, să obţină un infinit care funcţionează ca o fiinţă deplină.

Read Full Post »

Tehnologia inteligentă începe să creeze sisteme undeva pe la mijlocul anilor ʼ60 ai secolului trecut. Sisteme inteligente care devin capabile să se autogenereze, adică  pot indica cu precizie ce modificări trebuiesc făcute în următoarea generaţie pentru ca activitatea sistemului să fie mai performantă. Poate că e o coincidenţă – deşi mă îndoiesc! -, dar tot prin perioada aceea apar savanţi care sunt tot mai îndrăzneţi în a privi realitatea ca un sistem şi nu ca un mecanism. Elementele ansamblului nu mai funcţionează doar în virtutea unei forţe motrice, ci se supun unei armonii care ascunde o sumă de energii ce fac parte din sistem. Sunt energii care se doesebesc de cea care se degajă din forţa motrice a unui ansamblu mecanic; energii pe care ni le ascundem tot mai temeinic, acoperindu-le cu un strat  gros de „materialitate”, aşa cum ne place să numim ceea ce percepem prin simţuri. Prezenţa acestor energii e cunoscută din cele mai vechi timpuri, au fost definite şi denumite în legătură directă cu modelul după care era alcătuită etapa. Nu facem nici noi altceva, decât să respectăm regula şi să le definim după modelul etapei noastre. Ceea ce se petrece însă acum,  adaugă ceva nou  şi neobişnuit, ceva ce se impune prin dispariţia liberului arbitru. Divinitatea ne-a încredinţat liberul arbitru ca o metodă de antrenare a trecerilor. Este o suferinţă pierderea liberului arbitru, o suferinţă şi o primejdie. Practic ne îndepărtăm de noi şi ne pierdem de contemporaneitate, maimuţărim slăbiciunile celor care nu sunt în stare să se regăsească, o facem cu atâta convingere încât ajungem să uităm de sensuri.

Dacă am face un exerciţiu şi ne-am imagina existenţa noastră fiind trunghiul unui copac plutind pe apa liniştită a unui râu, ne-am adânci în esenţa liberului arbitru.

