Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘bătaie’

E ultima vacanță de liceean, și mi-am zis că trebuie să-mi păstrez năravul fiecărei veri, de vreo trei ani încoace. Ba, parcă mă încearcă un sentiment al obligativității; vara aceasta este una în care mai pot fi stăpân pe hotărârile mele. Despre verile următoare nu nu pot să fac supoziții, nu ști ce va urma să se întâmple.

De trei veri, cutreier țara cu autostopul; dorm unde apuc, mănânc dacă am ce și unde. O parte din vară – cam trei săptămâni, o lună – mișun prin coclaurii Bucegilor. Singur, fără însoțitori, ghidându-mă după o hartă ferfenițită pe care am cumpărat-o de la un soldat american, pe Magheru, undeva pe lângă Sala Dalles.

Bat codrii între Diham, Pârâul Rece, Omul, Babele, Azuga, Bușteni, Predeal, Sinaia, totul după voia mea și toana din noaptea care se scurge. Pe urmă ies la o șosea și mă urc în prima mașină care mă ia, cu care merg în direcția în care îl mână interesul pe șofer. Din momentul acela totul este la voia întâmplării și la toanele șoferilor. Cam o lună, o lună  și jumătate mă vântur prin ținuturile patriei, sunt un vagabond mereu la cheremul întâmplării. De cele mai multe ori e prietenoasă întâmplarea, dar sunt și momente când mă părăsește norocul și intru în buclucuri. Oricum ar fi, tot ce mi se întâmplă e învățătură de minte, se așează în memoria mea și-mi determină modul de a fi. Sunt destule momente când îmi spun că trebuie, cî e obligatoriu să mă potolesc și să-mi petrec vacanțele organizat și în siguranță. Dar, a doua zi totul e dat uitării și singura grijă e să găsesc o mașină care să mă ia. Nu știu unde merg, nu am o țintă, de cele mai multe ori mă îndrept după spusele oamenilor. “Trebuie să vezi neapărat asta!” – spun ei. Uneori merită, alteori, nu. În orașe evit să intru, pentru că banii mei sunt foarte puțini, iar grija cea mare e să am de transport. Cei mai mulți șoferi nu vor să-mi ia bani: “Du-te, măi, băiete în drumul tău, și ai grijă să nu dai de necaz”, îmi spun cel mai adesea. Dar sunt și din cei care vor bani cât nu face. De ăștia mi-a frică, dar cel mai frică mi-e, să nu dau de unu din ăsta și să n-am bani. Sunt niște cerințe pentru cel care călătorește cu autostopul; niște cerințe riguroase pe care trebuie să le respecți, dacă vrei să ajungi cu bine acasă. Sunt cerințe care de multe ori îți înfig cuțitul până la os și îți arată diferența dintre tine și cei care petrec vacanțele risipind bani pe năzbâtii ce pot fi apoi povestite cu haz. Sunt zile aspre în perioada în care ești singurel, mereu la cheremul întâmplării, mereu jurând că n-o să se mai întâmple. Te înfurii mereu când vezi cât de slab ești, ce repede te răzgândești și cum, pe la mijlocul iernii,  ți se face un dor nebun după viața de haimana, și abia aștepți ziua în care, la marginea orașului să faci semne mașinilor.

De când am aflat că voi fi student, am o stare ciudată. Sunt într-un fel de cumpănă, mereu instabilă, care ba urcă, ba coboară. S-a încheiat o etapă și simt din plin nostalgiile pe care nu credeam că voi ajunge să le trăiesc; din toamnă, ritualurile pe care le repetam an de an vor fi pierdute; s-au spulberat niște reguli cu care eram familiarizat de amar de vreme, de copil. Venea toamna, școala începea, și înainte de asta o ceremonie stabilă și nesmintită se desfășura cu precizie, iar  mama o umplea de emoție, transforma o zi într-un soi de aventură repetată în fiecare sfârșit de vară.

La sfârșitul lui august venea o dimineață când mama mă scula devreme, cu noaptea în cap. Urma un spalat temeinic și minuțios verificat, ca plodul să fie curat și să nu fi lăsat “ochii soacrei”. Ziua va fi lungă și plină de neprevăzut; trebuie să fie cumpărate: uniformă, șapcă, lenjuri, cămăși, încălțări de iarnă, de sport, caiete, ghiozdan, palton, creioane, stilou, cerneală și nenumărate alte fleacuri. În fiecare an se adăugau lucruri noi, despre care eu nu știam nimic, mama însă avea grijă să fie trecute pe răbojul acelei zile. Ajungeam acasă târziu de tot, înspre seară, după ce cutreierasem orașul în lung și-n lat; eram storși de vlagă, iar mama mereu nemulțumită de calitatea achizițiilor făcute care nu mai erau ca “altă dată”.

Totul trebuia făcut pentru a respecta cerințele. Trebuie să recunosc, mama era cea care îmi transmitea și mie grija pentru cerințe. Nu știam lămurit ce aia o cerință, și de fiecare dată când acest cuvânt era repetat, mă concentram, căutând ca până la urmă să înțeleg limpede ce anume vrea să spună.   În fiecare an cerințele erau altele însă, pentru că și copilul mai crescuse, va merge într-o clasă mai mare. Acum totul luase sfârșit. Habar n-aveam care sunt cerințele studenției. Habar n-aveam ce e la urma, urmei o cerință, iar despre Socrate știam ceea ce se vântura în folclorul obișnuit. Câteva lecturi amestecate nu mă lămuriseră de loc ce – sau cine – este acest Socrate și de ce e atât de faimos.

