Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘tulburare’

 

 

Desacralizarea muncii

 

 

Într-unul dintre eseurile sale, Mircea Eliade vorbește despre tulburările ce au apărut în lume odată cu  vânzarea muncii, cu alte cuvinte cu desacralizarea acesteia și înglobarea într-un conținut profan. Filosoful este interesat, în observațiile sale.  de fenomenul de  “cădere în timp” care se produce odată ce munca devine o marfă. În societățile moderne, meseriașul obligat să-și vândă munca devine un prizonier deplin al timpului în perioada în care este obligat să-și respecte îndatoririle contractuale. Omul este prizonierul meseriei sale și nu mai poate scăpa Timpului, care se transformă într-o categorie ce  constrânge tot mai nemilos, pe măsură ce sunt adăugate tehnici, instrumente și proceduri mereu mai sofisticate în modurile de îndeplinire a îndatoririlor muncii.   Procesul acesta de constrângere – în care timpul nu poate fi “omorât” (Mircea Eliade), în care dominația sa este deplină, reliefând  faptul că ritmurile profanului există  într-o ordine nemiloasă – este, în egală măsură, generator al suferinței, dar și al nevoii de a “ieși din timp”, iar pentru asta este obligatoriu să ajungi în timpul liber, acela pe care poți să-l domini.  Chiar dacă procesul muncii este cel care  oferă un statut  și o identitate socială, faptul că  omul devine un prizonier al timpului și trebuie să se obișnuiască cu lunga serie de traume generate de o asemenea condiție, dă naștere celor mai neașteptate reacții; reacții care sunt încurajate copios tocmai de desacralizarea muncii. Transformată într-o marfă, munca a devenit un element al conținutului profan al existenței, ceea ce presupune anumite libertăți care se, și se vor, defini mereu mai îndrăzneț.

Așa cum Hegel a urmărit cu atenție procesul de desacralizare a artelor, Eliade a acordat o atenție deosebită modului, și consecințelor, în care munca a fost desacralizată. Hegel descoperă că în Egipt: “[…] plăsmuirile erau din vechime deja hotărâte de preoți, și nici pictorilor, nici altor maeștrii de figuri nu le era îngăduit să facă ceva nou și nici să inventeze altceva decât ceea ce era familiar și strămoșesc […]  Cu această fidelitate exegetică era legată împrejurarea că în Egipt, cum reiese din Herodot (II, cap.167), artiștii se bucurau de puțină considerație și erau nevoiți să se socotească, împreună cu copiii lor, inferiori cetățenilor care nu practicau nici o industrie. […] În chipul acesta s-a păstrat arta în acea stare de constrângere a spiritului prin care era surghiunită mobilitatea geniului artistic liber, este înăbușită nu tendința spre considerație exterioară și retribuire, ci este ucis impulsul superior de a fi artist, adică de a nu lucra ca un meșteșugar, în mod mecanic, abstract, general, după forme și reguli date de-a gata, ci a privi propria-ți individualitate   în opera ta, ca în creația ta specifică și proprie. “ Filosoful vorbește despre avatarurile pe care le instaurau atitudinea preoților egipteni, hotărâți să păstreze un model moștenit de veacuri al sacralității. Eliade, însă, va acorda o atenție prețioasă relației pe care meseriașul o are cu munca sa, în condițiile în care aceasta a fost desacralizată, transformată într-o marfă. Două sunt aspectele care merită atenție într-o astfel de situație, primul este acela al dominației timpului, care modifică substanțial funcțiile muncii; cel de al doilea  are o substanță care a evoluat exploziv în ultima sută de ani: relația om-timp liber.

Deposedată de elementele de sacralitate, cuprinsă tot mai temeinic în profan, munca se transformă în oportunitatea de a stabiliza remunerația prin condiții contractuale, dar și, ceea ce devine cu mult mai important,   crează mijloacele de a impune beneficii. Toate acestea sunt derivații prin care se caută compensarea “căderii în timp”. Meseriașul este obligat să respecte “căderea în timp” în toată perioada în care munca sa  trebuie să obțină scopurile contractete. Timpul este, pe toată această perioadă, o entitate care lipsește subiectul muncii de identitate și de particularitatea subiectivității. Meseriașul este obligat să se comporte ca o subiectivitate ieșită din sine, una care depinde în totalitate de specificul  hotărât de munca sa. Această atitudine impusă are o influență determinantă asupra devenirii respectivului subiect, și-l obligă să accepte condiții cu totul în afara subiectivității sale. Această situație dă naștere modului în care este abordată “ieșirea din cădere” și crează toată acea presiune care este exercitată asupra “timpului liber”. Din ceea ce am analizat în rândurile de mai sus, se desprind două atitudini care hotărăsc decisiv asupra existenței noastre; ba, mai mult, impun sensurile și direcțiile gândirii.

Prima atitudine este determinată de subiect și de munca sa profană; relația a dat naștere treptat unor etape obligatorii, care au modificat condițiile istorice, sociale, filosofice, administrative. Între societatea tradițională, care se bazează pe sacralitatea muncii, și cea modernă care a desființat conținutul sacru al muncii, au apărut diferențe radicale de raportare la aceleași situații. Un om care muncește într-o societate tradițională dă naștere unui raport particular către funcțiile acesteia (ale muncii); cel care  munceste într-o societate modernă refuză raportul cu munca. Ca atare conținutul categoriei în sine devine din ce în ce mai abstract. Nu mai există funcții care să dea naștere unei relații cu sacralitatea. Munca a devenit un produs cu un conținut abstract, un subiect pentru analizele sociologice.

