Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘materie’

Departe de a fi la fel de spectaculoasă ca  aceea a unui savant creativ, contribuţia unui eseist – care se rezumă doar la semnalarea modului cum se lărgeşte  spectrul de înţelesuri ale unui moment de realitate,  pe măsură ce efectele atributelor acesteia – a realității – devin mai subtile; și de ce nu, să contribuie pe măsura puterilor sale la raportarea spectrului în discuție către  altele identificate, sau posibil de identificat în alte zone – are şi ea rolul ei în formarea noilor judecăţi despre condiţia , mereu surprinzătoare, a materiei. Mai mult, evidenţierea relaţiilor, în evoluție, dintre înţelesurile noţunii şi atributele, în evoluție, ale obiectului fizic, îl pot ajuta pe savant să sesizeze direcţia de mişcare a orizonturilor materiei, atât în relaţie cu ea însăşi, cât şi cu Fiinţarea. În lungul evoluției gândirii, astfel de contribuții ale unor eseiști – și de ce nu? – ale unor Înțelepți au determinat un raport mai îndrăzneț cu Ființarea, ceea ce l-a determinat pe Heidegger să afirme: „«Plutim» în teamă. Sau, mai limpede spus: teama este cea care ne face să plutim, pentru că, prin ea, fiinţarea în întregul ei ajunge să alunece şi să ne scape. Noi înşine, aceşti oameni fiinţători, aşezaţi în mijlocul fiinţării, alunecăm odată cu fiinţarea, pierzându-ne pe noi înşine.” Poate că, astfel, am putea evita această capcană, și am înțelege faptul că ceea ce numim cunoaștere este un proces, iar noi suntem permanent în interiorul limitelor acestuia, și ceea ce se află dincolo de limite nu există, ci urmează să existe în direct dependență cu cunoștințele noastre. Ca atare, Universul nu poate fi împărțit, nu poate fi delimitat și categorisit decât în  parte pe care deja am izbutit s-o cunoaștem. Instrumentele fizicii moderne au confirmat existența unui corp energetic care învăluie și întrepătrude corpul fizic. S-ar cuveni, datorat acestor dovezi, să ne schimbăm atitudinea față de afirmațiile vechilor înțelepți în ceea ce privește relațiile dintre nivelul fizic și celelalte nivele ale Ființării; câte or fie ele. S-ar cuveni să încercăm să descifrăm cu mai multă atenție, până unde se întind limitele materiei, sau dacă, nu cumva, materie este totul. Teoriile lui Freud, Joung, Shaldreke, toată psihologia modernă, dovedeșc faptul că, ceea ce numim contemporaneitate nu se  rezumă la acțiuni, cauze, sau efecte produse în orizontul care marchează o existență colectivă fizică. Noțiunea de contemporaneitate pare că ar avea nevoie de o actualizare și armonizare a conținutului ținând cont de funcțiile active ale elementelor importante ale cunoașterii de ultimă oră. Pentru că, noțiunea de contemporaneitate care se referă doar la relațiile pe orizontală, cele care funcționează între anumite limite temporale foarte precise, nu mai sunt edificatoare. Este nevoie să vedem cum sunt asimilate și cum funcționează în noțiune elementele de realitate ce vin din verticala a ceea ce se dovedește că este o structură cu mult mai complexă.  Fiecare operațiune de acest fel, nu face altceva decât să ne transforme în captivii unor categorii aflate într-un anume gen de relații în interiorul cărora căutăm să fixăm coordonatele care să ghideze modelul de a cunoaște și nu procesul în subtilitățile lui.  Dacă parcurgem istoria cunoașterii de la începuturile ei și până în zilele noastre, se poate observa cu ușurință că nu asistăm la un proces care evoluează uniform, ci dimpotrivă. Dincolo de toate accidentele, motivate într-un fel sau altul, avem de-a face cu o evoluție a cunoașterii dependentă de capacitatea elementelor nou adăugate de a redefini caracterizant relația cu realitatea presupusă.  (…) O legătură cu realitatea, mai directă şi mai aplicată, are efecte globale asupra modului cum evoluează funcţiile, dar și conținuturile lor. Eseistul se va strădui – de multe ori cu încăpățânare – să le depistează în  legăturile tot mai subtile cu obiectul fizic şi calităţile acestuia – tradiționale sau viitoare – pe care le determină savantul și le fixează într-un argou, de multe ori prea strict specializat și prea tehnic. Poate că s-ar scurta drumul spre nivelele, din ce în ce mai profunde  ale realităţii manifeste; dacă nivelele, care există într-o condiţie apriorii în realitatea pură (ca să folosim o formulare kantiană),  ar putea fi deveni elemente ale unor noțiuni. Dar, ele au nevoie de apariţia unor înţelesuri ca să le pună într-o realitate practică (folosind o aceeaşi formulare). Nu cred că realitatea practică conferă fiinţare, ci mai degrabă aduce obiectul fizic într-un nivel intermediar, capabil să-i confere funcţii mai uşor adaptabile unui  parcurs provocat de o diferenţă de potenţial. Noţiunea este instrumentul cu care mişcarea iniţiază înlănţuirea de spectre din care în final se va obţine o formă, e drept tot atât de instabilă ca şi lanţul de spectre  care o iniţiază. Legăturile dintre obiectul fizic şi noţiune urmează un traiect care produce subtilizarea amândurora, preparându-le astfel pentru trecerea într-un nou nivel al fiinţării. Necontenita mişcare, odată cu întreg interiorul, ca şi cu întreg exteriorul formei, pune contemporaneitatea într-o reală dificultate pentru că,  atunci când se în-fiinţează, o noţiune are un conţinut mai degrabă sărac, schematic, care nu poate pune în relaţii adevăruri, temeiuri, termeni etc. cu un grad crescut de subtilitate. Începutul în-fiinţării noţiunii, privită de la distanţa ultimului nivel al structurii de orizonturi, reprezintă un miez sărac în sensuri şi înţelesuri, dar care are capacitatea de a produce relaţii cu elementele ce vor deveni următorul orizont.  Îmbogăţirea conţinutului fiecărei noţiuni este un proces delicat şi de lungă durată, care cunoaşte momente de fertilizare, dar şi de uscăciune. Să ne gândim la noţiunea „energie” din ecuaţia lui Eistein, E=mc². În faza de început, noţiunea “energie” era un concept care definea o forţă ( un spirit, un duh, un abur, un aer etc.) degajată de foc şi care se manifesta prin fierbinţeală, dogoare etc. Forţa apei se manifesta prin vâltoare, vârtej, bulboană, era o forţă potrivnică celei a focului şi nu era definită energie; aşa cum nici forţa focului nu putea exista în prezenţa celei a apei. Aceste prime ipostaze ale noţiunii ”energie” sunt manifestări rudimentare ale realităţii manifeste, chiar dacă în conţinutul absolut se presupun relaţii pe care la un moment dat Eistein le va descrie prin termenul “E”şi va stabili nivelul cel mai subtil și complet al noţiunii „energie”. De la nivelul „fierbinţeală” la „mc²”, noţiunea „energie” va evolua înfiinţând un număr de nivele şi dând naştere unor structuri capabile să-şi redefinească mereu  conţinutul. Începuturile noţiunii sunt rudimentare, se exprimă prin atribute rudimentare, ca atare rămân sărace în informaţii; termeni ca „fierbinţeală”, „dogoare”, „vâltoare” etc. nici măcar nu  presupun expresia „energie”. Sunt termeni primitivi care sugerează prezenţa unei fiinţări supranaturale a materiei.