Cât stătusem în munte, singur, mă lăsasem furat de un soi de reverie despre viitoarea mea viață de student. Nici un fel de cerințe, nici un fel de obligații, nici un fel de conflicte nu existau în scenariile pe care le cloceam, robotind să-mi pot încropi cele necesare traiului. Mă puteam considera deja un om care are trecut; intrasem într-o altă categorie. Toată perioada de școlar se derula dezordonat în amintirile mele, creând un soi de cosmos în care acțiunile consumate aveau acum un miez diferit, și desigur înțelesuri dintr-o altă substanță. De la prima zi de școală, într-un sat ce stătea să dispară de pe hartă, unde elevii, cu toții, stăteam într-o singură clasă și aveam o singură învățătoare; la școala ce mi se părea uriașă din oraș, cu un număr impresionant de clase, pentru țăranul care se obișnuia greu cu pantofii din piele. Apoi mulțimea de profesori, fiecare cu tipicurile lui, cărora trebuia să le faci față; cu disciplina diferită în care vestea că ”se face careu” provoca frisoane neplăcute. Era un cosmos doldora de evenimente pe care le trăisem, pe care acuma puteam să le judec, și ce era impresionant era faptul că, dintr-o dată, totul devenise prietenos și apropiat. Nimic nu mai avea statura aceea distantă care prevestea, de cele mai multe ori, o confruntare în care trebuie să-ți ții firea dacă vrei să izbutești.

Pe măsură ce timpul trecea, poveștile din reveria mea se distilau, se rafinau și ajungeau să fie tot mai ademenitoare. Aroma evenimentelor pe care amintirile le ridicau la suprafață, mă determina să cred că voi avea o studenție spectaculoasă.  O!, Doamne, nimic nu se putea compara cu viața de student din imaginația mea. Dar, acum, în prezentul din muntele ce mă găzduia, mă legănam între două perioade; una dintre ele îmi apărea plină de poezie, de nostalgii – mai ales după colegii care luaseră alt drum, care se împrăștiaseră -, de mărturii că viața nu trece, așa cum se spune, ci că tu o părăsești, obraznic și fără judecată. După mulți, mulți ani, aveam să judec că în perioadele acelea scurte petrecute în pădurea deasă a muntelui mă comportam ca oul de șarpe; așteptam, fără să știu că aștept, să se plămădească în mine forma, să încep – pas cu pas – să mă deprind cu elementele din substanța  ce s-a ivit. Apoi forma va ieși în lume și va a avea destinul ei, va pierde și va primi noi elemente, dar atunci în momentele de singurătate pare a fi întruchiparea deplină a perefețiunii. Aproape că simt fizic procesul de configurare, de așezare a elementelor în structura care se împlinește. Pe măsură ce forma se configurează, devine mai complexă, mai bogată, îmi dau seama că voi fi încorporat într-un cosmos nou în care se vor dizolva cosmosurile cele vechi pe care le port în mine, cu amănunte ce vor fi topite, dizolvate, dar și cu cele care vor rezista. Copilul de țăran, alergând pe ulițe prăfoase, cu pantalonii scurți, prinși într-o singură bretea, desculț, sau cu teneși ieftini, mai mereu rupți la vîrfuri pentru că piciorul creștea, apoi băietanul făcut orășean fără voia lui, tânjind după bărăganul larg și prietenos, după fructele multe și variate, după gărgăunii pe care-i scoteam din vizuini cu bulgărașe de ceară de albine, după măgarii rătăciți pe care-i călăream până-i găseau stăpânii.

Toate acestea trebuiau să devină și noua lume în care va să intru; nu imaginile, nu sentimentele, nu nostalgiile, nu experiențele, ci vibrațiile subtile care vor contribui ca totul să ia o formă care să-mi aparțină, să mă ferească de a deveni un subiect comun. În toate acele momente din pădurea indiferentă la eforturile imaginației mele, deveneam tot mai sigur că nu va exista studenție mai frumoasă decât a mea, și-mi plăceau frisoanele care mă treceau la gândul toamnei ce venea, lentă și aromată.

Eram două entități la fel de complexe, de insolite și de îndârjite când venea vorba de libertatea lor: eu și pădurea; aproape că n-aș mai fi vrut să ies din lumea cu care începeam să mă înțeleg tot mai bine pe măsură ce mă învăța disciplina ei.

Aici puteam fi contemporan cu contemporaneitatea însăși, fără să-mi pese nici cât negru sub unghie de mulțimea de contemporani care umblau prin lume. De multe ori gândeam că nici măcar nu sunt folositori toți contemporanii ăștia. În primul rând nu sunt folositori pentru ei înșiși, cei mai mulți dintre ei. Nu știu mare lucru despre energiile care zac în ei, și aleargă bezmetic după “ceva-uri”, după “ cași-uri”, cu toate energiile acela specifice, particulare, unice ce se topesc pe măsură ce trece timpul. Iar pentru ceilalți n-au nici o idee de cum ar putea fi folositori, deci cel mai bine e să nu le dea prin minte să încerce. Să nu dea Dumnezeu să le treacă prin minte!

Când ies din pădure, sunt convins că fiecare pas, ori încotro l-aș face mă apropie de cea mai perfectă studenție din lume, iar asta mă ajută să nu-mi doresc să vină toamna mai repede, sau mai încet. Vie când o fi să vină!