Atenția cetățenilor societăților moderne se îndreaptă tot mai concentrat către timpul liber, timpul care poate anula “căderea” și desființa dominația acestuia. Odată ce munca și-a pierdut sacralitatea – și aici nu ar trebui să ne raportăm doar la aspectul religios al sacralității, ci și la cel mai subtil și particular, de accedere la universalitate, relația cu Timpul se modifică substanțial; motiv pentru care “Timpul liber” devine o categorie către care se îndreaptă, tot mai concentrat, interesul cetățeanului. Cele două planuri – cel al timpului muncii și cel al timpului liber – devin entități cu reguli specific, sau, mai bine zis, două lumi organizate după reguli aproape opuse. Dacă la începutul procesului de desacralizare a muncii, timpul liber avea funcții derivate direct din relația cu munca (odihnă, recuperare etc.) și instaurarea anumitor ierarhii, pe măsură ce ordinea impusă de caracterul profan evolua, lucrurile s-au îndreptat spre două direcții care se raportau una către cealaltă. Pe de o parte, apare tendința de a introduce în procesul muncii, utilaje, tehnici, mijloace, proceduri tot mai evaluate, ca atare mai performante și mai capabile să preia procente din conținutul muncii; tendință care a condus către revoluția tehnologică. Pe de altă parte, timpul liber devine o noțiune care își definește și caracterizează conținutul. Astfel, într-un timp foarte scurt, apar acțiunile concrete și specifice acestei categorii. Industria loisirului – după definiția francezilor – își diversifică exploziv preocupările și, mai mult, împrumută reguli și comportamente din domeniul muncii  industriale. După un timp foarte scurt, cele două categorii de muncă, ajung să fie gestionate de regulile generale ale caracterului profan, poate cu unele accente exotice în categoria muncii pentru timpul liber. În zilele noastre, asistăm la un ritm galopant pe care îl impune munca pentru timpul liber, dar și la interesul tot mai  vădit al muncii industriale de a produce pentru această categorie. Ambele categorii, însă, păstrează tendința de a abstractiza continuu conținutul noțiunii. Inventarea instrumentelor financiare ( acțiuni, cote de participare, instrumente bancare etc.) care nu mai au un raport direct cu munca, contribuie substanțial la abstractizarea de care vorbeam. Consecința este că s-a născut o nouă atitudine față de ființare, o atitudine în care prezente și definitorii devin instrumentele abstracte prin care încercăm să ne raportăm față de acesta. Raportul direct cu realitatea ființări este tot mai lipsit de conținut, în consecință ia naștere și se dezvoltă o realitate care nu ființează și care se transformă din aparență în inexistență, cu efecte concrete asupra modului cum înțelegem relativitatea Universului.

Când vorbim despre desacralizarea muncii, nu trebuie sub nici o formă să analizăm evoluția acesteia prin prisma unor efecte catastrofice. Fiecare gest produs în și din Univers reprezintă o acțiune care dă naștere unei reacțiuni, iar noi avem doar capacitatea de a asista la aceste două momente; toate urmările pot fi doar presupuse, bănuite, dar datorită subiectivității, de cele mai multe ori viziunile noastre – mai ales cele care depășesc capacitatea de a urma logica aparenței – se opresc la nivelul de particularitate.

Sigur, din punctul de vedere al categoriei om, caracterul sacru al muncii crează o relație profundă cu creativitatea generată de acest atribut,  atâta timp cât el este activ și are conținut. Conform teoriei lu Boltzman, evoluția, datorită factorului Timp, este univocă, în consecință, o dată declanșat procesul de desacralizare a muncii nu mai poate fi oprit până nu este consumată și ultima consecință. Chiar dacă, din puctul noastru – subiectiv – de vedere, raportul muncă sacralizată contra muncă profană este categoric în favoarea caracterului sacru și rezistă la orice analiză; în momentul de față evoluția muncii profane este în plin proces,și ca atare va genera în continuare consecințe. Cât despre acestea, consecințele, asta este o chestiune de supoziții, analize și presupuneri; dar cel mai probabil că despre consecințe nu putem vorbi decât din punctual de vedere al speciei, pentru că Universul are alt model de funcționare.

Advertisements

Read Full Post »