După ce a fost descoperită sintagma “forţa aburului”, conceptual s-a adăugat celui iniţial, adică  “forţa apei” şi termenul a deschis calea pentru șir bogat de concept legate de forță.   Pentru omul de ştiinţă atitudinea  este una, limpede şi clară: el trebuie să ajungă la esenţa formelor care fac să existe o mecanică a fiinţării. Pentru el totul pleacă de la nevoia de adaptare, cu cât mecanica fiinţării va fi înţeleasă în detalii intime, în esenţe, cu atât vor fi găsite formele cele mai organice de adaptare la fiinţare. Pentru eseist, însă, atitudinile sunt două, şi pornesc de la obiective diferite. O categorie de eseişti sunt preocupaţi să creeze un fascicol de legături între noţiune şi grupuri cât mai largi de receptori. Pentru un astfel de eseist accentul este dat de transformarea noţiunii în structuri  cu semnificaţii uşor de asimilat, iar importanţa lucrării(lor) sale este dată tocmai de  capacitatea de a transforma substanţa unui moment al noţiunii într-o imagine familiară. Preocuparea autorului este de a-şi încărca discursul cu revelaţii capabile să fixeze cititorului anume informaţii despre substanţa noţiunii. Se crează, astfel, un anume soi de legături între autor şi cititor; pare că amândoi pot folosi judecăți comune ce pot deveni utile amândurora, şi care contribuie din plin la morfologia unei contemporaneităţi. Avem în istorie expresii ca  “Epoca pietrei”, ce a fierului, a bronzului, barocă, rococo, “Art nouveau” etc Se nasc, astfel, forme care funcţionează ca nişte reflexe; atunci când sunt invocate deschid orizonturi familiare, desenează în viteză reţele în care gradul de originalitate  a formei este unul comun. Și totuși, la o privire mai atentă, vom realiza că avem de-a face cu o capcană, și că există diferențe substanțiale între  fondul terminologiei folosită de eseist și cel al limbajul care transmite informații conotante. Sau, aşa cum ar spune Abraham Moles: „Există deci un optim de valoare pentru fiecare fiinţă umană în parte, şi o mai mare sau mai mică satisfacţie a acesteia faţă de un mesaj dat. Cu cât informaţia este mai mare cu atât receptorul primeşte mai multă noutate; cu cât noutatea este mai mare cu atât el este mai puţin capabil de a domina pe plan perceptiv semnele disparate pe care le primeşte, de a le asambla în «Gestalt-uri», de a proiecta, în alţi termeni, cunoştinţele sale anterioare asupra mesajului, pe scurt, de a-l înţelege.” Indiferent dacă forma ţine de un  discurs artistic sau unul ştiinţific, noţiunea – odată ce şi-a delimitat un orizont – tinde să  uniformizeze relieful formal printr-o sumă de informaţii familiare. Partea folositoare a acestei atitudini este, în primul rând, legătura care se crează între eseist şi receptor, iar mai apoi, apariţia unui spectru al nuanţelor conţinutului noţiunii, un spectru cu sensuri în ambele direcţii. Dacă vreţi, acest gen de relaţie funcţionează asemănător unui fascicol de unde; noţiunea emisă de autor este sursa, iar receptorul reprezintă gazda, relativul care scoate la lumină – în funcţie de poziţia lui – şi alte atribute ale noţiunii, necunoscute până atunci.

