Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘regulă’

Stimaţi Diriguitori,

În fapt, habar n-am de ce vă spun stimaţi, nu ştiu să existe vreun motiv pentru care să meritaţi epitetul acesta.
Dar pentru că este o scrisoare oarecum oficială, să păstrăm topica stabilită în relaţiile publice, şi ea ne spune că asta ar fi o formulă agreată.
Înainte de orice, se cuvine să vă atrag atenţia asupra câtorva cuvinte ale nemuritorului – reţineţi -, nemuritorului: Omar Khayyam: Îmi aparţin, pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt!
Acest adevăr îl ignoraţi, din funcţiile şi poziţiile în care vă căţăraţi, doar pentru exerciţiul căţăratului şi pentru a dovedi că ştiţi să priviţi de la înălţime. Din păcate, voi cei ce aţi ţintit la înaltul poziţiei sociale, suferiţi de rău de înălţime, şi n-aveţi curaj să mai priviţi în urmă. Vederea largă a lumii vă face atât de rău, încât, doar pentru a nu suferi, purtaţi mereu ochelarii de cal.
Altfel nu se explică de ce trudiţi cu asiduitate să faceţi reguli ce nu au legătură cu nimic. Sunt nişte straşnice reguli născute pentru folosul regulii. Nici voi nu le înţelegeţi, dar învăţaţi pe de rost bruma de acţiuni necesare şi, ca să fiţi mai siguri, v-aţi cumpărat un carneţel în care notaţi scrupulos tot ce vă dă regula voie să faceţi.
Stimaţi Diriguitori,
Tot ce reuşiţi, zi de zi, ceas de ceas, este să scoateţi lumea din cursul ei firesc şi s-o prefaceţi într-o jucărie nefolositoare, care, cândva va ajunge să arate ca la începuturile ei îndepărtate. Aţi izbutit deja, cu dibăcie, s-o puneţi pe calea cea dreaptă spre Epoca Pietrei. Şi vă mândriţi, vă bateţi cu pumnul în piept şi cereţi drept de întâietate. Desigur, atunci când acele vremuri vor veni, veţi nega straşnic valoroasa contribuţie. Acelea sunt momentele socotelilor, neplăcute momente. Şi nici pe moarte n-ar trebui să vă bizuiţi, fiindcă moartea nu are valoare în astfel de cazuri.
Cel care a avut răbdarea să citească până aici – unii dintre voi sunteţi nevoiţi, pentru că e sarcină de serviciu! – sunt deja excedaţi de parcursul plin de generalităţi de până aici. Pentru voi generalitatea nu există, pentru voi lumea se face fără gândire, din acţiune doar. De mult nu mai aveţi răbdarea să gândiţi, să reflectaţi, să cugetaţi asupra unui lucru. Reflexul este acela care contează. E ca la fotbal, ca la miuţa din curtea şcolii. De aceea tot ce presupune funcţia gândirii trebuie anulat, trebuie desfiinţat, trebuie scos din calea, din parcursul a ceea ce putem considera evoluţie. Să nu mai vorbim de emoţie!, de procesul acela subtil care ne descoperă legătura cu divinitatea (fiecare citească divinitatea cum vrea). Totul trebuie anulat, trebuie eradicat, trebuie redus la mişcarea oarbă a gestului impus de protocol şi procedură.