23 februaruie 2015
Cel mai greu lucru, cu adevărat cel mai greu, e să împaci raţiunea, cu viaţa care există şi nu există la graniţa inefabilului. E un spaţiu al materiei fără masă, unde forma repspectă alte legi şi nu acelea pe care le ştie raţiunea. Vorbim despre o viaţă în egală măsură ademenitoare şi înspăimântătoare. Este o viaţă căreia trebuie să-i acorzi atenţie şi să ai suficientă determinare în a-ţi prepara continuu spiritul să nu-i scape mişcările ei subtile, pentru că în acel spaţiu totul este efemer şi urmează două căi, fiecare depinzând de atitudinea ta; prima dintre ele duce înapoi în nefiinţare, iar a doua poate urma calea determinării spre o fiinţare care se defineşte în totul ei în spaţiul raţiunii. Atitudinea pe care eşti nevoit s-o adopţi pentru a te pune în acord, cu provocările, dar şi cu limitele abia sesizabile ale acelei vieţi, care este şi nu este, în egală măsură, de parcă ar fi mecanismul unei capcane atent instalate – ţine de abillitatea de a înţelege mecanismul jocului probabilistic. Este un joc caleidoscopic ale cărei propuneri sunt la egală distanţă atât de a fi, cât şi de a nu fi. De ceea atitudinea despre care vorbim este mai degrabă, de cele mai multe ori, duplicitară. Raţiunea, însă, socoteşte atent poziţia, numărul, configuraţia, relaţiile obiectelor care pot fi încredinţate percepţiei, este modul ei de a căuta să întărească siguranţa elementelor din configuraţia existenţei. Iar în rest, va înclina să, va fi tentată să eşafodeze construcţii perisabile care să ascundă existenţa tulburătoare de la graniţa inefabilului. Pentru raţiune pare mult mai oportun să micşoreze spaţiul unui astfel de joc. Formele care se ivesc şi dispar sunt considerate periculoase şi, ca atare, par a nu fi suficiente mijloacele prin care să fie suprimate. Construcţiile pe care raţiunea la inventează se pot numi cum anume vreţi: distracţii, pasiuni, hobbyuri, preocupări colaterale; repet, se pot numi cum vreţi, funcţia lor este de a ascunde calea spre existenţa fragilă şi fantomatică despre care vorbeam. Pentru aceasta, raţiunea foloseşte imitarea, şi toate construcţiile la care se poate face referire caută să imite fiindul existenţei de la graniţa inefabilului. Toate instrumentele inventate să întreţină existenţa unor astfel de construcţii au menirea să facă a fi mult mai uşor oamenilor să trăiască lipsindu-se de o astfel de existenţa fantomatică a unei materii fără masă, chiar dacă ea este, de fapt, propria lor existenţă în devenire. Pentru că acolo se consumă cel mai important exerciţiu dintr-o existenţă, un exerciţiu la care spiritul ar fi obligat să participe şi să implice adânc conştiinţa. Modul inefabil de a fi nu este o capcană, nu este un blestem, ci provocarea de a opta, de a aduce din indeterminare o anume formă, o anume structură. Dincolo, în inefabil, cauzele unei forme sunt atât de firave încât nu există probabilitate care să le includă. Doar dacă izbutesc să se aglomereze şi să ajungă la aceea stare specială care să reclame şi să primească masă, ele vor putea intra în jocul probabilistic. Durata aglomerării însă, este una lungă şi instabilă – vorbim desigur în termeni noştrii consacraţi, cei ai evaluării temporale -, crearea unei astfel de situaţii are nevoie de o prejudiciere puternică, pentru a da naştere acelor forţe care să creeze aglomerarea optimă. Este o ocazie rară, specială, o ocazie care are nevoie de o cale din care să lipsească necunoscutele. În schimb scurtele momente în care forma poate exista fără masă, este menită să dea naştere unei obţiuni.
Scenariul pe care am încercat să-l descriu în rândurile de mai sus ambiţionează să surprindă evenimente şi acţiuni care se produc continuu într-un spaţiu al maetriei fără masă. Dar, ca ele să devină imagini coerente ale unei realităţi este neapărat nevoie să existe o conştiinţă. Singura, conştiinţa este cea care are senzorii ce percep existenţele de la limita inefabilului. Noi, oamenii avem categorii, concepte şi noţiuni cu care încercăm să caracterizăm astfel de imagini, fiecare după consistenţa şi complexitatea ei. Fie că le numim: viziuni, produse ale imaginaţiei, vise, năluciri, fantasmagorii, sau simple fantasme, de fiecare dată suntem surprinşi de faptul că ele instalează o realitate ce produce urme, şi tulbură raţiunea. De foarte puţine ori suntem ademeniţi în a accepta o astfel de existenţă, pe care o considerăm în afara câmpului raţional. Ceea ce este adevărat, astfel de momente ale realităţii sunt în afara câmpului realităţii, mai