Există însă o parte vulnerabilă,  cea formată din uşurinţa cu care această relaţie poate fi exploatată, prin extrapolare, în alte scopuri,  cu totul străine naturii ei. Se ajunge astfel la deformări care abat sensurile spre teritorii cu totul străine conţinutului natural al comunicării. Încetul cu încetul, peisajul nou creat ascunde natura spaţiului, totul alunecând spre artificial, prefabricat, invalid. Dizolvarea atributelor noţiunii într-un ascuns, acoperit de reflecţiile aceleiaşi realităţi  ţes la suprafaţă un joc de iluzii provenite din deformarea valorilor atributelor de care vorbeam. Totul se transformă într-un instrument de manipulare şi se obţine o relaţie în care se vorbeşte despre un sistem dar se foloseşte un cu totul altul. Realitatea aflată în ascuns iradiază valori despre care vorbim, dar pe care nu putem să le ordonăm pentru a produce raporturi, din cauza iradierilor sistemului de suprafaţă care se distanţează tot mai mult de realitatea comunicantă din ascuns. Sistemul de suprafaţă are capacitatea de a crea propriile emisii de valori, care însă sunt distanţate faţă de cele din ascuns şi se adresează mai degrabă plăcerii decât comunicării legăturilor dintre obiectele active ale unei realităţi, cele care contribuie substanţial la îmbogăţirea conţinutului noţiunii. Afirmam mai sus că, la începutul existenţei sale, o noţiune este schematică şi are un conţinut fragil cu capacităţi restrânse de a crea legături bogate în sensuri  cu categorii largi de obiecte ale realităţii. Pe măsură ce numărul relativilor este tot mai mare, aceştia vor contribui la îmbogăţirea şi nuanţarea conţinutului noţiunii. Pe măsură ce, în existenţa noţiunii apar relativii, spectrul de valori, adevăruri  şi temeiuri se lărgeşte şi determină lărgirea teritoriului comunicat şi comunicant.