Ar fi bine, ar fi al naibi de bine, să recitiţi paragraful de mai sus. Şi mai citiţi-l odată, şi încă o dată. Asta pentru că aş vrea să înţelegeţi exact că sunteţi la fel de eficienţi ca şi aparatul ideologiei fasciste, sau al celei staliniste. Construiţi cu abnegaţie, după acelaşi tipic, structuri de execuţie, de exterminare. Sigur, nu sunteţi la fel de brutali, nu folosiţi mijloacele primitive ale acelora; dar spălarea de creiere este un mijloc eficient de a ucide. Pentru că omenirea presupune oameni, suflete, spirite, adică entităţi în primul rând libere şi conduse în relaţia cu realitatea de liberul arbitru personal. Un liber arbitru format după puterile şi datul fiecăruia. Fiecare fiinţă are dimensiunile sale, şi-i este sortit să fie obligată a trăi în aceste dimensiuni. Aceasta este marea condiţie pe care o naşte Universul şi-o modificaţi voi. Un om care a trăit în deplinătatea dimensiunilor sale a avut conştiinţa să spună: Lumea pe care am creat-o este un proces al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără a ne schimba gândirea. Se numea Albert Eistein, dar pe voi nu vă interesează asta. V-aş mai putea vorbi despre Principiul Identităţii al lui Marin Heidegger, dar voi nu aţi auzit de Martin Heidegger, şi urmaşii familiilor voastre, direcţi, secundari, terţiari, quaternari etc. nici nu vor bănui că a existat, cândva în trecut, un om cu numele acesta, şi n-ar înţelege cu ce s-a ocupat. V-aş putea vorbi despre multe nume, care vouă nu vă spun nimic, care pentru voi nu reprezintă nimic. Prefer să n-o fac, fiindcă ar fi pierdere de vreme.
Ar trebui să vorbim despre distrugere, o distrugere mai eficientă ca bombardamentele atomice, pentru că nu risipeşte moloz, ci suflete. Schilodeşte atât de temeinic încât apare o dâră adâncă şi neagră acolo unde pe vremuri înfloreau speranţe ale unui spirit creator. Imaginea unui astfel de spirit, se şterge din fiinţa lumii, dispare.
Asist stupefiat la rodul tuturor activităţilor voastre, şi mă mir cum de nu vă bate Dumnezeu, cu măsura lui cea mai aspră. Dar îmi dau seama că greşesc, greşesc amarnic; doar vă este dat să trăiţi în lumea pe care o diriguiţi. Iar gardienii au întotdeauna puşcărie pe viaţă, o puşcărie pe care o trăiesc, aşa cum o fac.
Cel mai dureros este să asist la modul cum zilnic vorbiţi despre idealuri, despre principii, despre gîndire, despre sensibilitate şi despre bine, despre împliniri şi înfăptuiri magistrale. Este atât de evident discursul fără conţinut al analfabetului ştiutor de carte, încât te cutremură modul în care pronunţă cuvinte al căror sens îi este cu totul străin.

