Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘calitate’

 

 

 

Doctrina hermetică are la baza construcțiilor sale filosofice  o entitate primordială denumită TOT, a cărei substanță infinită este cea care generează capacitățile din care iau naștere cele mai diverse cauzalități, și datorită acestora puzderia de forme care dau naturile materialitîții Universului. TOT-ul este infinit în spațiu, este etern în timp și veșnic în creație, substanței sale nu-i lipsește nimic, fără toate aceste calități TOT-ul n-ar putea fi TOT. Existența – în condițiile date – a acestor calități sunt posibile datorită unei condiții fundamentale: CONTINUITATEA. Substanța TOT-ului este fundmental continuă, asta însemnând că spațiul său nu are crăpături, fie ele și neînsemnate; timpul său nu are sincope, nici măcar pentru o fracțiune de clipită; iar creativitatea este neîncetată, adică nu cunoaște nici cel mai scurt respiro. Pornind de la această condiție a TOT-ului, puterea sa este infinită și necondiționată, adică absolută, pentru că, nu există nimic din afara lui care să-i limiteze capacitățile.

Pentru un om obișnuit, toate aceste atribute ale TOT-ului, chiar existența acestuia în sine, sunt dificil de acceptat – ba, am putea spune tot mai dificil de acceptat, datorită reducerii permanente a dimensiunilor la care judecăm.  Pentru că ele depășesc copios capacitatea obișnuită de a le imagina mecanica, dar ceea ce este cu adevărat imposibil de acceptat, în afara unei educații specifice, este Continuitatea, chiar dacă forța și eficiența ei ne este dovedită în fiecare moment și în fiecare acțiune a existenței noastre terestre. Vorbind despre TOT, aducem în discuție dimensiuni absolute, dimensiuni pe care spiritul nostru nu le poate controla. Ar fi suficient să permitem gândirii – mai mult, să antrenăm gândirea chiar – să urmărească dimensiunile Continuității, urmând cărările indicate de Zenon din Eleea; am ajunge astfel să putem imagina puterea absolută a Continuități pe care se sprijină TOT-ul, și care face ca substanța sa să fie, la rândul ei absolută. Poate că, în felul acesta s-ar instaura respectul pentru fiecare entitate, atât în sine cât și în totul său, inexplicabilă și necognoscibilă. Toate eforturile făcute de-a lungul timpului de a  limita cunoașterea doar la lucrurile definibile, nu au alt rezultat decât acela de a desființa – la nivel de judecată – continuitatea cunoașterii. Necognoscibilitatea TOT-ului nu are legătură cu procesul cunoașterii,  și nu-l neagă, ci dimpotrivă, instaurează nevoia continuă de a cunoaște. Să legiferezi că un lucru negognoscibil este în afara cunoașterii este o eroare grosolană. Cunoașterea, la rândul ei este necognoscibilă, în sinea ei, fapt pentru care, omenirea trebuie să facă eforturi consistente ca să mențină un anume grad de continuitate în cunoașterea procesului ființării, care, la rândul său, este necognoscibil. Conform Principiului Polarității, care este una dintre cele șapte legi al Universului, necognoscibilității trebuie să i se opună Cunoașterea. : “Teza si antiteza au o natura identica, insa de grade diferite; contrariile sint asemanatoare si nu difera decit prin gradul lor, polii opusi se pot concilia; extremele se ating; Totul este si nu este in acelasi timp; toate adevarurile nu sint decit semiadevaruri; orice adevar este pe jumatate fals; sint doua fete ale aceluiasi lucru etc etc”. Și cunoașterea și necunoașterea sunt aparținătoare aceleiași substanțe, doar că se găsesc pe grade diferite. Sunt procese care dezvoltă propriile axe teleologice, urmând unitatea continuității. Mai mult, pentru hermetici cunoașterea este un proces periculos, el trebuie destinat numai anumitor spirite, altminteri fiind pusă în pericol ordinea universală. Ceea ce a fost dovedit de mai multe ori în lungul evoluției civilizațiilor umane, așa cum o serie de legende moștenite ne descriu. În consecință, învățăturile câștigate prin cunoaștere erau transmise în mare secret, de către un inițiat unui discipol ales cu multă grijă. Valorile aduse prin cunoaștere trebuiau verificate cu răbdare, trebuiau să fie puse în relațe, în primul rând cu sinele lor; în al doilea rând cu substanța lor; și în al treile rând forța vibrațiilor. Societatea modernă nesocotește total și refuză să urmeze un asemenea model de disciplină, clamând drepturile universale ale fiecărui individ. A nu se înțelege cumva că hermeticii refuză cunoașterea,  sau fac din ea o proprietate exclusivistă. Nici pe departe, ei tind doar să instaureze o disciplină care să îngrijească temeinic ca, erori – voluntare, ori nu, ale oamenilor – să nu să fie induse TOT-ului, erori în urma cărora să apară fisuri în substanța acestuia. Asta s-ar putea numi cu adevărat o nenorocire fără leac. “Spiritul, la fel ca metalele si elementele, poate trece de la o stare la o alta stare diferită, de la un grad la altul, de la o condiție la alta, de la un pol la altul, de la o vibrație la alta. Adevarata transmutație hermetică este o artă mentală – spune Kybalionul, iar instrumentele pe care cunoașterea le poate pune la îndemâna spiritelor răuvoitoare, sau inconștiente pot provoca răul cu urmări irevocabile. Forța inestimabilă, pe care o are un adevăr apărținător unnui pol dar care trece pe cealaltă spirală, cea care aparține polului opus, va provoca transmutații cu efect distructiv în câmpul în care acționează. Nu trebuie sub nici o formă să neglijăm interesul tot mai aplicat pe care o mulțime de oameni îl dezvoltă pentru divere forme de manipulare, care, la urma urmei, este un mijloc rudimentar de transmutație. O formă, care, mânuită cu abilitate, pare inocentă și lipsită de pericole. Pe lângă tentația manipulării, există în viața curentă o mulțime de alte tehnici de obținere a unor avantaje față de semenii noștrii, tehnici care dezvoltă diverse soiuri de avataruri asimilate deplin de cei care sunt controlați de orgolii, de vanități, de invidie, de dorinți. Hermeticii nu au încercat niciodată să modifice cursul existenței celor din jur, mai mult chiar, se străduiau să-i ferească pe neștiutori de gesturile nesăbuite care ar fi putut să-i piardă. Pentru ei, nu existau rațiuni superioare ale societății, care să impună modificarea cursului natural al vreounui parcurs existențial.  Făceau aceasta fără ca cei în cauză să știe, fără să modifice atitudinea naturală a acestora față de a o nume realitate. Pornind de la afirmația “Totul este spirit”, hermeticii s-au străduit să creeze și să dezvolte tehnici spirituale care să se sprijine pe continuitatea TOT-ului. Energiile pe care aceștia le căutau existau în curenții întreținuți de continuitate și traversau cele mai diverse naturi ale materiei. Era nevoie de multă clarviziune și luciditate pentru a nu lăsa tentațiile să devină reguli de conduită.  Trebuia ca inițiatul să se distanțeze egal de aparențele dezvoltate de realitatea curentă și să rămână purificat în fața propriului spirit. Astfel putea să lase să se nască noile legături cu esența naturii TOT-ului. Nu puterea era scopul pe care inițiatul o cauta, ci capacitatea de a cunoaște până la limitele necognoscibilului. Această capacitate îi aducea viziunea despre mișcările intime care se cuprindeau în Continuitate. Vorbim despre mișcări subtile, inefabile, cele mai multe necesitând simțuri antrenate prin metode străine unui neofit. Toate acestea erau lucruri ce nu puteau fi descriese, sunt lucruri ce nu pot fi descriese, pentru că și astăzi, inițiații diferitelor doctrine care au la bază informații provenite din hermetism, din esoterism, din occultism etc. caută să-și conducă discipolii spre moduri de a asimila informații dincolo de cuvinte.

