Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘îngrădire’

Dar, mai ales, de ce preferăm s-o definim așa cum ne indică instrumentele carteziene? Care este motivul pentru care suntem atât de siguri că definiția la care am ajuns este cea corectă, și, mai ales, cea completă? N-ar fi cazul să privim contemporaneitatea așa cum ne îndeamnă Toma D’Aquino? Să încercăm să pătrundem spiritul enciclopedic al contemporaneității – spirit care a rezultat din straturile de experiențe ce s-au adunat de-a lungul timpului – și să-i evidențiem structura cît mai succint? Astfel imaginea Discursurile lungi, de cele mai multe ori, dezlânate, pe care le folosim ca să motivăm demersul cartezian cu care cautăm să punem în evidență  elementele care ar trebui să fie convingătoare,  nu sunt în stare să mențină coerența substanței pe care o presupunem în contemporenaneitate. Mai mult, adâncește îndoiala că o contemporaneitate este formată doar din lucrurile despre care vorbim și că nu există o sumă de straturi în care substanța vine determinată de mișcări subtile ale materiei. Mișcări pe care conștiința le presupune, dar rațiunea le ignoră, ceea ce face ca de multe ori să ne încurcăm atunci când dorim să intrăm în amănunte, în detalii. Este posibil ca dintr-o astfel de pricină, Toma D’Aquino să-l fi urmat pe Aristotel atunci când acesta judeca: “Dacă materia există, pentru că e nenăscută, e mult mai probabil că există şi forme a căror înfăţişare o ia materia, căci, dacă nu există nici una nici alta, atunci înseamnă că nu există nimic.”  Putem presupune atunci, fie că vorbim de contemporaneitate ca de un plan divin care stă la baza tuturor celor întâmplate într-o existență, ori individuală, ori colectivă; fie că existența este o structură cu mult mai complexă decât cea care  ajunge în cunoașterea omenească și atunci, afirmațiile Trismegistului, ale lui Pitagora, ale lui Platon sau Aristotel, ca să nu mai vorbim Doctrinele Secrete ale sistemelor filosofice din Orient, putem considera că sunt probate. Motiv care ar trebui să ne determine să căutăm perfecționarea instrumentelor cunoașterii. Unele dintre cele mai importante instrumente pe care, noi oamenii le avem, sunt intuiția și imaginația, ambele îngrădite sever de către cartezianism, dar tocmai ele sunt cele care pot explica mecanica relațiilor subtile dintre diferitele naturi ale materiei, lucru dovedit de Teoria Relativității, de Teoria Subconștientului Colectiv, sau de Morfogenetică.