mult, caută să modifice câmpul cu pricina, stârnind o reacţie imadiată. Raţiunea încearcă să blocheze expansiunea unor astfel de forme spre spaţiul pe care îl gestionează. În spaţiul respectiv funcţionează un număr precis de obiecte cu funcţii definite , şi toate asigură deplina coerenţă a unor mişcări precise şi repetabile. Orice imixtiune dintr-un exterior, oricare ar fi el, este percepută ca un atac, o încercare de violare a unor relaţii care asigură echilibrul şi stabilitatea entităţii. Cu cât obiectele pe care raţiunea le manipulează sunt mai categoric definite, iar atributiele lor se împuţinează, se reduc la un minim funcţional, cu atât relaţiile devin mai spontane, aşezând în activitatea entităţii acţiuni ce seamănă mai degrabă cu nişte reflexe condiţionate. Prima care dispare, într-un astfel de caz este libertatea, adică accesul către o zonă a indeterminării, oricare ar fi ea. Orice acţiune este supusă regulii determinării, astfel că participarea probabilă a unor categorii se restrânge şi tinde să anuleze mişcările liberului arbitru. O existenţă care se determină folosind obiectele din spaţiul raţiunii, şi doar pe acestea, iese treptat din sfera creativităţii şi a libertăţii, dar şi din mecanismul complicat şi subtil al comunicării.
Privind activitatea raţiunii prin această prismă, şi constatând ariditatea şi uscăciunea unui astfel de spaţiu, sigur că vom fi atraşi de modul bogat pe care realitatea îl are la graniţa cu inefabilul. Doar că, pentru a avea acces şi a păstra relaţii cu acest spaţiu, capricios şi volatil, este nevoie de o anume atitudine. O atitudine pe care omul modern o pierde cu foarte multă uşurinţă. În locul ei sunt preferate un număr de justificări şi de speranţe într-o revenire după un şir de acţiuni produse cu un anume scop raţional. Această poziţie este o capcană care ne închide definitiv în spaţiul supus raţiunii. Structura noii construcţii pe care raţiunea o propune omenirii, este ridicarea unui spaţiu care să conţină o serie nouă de obiecte care cultivă relaţii dinamice şi active cu cele din interiorul spaţiului gestionat. Astfel, câmpul liber care oferea posibilitatea unor legături cu obiecte şi acţiuni din spaţiul materiei fără masă este desfiinţat, iar posibilitatea de iniţiere a unor astfel de legături anulată. Raţiunea aşează obiectele imitării în poziţii din care pot dezvolta relaţii foarte intense, cu rol clar de a obtura accesul la spaţiul materiei fără masă.
Voi încerca să sugerez o paralelă între cele două ipostaze.
Omul istoric acţionând în condiţiile unui spaţiu configurat din obiecte – fie ele obiective, sau subiective – ce au fost derivate din cele sugerate de activităţi din spaţiul materiei fără masă, era determinat de legături permanente cu acele activităţi. Astfel vom asista la un proces continuu de distilare, de rafinare a unui limbaj, fie el tehnic, sau artistic. Dar, în egală măsură, şi la nevoia de a îmbogăţii contactul cu obiectele unui spaţiu al materiei fără masă. Procesul se produce în sinele subiectului şi dezvoltă calităţile spirituale ale acestuia, mobilând spaţiul raţiunii cu obiecte trecute printr-un proces de transformare iniţiat şi susţinut de relaţia spiritului cu spaţiul materiei fără masă. Printr-un astfel de proces care se consuma continuu, omul istoric ajunge la o conştienţă a conştiinţei, aşa cum omul modern ajunge la o conştienţă a raţiunii.
Omul modern preferă să dezvolte o strucutră de relaţii în exteriorul fiinţei, folosind obiectele imitate şi dinamica unor relaţii care se nasc între acestea. Astfel activitatea spiritului devine inutilă, pentru că acesta – spiritul – nu poate face faţă imitării. El are nevoie de substanţa acelor obiecte ce se nasc în spaţiul materiei fără masă ce se află la graniţa inefabilului. Acea substanţă conţine – dacă vreţi – nutrienţii care produc dezvoltarea spirituală, nutrienţi pe care imitările nu numai că nu-i conţin, dar îi şi inhibă. Într-un astfel de caz, singurul spaţiu care poate rămâne operativ este cel al raţiunii. Un spaţiu tot mai izolat, tot mai lipsit de supleţea comunicării. Obiectele care mobilează spaţiul raţiunii sunt aproape identice în spaţiile raţionale ale fiinţei, când ele ar trebui să fie pesonalizate, individualizate, tinzând spre unicitatea pentru care au fost preparate. Ori, o astfel de personalizare nu se poate obţine decât cultivând intens relaţiile cu obiectele efemere – fie ele figurative, fie sugestive – ce produc existenţă în spaţiul atât de special al unei realităţi a materiei fără masă.