Trunchiul copacului este în parte deasupra apei, formează o imagine care se reflectă în suprafaţa liniştită a lichidului. Putem vedea toate amănuntele, toate particularităţile, ne putem imagina o adevărată istorie despre modul cum trunchiul şi-a petrecut viaţa pe vremea când era copac. Putem merge mai departe cu imaginaţia şi putem crea legături între copacul ce era şi elementele unui cosmos care-l înconjura, şi care-l cuprindea. Aceasta ar fi esenţa liberului arbitru, adică ceea ce îndeobşte numim istorie, adică ceva care ne oferă posibilitatea de a alege. În funcţie de alegere ne  vom structura o atitudine care va hotărî comportamentul ce va folosi elementele pe care le vedem în imaginea reflectată în apă. Ea nu e  completă, are o parte ascunsă, şi noi ştim asta, extrem de confuz, dar ştim. De modul cum vom căuta să înţelegem partea ascunsă depinde  atitudinea pe care liberul arbitru ne-a ajutat s-o edificăm. Nu suntem pe deplin convinşi că ceea ce vedem în imaginile reflectate reprezintă fidel ceea ce este pe trunchi. Tot timpul există îndoiala, ea domneşte în întreaga noastră existenţa şi se suprapune peste ceea ce nu ştim, şi căutăm să aflăm. Ne folosim de simţuri cu convingerea că ele sunt singurele care pot oferi soluţii, aşa vom şti care este realitatea concretă, nemodificabilă. Căutăm să inventăm mereu experimente prin care să dovedim că simţurile reprezintă o realitate de netăgăduit. Doar că ele – cel puţin cele pe care le folosim astăzi – se folosesc doar de partea aflată deasupra apei, cea care pluteşte la suprafaţă, şi uităm mereu că mai există una, ascunsă. Cea care pluteşte scufundată în lichid. Partea asta, nevăzută, a curbat suprafaţa lichidului, i-a modificat structura şi se află într-o permanentă interacţiune cu ea. Care va să zică, avem de-a face cu o suprafaţă plană, pe care pluteşte un trunchi, acesta îşi reflectă imaginea pe suprafaţa linchidului. Trunchiul nu este singur, în jurul lui sunt alte elemente, care plutesc şi ele. Sunt elemente dintre cele mai diverse care au comportamente felurite, şi ritmuri felurite. Unele plutesc mai repede, alte plutesc mai încet. Unele sunt scufundate  mai mult, altele mai puţin, iar o parte abia ating suprafaţa apei. Spectacolul acesta de la suprafaţa lichidului ne fascinează, şi ne acaparează cea mai mare parte din atenţie. Este explicabil atunci cum de neglijăm ceea ce se întâmplă în partea ascunsă a realităţii. „Ascunsă” o definim noi, pentru că, de fapt, ea nu este de fel ascunsă; este doar: „în partea cealaltă”. Dacă noi suntem pe partea aceasta, presupunem că ceea ce se află „pe partea cealaltă” este ascuns şi de nevăzut. Ceea ce ar trbui să ne dea de gândit este faptul că partea aceea de realitate a acţionat asupra  suprafeţei, adică a curbat-o, ceea ce înseamnă că acolo au acţionat nişte forţe importante, şi că structura suprafeţei s-a modificat. Au exista nişte procese vizibile, care au lăsat nişte urme vizibile. Acţiunea asta a trunchiului ar trebui – poate – să ne preocupe ceva mai mult. Sunt oameni ( Hermes Trismegistul, Pitagora, Sf. Augustin, Freud, Jung, Adler, Einstein, Compton, Planck, Boltzmann, Shaldreke, într-o listă scurtă.) care au depus eforturi consistente pentru a pătrunde în mecanica acelei realităţi „de dincolo”.  Noi, ceilalţi oameni, ne comportăm ca şi cum trunchiul ar fi secţionat în lungimea lui, ca şi cum „partea cealaltă” nu ar exista. În consecinţă, avem o jumătate de trunchi care pluteşte pe suprafaţa lichidului. Nu există un întreg, veştile care ne vin despre o”partea cealaltă” sunt tratate ca nişte curiozităţi, sau ca rezultatul unui comportament deviant. Nu există nici o suprafaţă curbată a lichidului, nu există nici o scufundare, şi tot ceea ce se întâmplă vine din hotărârea unei voinţe pe care nu o putem învinge. De o bună bucată de istorie, trăim tot mai izolaţi în această prejudecată a jumătăţii, şi lucrurile par a deveni tot mai tranşante, mai ales că în această contemporaneitate – pe care am meşterit-o în mare parte din erori – tehnica inteligentă pe care am conceput-o ne ajută substanţial. Ne leagă la ochi cu o eşarfă neagră, dar foarte plăcută – sau cel puţin aşa ni se pare acum. Informaţiile despre „partea celaltă” sunt tot mai palide şi crează un folclor pe care îl tratăm cât de dispreţuitor se poate. Tot ce nu se supune regulilor armonizate imaginilor pe care reflectarea ni le transmite, trebuie desfiinţat; obţinem astfel o lume tot mai bigotă şi mai închisă în principii artificiale. O lume care se depărtează tot mai mult de cerinţa Universului pentru unicitate. Principiul acesta al unicităţii este instrumentul cu care Universul se dezmărgineşte continuu, înfăptuind o expansiune în sinele său. Nouă nu ne place această expansiune în sine pentru că pretinde o atitudine mereu proaspătă, mereu vie. Şi, în aceeaşi măsură, pretinde să privim totul ca pe un întreg în care informaţiile circulă şi ne obligă să optăm. Nu este suficient să  constatăm, e musai să optăm. Din opţiune se deschide şirul de cauze-efecte care va funcţiona până la următoarea opţiune, şi tot aşa mereu. Ori asta înseamnă să ne consacrăm existenţa unor procese derivate din unicitate, procese care nu au odihnă. Nu există posibilitatea gestului reflex care să nu necesite implicare. Tot ce vine din „partea cealaltă” presupune implicare şi neodihnă. Presupune ceea ce odinioară – atunci când imaginea întregului precumpănea – domina caracterul existenţei. O astfel de existenţă nu este legată de industrie, de tehnologie, de sisteme sociale, ci de dominanta provenită din modul în care existenţa nu se retrage într-o jumătate a întregului, ci trăieşte în complexitatea structurii unor „unde de formă” (Shaldreke), „unde de formă” care nu sunt altceva decât informaţii care străbat întregul. Industria, tehnologia, sistemele economice sau sociale, nu sunt altceva decât justificările pe care le folosim în mod voit eronat pentru a continua să trăim în jumătatea pe care am ales-o. Nu industrie, tehnologie sau sisteme am ales noi, ci o jumătate de sistem care ni s-a părut mai lesnicioasă. Industria, tehnologia şi sistemele pot exista şi într-o opţiune pentru întreg, doar atitudinea faţă de ale ar trebui schimbată, iar asta este peste puterile voinţei noastre. Deja am format o gândire care se bazează pe reflexele derivate dintr-o axiomatică a jumătăţii, şi asta ne împiedică să atingem ceea ce Gaston Bachelard numea: „configuraţia abstractă”, acea configuraţie care să depăşească inclusiv spaţiul-timp şi să atingă „domeniul abstractului coordonat”. Poate că atunci vom izbuti să realizăm că e necesară întoarcerea la viziunea întregului, dar asta doar dacă înainte nu am produs nişte stricăciuni iremediabile. Viziunea optimistă a profesorului Bachelard pare să nu ţină cont de evoluţie; cele două jumătaţi – care astăzi se dezvoltă despărţite – pot avea şansa să păstreze un sens comun, dar există în egală măsură posibilitatea ca ele să se distanţeze radical. Mă abţin să fac scenarii într-un sens sau în celălalt; deocamdată nici măcar nu se pune problema ca cele două jumătăţi să aducă informaţii în comun. Eforturile pe care extrem de puţini oameni le mai fac pentru a dovedi că este necesară o revenire la o imagine a ansamblului existenţei, şi la apropierea părţilor separate artificial, devin tot mai greu de înţeles pentru majoritatea copleşitoare.  Limbajul folosit şi natura informaţiilor sunt radical diferite, s-a ajuns într-un punct în care noţiunile definesc, prin aceeaşi termeni, conţinuturi aproape opozabile. Într-un asemenea moment este greu să se mai poată vorbi despre capacităţi de comunicare, sau despre sisteme de comunicare.