Oamenii de știință sunt obligați să adopte, și să respecte, un anume comportament pentru a fi siguri de rezultatele muncii lor, dar și pentru a se păzi de efectele nocive derivate secundar. Adepții tehnicilor spirituale au, la rândul lor obligații pe care trebuie să le respecte, atât în privința comportamentului profesional, cât și în ceea ce privește păstrarea sănătății. Mai mult, pentru că efectele asupra celor din jur pot fi mai puțin vizibile și mai radicale, dar cu acțiuni ireversibile pe perioade foarte lungi, practicanții tehnicilor spirituale sunt obligați să elimine din comportamentul lor tot ceea ce ar produce astfel de efecte nocive.  Obligațiile sunt impuse nu de o legislație rezultată dintr-o cauzalitate socială abstrctă, ci de acele legi ale universului care guvernează o generalitate extinsă. Efectele secundare ale practicilor din tehnicile cotidiene ale industriilor și atitudinilor economice, cu toate că influențează tot mai mult comportamentul asupra relațiilor cu mediul imediat, nu sunt tot atât de periculoase – așa cum se insistă din ce în ce mai documentat – ca vibrațiile care formează câmpuri de formă care emit unde de formă prin care realitatea modifică atitudini și mentalități. Atitudinea și mentalitatea unei contemporaneități pune în formă elemente ale unui sistem de educație din care vor rezulta acele vibrații prin care, la rândul lor, se vor forma alte câmpuri de formă modificate. Elementele care se vor asimila în Continuitatea TOT-ului, vor fi cele ce vor determina mișcări în generalitatea acestuia. Mișcări despre efectele cărora nu vom avea informații de feedback, datorită necognoscibilității TOT-ului. Atunci când cunoașterea va ajunge la nivelul efectelor pe care noi le-am creat, TOT-ul va fi modificat întreg ansamblul Continuității sale.

Fiecare gest a vreunei entități aparținătoare Continuității TOT-ului, reprezintă emisiuni de vibrații care participă la interferențele existente. Fără încetare vibrațiile crează entități armonice care se adaugă Întregului, iar fiecare astfel de entitate, o dată devenită formă va căuta să creeze o structură de relativități, contribuind la întreținerea mișcării universale. Despre toate acestea, cetățenii contemporaneității actuale evită să vorbească, căutând să evidențieze statusul realităților imediate. Abordăm realitatea în care trăim din atitudinea celui care nu vede mai departe de lngul nasului, care, uneori, ni se pare atât de departe încât este imposibil să-l atingi. Să păstrezi tăcerea despre relația dintre realitatea aparențelor și realitatea obiectivă, nu este tocmai o atitudine potrivită. Dar este o atitudine. Una care nu se va modifica prin contribuția unui amărât de eseist.