Stimaţi Diriguitori,
Ar fi o măsură dreaptă, să mergeţi acasă.
Să vă ascundeţi în acareturile scumpe, pentru că şi lumea are dreptul la viaţă, are dreptul la un destin. Nu înţeleg de ce să fim ucişi, de ce să fim exterminaţi, doar pentru că nu am vrut să facem drumul alături de voi. Nu mă refer la căţăratul pe scara socială, ci la parcursul până în adâncul prostiei.

Stimaţi Diriguitori,
Cu convingerea adâncă a inutilităţii acestei epistole, cu speranţa firavă că am deranjat – măcar puţin – nu vreau să vă urez nimic.
Tot ceea ce îmi doresc este să vă pot şterge din memorie şi mai adânc decât am făcut-o până acum. Atât de adânc încât să nu mai am nici un fel de reacţii în ceea ce vă priveşte. Sunt destul de bătrân, şi ştiu temeinic atâtea încât să-mi devin suficient mie; am legat prietenii de nezdruncinat cu nume ale lumii de care voi nu veţi auzi niciodată.
Iar, la sfârşitul acestei epistole, lăsaţi-mă să vă spun că soarta unuia care săvârşeşte crime împotriva umanităţii – aşa cum faceţi voi cu neruşinare – este aceeaşi, fie că e băgat la puşcărie, fie că nu.
Amuzant este că sunteţi atât de duşi pe ceea lume, încât vă întrebaţi încruntaţi, ce vreau eu cu scrisoarea asta?, ce revendic?, de ce am scris-o?.
Iată, a apărut o întrebare simplă în viaţa voastră; de aici ar trebui să plecaţi.
Personal iubesc necondiţionat lumea în care să am dreptul la o relaţie normală cu Platon, cu Aristotel, cu Zenon, cu Shakespeare, cu Racine, cu Goethe, cu Cehov, şi cu toată mulţimea de oameni care de-a lungul vieţii mi-au devenit apropiaţi, cu care se pare că am format o familie.
Îmi vreau înapoi prietenii tinereţii, cu care am plecat împreună la un drum ce se voia doar cinstit, şi pe care voi i-aţi împins să rătăcească aiurea. Vreau să înţelegeţi că nu toţi oamenii au aceleaşi puteri, că mulţi nu îndură, nu ştiu să îndure, şi se lasă împinşi în capcanele ordinare pe care le clociţi în minţile voastre de putregai. Puţin îmi pasă de prietenii voştrii de peste mări şi ţări, de aiurea, puţin îmi pasă cum vă faceţi servicii. Dar, pentru Dumnezeu, înţelegeţi că asta se poate face şi în particular, nu doar de pe scaunul de diriguitor. În particular! Aşa am putea să avem şi noi viaţa noastră, cea care ne-a fost lăsată, şi nu să fim mereu trecuţi pe lista unui pluton de execuţie.

Cu sinceritatea cuvenită,
Ion Mânzatu

Advertisements

Read Full Post »

– Mamă, da’ eu de ce n-am tată, ca Irina, sau ca Manuela? Fetiţa venise de la şcoală cu părul în dezordine şi pantalonii murdari.

– Mai bine spune-mi cu cine te-ai bătut? Şi după aia o să dezbatem şi problema tatălui. Se aşteptase tot timpul. Ştia că odată şi odată avea să vină şi întrebarea asta. Era totuşi surprinsă, era parcă prea devreme. Se gândise că astfel de întrebări vor veni mai spre adolescenţă şi vor putea fi discutate ca între oameni maturi. Atunci, se gândea ea, explicaţiile vor fi raţionale, logice şi nu vor lăsa răni foarte adânci. Poate nu vor lăsa răni de loc. N-avea de gând să evite o astfel de discuţie, doar că acum îi venea peste mână să vorbească cum ar fi vrut ea. Să explice absenţa aceasta totală a unui tată din casa lor.

– L-am caftit pe Alin, pentru că mi-a spus că sunt o zdreanţă fără tată. Şi că dacă vrea, el îl aduce pe taică-său la şcoală şi-o să vorbească cu directorul să mă mute în ultima bancă.

– Ar trebui să-ţi dau vreo două pentru metodele tale violente, dar pentru că-i vorba de Alin…Şi totuşi m-ar bucura să nu mai aud despre încăierări. Ce maniere sunt astea să sari la bătaie una, două?

– Păi, dacă mă enervează cu scornelile lui…

– În regulă, du-te şi te spală.