Read Full Post »

21 februaruie, 2015
… spiritul artei este un spirit mărginit, al unui popor, iar universalitatea fiinţând-în-sine a sa se destramă,… ne spune Hegel. Şi ar trebui să ne înclinăm, şi să-i dăm dreptate, constatând coeziunea organică a formelor artei în manifestarea spirituală a unei naţii. Organicitate care nu se transmite şi la nivel universal. La un asemenea nivel devin active şi coerente câteva trăsături care tind să atingă divinitatea. Atenţiune!, sub nici o formă nu trebuie suprapusă categoria de divinitate peste cea de dumnezeire, care este fundamental aparţinătoare religiei. Divinitatea este o categorie ce caracterizează spaţiul în care arta îşi nuanţează expresiile şi dă naştere spiritului său absolut. Acesta este motivul pentru care, periodic, arta are nevoie să-şi reevalueze poziţia faţă de spiritul-ei-în-sine. O perioadă de timp – mai lungă, sau mai scurtă – arta scrutează în esenţa spiritului ei, transformând în expresii tot mai subtile momente ale fiinţări acestuia. Pe măsură ce numărul expresiilor desprinse din esenţa spiritului se înmulţesc, aceasta – esenţa spiritului – trece într-o altă stare, mişcare ce se datorează recurenţei fiecărei expresii devenită operă. Fiecare revenire în esenţă a unei forme a fiindului unei expresii – acţiune care este cu totul specifică şi particulară artei – contribuie la modelarea unei noi conformaţii a esenţei spiritului absolut, până la momentul când are loc o metamorfoză ce schimbă funcţii fundamentale în morfologia şi fiziologia spirituală. Această acţiune a spiritului impune artei un proces de reconsiderare radicală a modului său de a fiinţa. Sigur, un astfel de moment aduce cu sine tulburări şi – mai ales – o perioadă de nesiguranţă, care, încetul cu încetul se transformă într-un proces de redefinire, în care etapele se prefigurează una în alta, iar, mai apoi, una din alta. Toate acestea sunt, de fapt, mişcări particulare şi specifice, care se produc în fiinţa divinităţii artistice şi nu a dumnezeirii religioase. Acestor mişcări se datorează, dacă vreţi, faptul că divinitatea – ca spaţiu de reconfigurare a artei – este sensibilă la esenţa spiritului şi urmează calea metamorfozelor pe care aceasta – esenţa – le parcurge. Pare firesc atunci, ca şi arta să cunoască momentele ei de re-configurare a modului de a se exprima.
Spiritul universal fiinţează din asimilarea sinelui esenţelor spiritelor particulare ale popoarelor, esenţe degajate de procesul subtil al dinamicii raportului rezultatat din evoluţiei diverşilor factori ai realităţii unui anume spaţiu; spaţiu pe care îl limitează fiindul particular al acelor relaţii şi, în mod natural, el determină o structură specifică caracterizată de un număr de esenţe ale fiinţării. Spre deosebire de spiritul particular al unui popor, care se autodefineşte continuu din reflectarea modificărilor de realitate în el însuşi, în devenire permanentă, spiritul universal este fiinţarea esenţelor provenite din acele spirite particulare şi ar fi mai degrabă sesizabilă forţa sa, din afara sa, decât din interiorul său; ca atare imaginea fiinţei sale devine mai uşor vizibilă cu cât ne departăm de el. Fiinţa spiritului universal nu este o categorie proporţională cu sensul modificărilor realităţii, ci sensibilă la adâncirea senzitivă a esenţelor sale, astfel ca divinitatea să poată căpăta orice formă capabilă să devină gând şi emoţie; acţiune şi fiinţă artistică; operă. Spre deosebire de dumnezeire care încearcă mereu să aducă totul în limitele fiindului său, care nu are nici particularităţi şi nici nu trece prin perioade de metamorfoză, şi acţionează ca o stare de fapt.
Fiinţa spiritului – adică modul de a fiinţa al spiritului, după Heidegger – îşi datorează subtilitatea aspiraţiilor, în primul rând nivelului spiritualităţii configurate de modul de a fi al spiritelor particulare. O astfel de configuraţie se sprijină pe trei piloni fundamentali; primul dintre ei este filonul dumnezeirii, care este capabil să păstreze conformaţia esenţelor distanţelor faţă de zona inefabilă a materiei; al doilea este cel al divinităţii, care întreţine prospeţimea esenţelor în metamorfozarea lor continuă, şi, în sfârşit, al treilea, cel al revelaţiei ştiinţifice, care poate crea în permanenţă o imagine a mişcărilor subtile ale realităţii. Triada despre care vorbim nu a avut, şi nu va avea un parcurs uniform, ci dimpotrivă; şi va fi dependentă de proporţiile acţiunilor răsfrânte de una asupra celorlalte. Influenţele acţiunilor nu sunt suportate direct de către categoriile aflate în discuţie, ci ele se produc prin intermediul spiritualităţii, stimulând astfel fiecare nuanţă să contribuie la configurarea esenţelor celor trei fiinţări, în specificul lor.
Cu siguranţă că, cele afirmate mai sus pot fi catalogate cu uşurinţă a fi speculaţii de către un spirit ce se doreşte a fi cartesian. Mai ales pentru faptul că, operează cu categorii greu definibile în termeni quantificabili, ca atare nu pot fi imaginate formulări matematice, adică ale unei ştiinţe care sprijină structurile posibile. Şi, dacă ar fi să apelăm la o operaţiune de reducere, pentru a simplifica modul de a prezenta starea relaţiilor, atunci s-ar putea afirma că tot ceea ce nu se află în interiorul unui câmp quantificabil, deci posibil, este o pură speculaţie fără importanţă reală pentru configurarea unui mod de a fiinţa. Pe de altă parte, dacă privim lucrurile din punctul de vedere al lui Arthur Holly Compton, care a declarat după formularea efectului care îi poartă numele, că se nasc trei întrebări esenţiale în urma analizei asupra efectului său. Prima fiind: care este de fapt starea preponderentă a materiei: unda?, sau particula?; a doua: ce se întâmplă cu particula în perioada de captivitate în masa unui element material?; iar cea de a treia: în urma expulzării, quanta va urma traiectoria iniţială, sau una impusă de relaţia de expulzare? Toate aceste trei întrebări nu se pot reflecta într-o relaţie matematică. Sunt ele, atunci, nişte speculaţii?, ies din sinele fiinţări şi crează o iluzie a realităţii? Datele de care respectivele întrebări au nevoie, pentru a fi analizate şi lămurite, ies din spaţiul unei realităţi de expresie matematică. Atunci, cărui mod de a fi al realităţii se adresează ele? Aceste nedumeriri ale fizicianului pot fi argumente de care să ne slujim pentru a susţine că realitatea nu este doar un spaţiu al posibilului, ci, în egală măsură, şi unul al inefabilului, adică un spaţiu al mişcărilor subtile ale unei materii care nu cunoaşte încă masa, ceea ce nu exclude, însă, prezenţa unor legi universale care să-l guverneze. Întrebarea care se ridică în acest moment este: cât de subtile sunt aceste legi?, şi ce instrumente ar trebui să inventăm ca să le revelăm acel modus operandi specific?