Demn de semnalat, este faptul că au apărut două contemporaneităţi, care încă mai încercă să funcţioneze împreună, care încearcă să creioneze o structură a unui ansamblu. Există conştiinţe care realizează limitele tot mai înguste ale sistemelor propuse de mentalitatea jumătăţii şi care devin interesate în apropierea de o altfel de atitudine. Din păcate, foarte multe nu s-au curăţat cu totul de mentalitatea jumătăţii şi nu vizează un întreg, ci cealaltă jumătate, ceea ce este la fel de periculos şi inutil. Totul este încă tulbure, totul este încă fragil şi perisabil. Este epoca ce poate expune omenirea unor excese fără precedent, şi ca intensitate, şi ca formă, dar şi ca orientare. Viziunea despre întreg rămâne un deziderat pur teoretic, pentru că, şi unii şi ceilalţi dintre participanţi au sentimentul deplin al faptului că forma lor este un avantaj. Un avantaj al cui?; un avantaj pentru ce?; un avantaj faţă de ce? Existenţa nu este o problermă de avantaj, ci una a formelor capabile să regenereze continuu, producând particularităţi fertile.

Este greu de imaginat că, un astfel de process poate fi menţinut atunci când este păstrată o trunchiere inutilă şi stearpă.  Oricum, această plutire există; trunchiul care pluteşte este existenţa noastră, din care o parte este scufundată în spaţiu-timp. Lucrurile ar trebui să fie mai simple, pentru că spaţiu-timpul nu se comport ca un lichid, şi ne oferă posibilitatea ca “partea de dincolo” să ne fie la îndemână. Doar că, în lungul timpului, ne-am antrenat o orbire pe care o iubim, de care ne-am ataşat până aproape de disoluţie.

Read Full Post »

26 martie, 2015

Există în lumea noastră un mister, care este în egală măsură teribil de incitant şi supărător de împovărător: Creativitatea. Este un mister, pentru că, deşi ne străduim de la începuturile lumii, deşi disecăm cu atenţie fiecare acţiune care provine din spiritul creativ, nu am ajuns să-i înţelegem cu adevărat, nici folosul, dar nici mecanismul intim care pune adevăr şi temei  în Operă. Împovărător este pentru faptul că, celui care – deşi pare doar un biet amărât de multe ori –  poate imagina şi aduce la lumia zilei valori pure,  care ne influenţează decisiv şi datorită cărora ajungem să sprijinim un gen personal de acţiuni în tot parcursul vieţii, unui astfel de tip, totul i se întâmplă cu multă uşurinţă, parcă din nebăgare de seamă. Când te aşezi faţă în faţă cu ceea ce produce un astfel de om, simţi colţii invidiei, a dorinţei de a intra şi tu în categoria aceasta. Simţi cum există destulă tărie în tine pentru izbânzi şi mai şi decât ale amărâtului, dar imediat cum treci la fapte, totul se năruie şi devine un amalgam greu de digerat. Nici o justificare nu poate să te scoată din situaţia în care ai intrat. Nici nu contează dacă te afli singur în faţa isprăvii tale, sau şi alţii asistă la vălmăşagul de fragmente care se ciocnesc unul de altul fără cruţare.