Advertisements

Read Full Post »

15 februarie, 2015

O imensă avuţie spirituală a omenirii se pierde cu o viteză nemeritată: răbdarea. Desigur că ne putem întreba lesne: de ce ar fi răbdarea o avuţie atât de importantă? Există, la urma, urmei concepte mult mai active şi mai dinamice în existenţa omenirii; concepte care îşi justifică din plin rolul substanţial pe care îl exercită asupra unui destin. Răbdarea, ar putea fi socotită o simplă calitate temperamentală, sau, şi mai exact, o deprindere, educată în anumite domenii ale activităţilor sociale, sau profesionale, şi doar în acelea. Nu pare de loc să fie răbdarea o asemenea calitate care să poată fi pusă în rândul unora ca talentul, aptitudinea, inteligenţa, creativitatea, mă rog, în rândul acelor calităţi a căror funcţii sunt marcante şi vizibile în activitatea unui caracter. Sensul evoluţiei pare să determine tot mai precis elemente care să elimine răbdarea ca termen al ecuaţiei existenţei. Privind în jur, putem observa mulţimea de instrumente tehnice sau industriale care desfiinţează motivaţia răbdării. Instrumentele tehnologice dau naştere altor instrumente – fie ele tehnologice, industriale sau  energetice – care suspendă în bună măsură motivaţiile ce întreţineau necesitatea răbdării ca termen ale evoluţiei. Mai mult, stimulează instalarea unei atitudini radicale de eliminare a celor mai multora dintre momentele ce ar reclama prezenţa răbdării. Putem spune că ne-răbdarea devine elementul fundamental al atitudinii faţă de realitate, ceea ce presupune inventare unor noi ritmuri – în general – străine unei acţiuni sau alteia.

În timpurile istorice, se putea vorbi de mai multe naturi ale răbdării. Despre natura răbdării ţăranului – de exemplu -, sau de cea a vânătorului, sau a crescătorului  de vite. Mai târziu, puteam vorbi despre natura răbdării meşteşugarului, şi despre un timp al maturării fiecărui gest făcut pentru obţinerea unui efect plenar. Traseul străbătut, de la proiect la produs, presupunea un anume număr de gesturi conştiente cu un conţinut precis şi cu o anume determinare. Toate aceste gesturi aveau echivalente atât în conştiinţa operatorului cât şi în raţiunea acestuia, provocând un schimb de energii cu celelalte elemente ale unui mediu. Se creea un circuit, în permanenţă stimulat de nevoia subiectivă a acestui, a operatorului. Produsul obţinut nu era golit de semnificaţii, ci, dimpotrivă, fiecare devenea purtătorul unor semnificaţii particulare, în fond rezultatul raportului direct dintre dorinţa operatorului şi realitatea imediată.  Răbdarea acţiona nu doar asupra materiei, a obiectului realităţii, ci, în mod direct asupra temperamentului celui care iniţia o acţiune. Exista un timp care aducea un ins, de la condiţia de neofit, la aceea de iniţiat, şi asta se măsura în numărul de acţiuni perfectibile care ajungeau în aceeaşi condiţie. Stadiul de incipienţă era marcat de un număr mare de acţiuni dominate de nesiguranţă, dar, pe măsură ce spiritul ucenicului se umplea de  efectele răbdării, acesta ajungea să poată imgina stări tot mai subtile ale materiei cu care urmăreşte şi definitivează o acţiune. Orizontul care se deschide  desăvârşeşte formele imaginate, şi obiectele câmpului obţinut se determină ca făcând parte dintr-o familie anume, ce are ca iniţiator spiritul operatorului. Toate acestea fac particularitatea, cea pe care societatea o denumeşte după numele operatorului, acela care a folosit răbdarea ca instrument al modelării, alături de datele strict particulare a le spiritului său.

Industrializarea aduce cu sine o atitudine indiferentă. Fie că eşti răbdător, fie că nu, numărul, forma, calitatea şi costul produsului este acelaşi. Fie că eşti răbdător, fie că nu, produsele se pot găsi răspândite în toată structura comunitară. Nu mai putem vorbi de o marcă personalizată la care răbdarea a avut o contribuţie substanţială, dar nici despre o motivaţie a acesteia, câmpul aspiraţional al unui ins devine o strucutră de orizonturi tangenţiale, în care fiecare unitate îşi izolezată conţinutul, şi-l separă de toate celelalte. Contactele sunt întâmplătoare şi dominate de surpriză, de neaşteptat; existenţa se izolează într-un fragment al câmpului, ea, tocmai ea, care ar trebui s-o reprezinte în deplinătatea sa. Atâta vreme cât răbdarea făcea parte dintre condiţiile fundamentale ale existenţei, momentele revelatorii ale contactelor dintre diferitele elemente  ale câmpurilor spaţiului existenţial, determinau trasee de cunoaştere în întregimea acestui spaţiu, şi nu doar izolarea într-un câmp oarecare. Cunoaşterea educa deprinderi în care erau antrenate elemente aparent surpinzătoare, şi se realiza într-o tendinţă de a descoperi verticala structurii. Contribuţia unor minţi importante – care sesizau tentaţia anulării acţiunilor controlate de răbdare – dovedesc strădania de a revela efectele cu rezultate distructive asupra personalităţii, şi îndeosebi a caracterului, pe care ne-răbdarea le vor produce. Sinele individului este forţa negativă prin care şi în care zeii, ca şi momentele lor […]  dispar; totodată, Sinele individual nu este golul dispariţiei, ci se menţine în această nimicnicie însăşi, este în sine şi este singura şi unica realitate – ne spune Hegel. Iar Eminescu, lăsându-se purtat de imaginaţie în întregul structurii instabile a  evoluţiei unei realităţi, care te poate cuprinde sub cele mai neaşteptate forme, fiecare mai subtilă ca antecedenta, surprinde efectele lipsirii de Sine:

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet,

  Doar moartea glas să dea

Frunzişului veşted.