Voia să câştige timp. Voia să găsească maniera corectă pentru a vorbi cu fiica ei despre tatăl acesteia. În acelaşi timp se bucura că povestea plecase de la Alin, pentru că părinţii acestuia erau nişte oameni de ispravă. La prima bătaie dintre copii, se întâlniseră şi stabiliseră să nu se amestece decât dacă lucrurile  devin serioase. Altminteri n-avea nici un rost să pună gaz pe foc. Alin era cam gură bogată şi cam lăudăros, călca în străchini adeseori, iar tatăl său socotea că astfel de corecţii îl mai pot tempera, iar maică-sa îşi plesnea palmele şi striga: „De ce dumnezeu nu s-a găsit şi pentru tine o fetiţă care să mi te stâlcească în copilărie. Poate te-ai mai fi curăţat de obiceiurile rele!” Iar bărbatul râdea şi-i dădea una peste fund. Adina încerca să nu recunoască în sinea ei, că această armonie familială o face uşor invidioasă, că o râcâie. Era foarte adevărat că părinţii lui Alin erau singurul cuplu cunoscut în care totul mergea de minune. Probabil erau una dintre perechile acelea rare, izolate care-şi petreceau viaţa într-o armonie  plină de tot felul de jocuri, de coduri cu semnificaţii intime, singulare, cu totul de neînţeles pentru ceilalţi. Fiecare anticipa  nevoile celuilalt, erau mereu prevenitori şi – culmea – mereu cu simţul umorului, mereu puşi pe mici şotii aluzive în care se amesteca şi tandreţe, şi-un pic de răutate, dar, mai ales nevoia fiecăruia de a-şi păstra libertatea. Adina îşi spunea că o astfel de pereche nu există, pur şi simplu ceea ce vedea ea este menit să-i aducă aminte că viaţa în cuplu este o mizerie, în care încetul cu încetul te pierzi în chinuri, ca într-o mlaştină. Voise şi ea, la un moment dat, un bărbat pentru ea, numai al ei, dar totul fusese făcut pe lumea asta să-i ţină departe unul de altul. Când şi-a dat seama că nicicum nu se va putea să-l aibă pe omul acela, şi-a dorit un copil. Un copil putea să fie al ei, ba mai mult, era parte din ea, o va purta mai departe de-a lungul generaţiilor. Pentru asta trebuia să-şi aleagă doar un mascul arătos, sănătos, viril, pe care să-l pună la treabă până îşi va împlini menirea. Dar, mai trebuia ca masculul acesta să fie unul care să nu te înduioşeze, care să nu te înduplece şi să sfârşeşti cu el ţinându-se de fusta ta pe motivul copilului. Trebuia un mascul de unică folosinţă. Aşa hotărâse ea: de unică folosinţă. Era în ultimul an de facultate când a apărut această dorinţă a copilului. O vreme scurtă a şovăit, intuia că vor urma nişte responsabilităţi care-i vor schimba viaţa, dar pe măsură  ce gândea mai temeinic, lucrurile intrau într-un firesc al lor şi toate gesturile ei nu făceau altceva decât să împlinească faptul. Era o perioadă când aveau mult de lucru la atelierul cioplitorului, iar  ea parcă se mutase în atelierul dărăpănat, pentru că aranjase cu pietrarul să-i dea voie să-şi facă  şi lucrarea de licenţă la el. Îşi pusese în gând ca lucrarea ei să fie una dintre cele care nu se pot arunca într-un colţ, care nu va putea fi închisă într-o magazie şi mutată de colo, colo ani de zile, purtând un număr de inventar. Lucrarea ei trebuia să fie expusă, şi să rămână o mărturie a trecerii  prin şcoala aceasta. Muncea mult şi îndârjit spre disperarea băieţilor, pentru că-n tot timpul acesta era ciufută rău, şi ei nu aveau decât de tras ponoasele. După părerea lor nebunia asta cu lucrarea pentru licenţă a Adinei începuse prea devreme. Abia în toamnă vor intra în ultimul an, aşa că aveau timp berechet, dar pe femeia asta nimeni n-o putea întoarce dintr-ale ei. Comenzile obişnuite, lucrarea de licenţă şi gândul la copilul pe care-l voia din ce în ce mai îndârjit, o făceau pe Adina greu de suportat. Dar ceea ce o scormonea cel mai adânc era faptul că nu găsea bărbatul potrivit pentru copilul acela. Încetase orice aventură şi urmărea cu alţi ochi fiecare bărbat, cu gândul doar la neplăcerile de după momentul când îi va spune despre copil. Pentru că nu voia ca bărbatul să nu ştie, să se ascundă. Trebuia să fie un târg cinstit, el să ştie că va avea un copil asupra căruia să nu aibă nicicând, nici un fel de pretenţii. Ăsta era lucrul cel mai de temut, şi se temea foarte mult de slăbiciunea bărbaţilor, de asta nu se putea hotărî. Şi peste toate frământările astea a venit  întâmplarea cu preotul.