Sunt puţini cei care pot ajunge în lumea ciudată şi incontrolabilă a Creativităţii, şi sunt mulţi cei care îşi doresc asta; pe faţă, sau tainic, pofta de a căpăta şi tu puteri creatoare particulare te zgândăre şi te îmboldeşte. Acestora din urmă – celor mulţi şi pofticioşi – li se pare că sunt nedreptăţiţi; şi de soartă şi de semenii lor mai norocoşi, care refuză să le împărtăşească secretul tehnicilor, al instrumentelor şi al metodelor cu care plămădesc materia în forme atât de râvnite şi aţâţătoare.  Dar până atunci, când nu ţi-e dat să ai parte cu adevărat de un bun, eşti nevoit să te mulţumeşti cu o copie pe care poţi s-o găseşti într-un bâlci, într-o dugheană, sau la colţul unei străzi. Se cheamă că ai ajuns la un liman, se cheamă că ai reuşit să deţii ceea ce părea atât de greu de atins. E adevărat că – trebuie să recunoşti asta, trebuie să admiţi –  ceea ce ţi-a fost dat ţie, nu pulsează atât de adânc, nu e atât de tainic viu, ca ceea ce stă în mâna Creatorului. E cam şters şi cam nepotrivit în unele locuri, dar cauţi să te convingi că are şi părţile ei bune lucrarea. Da, da, despre o lucrare vorbim, o lucrare care îţi dă şi ţie dreptul să intri în rândul celor care se apropie de Creaţie. La urma urmei, viaţa noastră modernă asta ne învaţă: cel mai important lucru din univers este să-ţi aperi dreptul. E mai important să fii în stare să-ţi aperi dreptul decât să atingi temeiul acestuia, aşa că deşi „opera” ta poate fi o copie de duzină,  e importantă pentru că îţi dă dreptul. Cu cât devii posesorul mai multor asemenea lucrări, cu atât te convingi că datoria Creatorului este să se desferece pentru tine. Tot ceea ce face un Creator, trebuie să fie pentru lumea largă, trebuie să izbutească să mângâie pe creştet şi spiritul cu mai puţine înclinaţii spre libertatea formelor. De ce să pătrundă el, Creatorul, în lumi ascunse de perdele nevăzute şi de neînţeles? Copia unei lucrări ne învaţă că se poate, există posibilitatea să se facă lucruri pe măsura oricui. Asta ar trebui să fie sarcina principală a unui Creator să aducă pe lume lucrări în care spiritul nostru, al celor mulţi să se regăsească cu uşurinţă.