 

 

Read Full Post »

25 martie, 2014

De la constituirea ştiinţei ca un domeniu coerent în baza propriilor reguli, şi temeinic legat de principiile raţionalismului, putem, pe bună dreptate, fi de acord cu Gaston Bachelard în afirmaţia sa: “În particular, ştiinţa, din momentul  în care s-a constituit, nu comportă regres”. Iar rezultatele care urmează atitudinii particulare pe care omul de ştiinţă a înţeles s-o abordeze, îl fac pe acelaşi Gaston Bachelard să remarce că: “În fond, spiritul ştiinţific modern poartă semnul unei omogenităţi. Vorbim despre o omogenitate care-şi are rădăcinile în filosofia raţionalistă  dezvoltată odată cu revelaţiile despre comportamentul materiei, pe care ştiinţa le-a legiferat. Pentru  ca omogenitatea gândirii ştiinţifice să poată rezista  unui proces de istoricizare a fost – şi desigur va fi în continuare – necesar să se emită o sumă de teorii care să cuprindă esenţa cercetărilor deja efectuate, şi a rezultatelor lor, respectând principiul enunţat de Gaston Bachelard: “Determinarea unei esenţe nu poate fi făcută decât relativ la un corp de noţiuni într-o ordonare a esenţelor corelative.”. Situaţia aceasta a născut două poziţii faţă de respectiva categorie a teoriei. Fiecare teorie delimitează  un teritoriu al unei realităţi în care elementele materiei au un anume comportament, teoria încercând să cuprindă esenţa acestora şi astfel să prevadă efectele ce se vor naşte în diverse situaţii, fie previzibile, fie posibile. Nu putem vorbi despre un anume orizont, un plan în care teoria să gestioneze obiectele cu care operează. O teorie sugerează, mai degrabă,  o multitudine de planuri care vor determina un  spaţiu în care efectele sale relaţionează, revelând o anume stare a realităţii care operează cu o sumă de concepte, unele dintre ele cunoscute, altele noi. Anumite categorii de cărturari vor cauta să determine urmările unor astfel de relaţii pe care o realitate le sugerează pe unele, şi le defineşte pe altele.   Ca atare, sunt preocupaţi de extinderea câmpurilor respective şi înlocuirea limitelor spaţiului în care teoria ar fi valabilă. O astfel de poziţie produce o sumă de momente creative care au un rol important în dez-mărginirea cunoaşterii, dar şi în a adânci căile ce  leagă adevărurile raţiunii pure de cele ale raţiunii practice, după cum ar spune Kant. Sigur, aceasta este poziţia căreia ştiinţa îi datorează atât omogenitatea cât şi  lipsa regresului. Pe de altă parte, nu ştim dacă sensul căilor, pe care ştiinţa le deschide, sunt într-o direcţie cu sens unic, de genul săgeţii lui Boltzman, şi duc în teritorii mereu noi, sau sunt abateri care într-un anume moment al evoluţiei vor dezvălui o direcţie eronată. Teoria lui Worringer despre evoluţia care reprezintă o spirală ale cărei puncte s-ar suprapune dacă ar fi apăsată, ne îndreptăţeşte la această presupunere. Această atitudine faţă de teorie este dominată de preocuparea de a căuta şi descoperi mereu obiectele realităţii pe care aceasta le presupune a fi posibile şi a efectelor derivate din relaţiile lor, ceea ce are ca rezultat un proces de expansiune în realitatea atât pură cât şi practică.  Gândirea dominată de existenţele posibile ale unui spaţiu al realităţii creează un spirit omogen ca expresie, dar şi ca preocupare, ceea ce conduce spre o anumită mentalitate mereu obsedată de analiza dovezilor din relaţiile dintre obiectele realităţii, de la starea sa pură până la starea sa practică.

Există însă şi o altfel de atitudine faţă de teorie, şi anume cea care tinde către definirea unei stări axiomatice. Teoria devine o axiomă, ale cărei efecte nu mai au importanţă pentru observatori. Ea, teoria, sprijină axiomatic acţiunile iniţiate, conţinutul ei în sine este mai puţin important, de cele mai multe ori de loc. Această atitudine este întâlnită la o largă categorie de observatori care îşi sprijină demersul tocmai pe starea axiomatică a teoriei şi nu pe realităţile surprinse în esenţele lor corelative. Astfel ne vom trezi în prezenţa unui folclor care tinde continuu să se îndepărteze de esenţe în favoarea unor acţiuni perisabile ale prezentului. Rezultatul acţiunilor derivate din instalarea acestui folclor este definirea unei anecdotici care treptat tinde să aibă legături tot mai slabe cu conţinutul teoriei, întărindu-se în schimb formele de exprimare axiomatică. Şi pentru că: “O idée este clară graţie clarităţii reciproce a ideilor asociate. (Gaston Bachelard), ajungem treptat la rezultate asemănătoare cu cele derivate din acţiuni empirice, adică de izolare a unui moment dintr-un curs de evenimente, fapt care ne îndepărtează de la abordarea evoluţiei ca fiind un proces. Paradoxal, această atitudine se suprapune peste conştiinţa faptului că existenţa universală, în sinele ei, este un proces în derulare continuă, iar faptul produce o stare de confuzie care instalează o alterare în termeni.