Read Full Post »

Avocatul îşi bătea uşurel nevasta pe braţ ţintind cu privirea undeva spre fereastră. Stăteau amândoi la masa din sufragerie, şi el venise cu o veste care o şocase: hotărâse că vor pleca din ţară definitiv. Făcuse deja toate aranjamentele, vânduse tot ce era de vîndut şi rânduise în aşa fel ca banii să ajungă în siguranţă. „O să fie bine – îi spunea, bătând-o uşor pe braţ – ai să vezi. O să fie bine. Lucrurile încep să se-mpută în ţara asta tare de tot. În curând nu va mai fi de respirat, iar noi nu mai suntem tineri să ne batem pentru cine ştie ce ideal. Şi din nefericire nici nu mai este vreun ideal pentru care să te baţi. Au izbutit să pulverizeze orice aspiraţie comună. Totul s-a învălmăşit, şi fiecare dă prin băţ în zilele astea, totul se amestecă şi se strică de la prea mare neorânduială. Aşa că, mămico, noi o să ne luăm zborul şi-o să ne ducem zilele ca nişte pensionari liniştiţi. Ca doi porumbei.” Stăteau la masă, fiecare privind în altă parte, şi doar palma bărbatului se mişca, atingând uşurel braţul femeii. Ea îşi ţinea mâinile cu degetele împletite şi se juca inconştient cu verigheta. O femeie subţire, uscăţivă, cu faţa prelungă, extrem de delicată. Avusese o faţă de păpuşă toată viaţa ei şi de asta lumea o credea mult mai tânără decât era în realitate. Altfel trecea mereu neobservată, datorită firii ei deosebit de liniştite. Bărbatul nu-şi adcea aminte s-o fi auzit vreodată ridicând glasul, sau dând semne că şi-a ieşit din fire. Asculta întotdeauna vorbele până la capăt şi trecea un timp până să întrebe ceva, dacă avea de întrebat, cu vocea stinsă, melodioasă, catifelată. Acum părea că priveşte cum flutură perdeaua de la curenţii de aer, dar, de fapt se gândea la bărbatul ei, la cum se cunoscuseră acum mulţi, foarte mulţi ani, când erau aproape nişte copii şi cum, în tot acest timp, doar el rânduise treburile importante. Totul se petrecuse doar după voinţa lui. Era ucenic la atelierele feroviare, pe vremea aceea, adus acolo de tatăl său care muncise toată viaţa doar în mijlocul vagoanelor ce trebuiau reparate. Dorise să-şi facă băiatul tâmplar, şi-l adusese în uzină imediat cum acesta terminase şapte clase. „Tâmplăria este o meserie boierească – spunea el mereu -, stai bine mersi la căldurică şi-ţi miroase a tămâie, mai ceva ca-n biserică.” Ei se cunoscuseră după vreo câteva luni şi se simţiseră atraşi puternic unul de altul, cel puţin ei îi clocotea sângele de fiecare dată când îl vedea, dar el n-a vrut în ruptul capului să meargă până la capăt înainte de căsătorie. Îşi amintea zilele când meregeau la cinematograf, unde se sărutau în ultimile rânduri, sub balcon, iar el avea mereu buzele sărate, nu ştiu de ce. Uneori o apuca de un sân, îl strângea şi-l frământa puţin, şi făcea să-i fie din ce în ce mai bine. Doar că se mulţumea cu atât, îi dădea drumul imediat, deşi ea ar fi vrut să continue cât ţinea filmul. De mai multe ori îi spusese când era singură acasă, şi lăsa să se înţeleagă limpede ce aştepta de la el. Dar el ţinuse ca totul să se întâmple în noaptea nunţii, cu ceremonialul binecuoscut. Nu-i păsa nici cât negru sub unghie de feciorie, de himen şi de sângerarea virginală; nimic din toatea astea nu aveau importanţă, ci ritualul. Toate acele gesturi şi acţiuni care împlinesc misterul ceremoniei în care două trupuri se întâlnesc pentru prima dată şi se transformă într-un destin comun făgăduind trăinicia legăturii viitoare. „Eu mă însor o singură dată, şi toată viaţa mea am să am grijă ca nevestei mele să nu-i lipsească nimic pentru a trăi liniştită” – aşa îi spusese. La câteva luni după ce-a cunoscut-o s-a înscris la seral, a terminat liceul după câţiva ani şi apoi a intrat la facultatea de drept, tot la seral. După ce a luat examenul de admitere a cerut-o de nevastă. Trecuseră cinci ani de când se cunoaşteau, timp în care fuseseră aproape nedespărţiţi şi făcuseră totul împreună, dar neabătut după gândurile lui. Femeia se gândea acum că bărbatul ei avusese două vieţi, una trăită cu ea, şi o alta despre care nu ştia nimic. Dar absolut nimic. Nu ştia nimic despre munca lui în uzină, nici despre cum terminase liceul şi nici facultatea. Nu ştia nimic despre munca lui de după aia, când îi spusese că-şi găsise un post mult mai bine plătit şi glumea despre biroul lui anost şi înghesuit, şi despre ibricul de cafea de culoare albastră. Avea perioade când abia se putea înţelege cu el, atât era de încordat şi de taciturn. Ştia atunci că trebuie să-i facă doar lucrurile ce-i intrau în obişnuinţă, se ferea să-l surprindă cu ceva, pentru că asta îl deranja foarte tare. Pe urmă veneau perioadele de răsfăţ, care încercau să recupereze. Atunci se simţeau liberi, puteau să-şi permită tot felul de gesturi aproape extravagante. Extravagante pentru stilul lor discret, pentru căsnicia lor foarte retrasă. N-avuseseră copii, şi până la apariţia lui Serghei, ei nu-i dăduse prin cap că el îşi dorise atât de aprig unul. Şi-a dat seama că-i lipsise mult un copil, că şi-l dorise, dar nu atât încât s-o facă pe ea să simtă asta. S-a mândrit atunci, ca o regină, dar era şi teribil de mâhnită, pentru că nu a fost în stare să înţeleagă dorinţa lui atât de bine ascunsă. De aceea, Serghei a fost binevenit, a umplut golul. Amândoi s-au simţit bucuroşi să–l îngrijească pe băiat. La început părea un capriciu al bărbatului, dar atitudinea tânărului i-a atras din ce în ce mai mult.