În lumea noastră, un fenomen devine sigur, se impune fără a-l mai putea struni: Omul se transformă încetul cu încetul în Cetăţean. Desigur că este o diferenţă între cele două categorii, există o mare diferenţă. Omul este o entitate care îşi duce existenţa în relaţii directe cu celelalte entităţi ale Fiinţării, şi izbuteşte să existe în funcţie de strucutra relaţiilor pe care are puterea să le creeze. El caută să administreze acele relaţii care sunt conforme puterilor sale, cărora imaginaţia sa le poate asigura un viitor, atât al său, cât şi al urmaşilor săi. Pentru acest viitor, Omul foloseşte în stabilirea criteriilor de existenţă în primul rând Conştiinţă şi mai apoi Raţiunea, pentru că, Omul ştie că nu se poate gândi la Conştiinţă ca la titlul unui cod moral, ci ca la categoria care stabileşte ordinea intimă şi subtilă a devenirii. Cetăţeanul însă este dincolo de toate acestea; el are drepturi, drepturi legiferate, ca atare aici Conştiinţa nu mai are nici un rol, totul este controlat de Raţiune, iar Raţiunea foloseşte instrumentele care aşează termenii în formele lor admise, acceptate prin convenţii şi reguli teoretice. Raţiunea este deţinătoarea pârghiilor care provin dintr-o axiomatică veche de când lumea. Ei, bine, conform drepturilor stabilite prin convenţiile sociale, Cetăţeanul are dreptul să se bucure de binefacerile Operei. El trebuie să fie satisfăcut de Creator – şi pentru că acesta este atât de deştept şi de talentat, trebuie să creeze pe măsura capacităţilor de înţelegere ale Cetăţeanului, indiferent de limitele acestora, de graniţile lor. Pentru asta, Cetăţeanul nu conteneşte să creeze instrumente cu care să strunească pornirile rebele ale Creatorului. Şi pentru că, precedentul a fost creat, Cetăţeanul a învăţat că instrumentele sale pot fi aplicate tuturor acelor domenii care invocă aptitudini. Filosofia este un astfel de domeniu, deci ea trebuie modificată şi adusă în parametrii unei folosinţe comune. Matematica este o artă care, atunci când depăşeşete nivelul instrumentelor operaţionale, o ia razna. Devine o prelungire a Filosofiei, devine o stare abstractă a fenomenelor naturale posibile, ca atare greu de controlat şi de  aşezat în limite teoretice. În consecinţă, Matematica nu mai trebuie studiată, pentru că instrumentele operaţionale le putem încredinţa computerelor, şi ne mai şi scutim de eforturi plictisitoare. Cetăţeanul devine stăpânul instrumentelor de care are trebuinţă prin reprezentanţii săi legali, oricare ar fi aceia. Nici măcar nu mai trebuie să se mai obosească să ia hotărâri pentru el, trebuie doar să asiste la cum se iau aceste hotărâri şi să dea din cap, cu o mutră de înţelept. Foarte curând ajunge să nu mai înţeleagă nimic din nimic, ceea ce îi permite unui hâtru să spună că: ajunge de la a şti totul despre ceva, la a şti nimic despre tot.Unilateralitatea nemijlocirii în ideal, implică […] unilateralitatea opusă, că idealul e făurit de artist – ne spune Hegel. Dar, atunci când idealul nu mai este problema ta particulară, ci a fost transferată către reprezentanţi, ai tot dreptul să nu mai dai atenţie Operei din punctul acesta de vedere. Opera poate fi deposedată de această dimensiune, ea nu mai trebuie să fixeze – prin mijloacele sale – forma unui ideal. Şi, din momentul acesta, se poate lesne observa că, dintr-o dată, Opera poate fi adusă mai aproape de capacităţile noastre, şi nu mai trebuie să facem efortul de a ajunge noi la capacităţile Operei. Subiectul este factorul formal al activităţii, şi opera de artă nu este expresia zeului decât atunci când nu se află într-însa nici un semn de particularitate subiectivă, ci când cuprinsul spiritului sălăşluind  înlăuntrul ei a ajuns la concepţiune şi la naştere, fără amestec străin, şi nepătat de caracterul accidental al acestei particularităţi – ne spune în continuare Hegel. Probabil conştientizarea acestor dimensiuni ale Operei de Artă l-a determinat şi pe Cioran să afirme: Abia după Beethoven muzica a început să se adreseze oamenilor: înainte nu se întreţinea decât cu Dumnezeu. Bach şi marii italieni n-au cunoscut deloc acea lunecare spre omenesc, acel fals titanism care, de la Surd încoace alterează arta cea mai pură. Afirmaţiile celor doi filosofi indică limpede că o Operă de Artă care tinde către legături pure cu Divinitatea, necesită – nu, nu necesită: obligă! – la nişte eforturi, pe care Cetăţeanul nu concepe să le facă. Nu este de demnitatea unui ins care are drepturi, să fie obligat la astfel de eforturi, şi – mai ales – este cu totul de neconceput să nu existe posibilitatea de a transfera resposabilitatea către un reprezentant. Un om, da, un om poate, şi merită a fi silit să facă astfel de eforturi, dar un Cetăţean: Niciodată.

În ultima vreme au loc la nivel mondial, tot felul de întruniri, de conferinţe, de convenţii etc. în care se stabilesc criterii prin care Cetăţeanul să fie tot mai scutit de legăturile tradiţionale cu Opera. Se Caută cele mai eficiente mijloace prin care Creativitatea să fie transferată către reprezentanţi, să ajungă al Cetăţean abia după ce a fost digerată şi transformată într-un produs industrializat şi tehnicizat, care să fie însoţi obligatoriu de instrucţiuni de folosire detaliate care să producă Cetăţeanului bucuria că a ajuns în câmpul divin al Creaţiei fără nici un efort, şi la nişte preţuri care sfidează concurenţa.