 

Read Full Post »

 

 

                Nu cred că vom găsi – ori câte eforturi am face – o altă valoare morală care să fi avut , în evoluţia societăţii omeneşti, un traseu atât de spectaculos contradictoriu, ca cel al Credinţei.

Pe de o parte, ea, Credinţa, a fost cea care a sprijinit eforturile, de multe ori disperate, ale unor spirite vizionare în calea lor spre o noutate sau alta, menită să-i ajute pe semeni. Era, şi va fi fără tăgadă, valoarea care lumina o nouă cale spre un miez ce fusese refuzat, un miez ce avea să se transforme în materia bogată a făptuirilor viitoare. Era sprijinul, ultimul sprijin, al spiritului care se legase temeinic de un adevăr evident, dar pe care mentalitatea zilei nu voia sî-l accepte. Ei, bine, da, Credinţa a fost totdeauna cea care a înfruntat mentalitatea, şi de fiecare dată a învins-o, fără să ţină seama de jertfiri. Lungul şir de exemple istorice sunt tot atâtea jaloane evidente  şi importante, sunt tot atâtea mărturii ale iubirii pe care Credinţa o are pentru adevărul pur. Credinţa se desprinde pur şi simplu dintr-un adevăr pur, şi îndeamnă să fie găsită calea unei replicări a acestuia către un adevăr practic. Infinite sunt posibilităţile ca un adevăr pur să devină în parte o formă a unui adevăr practic, dar nici una dintre aceste posibilităţi nu se poate naşte fără Credinţă.

Pe altă parte, în numele Credinţei, istoria a fost presărată cu oribile crime absurde. Este presărată cu crime absurde. Nu din Credinţa pură proveneau crimele pe care omenirea le-a suportat şi le-a descris minuţios, parcă dorind să prelungească o plăcere agonică. Nu dintr-o astfel de Credinţă, ci din abjecta dorinţă de a administra Credinţa. Pentru că, dorinţa de a administra Credinţa nu este decât abjectă. Dintr-o dată, Credinţa devine o marfă rară, un produs exotic în posesia cuiva, care nu va obosi s-o păzească cu străşnicie, inventând cele mai odioase instrumente cu care doreşte să-şi impresioneze spectatorii. Şi toate astea se vor întâmpla până ce, cei din jur vor obosi, se vor plictisi să se agite zadarnic şi fără speranţă. Atunci, un lucru îngrozitor se petrece, oamenii nu mai vor Credinţă; n-o uită, n-o părăsesc, n-o contestă. Nu o mai vor. Şi viaţa intră într-un fel de letargie, într-un fel de somnambulism ce nu se mai afârşeşte. În astfel de perioade totul devine monoton, fără culoare, fără gust, fără sens. Viaţa este redusă la un fel de traseu pentru orbi, şi cineva instalează un şir lung de jaloane, printre care să te strecori căutând să nu le loveşti. N-are nimic spectaculos o astfel de viaţă, nimic suculent, e un fel de otreapă care te amăgeşte cu vagi mirosuri despre lucruri cunoscute, definite de altcineva. Povestite de o persoană mai în vârstă, mai cu experienţă. Nimic nu-i cu adevărat al tău, cu toate că te înfrunţi în fiecare zi, crâncen te înfrunţi să capeţi, să ai, să posezi. Ce scofală o fi,  dacă vei fi şi tu un acela care posedă un lucru din milioanele de lucruri la fel, leite, aidoma. Ce e important în asta? Un astfel de gest defineşte o posesie, nu o proprietate. Pentru că o proprietate te diferenţiază de altcineva, îţi desenează propria personalitate, propriul tău destin. Deasupra ta, zgomotoşi şi disperaţi, cei care încă îşi imaginează că administrează Credinţa, varsă peste tine sloganuri răsuflate, lozinci care şi-au pierdut sensul, ameninţări, profeţii, promisiuni, şi viaţa se scurge într-o existenţă făcută numai din vorbe.