– Şi Serghei? A spus asta cu vocea ei domoală, foarte muzicală, dar parcă lipsită de culoare. Uneori se auzea cum vorbeşte şi-şi dădea seama că sunetul vocii, inflexiunile, vin de la faptul că nu este în stare să ia hotărâri definitive. Avea mereu nevoie de sprijinul cuiva pentru a se putea hotărî. Aşa a fost toată viaţa, ataşată de acest singur bărbat, mereu grijulie cu dorinţele acestuia. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă şi-ar fi luat un serviciu, să aibă colegi, oameni cu care să schimbe zilnic opinii? Cu care să se certe, sau să petreacă momente de destindere la o cafea, să aibă preocupări pentru carieră, iar bărbatul să fie fiinţa de care-ţi aminteşti brusc după o zi grea şi neplăcută. Încercase de câteva ori să-şi găsească o slujbă, dar totul fusese făcut fără vlagă, fără convingere, şi de fiecare dată eşuase, bineânţeles. Aşa că rămăsese nevasta bărbatului ei. Nu-i părea rău, pentru că el se gândea mereu la dorinţele ei, ajunsese s-o cunoască foarte bine şi să-i ghicească oarecum gândurile ascunse. De multe ori, de foarte multe ori fusese surprinsă de cât de intim ajungea să înţeleagă ce se petrece în mintea ei. Asta însemnau momente de bucurie, clipe care o făceau să fie mulţumită că soarta i-a dat un asemenea soţ. Şi totuşi, partea aceea mistereiosă a vieţii lui, partea pe care n-o cunoştea, o neliniştea foarte tare. A dus cu ea de-a lungul vieţii senzaţia unei mari primejdii care se poate declanşa oricând, aduncând ceva irecuperabil. Mai ales în momentele când îl vedea trăind atât de concentrat, semn că traversează momente foarte dificile. Ştia că se învârte în cercuri influente, unde sunt oameni puternici, mulţi dintre ei lipsiţi de scrupule, necruţători, dar n-a ştiut nciodată cu ce anume se ocupa el, care era rolul lui în lumea aceea misterioasă. Pe ceilalţi îi vedea la televizor, citea despre ei în ziare, ştia uneori că şi bărbatul ei era amestecat în evenimentele care se comentau, dar despre el nu se spunea niciodată nimic şi totul rămânea ascuns, învăluit. Acum, însă, iată că venise şi clipa aceea de care se temuse atât. Pentru ea era un lucru teribil să trebuiască să plece undeva în lume, într-un loc cu totul necunoscut, pe care nu l-a mai văzut până atunci şi unde probabil nu va cunoaşte decât nişte vecinătăţi necesare traiului. Şi oamenii? Nici în oraşul acesta nu cunoştea oameni, nu se vedea regulat cu cineva, nu avea legături de prietnie, dar erau oamenii oraşului ei, chiar dacă rămâneau necunoscuţi. Pe când acolo?! Ce fel de oameni or fi trăind acolo? Ce obiceiuri or fi având?
– Şi unde o să plecăm?
– În Indonezia. Un fior a trecut-o, de gheaţă era fiorul, pentru că nu-şi putea imagina sub nici un chip viaţa ei în Indonezia. Dacă el ar fi spus Canada, sau Germania, sau America, ar fi fost acceptabil. Ar fi fost ceva despre care vorbise adesea, despre care afla aproape în fiecare zi câte ceva. Dar Indonezia era ca şi cum i-ar fi spus că se vor muta pe Marte, sau pe Saturn, undeva într-o lume ce nu putea fi sub nici un chip imaginată în forme familiare, de înţeles. Şi mai era ceva. Din adolescenţă avea perioadic un vis ce-i devenise tot mai iubit şi pe care, încetul cu încetul, îl putea vedea şi trează fiind. Mereu se visa plutind peste un ţinut împădurit. Nu era clar dacă plutea sau pur şi simplu stătea pe un vârf de stâncă dominând pădurile nesfârşite care dădeau în prag de toamnă. Frunzele prinseseră să ruginească, galbenul păta porţiuni mari din frunziş, iar ea stătea acolo, la înălţime şi privea spre cotul unui râu repede, învolburat pe care frunzişul copacilor îl ascunde. Îi plăcea să creadă că stă cu spatele la o cabană de lemn, care promite căldură de lemne, aromă de fum şi tihnă, mai ales tihnă. Visul acesta a făcut-o să înţeleagă faptul că oamenii pierduseră – din cauza mijloacelor moderne de petrecere a timpului liber – un lucru foarte importnat: statul. Oamenii nu mai erau în stare, ca odinioară, să stea pur şi simplu, în mijlocul gânduilor lor. Să stea, aşezaţi pe ceva şi să dea frâu liber gândurilor care să le umple un timp existenţa cu vise, cu planuri, cu propuneri şi promisiuni pe care un om ar trebui să şi le facă şi apoi să încerce să le respecte. Acum erau prea preocupaţi, şi prea atraşi, de televizune, de filmele video, de computere, de accesul către intimităţile altora. Se trezeau astfel lipsiţi de propria lor intimitate, îşi dădea seama că oamenii deveneau tot mai lipsiţi de propria lor intimitate. Ea era o femeie simplă, petrecea multe ore pe zi singură, înconjurată doar de lucruri şi gesturi extrem de familiare, dar se obişnuise să trăiască mult timp în propria ei intimitate. De multe ori din această intimitate nu veneau semne bune, veneau îngrijorări, temeri, zvon de primejdie, mai ales pentru bărbatul ei. Undeva, ascunsă bine în adâncul fiinţei ei dăinuia ideea despre adevărata muncă a bărbatului, şi asta nu putea s-o liniştească nicidecum. N-ar fi permis niciodată, chiar şi cu mărturii zdrobitoare, ca acestă idee să devină o convingere, s-o zdruncine din existenţa ei alături de omul acesta. Existenţa ei de-o viaţă. Dar plecarea în Indonezia ar fi îndepărtat-o şi mai mult de visul ei despre care nu vorbise cu nimeni, tocmai pentru ca el să rămână miezul propriei sale intimităţi. Se temea însă că-i va fi foarte greu să nu piardă imaginile visului său în acele meleaguri, cu toate sentimentele proteguitoare pe care le întreţinea acel vis. Dar dacă el a spus că vrea să plece din ţară, însemna că a ajuns la un moment de mare cumpănă, că nu mai are alte soluţii, nu mai poate stăpâni situaţia, sau, şi mai rău, că nu-l mai interesează, preferă o retragere radicală, definitivă. A înţeles asta şi a acceptat Indonezia fără să spună un cuvânt, doar imaginea lui Serghei râmânând aici a mâhnit-o.
– Duminică să faci un prânz prima-ntâi! L-am chemat pe Serghei să-i vorbesc. Trebuie să avem un pic grijă şi de viaţa băiatului. Avocatul chicoti în felul lui nelămurit, îşi apucă nevasta de bărbie şi o sărută pe tâmplă. Pe ea însă, vorbele astea n-au liniştit-o. Ştia bine că bărbatul ei va resimiţi foarte tare absenţa tânărului, mai ales acum când intrase la facultate, când se părea, după cum vorbeau oamenii, că are şanse să i se deschidă toate drumurile. Bărbatul ei ar fi avut popsibilitatea să se bucure alături de băiat pentru izbânzile acestuia. Şi ar fi avut tot dreptul pentru modul discret şi eficient în care veghease la destinul lui. Niciodată nu vorbea despre grija pe care i-o purtase lui Serghei, despre cum urmărise viaţa acestuia atent ca nu cumva s-o ia razana, să se lase tentat. De altfel, bărbatul ei nu vorbea niciodată despre treburile lui, despre aranjamentele pe care le făcea, despre combinaţiile care trebuiau să rămână discrete, teribil de discrete. Dar, femeia ştia că bărbatul ei trece prin momente foarte grele dacă s-a hotărât să plece din ţară. Ceva iremediabil se întâmplase, ceva care nu mai poate fi reparat sub nici o formă. Gândurile ei alunecau la primejdii de moarte şi neliniştea o chinuia, făcând-o să trăiască fiecare clipă cu spaima în suflet. Şi măcar dacă ar fi avut cu cine vorbi, cu cine să se sfătuiască, dar despre lucrurile acestea, ştia foarte bine, nu e voie să vorbeşti cu nimeni, iar bărbatul ei ar fi evitat şiret orice descuţie.