Noile forme pe care Cetăţeanul le porecleşte Opere de Artă, nu mai produc emoţie, dar înlesnesc justificări şi – mai ales – prilejuiesc elegate divagaţii întru complexe şi elaborate bătăi al câmpului. Dar cea mai mare satisfacţie a Cetăţeanului este disciplinarea Creatorului, care a fost împins cu spatele la zid şi adus între limitele acceptabile de mentalitatea de Cetăţean.

Şi totuşi, ceva se întâmplă cu spiritul Creatorului… pericolul n-a trecut cu totul.

Read Full Post »

14 februarie 2015

Hegel ne spune că realitatea prezentă este o alta în sine şi alta pentru conştiinţă. Realitatea în sine rămâne necunoscută, şi de ce nu, primejdioasă; doar realitatea descoperită de conştiinţă poate fi considerată realitate cunoascută. Înaintea sa, Kant considera că realitatea pură este o realitate ce va rămâne tainic ascunsă în sinele său, revelând cu ajutorul conştiinţei toate formele unor realităţi practice şi reflectate de conştiinţă, forme care sunt supuse cunoşterii. După Hegel, Heidegger pătrunde ceva mai adânc în procesul relaţiei dintre realitatea în sine şi realitatea în conştiinţă. Pentru Heidegger realitatea în sine este o fiinţare, pe când realitatea în conştiinţă este o reflectare datorată cunoaşterii. Fiinţa (atribuindu-se conceptului calităţile de verb şi nu de substantiv) presupune manifestarea tuturor acelor temeiuri care rămân – de cele mai multe ori – misterioase pentru conştiinţă, şi care se comportă conform raportului indicat de principium raţiones al lui Leibitz.

Fie oricare dintre cele trei forme ale realităţii pe care le-am descris mai sus, ele se comportă conform principiilor care reglementează comportamentul mecanicii mediilor continui. Oricât am diviza o realitate, fie ea în sine, fie în conştiinţă, mediul nou obţinut păstrează calităţile întregului. Nu cred că ar fi un gest eretic să afirmăm că realitatea se comportă aidoma unor sisteme fizice. Un fluid – pe care îl definim ca fiind un mediu perfect continuu – se poate deforma continuu şi infinit, principiu pe care o realitate îl respectă fidel, doar că mijloacele sale de a-şi păstra omogenitatea sunt de la un punct diferite de cele ale unui fluid fizic. Încercările unor gânditori de a diviza permanent o realitate pentru a obţine medii care să poată fi definite ca domenii autonome, nu ar fi fost posibile fără folosirea matematicii, sau mai bine zis a acelei părţi a matematicii care deţine mijloacele operaţionale. De foarte multe ori putem citi în studiile unor savanţi că un anume principiu este valabil pentru un anume sistem, şi doar pentru acela. Putem să evocăm ca fiind în asemenea situaţie: Prinipiul nr.1 al termodinamicii; principiile mecanicii clasice, dar şi unele din principiile fizice. Or, fie el oricare mediu la care să ne referim, face parte dintr-o realitate prezentă şi se comportă potrivit fiinţării acesteia. Esenţa fiinţării este evidentă prin modul de a se manifesta al unor temeiuri; şi cred că putem îndrăzni să afirmăm că scopul fiecărui temei este acela de a obţine o diferenţă de potenţial, fenomen pe care fizicienii tuturor timpurilor l-au remarcat manifestându-se în toate acţiunile, fie mecanice, cinetice sau ondulatorii. Deosebirile pe care le-au enunţat şi definit, cu care au încercat să creeze diferenţe notabile în modul de a fiinţa într-un mediu sau altul, se reduc într-o ultimă instanţă la o diferenţă de potenţial. Fie Principiul nr.1 al termodinamicii, sau Principiile mecanicii, fie  cele odulatorii, sau cele ale geneticii, toate au ca temei comportamentul unei diferenţe de potenţial, diferenţă care determină comportamentul tuturor elementelor unui mediu.

Cei trei filosofi la care am făcut referire la începutul acestui articol au pătruns, fiecare caracteristic personalităţii sale, în relaţiile definite şi definibile ale unui mediu (cel al realităţii) care se supun din plin raportului dintre două momente care creează o diferenţă de potenţial capabil să declanşeze o, sau unele acţiuni cu efecte, evidente asupra acesteia, a realităţii.