Nu am ales de loc întâmplător să mă folosesc de gândirea Sfântului D’Aquino, nici spusa stagiritului nu am ales-o la întâmplare. Sunt legate foarte strâns acestea două, sunt determinate, dar și mai mult, dovedesc că determinarea este un proces care întreține mișcarea materiei, fie că se produce într-o contemporaneitate, fie că trec secole până la apariția unei forme. De la Aristotel   până la Toma D’Aquino  au trecut douăzeci de secole – douăzeci de secole pline de evenimente dintre cele mai neobișnuite ( neobișnuite pentru noi, cei care ne numim “oamenni moderni”, și care totuși acceptăm cu greutate formele determinării, privind totul din unghiul unei logici punctuale). Complexitatea și insolitul evenimentelor din acea perioadă, indică o plajă întinsă, în care determinarea înființează procese menite să inițieze sensuri specializării. Totul se petrece într-un câmp de forme, care, la rândul său se modifică, evoluează continuu, ceea ce face să existe o cantitate foare mare de vibrații. În mulțimea aceasta de specializări, în care unele se pierd, altele își schimbă sensul, iar altele se definesc tot mai precis, gândirea stagiritului a determinat-o pe cea a prelatului, iar de la D’Aquino au mai trecut șaptespreze secole până la Constantin Noica, care, la rândul său a cunoscut determinarea într-o astfel de manieră. Putem spune că parte din mecanica gândirii lui Noica datorează undei de formă care s-a inițiat din energia spiritului lui Aristotel. Metoda pe care Descartes a propus-o căută să supună determinarea unui control, prin care cel care gândește pleacă dintr-un punct de origine și parcurge un traseu, ghidat de  o serie de coordonate ce traversează determinarea de la etapele simple spre cele complexe. Cu alte cuvinte ceea ce-și dorea Descartes este să obțină o calitate, pe care unul dintre contemporanii săi a definit-o cu precizie: “Omul care se îndoiește metodic, nu se îndoiește niciodată.”. Nu putem ști dacă Descartes și-a dorit un astfel de sistem, dar cei care au îmbrățișat modelul propus de el, au ajuns să impună tehnicile unei metodici care să ridice modelul deasupra oricărei îndoielii, ca o condiție fundamentală pentru parcursul unei acțiuni. Mai mult, determinarea se vrea eliminată pentru că, presupune contribuția complexă a unor factori care nu pot fi nici precizați cu exactitate, nici controlați, datorită subtilității manifestărilor lor în realitate.  Determinarea nu se face dintr-o singură sursă, ci și cu ajutorul acesteia, restul contribuțiilor sunt practic imposibil de precizat, într-un proces care presupune o serie – mai lungă sau mai scurtă – de adițiuni sau de eliminari ale unor vibrații armonice ce vin din câmpul de forme. Metoda carteziană pornește de la cea mai simplă formă care poate fi detectată de rațiune și evoluează treptat, prin adițiuni, până la o formă considerată finală. Fără să avem vreo dată certitudinea că ceea ce s-a obținut este cu adevărat forma finală, sau obiectivă, și că nu avem – ceea ce se întâmplă cel mai adesea – de-a face cu o aparență. Spre deosebire de modelul cartezian, determinarea impune realității o formă care devine instrument al cunoașterii, prilej cu care se deschide unul sau mai multe câmpuri de forme care vor contribui la rândul lor în formarea de instrumente ale cunoașterii. Cu alte cuvinte, determinarea este un proces care contribuie decisiv la procesul cunoașterii, spre deosebire de formele carteziene care rămân aparențe care îndepărtează realitatea de propria sa obiectivare. Afirmația: “Omul care se îndoiește metodic, nu se îndoiește niciodată.”, ne atrage atenția asupra faptului că modelul cartezian nu presupune  o evoluție obiectivă, ci doar una aparentă.

Această afirmație a agresat – într-o proporție semnificativă – spiritele carteziene și le-a convins pe deplin că tot ceea ce scriu eu aici sunt doar niște speculații care nu trebuiesc luate în seamă. Am ajuns, deci, cam în punctual în care ar trebui să-l luăm arbitru pe D’Aquino pentru a stabili diferențele dintre ens și essentia, pentru că în acest orizont sunt dispuși termenii care  pun în conflict pe eseist cu cititorii lui. Diferența dintre telefonul Nokia 3310  și un Iphone 6 plus Apple nu este stabilită  de evoluție, ci de tehnologie. Evoluția este un proces dialectic subtil, în care acumulări cantitative aduc un transfer calitativ. Evoluția are nevoie de contribuția a două contrarii, fiecare dintre ele în manifestări subtile, două vibrații armonice, pentru a sfârși dând naștere unei a treia menită să modifice substanțial fiindul,  pregătind o realitate aparentă nouă.

Pentru cartezieni, faptul că evoluția se desfășoară cu o lentoare ce o face imperceptibilă pentru rațiune, impune convingerea unei realități materiale obiective și unice, ceea ce este – mai ales după cum ne-o dovedesc chiar științele ce par a susține o astfel de teorie – doar o aparență. Faptul că în fiecare moment ne confruntăm cu o realitate aparentă, nu înseamnă sub nici un motiv că această realitatea nu există, și nici că nu este materială; ci că, această realitate există sub această conjunctură a aparenței o anume unitate de timp. Respectiva conjunctură a aparența va deveni  substrat al viitoarei realități, substrat care va întreține undele de formă ce vor contribui la apariția unor forme noi. Cu cât ne vom folosi mai mult de formele create artificial – utilizând procedurile impuse de modelul cartezian – , care au o altfel de natură a vibrațiilor, cu cât ne vom îndepărta entia, de natura specifică a fiindului, și vom modifica structura aparenței, cu atât în Univers se vor impune două entități vibraționale cu naturi diferite, și cu relativi diferiți.

Spre deosebire de cititorii mei de spirit cartezian, bine înfipți în convingerile care urmează logica modelului, mie puțin îmi pasă de modul în care o realitate evolează. M-am născut într-o perioadă care tocmai intră într-o nouă formă a aparenței, mă bucur de fiecare element nou care-mi luminează conștiința, și sper – ca atunci când voi reveni, în orice formă o voi face -, să-mi fie dată o conștiință care să fie la fel de deschisă către inefabil ca și cea pe care o am acum. Într-un asemenea model de conștiință, totul curge în deplină libertate și nu este modificat sub presiunea aparențelor, ci aparențele își dovedesc capacitatea de a fi folosite pentru a forma realități, în consecință, conștiința realizaează că nu se poate realiza cunoaștere într-un singur mod.