Read Full Post »

– Mamă, da’ eu de ce n-am tată, ca Irina, sau ca Manuela? Fetiţa venise de la şcoală cu părul în dezordine şi pantalonii murdari.

– Mai bine spune-mi cu cine te-ai bătut? Şi după aia o să dezbatem şi problema tatălui. Se aşteptase tot timpul. Ştia că odată şi odată avea să vină şi întrebarea asta. Era totuşi surprinsă, era parcă prea devreme. Se gândise că astfel de întrebări vor veni mai spre adolescenţă şi vor putea fi discutate ca între oameni maturi. Atunci, se gândea ea, explicaţiile vor fi raţionale, logice şi nu vor lăsa răni foarte adânci. Poate nu vor lăsa răni de loc. N-avea de gând să evite o astfel de discuţie, doar că acum îi venea peste mână să vorbească cum ar fi vrut ea. Să explice absenţa aceasta totală a unui tată din casa lor.

– L-am caftit pe Alin, pentru că mi-a spus că sunt o zdreanţă fără tată. Şi că dacă vrea, el îl aduce pe taică-său la şcoală şi-o să vorbească cu directorul să mă mute în ultima bancă.

– Ar trebui să-ţi dau vreo două pentru metodele tale violente, dar pentru că-i vorba de Alin…Şi totuşi m-ar bucura să nu mai aud despre încăierări. Ce maniere sunt astea să sari la bătaie una, două?