Atitudinea aceasta care caută să evidenţieze procesul de transformare ce va fi declanşat de un raport, poate fi întâlnit încă de la Eusebiu din Cezarea în Rezumat al credinţei vechilor fenicieni. Autori care au scris-o şi cum că pe bună dreptate o dispreţuim.

Documentele referitoare la această scriere afirmă că vorbim despre o traducere din opera fenicianului Sanchuniaton, pe care Eusebiu din Cezarea ar fi făcut-o din greacă, folosind opera lui Filon din Byblos. Vorbim deci despre scrieri cu mult mai vechi, ale unui scriitor fenician despre care nu se ştiu multe lucruri. Suntem într-un moment de structurare a unor concepţii cosmogonice şi, se spune că Sanchuniaton a fost influenţat în construcţia sa de gândirea egipteană şi greacă. Toate aceste amănunte sunt interesante pentru iubitorii de detalii istorice, pentru că, în fapt – din punctul meu de vedere – revelator este descrierea făcută unor începuturi le lumii. Extragerea din Haous, dacă vreţi.

  1. „El (Tatăl zeilor n.n) presupune că încceputul tuturor lucrurilor a fost un aer pâclos şi vânturos sau un suflu de aer neguros, un haos întunecat ca Erebos. Aceste stihii erau fără fund şi au rămas fără limite o lungă durată de timp. Dar – spune el –  când suflul s-a umplut de focul dragostei pentru propriile sale începuturi şi când acestea s-au împreunat, această unire s-a numit dorinţă. Aici stă principiul creaţiei oricărui lucru, Dar el (suflul n.a.) nu-şi cunoştea propria lui creaţie. Din împreunarea suflului cu sine însuşi s-a născut Mot.

Iată că: dorinţa este instrumentul care crează acea diferenţă de potenţial care este temeiul acţiunii şi care pune în mişcare principiile ce vor deveni lucrurile la care ne referim în zilele noastre. Ca atare, nimic nu ar exista fără ca undeva să se nască o diferenţă de potenţial, practic un dezechilibru care să impună mişcarea spre anularea sa. Conştiinţa a descoperit această opoziţie prin intermediul acţiunii; acţionând în conformitate cu cunoaşterea revelată, ea face experienţa înşelării acesteia. – spune Hegel. Dezechilibrul născut undeva în realitate nu acţionează doar asupra sinelui său, ci pune în mişcare toate elementele care se află într-un mediu, devenind temei pentru a se reflecta în cunoaştere şi conştiinţă.

Fragmentul acesta din scrierile lui Eusebiu din Cezarea dovedeşte că manifestarea diferenţei de potenţial era privită ca o motivaţie a acţiunii încă din timpuri tare vechi. Dorinţa lui El marchează o diferenţă de potenţial; El îşi iubeşte începuturile şi dorinţa imprimă nevoia de acţiune; atunci începuturile prind să se manifeste şi astfel dau naştere zeului Mot.

Şi iată cum, justificat, Hegel consideră că acţiunea este cea care va descoperi raportul care opune două momente ale unei realităţi ce vor da naştere conaşterii prin conştiinţă. O cunoaştere mai temeinică şi mai profundă ca cea care se va încerca mai târziu prin raţiune, şi prin simplu motiv că acţiunea iniţiată se răsfrânge, antrenând toate  elementele existente în respectiva realitate, şi nu iniţiind eleminarea acestora.

Read Full Post »