Astfel mi-e mult mai ușor să accept poziția ontologică a Sfântului Toma, cel care – pornind de la Aristotel – deosebește o “ordine a naturii” și o “ordine a cunoașterii” , sau să înțeleg Principiul Polarității din Kybalion, principiu care afirmă că, în Univers totul este dublu. Așadar cele două modele de gândire, cel metafizic și cel cartezian funcționează împreună, și doar împreună împlinesc cunoașterea, care este deplină doar atunci când devine inefabilă, pentru că doar atunci realitatea este obiectivă. Sau cum  spune Kant: devine pură.

Nu este de fel important ca cele afirmate de mine să fie corecte, nici măcar corecte. Important este ca ele să atragă atenția că tentația de a separa cele două modele de a ordona gândirea nu este fertilă. Mai mult, că sunt contrazise o serie întreagă de evidențe, care funcționează în ciuda tuturor încercărilor noastre de a statua că sunt doar expresia unor coincidențe, ale întâmplării, sau ale unor conjuncturi singulare. Se poate spune, mai degrabă, că prejudecata este cea care ne împiedică să cultivăm libertatea de a cunoaște; prejudecata, comoditatea, hotărârea de a stabili limite care ne dau o falsă impresie de siguranță prin stabilirea unui teritoriu al lucrurilor acceptate pe care le transformăm în temeiuri. Nici un principiu, nici un adevăr, nici o teorie, nici un model de gândire, ca atare nici o stare a vreunei lumi din Univers nu sunt absolute și imuabile, pentru că, Universul însuși nu este continuu el însuși, ci în permanență rezultatul unei esențe care face ca un fiind să fie ceea ce este. A fi universal nu este același lucru cu a fi în Univers, pentru simplu fapt că “a fi în Univers” înseamnă pur și simplu a fi Univers. Ca atare afirmația că un mod sau altul al cunoașterii este cel adevărat este un fals. Pur și simplu nu există un model de a ajunge la cunoaștere, pentru că, ceea ce numim cunoaștere este un proces al fiindurilor care deja sunt alte fiinduri. Interesant este că, și Toma D’Aquino, ca și Aristotel s-au lovit de problema aceasta atunci când au vrut să ajungă la un  discurs deplin despre o tema sau alta. Atunci au constat că sunt foarte multe cazurile în care discursul nu poate atinge o esență datorită faptului că forma este omonimă, ceea ce face ca lucrurile să fie desemnate doar prin asemănarea de nume nu și prin esența lor. Ca atare, însuși modelul de gândire, fie unul sau celălalt, nu poate fi, în  mod constant și egal, valabil. Realitate care confirmă un alt principiu al Kybalionului, și anume: Principiul Vibrației, care afirmă că tot ceea ce este în Univers este în mișcare, vibrează; ca atare totul este relativ, deci și modelul gândirii. Aceste constatări ale celor doi filosofi ar trebui să fie suficient pentru a ne convinge de două lucruri: a) Cunoașterea este un efect evidențiat prin Principiul Polarității și nu printr-un model unic de gândire; b) Cunoașterea este relativă.  Chiar dacă ne încăpățânăm să declarăm că am ajuns la Cunoaștere printr-un anume model de gândire, ca atare acesta fiind singurul care poate defini o realitate, se dovedește că la Cunoaștere se ajunge prin relațiile pe care le evidențiază cele două modele.

Read Full Post »