– Păi, dacă mă enervează cu scornelile lui…

– În regulă, du-te şi te spală.

Voia să câştige timp. Voia să găsească maniera corectă pentru a vorbi cu fiica ei despre tatăl acesteia. În acelaşi timp se bucura că povestea plecase de la Alin, pentru că părinţii acestuia erau nişte oameni de ispravă. La prima bătaie dintre copii, se întâlniseră şi stabiliseră să nu se amestece decât dacă lucrurile  devin serioase. Altminteri n-avea nici un rost să pună gaz pe foc. Alin era cam gură bogată şi cam lăudăros, călca în străchini adeseori, iar tatăl său socotea că astfel de corecţii îl mai pot tempera, iar maică-sa îşi plesnea palmele şi striga: „De ce dumnezeu nu s-a găsit şi pentru tine o fetiţă care să mi te stâlcească în copilărie. Poate te-ai mai fi curăţat de obiceiurile rele!” Iar bărbatul râdea şi-i dădea una peste fund. Adina încerca să nu recunoască în sinea ei, că această armonie familială o face uşor invidioasă, că o râcâie. Era foarte adevărat că părinţii lui Alin erau singurul cuplu cunoscut în care totul mergea de minune. Probabil erau una dintre perechile acelea rare, izolate care-şi petreceau viaţa într-o armonie  plină de tot felul de jocuri, de coduri cu semnificaţii intime, singulare, cu totul de neînţeles pentru ceilalţi. Fiecare anticipa  nevoile celuilalt, erau mereu prevenitori şi – culmea – mereu cu simţul umorului, mereu puşi pe mici şotii aluzive în care se amesteca şi tandreţe, şi-un pic de răutate, dar, mai ales nevoia fiecăruia de a-şi păstra libertatea. Adina îşi spunea că o astfel de pereche nu există, pur şi simplu ceea ce vedea ea este menit să-i aducă aminte că viaţa în cuplu este o mizerie, în care încetul cu încetul te pierzi în chinuri, ca într-o mlaştină. Voise şi ea, la un moment dat, un bărbat pentru ea, numai al ei, dar totul fusese făcut pe lumea asta să-i ţină departe unul de altul. Când şi-a dat seama că nicicum nu se va putea să-l aibă pe omul acela, şi-a dorit un copil. Un copil putea să fie al ei, ba mai mult, era parte din ea, o va purta mai departe de-a lungul generaţiilor. Pentru asta trebuia să-şi aleagă doar un mascul arătos, sănătos, viril, pe care să-l pună la treabă până îşi va împlini menirea. Dar, mai trebuia ca masculul acesta să fie unul care să nu te înduioşeze, care să nu te înduplece şi să sfârşeşti cu el ţinându-se de fusta ta pe motivul copilului. Trebuia un mascul de unică folosinţă. Aşa hotărâse ea: de unică folosinţă. Era în ultimul an de facultate când a apărut această dorinţă a copilului. O vreme scurtă a şovăit, intuia că vor urma nişte responsabilităţi care-i vor schimba viaţa, dar pe măsură  ce gândea mai temeinic, lucrurile intrau într-un firesc al lor şi toate gesturile ei nu făceau altceva decât să împlinească faptul. Era o perioadă când aveau mult de lucru la atelierul cioplitorului, iar  ea parcă se mutase în atelierul dărăpănat, pentru că aranjase cu pietrarul să-i dea voie să-şi facă  şi lucrarea de licenţă la el. Îşi pusese în gând ca lucrarea ei să fie una dintre cele care nu se pot arunca într-un colţ, care nu va putea fi închisă într-o magazie şi mutată de colo, colo ani de zile, purtând un număr de inventar. Lucrarea ei trebuia să fie expusă, şi să rămână o mărturie a trecerii  prin şcoala aceasta. Muncea mult şi îndârjit spre disperarea băieţilor, pentru că-n tot timpul acesta era ciufută rău, şi ei nu aveau decât de tras ponoasele. După părerea lor nebunia asta cu lucrarea pentru licenţă a Adinei începuse prea devreme. Abia în toamnă vor intra în ultimul an, aşa că aveau timp berechet, dar pe femeia asta nimeni n-o putea întoarce dintr-ale ei. Comenzile obişnuite, lucrarea de licenţă şi gândul la copilul pe care-l voia din ce în ce mai îndârjit, o făceau pe Adina greu de suportat. Dar ceea ce o scormonea cel mai adânc era faptul că nu găsea bărbatul potrivit pentru copilul acela. Încetase orice aventură şi urmărea cu alţi ochi fiecare bărbat, cu gândul doar la neplăcerile de după momentul când îi va spune despre copil. Pentru că nu voia ca bărbatul să nu ştie, să se ascundă. Trebuia să fie un târg cinstit, el să ştie că va avea un copil asupra căruia să nu aibă nicicând, nici un fel de pretenţii. Ăsta era lucrul cel mai de temut, şi se temea foarte mult de slăbiciunea bărbaţilor, de asta nu se putea hotărî. Şi peste toate frământările astea a venit  întâmplarea cu preotul.

            Era dimineaţa devreme şi Adina era destul de morocănoasă pentru că dormise ca vai de ea în biroul patronului. Acum muncea la lucrarea de diplomă când a auzit pe cineva tuşind la spatele ei. S-a întors şi l-a văzut pe preot. Înalt, uşor adus de spate, cu nişte cearcăne uriaşe de sub care pleca o barbă lungă şi frumos pieptănată. Era într-un antiriu neagru şi-şi ţinea mâinile împreunate. Se uita spre lucrarea ei cu capul aplecat pe-o parte şi cu ochii mijiţi.