 

 

Să treacă lin prin vânt

Atotştiutoarea,

Deasupra teiul sfânt

Să-şi scuture floarea.

 

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

 

Ce n-or şti că privesc

O lume de patimi,

Pe când liane cresc

Pe singurătate-mi.

 

Sinele, care este pierdut în nimicnicia propriilor tentaţii acţionează neîncetat spre propria sa dispariţie, sau, mai bine zis, spre propria sa dizolvare. Atâta timp cât, asupra lui, efectele răbdării nu anulează, tentaţia auto-distructivă. Pentru fiecare entitate care populează spaţiul unei realităţi, tentaţia ne-formei se imprimă Spiritului ei, impusă fiind de memoria profundă, care căută s-o aducă în momentul în care poate deveni origine. Modul de a fi, pe care  răbdarea îl impune subtil Sinelui, produce, la o privire mai atentă, calitatea particulară a unei avuţii ce depăşeşte cu mult spectaculoasele  acumulări puse în seama, inteligenţei, creativităţii sau talentului.

Read Full Post »

14 februarie 2015

Hegel ne spune că realitatea prezentă este o alta în sine şi alta pentru conştiinţă. Realitatea în sine rămâne necunoscută, şi de ce nu, primejdioasă; doar realitatea descoperită de conştiinţă poate fi considerată realitate cunoascută. Înaintea sa, Kant considera că realitatea pură este o realitate ce va rămâne tainic ascunsă în sinele său, revelând cu ajutorul conştiinţei toate formele unor realităţi practice şi reflectate de conştiinţă, forme care sunt supuse cunoşterii. După Hegel, Heidegger pătrunde ceva mai adânc în procesul relaţiei dintre realitatea în sine şi realitatea în conştiinţă. Pentru Heidegger realitatea în sine este o fiinţare, pe când realitatea în conştiinţă este o reflectare datorată cunoaşterii. Fiinţa (atribuindu-se conceptului calităţile de verb şi nu de substantiv) presupune manifestarea tuturor acelor temeiuri care rămân – de cele mai multe ori – misterioase pentru conştiinţă, şi care se comportă conform raportului indicat de principium raţiones al lui Leibitz.

Fie oricare dintre cele trei forme ale realităţii pe care le-am descris mai sus, ele se comportă conform principiilor care reglementează comportamentul mecanicii mediilor continui. Oricât am diviza o realitate, fie ea în sine, fie în conştiinţă, mediul nou obţinut păstrează calităţile întregului. Nu cred că ar fi un gest eretic să afirmăm că realitatea se comportă aidoma unor sisteme fizice. Un fluid – pe care îl definim ca fiind un mediu perfect continuu – se poate deforma continuu şi infinit, principiu pe care o realitate îl respectă fidel, doar că mijloacele sale de a-şi păstra omogenitatea sunt de la un punct diferite de cele ale unui fluid fizic. Încercările unor gânditori de a diviza permanent o realitate pentru a obţine medii care să poată fi definite ca domenii autonome, nu ar fi fost posibile fără folosirea matematicii, sau mai bine zis a acelei părţi a matematicii care deţine mijloacele operaţionale. De foarte multe ori putem citi în studiile unor savanţi că un anume principiu este valabil pentru un anume sistem, şi doar pentru acela. Putem să evocăm ca fiind în asemenea situaţie: Prinipiul nr.1 al termodinamicii; principiile mecanicii clasice, dar şi unele din principiile fizice. Or, fie el oricare mediu la care să ne referim, face parte dintr-o realitate prezentă şi se comportă potrivit fiinţării acesteia. Esenţa fiinţării este evidentă prin modul de a se manifesta al unor temeiuri; şi cred că putem îndrăzni să afirmăm că scopul fiecărui temei este acela de a obţine o diferenţă de potenţial, fenomen pe care fizicienii tuturor timpurilor l-au remarcat manifestându-se în toate acţiunile, fie mecanice, cinetice sau ondulatorii. Deosebirile pe care le-au enunţat şi definit, cu care au încercat să creeze diferenţe notabile în modul de a fiinţa într-un mediu sau altul, se reduc într-o ultimă instanţă la o diferenţă de potenţial. Fie Principiul nr.1 al termodinamicii, sau Principiile mecanicii, fie  cele odulatorii, sau cele ale geneticii, toate au ca temei comportamentul unei diferenţe de potenţial, diferenţă care determină comportamentul tuturor elementelor unui mediu.

Cei trei filosofi la care am făcut referire la începutul acestui articol au pătruns, fiecare caracteristic personalităţii sale, în relaţiile definite şi definibile ale unui mediu (cel al realităţii) care se supun din plin raportului dintre două momente care creează o diferenţă de potenţial capabil să declanşeze o, sau unele acţiuni cu efecte, evidente asupra acesteia, a realităţii.

Atitudinea aceasta care caută să evidenţieze procesul de transformare ce va fi declanşat de un raport, poate fi întâlnit încă de la Eusebiu din Cezarea în Rezumat al credinţei vechilor fenicieni. Autori care au scris-o şi cum că pe bună dreptate o dispreţuim.