Read Full Post »

Tonel privea tulbure  fundul paharului în care mai stăruiau nişte resturi de bere. Atât mai era de băut: bere. Şi  pe el deja îl leşuise la stomac berea asta. O simţea până-n gât, dar îi ajunsese la lingurică  senzaţia de  greaţă. Avea nevoie de o tărie ca să stingă porcăria asta, care se mai şi încălzise pe deasupra.

– Maricico, dă fă şi tu nişte bani, să luăm ceva de băut. Ceva adevărat, nu căcatu’ ăsta de bere.  Femeia ridică ochii şi-l privi lung. Ceilalţi doi aşteptau aţâţaţi scandalul. Tonel înnebunise dacă îi cere bani Maricicăi. Păi, Maricicăi nu-i ceri bani, că se lasă cu scatoalce, ştia toată lumea asta. Ştia şi Tonel, dobitocul! Femeia îl privea fără să spună nimic. În prima clipă a vrut să-l înjure şi să-i spună că dacă nu se potoleşte o să-l cârpească. Pe urmă şi-a amintit că Tonel muncise peste zi ca nimeni altul. Avuseseră noroc, şi ea mai mult decât băieţii. Acum stăteau sub salcie, adunaţi lângă vatra focului. Mâncaseră pe săturate, beau bere şi doar spinările erau mai ţepene ca de obicei de la atâta cărat. Căraseră, frate, toată ziulica, descărcaseră camioane în piaţă. Mai întâi, în zorii zilei venise unul de pe la Oituzul unguresc cu cartofi, când ei erau deja înfiinţaţi şi aşteptau ceva de muncit. Acum era sezonul, că la piaţa de en gros veneau legumele, veneau fructele, şi aşa va fi toată vara. Era rost de ceva bănuţi şi pe deasupra  tot felul de chilipiruri, de învârteli. Maricica îi sculase cu noapte-n cap, nu se zărea geană de lumină când femeia trăsese de ei. Înjurând ca la uşa cortului,  îi pusese în picioare şi-i împinsese către piaţă. Bărbaţii n-aveau nici un chef după băutura de cu seară, dar nu puteai să scapi de gura ei, ba şi de ghionturi, că nu se sfia de loc. După ce descărcaseră camionul de cartofi, venise un domn, trecut bine de şaptezeci de ani şi-i luă la o grădină pe care o avea în afara oraşului. Maricica  se uita mereu lung la el, pentru că i se părea cunoscut. Pe omul acesta îl mai văzuse undeva, dar nu-şi putea aduce aminte unde şi cu ce ocazie. Bătrânul stătuse lângă ei tot timpul şi nu-i tăcuse gura, îi ţinea din scurt, voia ca lucrurile să se facă după un anume tipic, şi sub nici un chip altfel. Întâi explica ce trebuie făcut, apoi repeta arătând fiecare lucruşor şi enumera operaţiile. Stătea înapoia ta şi dacă te abăteai o centimă sărea cu gura la tine şi te punea s-o iei de la capăt. Dacă n-ar fi fost  Maricica, bătrânul rămânea cu marfa în grădină, pentru că cei trei bărbaţi începuseră să se enerveze şi erau gata, gata să-şi bage picioarele în ei de bani. Când erau aproape gata a văzut-o pe femeia la care făcuse curăţenie şi care o plătise bine, şi-i mai dăduse şi nişte haine pe deasupra. „Săru-mâna!”, i-a spus bucuroasă c-o vede şi atunci şi-a adus aminte că bătrânul este bărbatul acestei femei şi-l zărise pentru o clipă la o fereastră a casei. „Doamne, cum se nimeresc lucrurile!” – îşi spuse şi se arătă şi mai supusă faţă de femeie, pentru că ştia că aşa se mai poate căpăta cu ceva. Când erau gata să plece, femeia a chemat-o deoparte şi i-a adus aminte că săptămâna viitoare trebuie să vină la curăţenie, apoi i-a dat cincizeci de lei avans doar pentru ea, şi-a rugat-o să aibă grijă că bărbaţii ăia i se par cam nespălaţi, şi cam delăsători. Când a venit seara, Maricica nu-şi încăpea în piele, făcuse aproape două sute de lei, şi cu ce mai avea strâns se gândea c-o să poată depune la bancă aproape trei sute cincizeci de lei, iar ei îi mai rămâneau nişte leuşteni pentru cheltuieli mărunte. Gândul la banii adunaţi i-a umplut ochii de lacrimi, se uita acum la Tonel care muncise săracul cel mai mult şi cârtise cel mai puţin. Când aia doi erau gata, gata să plece, el sărise cu gura şi-i abătuse de la gândul lor. „Na mă, Tonele! Na, d-aici douăzeci de lei ca să iei şi nişte ţigări.” Maricica a băgat mâna în sân, a scos o pungă de plastic în care avea un teanc de bani, împăturiţi frumos. A ales două hârtii de zece şi i le-a întins lui Tonel. „Da’ să nu dea dracu’ să stai o veşnicie, că şi nouă ne arde gâtleju’ Pe urmă, mâine trebuie să ne sculăm cu noaptea-n cap, c-avem treabă, mă!” Tonel a zbughit-o bucuros, acum nu se mai gândea de fel la faptul că tot ce câştigase se prăpădise peste zi. Nu ştiu cum dracu’ se făcea, dar nici un ban nu se ţinea de el, cum îi câştiga, cum îi cheltuia. N-apuca să pună şi el ceva de-o parte aşa cum făcea Maricica. De fapt nici n-o chema  Maricica, aşa îi spusese unu de prin canale, un oligofren. Pe mă-sa ăluia o striga lumea Maricica-cur-de-fier, că era o curvă ordinară. Da’ ce ştia el, cu mintea lui puţină? El cum vedea o femeie, striga după ea: Maricica. Pe şefa lor o chema Nicoleta Fieraru, iar ai ei aveau casă pe lângă malul râului, într-un cartier de dărăpănături. Dar ea nu mai fusese acolo de ani de zile şi ei, adică  el, Tonel, Buzatu şi cu Petrică erau bucuroşi că stau împreună. O păzeau ca pe ochii din cap, şi nu prea îi ieşeau din vorbă. E drept că se iscau scandaluri mai în fiecare zi şi aproape că se-ncăierau, dar era mai mult din cauza băuturii. Când se troscăiau, le clocotea sângele şi se ciorovăiau, iar Maricica la toţi le ţinea piept şi se înfigea în ei de le mergeau fulgii. Avea mână grea şi era singura care avea voie să dea, ei, bărbaţii, doar cu gura. Nu îndrăznea unu’ să mişte în front, că erau cu gândul numai’ la ce fusese înainte de-a veni Maricica. Jale mare! Foamete şi frig, frăţicule, şi nopţi  pe la arestu’ poliţiei, cu bulane pe spate. Ce să mai vorbim?! Tonel se gândea la toate astea în timp ce mergea repede îmboldit şi de pofta după una mare. Acesta era primul lucru pe care o să-l facă, cum trece podul, intră-n barul pieţii şi dă pe gât o tărie. E dreptul lui, că face drumul. Pe urmă se poate îngriji şi de ţigări şi de sticla pentru tovarăşi. Ştia că nu trebuie să piardă vremea pentru că intră în gura femeii şi altă dată nu mai capătă el bani de la ea. Avea ţinere de minte şi nu te ierta, ţi-o arunca în obraz tocmai când îi venea ei la ţanc.