– Cu ce vă pot fi de folos?

– Doamne ajută! – spuse preotul cu glasul uşor cântat. Avea o voce plăcută, de tenor pe care se vedea că şi-o educase să poată modula cu convingere toate sublinierile pe care el le considera necesare, toate sublinierile cu care să atragă atenţia asupra unor momente subtile ale credinţei. Doar că Adina nici nu credea în Dumnezeu şi nici nu-i iubea foarte tare pe popi.

– Bună dimineaţa.

            Preotul tăcea şi se uita la lucrarea ei, care era încă un bloc de piatră din care ea începuse să dea jos grosul. Remarcase şi ea că piatra aia  degaja o presimţire, ca un abur, ca un miros ispititor care te îndeamnă şi te atrage, şi de fiecare dată când se apropia de ea o apuca o spaimă cumplită. I se făcea inima cât un purice, pentru că ştia că ajunge un gest greşit, o clipă de neatenţie ca totul să se ducă de râpă. Îşi dorea nespus ca presimţirea  să prindă forme, să se însufleţească, să se nască independentă şi liberă. Ea trebuia doar s-o călăuzească şi-n felul acesta să se umple de voluptate. Cu toate că ştia bine Adina: iubirea asta este numai acum, la început, că mai apoi materia se va opune, va dori să-şi impună voinţa ei neclintită, aspiraţia ei pentru un destin unic şi independent, şi toate astea împotriva năzuinţelor  ei. Cu toate că ştia tot ce va urma, acum  se îmbăta cu gândul că de data asta va izbuti fără oprelişti. Piatra se va supune de data asta, se va lăsa, presimţirea formei va împlini întru-totul imaginea ce zăcea în sufletul ei, adânc. Nici măcar nu voia să accepte  îndoiala care  se strecura, drăcoasă, perfidă. De ce să trebuiască mereu să treacă prin momentele acelea de suferinţă, când vedea că materialul nu mai ascultă de voinţa ei şi că-şi croieşte singur soarta, folosindu-se doar de mâinile ei, de sufletul ei, de gândurile ei? Şi ea nu mai poate face nimic, trebuie doar să muncească, să muncească şi să renunţe la ceea ce zace adânc în fiinţa ei, pentru forma acesta care se impune, care iese singură la lumina zilei, dispreţuitoare, triumfătoare, tiranică.   

– Ziceţi, care-i problema? Spuse tăios pentru că nu-i plăcea de loc ca preotul să se zgâiască la lucrarea ei. Doriţi să comandaţi vreo lucrare? Aveţi un mormânt? Vă trebuie o cruce?

– A nu, mie nu. Am venit cu un sătean de pe la noi, care doreşte o lespede pentru o criptă. Şi o biată cruce, dacă se poate. Ceva cât mai simplu. Să nu coste mult.

– Şi dacă se poate să fie toată ornată cu îngeri şi ghirlande, să fie repede şi  gratis. Aşa-i?!  Eu  nu pot să fac nimic, trebuie să aşteptaţi să vină patronul. Cu el vă împăcaţi.

Preotul se făcu că nu aude, privea îndelung piatra la care lucra Adina. La un moment dat lăsă capul în jos, învârtindu-şi degetele mari cu repeziciune. Ridică ochii, o privire străvezie trecu prin Adina undeva departe. Preotul se răsuci şi spuse din mers:

– Doamne ajută, domniţă. Mulţumesc. Doamne ajută!

            Habar n-avea atunci că întâlnirea asta îi va fixa cursul vieţii. Îl va desena cu o mână fermă, va limpezi arătările tinereţii, le va transforma, va arunca cât acolo o grămadă de lucruri spectaculoase, tulburi, dar nefolositoare. Habar n-avea că i se va arăta dintr-o dată o cale, iar din momentul alegerii lumea va avea alte înţelesuri, multe, multe dintre ele foarte palide, şterse, un fel de zvonuri pe care pur şi simplu nu le mai bagi în seamă.

Read Full Post »

16 septembrie, 2014

Neîndoielnic, Cunoaşterea este o categorie care ne poate crea mari bătăi de cap în ceea ce priveşte determinările ei, ca şi a legăturilor pe care le poate avea cu Realitatea Universală. Cu siguranţă, în scrierile timpurii, unei ştiinţe i se atribuiau două determinări esenţiale care derivau una din: Scop şi cealaltă din nevoia  Binelui. Fiecare ştiinţă urmărea să-şi atingă Scopul şi să nu devieze de la calea Binelui. Categoric, legăturile care se năşteau între ştiinţe; fie că se respecta raportul pe care ştiinţa respectivă îl avea cu filosofia, fie că se creau raporturi cu celelalte ştiinţe, aveau ca suport activ cele două principii. Scopul şi Binele erau cele care generau determinările, indiferent dacă erau tratate în virtutea caracterului de generalitate (Scopul-general; Binele-general), sau a celei de individualitate (Scopul-individual; Binele-individual). Scopul şi Binele erau principiile generatoare a perechilor de contrarii (Apud Aristotel), adică a determnărilor care permit delimitarea cauzelor ce duc la apariţia unui efect sau a altuia. Totul făcea parte dintr-un întreg cu care se încerca răspunsul la o întrebare fundamentală: este Unul şi Fiinţa însăşi substanţa celor existente, sau nu.