Documentele referitoare la această scriere afirmă că vorbim despre o traducere din opera fenicianului Sanchuniaton, pe care Eusebiu din Cezarea ar fi făcut-o din greacă, folosind opera lui Filon din Byblos. Vorbim deci despre scrieri cu mult mai vechi, ale unui scriitor fenician despre care nu se ştiu multe lucruri. Suntem într-un moment de structurare a unor concepţii cosmogonice şi, se spune că Sanchuniaton a fost influenţat în construcţia sa de gândirea egipteană şi greacă. Toate aceste amănunte sunt interesante pentru iubitorii de detalii istorice, pentru că, în fapt – din punctul meu de vedere – revelator este descrierea făcută unor începuturi le lumii. Extragerea din Haous, dacă vreţi.

  1. „El (Tatăl zeilor n.n) presupune că încceputul tuturor lucrurilor a fost un aer pâclos şi vânturos sau un suflu de aer neguros, un haos întunecat ca Erebos. Aceste stihii erau fără fund şi au rămas fără limite o lungă durată de timp. Dar – spune el –  când suflul s-a umplut de focul dragostei pentru propriile sale începuturi şi când acestea s-au împreunat, această unire s-a numit dorinţă. Aici stă principiul creaţiei oricărui lucru, Dar el (suflul n.a.) nu-şi cunoştea propria lui creaţie. Din împreunarea suflului cu sine însuşi s-a născut Mot.

Iată că: dorinţa este instrumentul care crează acea diferenţă de potenţial care este temeiul acţiunii şi care pune în mişcare principiile ce vor deveni lucrurile la care ne referim în zilele noastre. Ca atare, nimic nu ar exista fără ca undeva să se nască o diferenţă de potenţial, practic un dezechilibru care să impună mişcarea spre anularea sa. Conştiinţa a descoperit această opoziţie prin intermediul acţiunii; acţionând în conformitate cu cunoaşterea revelată, ea face experienţa înşelării acesteia. – spune Hegel. Dezechilibrul născut undeva în realitate nu acţionează doar asupra sinelui său, ci pune în mişcare toate elementele care se află într-un mediu, devenind temei pentru a se reflecta în cunoaştere şi conştiinţă.

Fragmentul acesta din scrierile lui Eusebiu din Cezarea dovedeşte că manifestarea diferenţei de potenţial era privită ca o motivaţie a acţiunii încă din timpuri tare vechi. Dorinţa lui El marchează o diferenţă de potenţial; El îşi iubeşte începuturile şi dorinţa imprimă nevoia de acţiune; atunci începuturile prind să se manifeste şi astfel dau naştere zeului Mot.

Şi iată cum, justificat, Hegel consideră că acţiunea este cea care va descoperi raportul care opune două momente ale unei realităţi ce vor da naştere conaşterii prin conştiinţă. O cunoaştere mai temeinică şi mai profundă ca cea care se va încerca mai târziu prin raţiune, şi prin simplu motiv că acţiunea iniţiată se răsfrânge, antrenând toate  elementele existente în respectiva realitate, şi nu iniţiind eleminarea acestora.

Read Full Post »

6 noiembrie, 2014

De când se ştie, omenirea a vorbit mereu în felurite feluri despre Libertate. Şi mereu, în discuţiile despre această calitate a existenţei s-au strecurat gânduri neclare, ce au arătat că este foarte greu de definit Libertatea, mai ales atunci când tindem să creem o imagine a relaţiei unui sine cu spaţiul care-l cuprinde. Mereu ni se pare că ceva nu este în regulă, ceva din spaţiul nostru se opune ca Libertatea să fie definită ca o categorie clară, definitivă, precisă. Şi atunci ne îndreptăm spre acel „ceva”, încercăm să-l înlăturăm, să-l îngrădim, sperând mereu că apoi totul va intra în normal. Dar aşa ceva nu se întâmplă, iar orizontul de acţiune al Libertăţii rămâne ciuntit, nu este deplin, nu pare a fi real şi nu se armonizează cu speranţele noastre. Adesea ni se pare că această formă nedeplină a Libertăţii este manifestă doar în cazul nostru; nu şi la vecin, nu şi aiurea, nu şi peste mări şi ţări. Dar de acolo vin ecouri precum că aceleaşi griji îi încercă şi pe ei, pe oricare ei ar fi pe meleagurile acelea. Poate doar forma, sau obiectul nemulţumirii să fie altul, nemulţumirea însă, asemeni ruginii se întinde fără să prinzi de veste. Îmboldit de insatisfaţiile clipei, prinzi să înţelegi că Libertatea este o categorie vicleană, teribil de vicleană. Şi obiceiul ei cel mai nesuferit este să te scoată din micul orizont al siguranţei, pe care l-ai creat cu trudă şi cu renunţări. Evident că ceea ce te roade cel mai mult sunt renunţările, iar după Libertate, ar trebui să renunţi şi la renunţările pe care le-ai jertfit. Dar asta este prea mult. Preferi să renunţi la Libertate,  şi la tot ceea ce părea că este menit ţie. Din clipa aceea eşti ca o frunză în vânt, atras, sau împins de momente ale existenţei care nu au nici o legătură intimă cu tine. Pur şi simplu, acum poţi fi ademenit, te laşi ademenit. Ca să vorbim drept, se lasă ademenită acea măruntă parte din tine care se poate orienta pe o astfel de cale, restul trebui târât şi atârnă destul de greu. Doar gândul că Libertatea este o categorie vicleană menţine această formă a fiindului tău. Altfel ai căuta să-ţi găseşti cumva rostul ce s-a pierdut undeva în Sinele tău, s-a prăpădit asuns printre valurile de zgură ale ademeniriilor zilnce. Chiar imaginea lumii în care fiinţezi este o formă a ademenirii, un fel de ademenire supremă, o ademenire ce pare definitivă, perfectă, chiar dacă simţi un soi de zădărnicie ce adie dinspre ea. Pare a fi totuşi expresia unei deplinătăţi a siguranţei, un mod de a te ocroti. Oricum, altceva decât felul de a fi al viclenei Libertăţi, cea care te împinge mereu spre locuri unde pare că trebuie iar şi iar s-o iei de la capăt.