E stranie o astfel de lume. Noroc că oamenii, între ei,  nu se pot vedea cu adevărat, aşa cum sunt văzuţi dinafară. Mare noroc. Se vor târâ aşa, generaţie după generaţie, până, de undeva, dintre ei desigur, va apare o Credinţă proaspătă şi fără administrator.

Read Full Post »

28 octombrie, 2013

Matematica este ştiinţa formelor posibile, fapt căruia  datorăm capacitatea sa de a sprijini celelalte ştiinţe în momentele dificile ale cercetărilor de graniţă. De fiecare dată când o anume situaţie face ca o parte din reprezentarea la care s-a ajuns să se piardă în virtual, matematica are capacitatea de a ajuta la întregirea reprezentării, şi astfel, nu numai că se depăşeşte un moment dificil, dar, de multe ori, se izbuteşte descoperirea unor calităţi nebănuite ale momentului-problemă. Filosofia este ştiinţa formelor probabile şi se sprijină pe toate ştiinţele pentru a putea să ducă la bun sfârşit reprezentările formelor care într-o realitate subiectivă sunt idei sau   temeiuri şi au nevoie de o probabilitate pentru a deveni forme într-o realitate deschisă, obiectivă. Filosofia are nevoie de  mijloace pentru a formula reprezentări ale unor adevăruri ce ţin în mare măsură de virtual. Ele sunt probabile atât în orizontul virtual, cât şi în cel raţional şi coţinutul lor de adevăruri este o materie importantă. Timpul, de exemplu, pentru matematică este o dimensiune posibilă cu anume caracteristici specifice, şi numai acelea,  între anumite limite, ceea ce ajută la determinarea particularităţii în reprezentările altor ştiinţe. Pentru filosofie, timpul devine o categorie probabilă, care determină anumite cauze, contribuind astfel la obţinerea unei Unităţi mobilate de obiecte,  definite de adevăruri şi de valori moarle care dau specificul particularităţii sale. Timpul, pentru filosofie, este o categorie care îşi exprimă probabilitatea atât prin frecvenţa contribuţiei sale la  naşterea unei cauze ( e timpul, nu e timpul pentru o cauză), cât şi prin faptul că poate fi dovedită contribuţia la configurarea unui temei sau altul, care să determine o  cauză (timpul optim). Important – şi într-un caz şi în celălalt – este calitatea sa de a determina existenţa acelor  obiecte care pot contribui la apariţia ideii care să facă parte dintr-o  raţiune practică pură (Kant). Respectivele obiecte sunt cuprinse în întinderea, dar şi  în durata unei percepţiei  şi astfel se determină geometria unui spaţiu care dă naştere  ideii pure dar care  are nevoie de o lege şi o voinţă care s-o transforme într-o acţiune practică, adică s-o aducă în libertate (Kant). Fără îndoială că la această stare probabilă a timpului contribuie substanţial starea posibilă a acestuia cu toate caracteristicile sale definite de matematică. Atât timpul, cât şi spaţiul formează o structură pe care se sprijină categoric voinţa ivită din probabilitatea timpului, aceleaşi structuri. Se poate spune că relaţia dintre timpul posibil şi timpul probabil determină o funcţie care înfiinţează temeiuri ce stau la baza probabilităţii multor forme în filosofie. Dar, în egală măsură, putem spune că relaţia pomenită mai sus duce la apariţia unei structuri relativiste între temeiurile diferitelor ştiinţe, şi formele pe care filosofia le pune în libertate. Este felul prin care realitatea înlesneşte capacitatea tuturor ştiinţelor de aducere în  deschis a noi forme, pornind de la particularităţile subiectivităţii. Fiecare formă care astăzi se găseşte în cele mai diverse expresii ale vieţii cotidiene, au fost în alte timpuri obiecte  ale virtualităţii care aveau nevoie de un anume temei specific pentru a găsi calea spre realitate, cale care devie posibilă, în mare măsură, acestei relaţii dintre un timp posibil şi un timp probabil.