            Era dimineaţa devreme şi Adina era destul de morocănoasă pentru că dormise ca vai de ea în biroul patronului. Acum muncea la lucrarea de diplomă când a auzit pe cineva tuşind la spatele ei. S-a întors şi l-a văzut pe preot. Înalt, uşor adus de spate, cu nişte cearcăne uriaşe de sub care pleca o barbă lungă şi frumos pieptănată. Era într-un antiriu neagru şi-şi ţinea mâinile împreunate. Se uita spre lucrarea ei cu capul aplecat pe-o parte şi cu ochii mijiţi.

– Cu ce vă pot fi de folos?

– Doamne ajută! – spuse preotul cu glasul uşor cântat. Avea o voce plăcută, de tenor pe care se vedea că şi-o educase să poată modula cu convingere toate sublinierile pe care el le considera necesare, toate sublinierile cu care să atragă atenţia asupra unor momente subtile ale credinţei. Doar că Adina nici nu credea în Dumnezeu şi nici nu-i iubea foarte tare pe popi.

– Bună dimineaţa.

            Preotul tăcea şi se uita la lucrarea ei, care era încă un bloc de piatră din care ea începuse să dea jos grosul. Remarcase şi ea că piatra aia  degaja o presimţire, ca un abur, ca un miros ispititor care te îndeamnă şi te atrage, şi de fiecare dată când se apropia de ea o apuca o spaimă cumplită. I se făcea inima cât un purice, pentru că ştia că ajunge un gest greşit, o clipă de neatenţie ca totul să se ducă de râpă. Îşi dorea nespus ca presimţirea  să prindă forme, să se însufleţească, să se nască independentă şi liberă. Ea trebuia doar s-o călăuzească şi-n felul acesta să se umple de voluptate. Cu toate că ştia bine Adina: iubirea asta este numai acum, la început, că mai apoi materia se va opune, va dori să-şi impună voinţa ei neclintită, aspiraţia ei pentru un destin unic şi independent, şi toate astea împotriva năzuinţelor  ei. Cu toate că ştia tot ce va urma, acum  se îmbăta cu gândul că de data asta va izbuti fără oprelişti. Piatra se va supune de data asta, se va lăsa, presimţirea formei va împlini întru-totul imaginea ce zăcea în sufletul ei, adânc. Nici măcar nu voia să accepte  îndoiala care  se strecura, drăcoasă, perfidă. De ce să trebuiască mereu să treacă prin momentele acelea de suferinţă, când vedea că materialul nu mai ascultă de voinţa ei şi că-şi croieşte singur soarta, folosindu-se doar de mâinile ei, de sufletul ei, de gândurile ei? Şi ea nu mai poate face nimic, trebuie doar să muncească, să muncească şi să renunţe la ceea ce zace adânc în fiinţa ei, pentru forma acesta care se impune, care iese singură la lumina zilei, dispreţuitoare, triumfătoare, tiranică.   

– Ziceţi, care-i problema? Spuse tăios pentru că nu-i plăcea de loc ca preotul să se zgâiască la lucrarea ei. Doriţi să comandaţi vreo lucrare? Aveţi un mormânt? Vă trebuie o cruce?

– A nu, mie nu. Am venit cu un sătean de pe la noi, care doreşte o lespede pentru o criptă. Şi o biată cruce, dacă se poate. Ceva cât mai simplu. Să nu coste mult.

– Şi dacă se poate să fie toată ornată cu îngeri şi ghirlande, să fie repede şi  gratis. Aşa-i?!  Eu  nu pot să fac nimic, trebuie să aşteptaţi să vină patronul. Cu el vă împăcaţi.