În timpul acesta, Maricica scormonea jeraticul focului ce stătea să se stingă şi se gândea că mâine o să depună banii ăştia la bancă. Avea ce să depună la bancă şi ca de fiecare dată o încerca o bucurie aproape sălbatică. Ea avea ce să depună la bancă, nu ca amărâţii ăştia cu care-şi ducea zilele. Erau băieţi buni, dar n-aveau decât băutura-n cap, tot ce câştigau se ducea pe băutură. Ea avea cont la bancă şi ştia că la o adică ar putea să scoată nişte bani. N-o făcuse niciodată şi nici n-avea de gând. Bani ăia nu erau pentru cheltuieli, nici ea nu ştia pentru ce erau, nu ştia de ce strânge banii, că de cumpărat nu voia să-şi cumpere nimic, nici n-avea nevoie, că avea de căpătat, sau găsea la ghene tot ce avea nevoie. Despre mâncare era mai greu pe iarnă, da acum cât mergea piaţa, se învârteau. Pe urmă ea se aranjase cu nişte patroni de pe la prăvăliile de cartier şi tot ce ar fi trebuit ei să arunce că expira: mezeluri, carne, conserve i le dădeau ei. Avea traseele bine ştiute, şi azi la unul, mâine la altul, aduna ce le trebuia pentru burdihan.  Banii ce se câştigau rămâneau în parte pentru băutură şi  ţigări. Chestia era că nu se câştigau bani în fiecare zi, şi Maricica hotărâse că acum cât era sezonul trebuiau să stea cât ţi-e ziulica de lungă la piaţă şi să sară imediat cum se iveşte ceva de muncit. Îi pusese pe ai ei să-i fugărească pe toţi ăia de le curgeau mucii prin piaţă. Asta era piaţa lor, aici doar ei trebuiau să descarce şi să care. Aranjase tira cu şeful pieţii, iar cei mai mulţi dintre pieţari se obişnuiseră cu ei, că seara făceau locul lună fără plată şi sâmbăta spălau pavajul cu furtunul, mai erau cu ochii în patru după şuţi şi după golănime, aşa că toată lumea era mulţumită. Maricica se putea gândi că toată vara şi toată toamna  putea să depună câte un gologan în contul ei de la bancă. Începuse să facă treaba asta cu vreo trei ani în urmă, împinsă de fata aia care o dusese-n canale. „Fă, să nu fii proastă, cum sunt ăştia toţi, fă ce-i face să câştigi un ban şi pune-l la bancă. Acolo e sigur, fă. Nu se ştie niciodată când ai să ai nevoie de un gologan, când te paşte un necaz, o nevoie. Banu-i ban, fă: deschide uşi. Nu te uita la ăştia de-i vezi aşa trecând pe stradă, sau în maşini, cei mai mulţi aleargă doar să pună mâna pe ceva, iar ăilalţi sunt nişte amărăşteni ca şi noi. Dar oricum or fi, iau banu’ de la orice, fă! Nu se uită! Ban să fie.” O dusese la bancă şi-i arătase cum se face cu hârtiile de-acolo. La început o făcea mai mult de gura ei, că aia ştia când şi-o trăgea cu vreo unul pe bani, sau când i-o freca şi venea la ea să meargă la bancă. Acum habar n-avea pe unde mai e prietena ei, plecase în străinătate. „Mă duc, fă, să văd cum e şi pe alte meleaguri. C-or fi canale peste tot, şi-o bucată de pâine tot ciordesc eu de pe undeva. Şi camionagii, îs camionagii peste tot.” Plecase femeia fără paşaport, fără acte, fără nimic. A plecat şi n-a mai ştiut nimeni de ea. Iaca au trecut trei ani de atunci şi nici măcar o veste. Nimeni prin canale nu ştia ceva despre soarta ei. Se topise. Dar Maricica făcea totul de parcă femeia mai era lângă ea şi-o urmărea, îi intrase ei în obişnuinţă chestia asta. Păi, vreme de  vreo cinci ani nu se dezlipiseră nici zi, nici noapte şi umblau amândouă peste tot de parcă erau siameze. Învăţase toate vicleniile de la