Am făcut această introducere la cele ce vor urma, din dorinţa de a evidenţia faptul că, în modul de gândire a vechilor înţelepţi se evita cu cerbicie o categorie care se va insinua mai târziu în gândirea teoretică şi va ajunge să dea naştere unui şir lung de falsuri nocive, otrăvitoare, perfide. Este foarte posibil să vorbim de evoluţia celei mai toxice categorii a Realităţii: Aparenţa.

Nu trebuie să ne ostenim a cerceta foarte atent gândirea celor care sunt preocupaţi de respectarea determinărilor pe care le impun Scopul şi Binele, lesne se vede că fiecare demers se clădeşte pe o metodă. Nimic n-a fost făcut fără metodă înainte de apariţia sistemelor bazate pe Aparenţă – care nu are nevoie de metodă; mai mult, o metodă ar încurca teribil nevoia de aventură a acestei categorii care a tins permanent, şi, în bună măsură, a izbutit cam de fiecare dată, să creeze o realitate paralelă, o realitate care să evite tocmai principiile esenţiale ale Realităţii Universale. Realitatea impusă de Aparenţă s-a bizuit mereu pe cauze ce se abăteau atât de la Scop cât şi de la Binele spre care ar fi trebuit să ţintească. Aşadar, Aparenţa creează un Scop, altul decât cel natural, dar şi un Bine care ţine de o natură individuală. Până la urmă, atât Scopul Aparenţei, cât şi Binele sunt individuale, atâta vreme cât nu au carcter de generalitate, ceea ce face ca realitatea astfel născută să fie una care conţine aparenţa unor adevăruri. Învăţaţii tibetani vorbesc despre o astfel de realitate ca fiind un pericol mortal pentru cel care se lasă ademenit, şi pe care îl va aştepta un şir lung de vieţi supuse durerii şi degradări. Fără o metodă este foarte dificil să te poţi feri de influenţa Aparenţei, pentru că: Chiar şi cei mai înzestraţi pot avea şi cele mai mari vicii şi cele mai mari virtuţi; cei care păşesc mai încet, pot totuşi să înainteze, dacă urmează calea potrivită, spre deosebire de cei care aleargă şi astfel de îndepărtează de ea – ne spune Descartes. Pentru ca o astfel de ispitire să nu aibă efect, înţelepţii vechimii căutau mereu să aibă, sau să adopte o metodă. Fie că vorbim de Platon, de Aristotel, de Galilei, de Burke, de Kant, de Hegel, de Holbach şi fără îndoială de Descartes, savanţii au căutat să-şi ordoneze gândirea urmând o metodă care să-i ferească de avatarurile Aparenţei.

În primul rând, Aparenţa nu foloseşte principii în demersurile sale, ci prezumţii, iar cazul acesta poate fi atât de bine exemplificat cu cele două sisteme sociale care s-au dezvoltat în ultimile secole: Capitalismul şi Comunismul. Comunismul porneşte de la prezumţia unei societăţi structurată pe determinările valorilor morale, dar evoluează spre o societate amorală; iar Capitalismul îşi structurează societatea pe valorile determinate de libertate, dar evoluează spre lipsa totală de libertate. Ambele sisteme pornesc din Aparenţă şi crează realităţi paralele care intră în conflicte profunde cu Realitatea Universală. Concluzia ar fi că nici unul dintre cele două sisteme sociale nu este recomandat a fi înlocuit cu celălalt, şi că societatea ar trebui să evolueze spre un sistem care să-şi structureze determinările după o metodă în care Scopul şi Binele să fie cele două principii fundamentale. Şi Scopul, dar şi Binele trebuiesc privite ca fiind categorii filosofice, imposibil de subordonat vreunei ştiinţe din care să se ivească apoi sub forma unei Aparenţe. De procesul acesta al subordonării Scopului şi Binelui, tocmai ne-am bucurat cu asupra de măsură, şi continuăm să ne bucurăm. Ideologiile au transformat cele două principii în aparenţele lor şi de-a lungul unui secol şi jumătate, trunchiul valorilor umane a fost deposedat de cele mai importante determinări, cele care au fost active în lume peste o sută de secole. Potrivit ar fi să ţinem cont de gândirea înţelepţilor tibetani: După multe alte consideraţii asemănătoare, se ajunge la concluzia că mintea nu este nici materială, nici imaterială şi că nu intră în categoria acelor lucruri despre care se poate  spune că sunt sau nu sunt. Întrebările continuă încă şi ajungem la întrebarea referitoare la caracterul compus sau simplu al minţii. Este mintea un lucru simplu? Este un lucru compus? Dacă este simplă, cum de se manifestă în moduri diferite? Dacă este compusă, cum de poate fi adusă la starea de Vid în care nu mai există nimic altceva decât unitate?

 Continuîndu-ne investigaţiile, ajungem să recunoaştem că mintea este liberă de ambele extreme ale unităţii şi pluralităţii. Modul acesta de a privi realitatea îndeamnă să fim deosebit de prudenţi la ispitirile minţii; pentru că, da, mintea ne poate împinge căre tărâmul iluziei fără însă a ne oferi şi mijloace pentru a modifica realitatea. Aşa ajungem să trăim într-o realitate care se depărtează tot mai mult de Realitatea Universală care are o evoluţie indiferentă la Aparenţă.

Read Full Post »