Preotul se făcu că nu aude, privea îndelung piatra la care lucra Adina. La un moment dat lăsă capul în jos, învârtindu-şi degetele mari cu repeziciune. Ridică ochii, o privire străvezie trecu prin Adina undeva departe. Preotul se răsuci şi spuse din mers:

– Doamne ajută, domniţă. Mulţumesc. Doamne ajută!

            Habar n-avea atunci că întâlnirea asta îi va fixa cursul vieţii. Îl va desena cu o mână fermă, va limpezi arătările tinereţii, le va transforma, va arunca cât acolo o grămadă de lucruri spectaculoase, tulburi, dar nefolositoare. Habar n-avea că i se va arăta dintr-o dată o cale, iar din momentul alegerii lumea va avea alte înţelesuri, multe, multe dintre ele foarte palide, şterse, un fel de zvonuri pe care pur şi simplu nu le mai bagi în seamă.

Read Full Post »

19 noiembrie, 2014

După un obicei vechi, am recitit cele scrise până în prezent în aceste Gânduri de noapte. Cu adevărat gânduri de noapte, pentru că multe dintre ele au apărut pe neaşteptate, m-au trezit din somn şi m-au determinat să mă răsucesc o vreme de pe o parte pe alta, căutându-şi ele calea de a se aşeza în lumină. După cum spuneam, am recitit cele scrise până acum şi mi-am dat seama că un cititor, altul decât acela ce-a scris rândurile de faţă – fără să fie vina lui, nici pe departe – va crede că sunt pornit rău împotriva tehnologiei şi a instrumentelor pe care aceasta le-a scornit. Or eu, nici pe departe nu sunt pornit împotriva tehnologiei, deci se cuvine să fac oarece precizări, pentru ca celui care citeşte să nu-i cadă greu ideile ce par a căuta să anuleze binefacerile atât de lăudate ale acesteia. Nu, tehnologia este în regulă, instrumentele pe care ea le-a provocat şi ni le-a pus la îndemnână, deasemeni sunt în regulă. Capcana în care ne afundăm orbeşte, fără discernământ, mutilând cam tot ce se arată în orizontul nostru, nu de la tehnologie a pornit. Ci de le tehnologism şi de la industrialism, adică de la caracterele pidosnice ale unor indivizi care nu au înţeles nimic. Că n-au înţeles nimic n-ar fi nici o nenorocire. Sunt mulţi acei care n-au înţeles nimic şi totuşi lumea a mers înainte după ştiinţa ei, şi totul a decurs după norme amar de vreme. Nenorocirea a venit de la faptul că au creat o ideologie pornind de la ceea ce n-au înţeles. Au înfipt respectiva ideologie într-un par, şi au ieşit cu ea în cap, alergând bezmetici prin mulţime. Asemenea caractere sunt de regulă tot atât de harnici cât sunt de proşti, n-au obosit, şi nu s-au ogoit până nu au izbutit să lase văl greu peste ochii omenirii. Atunci a început nenorocirea. Din două motive a început: primul fiind transferul de responsabilitate; iar al doilea: lăcomia.