Te obişnuieşti cu felul acesta de a fiinţa, ai chiar momente în care crezi că ai făcut o alegere bună, ai sperenaţe că toată construcţia la care participi este durabilă, are un viitor… Şi dintr-o dată!…

Abia atunci începi să înţelegi cu adevărat că Fiinţarea este făcută din opţiuni, iar renunţarea este esenţa opţiunii. Renunţarea este modul intim de a fi al nădejdii, al nădejdii care hrăneşte Libertatea şi o face să se manifeste aşa cum se manifestă. Nădejdea este instrumentul luminos al liberului arbitru, acel liber arbitru pe care l-ai abandonat, pentru că ţi s-a părut a fi prea categoric, prea determinant, prea strâns legat de modul cum Libertatea dicta renunţarea. Părea că Libertatea şi liberul arbitrul merg strâns mână în mână, dictatorial, fără compromisuri, fără deliciile democraţiei. Aşa părea, pentru că n-ai înţeles că asta este de fapt forţa ta, cea care îţi ţine fiinţa verticală, îţi ţine spiritul erect. În felul acesta erai mereu văzut în lume, chiar dacă privirile tuturor ţinteau spre pământ, sau aiurea. Dar ceea ce era cel mai important; erai văzut sclipitor din interiorul tău, din lumea ce se forma în fiecare clipă în Sinele tău. Erai mereu ca o piatră de hotar între lumea de ieri şi cea de mâine, şi clipele făceau parte din fiinţa ta. Puzderia de clipe care străluceau efemer, erau de fapt prezentul tău, de care îţi păsa mai puţin. Acum, însă îţi pasă cumplit de acest prezent, pentru că este singura fărâmă de timp care a mai rămas a ta…dacă o fi a ta.

Stimate cititorule, nu băga în seamă rândurile pe care tocmi le-ai citit – bine ar fi să fi avut înţelepciunea să n-o fi făcut -,  pentru că ele sunt pentru ceia duşi pe altă lume. Sunt ca un fel de descântec esoteric, o tânguirea şamanică, o boscorodeală vrăjitorească, o bolboroseală de profet de doi lei.

Cine Dumnezeu are vreme de astfel de prostii pe vremea unei atât de prelungite crize?

Read Full Post »

07 septembrie, 2014

Hegel este primul om care vorbeşte despre calitatea limbajului de a fi un atribut al unui spirit care doreşte să devină conştient-de-sine. El se referea mai ales la limbajul religios şi cel artistic, dar putem spune că este evidenţă faptul că, orice limbaj este un factor determinant al tentaţiei unui spirit de a deveni conştient-de sine. Limbajul devine astfel un soi de oglindă, în care se reflectă imaginea aspiraţiilor secrete ale respectivului spirit. Atunci când privim pentru prima dată astfel de imagini, suntem ispitiţi să alunecăm peste aparenţele pe care le reflectă suprapunerea unor fragmente, şi de multe ori ne formăm convingeri, care se dovedesc a fi doar prejudecăţi. Din nefericire, în istoria oamenirii au circulat, şi circulă încă astfel de prejudecăţi, care formează o axiomatică ce nu poate fi verificată cu adevărat de nici  o calitate a realităţii. Se întâmplă astfel de situaţii, mai ales în domeniile umaniste, în artă, sau religie, acolo unde subiectivitatea face parte din regula jocului. În ştiinţele exacte există şansa ca aparenţa să se trădeze într-un fel sau altul, atunci când conflictul cu realitatea se agravează. Cu toate astea, şi în aceste  domenii mai circulă încă destule prejudecăţi care continuă jocul de aparenţe. Nu ştim dacă este mai grav că ele rămân în funcţiune în domeniile ştiinţelor exacte, sau în cele umaniste, pentru că – împotriva tuturor afirmaţiilor partizane – domeniile vieţii umane ne silesc să vedem din ce în ce mai clar legăturile strânse dintre ele şi, mai ales, faptul că practic nu există graniţe care să delimiteze teritoriile acestor domenii. Toate încercările de a delimita strict un teritoriu sau altul, sunt doar tendinţe administrative, şi servesc mai degrabă nevoii de afirmare a unor competenţe umane decât funcţionării unor adevăruri ale realităţii. Adevăruri care au nevoie, pentru împlinirea lor, de toate atributele ce se degajă din acea realitate, indiferent de natura formei de cunoaştere din care se extrag. Este un fapt care ne face să înţelegem de ce marii gânditori ai omenirii au cerut insistent ca nici un element al cunoaşterii să nu fie închis într-un singur domeniu, ci, dimpotrivă să i se deschidă orizonturi multiple, ceea ce ar conduce atât la verificarea respectivului element, cât şi la întregirea obiectului său. Din nefericire, tentaţia comptenţei face ca cei care operează cu elementele cunoaşterii să fie preocupaţi în a delimita cu stricteţe arii de influenţă pentru fiecare dintre elementele pe care le-au încadrat într-un sistem sau altul. Astfel, aceste elemente devin din obiecte ale realităţii, subiecte ale acesteia şi sunt tratate ca atare. În Univers nu există clasificări, nici ordonări sau subordonări; elementele cunoaşterii nu sunt stări de fapt care să instaleze seturi de cunoştinţe permanent valabile, ci procese în care vorbim doar de variabile vectoriale ce tind să reveleze un scop sau altul. Iată de ce relativitatea pare a fi un factor fundamental al structurii unei realităţi cu care venim în contat. Când spun că: „pare a fi” nu doresc să sugerez sub nici o formă că nu cred în importanţa relativităţii, mă îndoiesc însă de stabilitatea ei în evoluţia proceselor realităţii universale, în care, se pare, tocmai această atitudine a unui spirit de a deveni conştient-de-sine – atitudine care-l obligă să rămână continuu instabil – este un factor determinant. Pentru un astfel de spirit, limitele diferitelor domenii, cu toate competenţele şi supra-competenţele menţionate în diferite protocole, sunt doar elemente de orientare către conştiinţa-de-sine, fără să fragmenteze omogenitatea unei realităţi. Asta ar putea foarte bine explica de ce diferenţele de limbaj dintre  – să spunem – Discobolul lui Miron şi Pasărea măiastră a lui Brâncuşi nu produc falii în existenţa realităţii, ci o adâncire a capacităţii de revelare către spirit, fiecare provocând o conştiinţă-de-sine pentru care,  ceea ce există în realitate izbuteşte să se împlinească desupra şi dincolo de competenţe, în consecinţă, în deplină indiferenţă faţă de limitele unor teritorii determinate administrativ. Dacă realitatea universală ar funcţiona în virtutea variabilelor generate de competenţe, existenţa Universului ar fi grav prejudiciată, pentru că ar fi negat principiul de bază al acestuia: UNICITATEA. Pentru a-şi impune valorile, competenţa are nevoie de serii de identităţi care să fixeze reguli şi limite; universul, în schimb, fucţionează în baza unicitaţii care îi asigură continua dezmărginire.