Read Full Post »

2 octombrie, 2013

Faptul că, în atâta amar de istorie, înţelepţii nu au izbutit să dea spiritului o definiţie care să-l cureţe de prejudecăţile adunate şi să-i lumineze însuşirile, a făcut să-i fie uşor materialismului istoric să-l alunge cu totul din judecăţile filosofiei care a pus materia singură înainte de toate. Vremurile acelea erau favorabile unei astfel de atitudini, şi a fost lesne ca spiritul să fie îngropat temeinic între categoriile îndoielnice al metafizicii, misticismului şi esotericului. S-a uitat cu totul de eforturile – e drept în mare măsură confuze – al unor filosofi ca Descartes sau Leibnitz de a conferi spiritului funcţii active şi productive în evoluţia universală. Cu vremea, noţiunea de spirit a căpătat definiţii cu care ideologia a considerat că poate să-şi consolideze poziţiile în ştiinţele sociale. Aşadar, o importantă cateogorie filosofică a devenit o noţiune ce ţine astăzi mai mult de argoul tehnic al unor ştiinţe sociale sau umaniste, dar şi o categorie de bază în toate religiile practicante.

Nimeni – la vremea când materialismul istoric declara că revoluţionează filosofia şi ideologia devenea tot mai agresivă-, nu băga în seamă descoperirile ştiinţifice ale unui Franklin sau Maxwell, Plank, Compton  etc., savanţi care dovedeau existenţa unei forme a materiei lipsite de masă. Ca să nu mai vorbim de descoperirile recente ce sunt tot mai revelatorii, şi care ar impune cu prisosinţă redefinirea unor termeni. Experienţele acelor savanţi arătau că lumina, electricitatea, magnetismul, câmpul valenţei produc fenomene în care formele materiale fără masă au un rol important în identificarea modurilor de a se manifesta ale formelor energiei. Orice sistem din univers presupune existnţa unei(or) forme a materiei lipsite de masă  care contribuie substanţial la crearea sau anularea unor dezechilibre. O astfel de formă a materiei nu a intrat niciodată în calculul materialismului istoric, aşa că spiritul nu a fot niciodată bănuit a fi o astfel de formă. S-a încercat definirea sa prin toate instrumentele care aparţineau altor categorii, fiind atribuit tuturor celorlalte forme ale existenţei în afara materiei. În zilele noastre, spiritul se manifestă la fel de misterios ca în trecut şi funcţiile sale sunt la fel de fragile, cu toate că omenii sunt nevoiţi să recunoască frecvent faptul că deţine o forţă care nu este de neglijat. Tocmai de aceea o vreme s-a încercat educarea sa, antrenarea, cunoşterea doar în grupuri temeinic organizate şi guvernate de reguli foarte stricte. Doar că forţa ideologiei a făcut ca încetul cu încetul, şi aceste grupuri să-şi mute atenţia spre modalităţi ce ţin mai degrabă de tehnici sociale decât de cele profesionale, aşa că preocuparea pentru calităţile spiritului a fost abolită treptat. Spiritul rămâne o categorie despre care vorbim, fără a fi în stare să o definim cu precizie, fără a fi interesaţi să o definim cu precizie, cu toate că evoluţia evenimenelor ne semnalează faptul că multe ar trebui să modificăm în modul nostru de a aborda fiinţarea.

Read Full Post »

 

 

 

 

Materia n-ar trebui judecată doar după principii geometrice (care evidenţiază relaţiile spaţiului) şi, în egală măsură, după principii mecanice (care evidenţiază relaţiile cu proprietăţile timpului). Devine din ce în ce mai evident că o astfel de analiză a materiei începe să-şi etaleze mai degrabă inconvenientele. Dacă am izbuti să scoatem cunoaşterea materiei de sub o astfel de abordare, am reuşi – poate! – s-o smulgem (cunoaşterea) de sub viziunea limitativă a dimensiunilor. Am putea astfel determina materia să ne releve proprietăţi pe care – până în prezent – nu i le-am putut defini, nu i le-am putut percepe.