ea, şi mai ales, învăţase să fie necruţătoare. Păi, cât a stat prin canale, pe la blocurile neterminate, sau pe la fabricile alea de se vindeau la fier vechi, dacă n-ar fi fost ea, ar fi luat-o pe cocoaşă rău de tot. Pe urmă şi cu bărbaţii, tot ea a şcolit-o. Pe la cinşpe ani, când a început, a ţinut-o din scurt şi-o sfădea tot timpul ca să-nveţe cum să le ia banii din start, şi să-i facă să-şi dea drumu’ una, două, să n-apuce bine. Mai ales dacă erau matol, îi făcea la bani ca fulgerul şi-i lăsa cu pantalonii în vine, ca pe nişte labagii. Că bărbatul ăsta e tot: trei jeturi şi-un tremurat. Tot ea a învăţat-o să se ferească de perverşi, a învăţat-o să-i miroase de la distanţă şi să dispară din calea lor, pentru că a nu ştii niciodată cum e cu ăştia, dacă-i apucă pot face şi moarte de om. Beată dacă era, sau trează, Maricica ştia acum că avusese învăţătură bună şi chestia asta cu banca era asupra de măsură. E drept că a înţeles greu, şi putea spune că nici acum n-a priceput cu totul  chestia asta cu contul. La început socotea că-i o mare prostie ca, în loc să te bucuri de bani, care şi aşa erau puţini şi ca vai de capul lor, tu să te duci şi să-i dai la alţii. Tu dădeai bani, iar ăia îţi dădeau o hârtie cu care poţi să te ştergi la cur. Ea nici nu le păstra, cum ieşea din bancă cum arunca hârtia mototolită. Se dusese la început pentru că ştia că este aşteptată afară de prietena ei care se iţea pe geam să vadă ce face înăuntru, dacă cumva o trage pe sfoară şi doseşte banii. Pe urmă se obişnuise cu chestia asta, iar după vreun an şi jumătate s-a gândit o dată la suma care se adunase în contul ei şi au trecut-o fiorii. Pur şi simplu nu-i venea să creadă că ea, Maricica din canale are atâţia bani. S-a întors la bancă şi a întrebat-o pe femeia de la ghişeu câţi bani are ea în cont. A ascultat cifra şi a repetat-o, femeia i-a confirmat şi-atunci un fior puternic a străbătut-o, o emoţie aşa de mare că simţea cum îi tremură mâinile. Din ziua aia, Maricica abia aştepta să facă un ban ca să se ducă la bancă şi să-l pună în cont. S-a făcut şi mai strânsă la mână şi a început să caute câştiguri. Chestia aia cu bărbaţii nu-i plăcea, nu-i plăcuse niciodată în mod deosebit, şi-o făcea doar când simţea un îndemn aşa de prin foale. Atunci era bună că se potolea şi câştiga şi-un ban, dar, mai ales în ultima vreme, o cam apuca scârba, i se cam făcea greaţă. Pe urmă a descoperit pieţele şi faptul că se poate câştiga. A trecut  prin toate pieţele din oraş,  le ştia  ca pe buzunarul ei, dar aici la en gros era cel mai bine, şi-i descoperise şi pe băieţi. Maricica îi privea pe cei doi bărbaţi care-şi împărţeau ultimele gâturi de bere şi dintr-o dată a înţeles un lucru de neînchipuit acum câtăva vreme. A înţeles că acum putea face nişte planuri, se putea gândi la ce va fi  mâine, şi la ce va fi poimâine. Ştia că poate face asta datorită banilor de la bancă. Nu ştia ce va face cu banii de la bancă, probabil că nu va face niciodată ceva cu banii de la bancă, dar acum trebuia să se gândească la ziua de mâine pentru că  trebuia să depună  bani în cont. Trebuia să depună mereu nişte bani în cont, ca femeia aia să-i spună de fiecare dată o cifră, pe care ea s-o repete şi funcţionara s-o confirme. Maricica îşi supse buza de jos, gândind că era un joc plăcut, al naibii de plăcut.

Read Full Post »