6 noiembrie, 2014

De când se ştie, omenirea a vorbit mereu în felurite feluri despre Libertate. Şi mereu, în discuţiile despre această calitate a existenţei s-au strecurat gânduri neclare, ce au arătat că este foarte greu de definit Libertatea, mai ales atunci când tindem să creem o imagine a relaţiei unui sine cu spaţiul care-l cuprinde. Mereu ni se pare că ceva nu este în regulă, ceva din spaţiul nostru se opune ca Libertatea să fie definită ca o categorie clară, definitivă, precisă. Şi atunci ne îndreptăm spre acel „ceva”, încercăm să-l înlăturăm, să-l îngrădim, sperând mereu că apoi totul va intra în normal. Dar aşa ceva nu se întâmplă, iar orizontul de acţiune al Libertăţii rămâne ciuntit, nu este deplin, nu pare a fi real şi nu se armonizează cu speranţele noastre. Adesea ni se pare că această formă nedeplină a Libertăţii este manifestă doar în cazul nostru; nu şi la vecin, nu şi aiurea, nu şi peste mări şi ţări. Dar de acolo vin ecouri precum că aceleaşi griji îi încercă şi pe ei, pe oricare ei ar fi pe meleagurile acelea. Poate doar forma, sau obiectul nemulţumirii să fie altul, nemulţumirea însă, asemeni ruginii se întinde fără să prinzi de veste. Îmboldit de insatisfaţiile clipei, prinzi să înţelegi că Libertatea este o categorie vicleană, teribil de vicleană. Şi obiceiul ei cel mai nesuferit este să te scoată din micul orizont al siguranţei, pe care l-ai creat cu trudă şi cu renunţări. Evident că ceea ce te roade cel mai mult sunt renunţările, iar după Libertate, ar trebui să renunţi şi la renunţările pe care le-ai jertfit. Dar asta este prea mult. Preferi să renunţi la Libertate,  şi la tot ceea ce părea că este menit ţie. Din clipa aceea eşti ca o frunză în vânt, atras, sau împins de momente ale existenţei care nu au nici o legătură intimă cu tine. Pur şi simplu, acum poţi fi ademenit, te laşi ademenit. Ca să vorbim drept, se lasă ademenită acea măruntă parte din tine care se poate orienta pe o astfel de cale, restul trebui târât şi atârnă destul de greu. Doar gândul că Libertatea este o categorie vicleană menţine această formă a fiindului tău. Altfel ai căuta să-ţi găseşti cumva rostul ce s-a pierdut undeva în Sinele tău, s-a prăpădit asuns printre valurile de zgură ale ademeniriilor zilnce. Chiar imaginea lumii în care fiinţezi este o formă a ademenirii, un fel de ademenire supremă, o ademenire ce pare definitivă, perfectă, chiar dacă simţi un soi de zădărnicie ce adie dinspre ea. Pare a fi totuşi expresia unei deplinătăţi a siguranţei, un mod de a te ocroti. Oricum, altceva decât felul de a fi al viclenei Libertăţi, cea care te împinge mereu spre locuri unde pare că trebuie iar şi iar s-o iei de la capăt.

Te obişnuieşti cu felul acesta de a fiinţa, ai chiar momente în care crezi că ai făcut o alegere bună, ai sperenaţe că toată construcţia la care participi este durabilă, are un viitor… Şi dintr-o dată!…

Abia atunci începi să înţelegi cu adevărat că Fiinţarea este făcută din opţiuni, iar renunţarea este esenţa opţiunii. Renunţarea este modul intim de a fi al nădejdii, al nădejdii care hrăneşte Libertatea şi o face să se manifeste aşa cum se manifestă. Nădejdea este instrumentul luminos al liberului arbitru, acel liber arbitru pe care l-ai abandonat, pentru că ţi s-a părut a fi prea categoric, prea determinant, prea strâns legat de modul cum Libertatea dicta renunţarea. Părea că Libertatea şi liberul arbitrul merg strâns mână în mână, dictatorial, fără compromisuri, fără deliciile democraţiei. Aşa părea, pentru că n-ai înţeles că asta este de fapt forţa ta, cea care îţi ţine fiinţa verticală, îţi ţine spiritul erect. În felul acesta erai mereu văzut în lume, chiar dacă privirile tuturor ţinteau spre pământ, sau aiurea. Dar ceea ce era cel mai important; erai văzut sclipitor din interiorul tău, din lumea ce se forma în fiecare clipă în Sinele tău. Erai mereu ca o piatră de hotar între lumea de ieri şi cea de mâine, şi clipele făceau parte din fiinţa ta. Puzderia de clipe care străluceau efemer, erau de fapt prezentul tău, de care îţi păsa mai puţin. Acum, însă îţi pasă cumplit de acest prezent, pentru că este singura fărâmă de timp care a mai rămas a ta…dacă o fi a ta.

Stimate cititorule, nu băga în seamă rândurile pe care tocmi le-ai citit – bine ar fi să fi avut înţelepciunea să n-o fi făcut -,  pentru că ele sunt pentru ceia duşi pe altă lume. Sunt ca un fel de descântec esoteric, o tânguirea şamanică, o boscorodeală vrăjitorească, o bolboroseală de profet de doi lei.

Cine Dumnezeu are vreme de astfel de prostii pe vremea unei atât de prelungite crize?

Read Full Post »