20 octombrie, 2014

Cu siguranţă, gândirea lui Origene este mai degrabă sprijinită de esenţa filosofiei antichităţii aşa cum a izbutit s-o asimilieze din învăţăturiile lui Plotin.  Se pare că înţeleptul teolog a urmat aprofundat gândirea lui Platon, a neoplatonicienilor, a neopitagoreicilor, fiind atras de modul cum evoluează obiectele spiritului mai degrabă decât cele corporale, chiar dacă ambele genuri fac parte dintr-o realitate ce se manifestă cuprinzându-ne şi pe noi; sau poate că tocmai această cuprindere este cea care hotărăşte atitudinea pe care suntem în stare să o avem faţă de adevărurile care sunt degajate de respectiva realitate. În acei ani 200 (d.H.), gândirea religioasă nu ajunsese să fie mai degrabă obedientă faţă de structurile tot mai puternice ale bisericii, îşi putea permite să-şi păstreze acea doză de libertate pe care fiecare învăţat o purta în liberul sau arbitru. Ca atare, modul de a fi al gândirii acelor timpuri tinde spre sinele unei esenţe a atitudinii filososfice, în care fiinţa divină este mai degrabă un arbitru pământean decât un judecător ceresc. Este foarte posibil ca acesta să fie motivul pentru care hermeneutica lui Origene urmăreşte cu asiduitate semnificaţia spirituală a scrierilor religioase şi în special a Bibliei. Teologul înceracă continuu să se ţină departe de interpretarea literară a scrierilor creştine,  caută în permanenţă semnificaţiile spirituale, cele care pot susţine o realitate pură ce poate exista în afara timpului şi în afara spaţiului, şi din care, prin voinţa oamenilor pot lua naştere realităţi practice în care liberul arbitru are pe deplin forţă creatoare. Dumnezeu reprezintând oglindirea tuturor acestor realităţi în esenţele lor metafizice.

  1. Sarcina evangheliilor era să spună adevărul: totdeodată spiritual şi corporal, acolo unde era cu putinţă; dar acolo unde amândouă acestea nu sunt compatibile, este mai potrivit să preferi adevărul spiritual celui corporal, deoarece de multe ori, adevărul spiritual este păstrat, dacă îmi este îngăduit să spun astfel, într-o minciună corporală. – scrie el în hermeneutica sa.

Mi-am amintit de aceste afirmaţii a lui Origene, excedat fiind de manifestările tot mai agresive ale  minciunii corporale. Desigur nu putem vorbi despre mentalitatea mistică a anilor de după moartea lui Origene, mentalitate care a impus o limitare drastică a liberului arbitru. Dar, putem vorbi cu suficientă amărăciune despre mentalitatea raţionalistă care se manifestă cu mult mai multă agresivitate în tot ceea ce priveşte liberul arbitru. Or, dispariţia liberului arbitru, nu înseamnă altceva decât pierderea unei însemnate părţi a valorilor morale, înlocuirea lor cu temeiuri administrative care se vor a fi indestructibile repere spre un orizont care nu există. Totul se transformă într-o lume fără repere, pentru că temeiul administrativ nu comunică cu nimic în afară de propriul său adevăr, spre deosebire de liberul arbitru care îşi manifestă libertatea într-o relativitate deplină cu toate elementele unei realităţi. Temeiul administrativ aduce cu sine dispariţia treptată a obiectelor spirituale din orice orizont al realităţii, şi, în consecinţă, cu abolirea celei mai importante categorii a oricărei existenţe: viziunea. Viziunea nu poate exista în lipsa obiectelor spirituale, pentru că acestea sunt însăşi elementele din care se întrupează sinele său şi care îngăduie ca aceasta să nu se oprească niciodată în a fi.

Că liberul arbitru, şi implicit viziunea sunt abolite de o mentalitate mistică sau una raţionalistă nu are nici un fel de importanţă. Efectul este aceeaşi dispariţie a orizontului care atrage după sine disoluţia adevărurilor spirituale, singurele care mai pot popula un astfel de spaţiu fiind minciunile coporale. În lipsa adevărurilor spirituale aceste minciuni corporale devin pe deplin obiectele care nu ne pot oferi altceva decât temeiuri administrative. Practic, dacă doriţi, lumea nu mai este în mişcare, nu mai este infinită şi nu mai este creatoare. Totul s-a oprit pentru că temeiul are o singură formă, un singur timp şi un singur adevăr. Am ajuns să trăim cu adevărat într-o realitate inchizitorială, dar care nu mai are ca reper absolut fiinţa divină, ci minciuna corporală.

Mie personal mi-e drag Origene, şi pentru eforturile lui de a menţine liberul arbitru, şi pentru adevărurile spirituale pe care le căuta în cărţile creştine, şi pentru luciditatea cu care a înţeles cât de obscură poate fi o lumea a minciunilor corporale. Din nefericire întotdeauna minciunile corporale sunt cele care izbutesc să falsifice pentru o vreme  obiectele unei realităţi, să le vopsească în culori ademenitoare şi, astfel, omenirea se trezeşte că fără să ştie, cum, fără să înţeleagă, de ce a ajuns în întuneric, pierzând comunicarea tocmai cu fiinţa divină de care are atâta nevoie.

Read Full Post »

Older Posts »