Universul a început să fie din ce în ce mai strâns de dimensiunile pe care i le-am hotărât noi. Asta pe de o parte, pe de altă parte, se pare că noi nu ne putem descurca încă în cunoaştere fără sprijinul dimensiunilor. „De fapt a vorbi cu oamenii altor secole este aproape acelaşi lucru cu a călători” – spune Descartes, dovedind că în cunoaştere nu dimensiunile sunt importante ci, mai degrabă un fenomen foarte apropiat de transformarea lui Lorentz, transformare în care dimensiunile devin relative, subliniind însă importanţa modificărilor ce au loc în elementul material.  Se pare că – să mi se ierte obrăznicia! – Universul nu ţine de loc cont de speculaţiile pe care le putem obţine noi cu ajutorul dimensiunilor, pentru că în întregul său Universul este expresia cea mai subtilă a nefiinţării, a virtualităţii, în egală măsură cu cea a fiinţării, sau concretului. Fapt pe care noi – forme persiabile – nu vrem să-l considerăm a avea aceeaşi importanţă cu expresiile pe care le putem cunoaşte nemijlocit acceptând relaţiile geometrice sau mecanice ale materiei, relaţii ce pot fi quantificate prin cifre, în vreun fel, sau altul. Nu pomenim decât la mare ananghie despre existenţa în egală măsură a non-materiei, ce este cuprinsă în orice formă materială. Şi totuşi, se pare că, mai ales pentru fizicieni, devine din ce în ce mai evident că, fără existenţa deplină a virtualului, a nefiinţării forma materială nu poate să ia naştere, nu poate deveni în cele mai delicate conotaţii ale perisabilului. Fără perisabil, la rândul lui, virtualul nu ar fi posibil, nu ar fi posibilă nici esenţa subtilă a transformării lui Lorentz, care nu se referă de fel la relaţiile geometrice ale materiei, ci mai degrabă la relaţia virtual-concret, care rămâne încă un mister afurisit în a fi limpezit. „Această enigmă este greu de enunţat pentru că limbajul nostru este materialist, pentru că se crede, de exemplu, că natura unei substanţe poate fi absorbţia în panuniversal.”, afirmă Bachelard. Până în prezent  ne-am mulţumit să privim acestă afirmaţie ca pe o axiomă, sau să încercăm explicaţii mai degrabă poetice. Dar afirmaţia filosofului ar putea deschide o cale spre relevarea faptului că în Univers ar trebui să vorbim mai degrabă despre limite decât despre dimensiuni. Diferenţa fiind că dimensiunile tind mereu spre fixarea concretă (geometrică) în perisabil, pe când limitele  revelă modalităţi ale devenirii în fiinţare. O limită marchează, mai mult sau mai puţin precis, momentul trecerii nefiinţării în fiinţare, şi implicit începutul unei deveniri, care devenire se arată a fi obligatoriu expresia evoluţiei perisabilului. Privind faptele în acest mod, putem descoperi că dimensiunile exclud o relaţie materie-nonmaterie, pe cînd limitele încearcă s-o facă posibilă, acceptând un raport nemijlocit între virtual şi concret.

În zilele noastre este foarte greu să discutăm în afara dimensiunilor, pe care le exprimăm în cifre şi raporturi teribil de exacte, fără să ţinem cont că o afirmaţie ca: Matematica este în primul rând o metodă de gândire, nu o colecţie de formule. (…) Este adevărat că unele rezultate ale folosirii sale pot fi înţelese şi de nematematician; aşa se întâmplă cu anumite aplicaţii ale matematicii în economie, în probleme de transporturi etc. Însă de cele mai multe ori limajul matematic nu este traductibil în limbajul uzual, iar încercarea de a-i ghici conţinutul după câteva exemple cu caracter ilustrativ poate duce la o imagine denaturată a acestui limbaj. (Solomon Marcus – Poetica matematică) – ne duce cu gândul la eforturile lui Pitagora sau ale lui Platon de a-şi convinge semenii să nu confunde cifra cu categoria acesteia, expresia concretului cu conţinutul acestuia. Probabil  temerile filosofilor erau tocmai să nu se întâmple ceea ce astăzi este la mare preţuire: excluderea virtualului din expresiile concretului, denumind foarte pompos aceasta ca fiind Realitate, ceea ce se pare că este – la urma, urmei – un fals, care ascunde evoluţia devenirii.

Poate, datorită acestei mentalităţi, nu putem imagina un Univers lipsit de dimensiuni. Şi dacă, Universul cu trei dimensiuni a dovedit că nu poate susţine rezultatele ultimilor descoperiri, a fost inventat cel cu patru, apoi cu cinci, şapte şi nouă, iar de curând Universul se bucură de unseprezece dimensiuni. Vom asista probabil la o creştere treptată a numărului dimensiunilor Universului până la o cifră care va dovedi mai degrabă că lipsa acestora este cu mult mai prietenoasă cunoaşterii.

Scriu toate acestea zâmbind într-un peş, mirându-mă de ce obrăznicii îmi trec prin minte. Doar că sunt obrazniciile mele şi le iubesc. Chiar dacă nimic nu este adevărat din ce vă spun, îmi rămâne plăcerea că e tare frumos lucrul la care gândesc.

 

 

 

Read Full Post »