Read Full Post »

7 iulie, 2014

Evoluția pe care raționalismul a impus-o, și și-a impus-o, căutând în permanență sprijin în raționamentele bazate pe mulțimea de axiome moștenite – ceea ce l-a determinat pe Herbert Dingle să afirme prin anii ’30 ai secolului trecut, că aceștia confundă datele dintr-un raționament cu datele unei realități empirice – evoluția aceasta spuneam, cu specificul ei, a privat gândirea modernă tot mai apăsat de subtilitățile pe care sistemele filsofice din axa Kant-Hegel-Heidegger le-au moștenit și rafinat. Din nefericire, ambele orientări filosofice – și cele metafizice, și cele raționaliste –  fac același gen de greșeli, moștenite din mentalitatea istorică a sistemelor. Surprinzător, chiar dacă o teorie ca cea a Relativității este larg acceptată, atât de lumea științifică, cât și de cea filosofică, ea nu produce schimbări radicale la nivel de mentalitate, ceea ce determină ca o afirmație de genul: Obiectele cu care se ocupă fizica nu sunt măsurători ale proprietăților obiective proprii unor porțiuni din lumea materială exterioară: ele sunt numai rezultatele pe care le obținem când efectuăm anumite operații. (h. Dingle), să fie interpretată că fiind o negare a realității exterioare, ceea ce este un neadevăr. Un neadevăr din două puncte de vedere: unul pentru că experiențele de laborator, dar și observațiile emirice au dovedit că proprietațile unui obiect sunt relative și direct dependente de o sumă întreagă de factori obiectivi și subiectivii; iar, doi – și aici intervine influența mentalității istorice de care vorbeam -, pentru că realitatea nu este o stare de fapt, un dat, ci un proces în continuă evoluție. Ca atare, măsurătorile ne vor releva proprietățile unui moment în care se găsește un obiect, și nu obiectul în deplinătatea funcțiilor și calităților sale. Constatarea aceasta ne relevă faptul că realitatea exterioară nouă este compusă atât din obiecte perceptibile în mod nemijlocit, cât și din obiecte subtile care au nevoie de un proces analitic elaborat pentru a fi puse în evidență. Doar că, raționaliștii refuză să accepte necesitatea de a opera cu factori obținuți prin coroborarea celor două stări ale respectivei realități. Pentru ei importantă este doar acea stare a realității exterioare ce conține obiecte direct perceptibile și, cu toate că rezultatele cercetărilor științifice aruncă tot mai multe semne de îndoială asupra unei astfel de abordări,  insistă să opereze cu obiecte perceptibile și ale căror proprietăți pot fi puse în evidență mai ales prin instrumente inventate dintr-o relație directă. Atitudinea raționaliștilor își găsește motivația în modul inflexibil de a fi al adevărurilor degajate de structura axiomaticii construite de-a lungul istoriei, dar și în faptul că astfel au posibilitatea de a manipula orientarea mulțimii receptorilor către nivelurile simplificate ale cunoașterii, niveluri care nu necesită nici eforturi, dar nici curiozități greu de controlat. Realitatea exterioară, devine astfel o realitate  mutilată încă din enunțuri, în fapt o realitate care este privată de o atitudine care să  se evidențieze prin: Esențialul oricărei valori morale a acțiunilor este ca legea morală să determine nemijlocit voința(Kant), cu alte cuvinte o realitate supusă orientărilor pe care le hotărăște axiomatica zilei.

Din nefericire, raționalismul, și mulțimea ideologiilor care se hrănesc cu substanța conținută în axiomatica istorică tot mai uscată,  a dus gândirea către o extremă ce se justifică prin afirmația că: Există unele filosofii subiective care susțin că numai lumea spirituală este reală și că lumea fizică n-ar fi decât o aparență, o umbră fără substanță. ( Max Born) Preocupați să dovedească greșeala din filosofiile extremiste ale subiectiviștilor, raționaliștii impun cealaltă extremă cu mult mai multă tenacitate. Din raționamentele lor dispare cu totul preocuparea care l-a obsedat pe Kant în definirea conceptului de lume, și anume: 1. Materia ( in sensu transcedentali) hic, quae hic sumuntur esse substantie, Materia ( în sensul transcedental), adică părțile despre care se consideră aici că sunt substanțe); 2. Forma, quae consist in substantiarum coordinatione, non subordinatione. (Forma care constă în coordonarea substanțelor, nu în subordonarea lor); 3. Universitas, que este omniatudo compartium absoluta. ( Universalitatea, care este totalitatea absolută a copărtașilor ) (Martin Heidegger). Această preocupare de a înțelege modul de participare a copărtașilor  la Universalitate nu mai există în gândirea raționaliștilor, care sunt preocupați doar de relațiile directe ale diferitelor calități detectabile, ale obiectelor unei relaități.

Read Full Post »

29 iunie, 2014

Lumea ideologilor raționaliști s-a înverșunat teribil să dovedească faptul că lumea exterioară este obiectivă, că procesele ei aparțin unei realități a cărei existență este în afara oricărei subiectivități. Strădaniile acestea aveau și motivații, și obiective derivate din interese sociale; în practică se năștea un soi de nouă religie, și chiar dacă un filosof ca Antonio Gramsci ne sesiza pe la 1931, că abordarea disputei dintre obiectiv și subiectiv este greșită, nimeni nu a fost impresionat. Esențială pare a fi o întrebare simplă și directă: obiectiv față de cine?, subiectiv în numele cui? Lumea reală se  dovește obiectivă într-un raport care naște istorie, pentru că din punct de vedere al Universului, întreaga realitate a obiectelor ce-i sunt aparținătoare este pur subiectivă, și asta dintr-un motiv foarte simplu:  Universul nu poate crea istorie, deci nu poate produce raporturi prin care realitatea să-și particularizeze caracteristicile, și, deci, să se obiectiveze. Pentru Univers, timpul este o dimensiune unică, cu o stare unică. În consecință lipsită de capacitatea de a crea istorie, iar fără istoricizare, realitatea nu se poate obiectiva, pentru că nu poate da naștere unor raporturi ale calităților particulare care să caracterizeze specific obiectele ce o compun. Un exemplu foarte simplu al acestei situații este disputa ce s-a purtat, și se poartă încă, asupra vitezei luminii. Chiar dacă Eistein a luat o decizie drastică și a fixat viteza luminii ca o constantă, îndoiala asupra acestei afirmații nu încetează să dea naștere unor raporturi care se istoricizează și ne fac să tratăm lumina ca pe un factor de obiectivare a unor realități. Lucrurile sunt asemănătoare în ceea ce privește fiecare obiect al realității exterioare, fiecare dintre acestea își stabilește „obiectivitatea” în funcție de un raport istoric. Pentru fiecare există un “înainte de”, așa cum există și un „după ce”, iar relațiile dintre aceste raporturi determină particularitățile ce stabilesc caracterul obiectiv al respectivei realității. Așa cum afirmam ceva mai sus, în Univers, timpul nu are decât o singură stare: prezentul; trecutul și viitorul, adică stările timpului care pot crea istorie, sunt atribute operaționale pentru umanitate, și deci, creatoare de raporturi care pot particulariza, pot crea istorie. Din acest proces se nasc toate acele elemente care fac să existe pentru oamenire o realitate obiectivă. Ea poate rămâne obiectivă tot acel timp în care se poate raporta la momente istorice ale devenirii, sensul obiectivizării fiind decis doar de raportul dintre două sau mai multe momente istorice. În rest, întreaga realitate care se reîntoarce în Univers va recâștiga statutul și atributele unei subiectivități universale.

Mai apre însă un aspect, asupra căruia merită să medităm, dincolo de tentațiile și capcanele ideologiei, și anume: există oare cu adevărat o separație a celor două forme de prezentare a unei realități? A fi o “realitate obiectivă”, sau a fi “o realitate subiectivă” sunt forme care rezistă și dincolo de nevoile unei statistici care ne asigură orientarea în dezvoltarea unor teorii partizane? Din nefericire, se pare că această încăpățânare cu care dorim să dezvoltăm o orientare partizană a început să dea semne grave de slăbiciune, smnalată mai ales de dezvoltarea ultimilor forme ale tehnologiei inteligente, care subliniază astfel de slabiciuni, și pare a reclama nevoia unei anume distanțări de partizanat, tocmai pentru a putea să înțelegem subtilitățile pe care realitățile universale par a le născoci întru continua noastră provocare.

Read Full Post »

Older Posts »