Vedeţi Domniile Voatre, până la acel moment fiecare om al lumii funcţiona într-un orizont al responsabilităţii care avea câteva dimensiuni precise: responsabilitatea faţă de el; faţă de apropiaţi, de semeni şi faţă de lucrurile ce trebuiau jertfite pentru binele său. Ce frumoase sunt poveştile în care vânătorul îi cere iertare victimei sale, pentru că a fost silit s-o răpună! Ce frumoase sunt momentele în care acelaşi vânător dansează în faţa semenilor săi, ca aceştia să vadă ce desăvârşită făptura va trebui să ucidă a doua zi! Ce frumos este respectul pe care meşterul îl arata materialului din care făureşte oarece! Ei, bine,  acestea vor să ne arate că totul era hrănit cu har. Fiecare trăia pe acest pământ în carnea harului său, iar această carne îi dădea responsabilitatea. Tehnologismul a transferat responsabilitatea de la om la unealtă. Dacă vraciului îi murea bolnavul în mâini, trebuia să se temă pentru harul lui. Altminteri, ştia care este capătul puterilor sale, şi nimic nu-l convingea să se comporte altfel. Acum, însă, este greu să mai faci diferenţa între har  şi procedură. Iar responsabilitatea este transferată uneltei. Eşecul sau succesul se datorează, nu spiritului, nu harului, ci performanţei tehnologice a uneltei. Uneltele sunt comparate, lor li se caută atribute, pentru ele se scornesc epitete, operatorul s-a transformat într-un fel de argat ce poasedă anumite abilităţi ce-l diferenţiază de alt argat. Nimeni nu se mai întrebă astăzi: dar harul?, harul?, pe unde ar fi în cazul acesta. Sigur, ne  putem lipsi de har; asta am şi făcut, nu mai băgăm în seamă harul; rezultatele sunt cele ce ne mână din spate. Pentru asta am transferat responsabilitatea, şi am deschis larg porţile lăcomiei. Adică, exact ce ne-au îndemnat ideologii tehnologismului şi industrialismului în marea lor nepricepere. În toată povestea asta tehnologia este o victimă, una cu un destin mutilat, care în loc să ne scoată pe tărâmul însorit al Valhallei, ne închide, încetul cu încetul, într-un cavou întunecos şi sordid.

Stau împotriva acestei mentalităţide  ani buni, încerc să descos, bucată cu bucată, porcăria asta de haină a nenorocului, cu care ne-au îmbrăcat nişte ageamii. Încerc, dar se pare că nu astea sunt timpurile în care trebuiesc făcute astfel de încercări. În ultima vreme, parcă o geană de lumină se arată departe, sub orizont. Ceva ce poate sădi în conştiinţe o fărâmă, o firmitură de luciditate, care să ne lămurească ce este tehnologia şi cu ce se mănâncă ea. Mi-e teamă însă, mi-e foarte teamă, pentru că geana de lumină e plăpândă, iar agiamii sunt cu duiumul. Sunt agresivi, gălăgioşi, pur şi simplu asurzitori, sucesc minţile pentru că urlă, nu vorbesc. Şi trebuie să vă spun că nu pentru omenire mi-e frică. De soarta omenirii se îngrijeşte ea însăşi, şi va fi să fie după cum se va da în bobi; vorba lui Goethe: Caii destinului ştiu drumul. Mie pentru Univers mi-e frică. Şi să nu râdeţi, pentru că Universul nu este nici pe departe acea tiranică alăcătuire infinită şi nemuritoare. Universul este cu totul dependent de Sine; el poate pieri sau înflori într-o clipită, şi chiar dacă de fiecare dată moare în Sine şi renaşte, fiecare neizbândă îl costă enorm, iar preţul îl plătim noi, entităţile ce nu izbutim să devenim conştiente.

Să nu vă amăgiţi, Timpul este agal cu sine, şi mereu entităţile perisabile au fost cele care au plătit pentru faptele lor. Nu există o Moarte care să ne salveze. Există doar o Datorie şi iluzia că o poţi transfera.

Doar iluzia, să fim înţeleşi.

Read Full Post »

6 noiembrie, 2014

De când se ştie, omenirea a vorbit mereu în felurite feluri despre Libertate. Şi mereu, în discuţiile despre această calitate a existenţei s-au strecurat gânduri neclare, ce au arătat că este foarte greu de definit Libertatea, mai ales atunci când tindem să creem o imagine a relaţiei unui sine cu spaţiul care-l cuprinde. Mereu ni se pare că ceva nu este în regulă, ceva din spaţiul nostru se opune ca Libertatea să fie definită ca o categorie clară, definitivă, precisă. Şi atunci ne îndreptăm spre acel „ceva”, încercăm să-l înlăturăm, să-l îngrădim, sperând mereu că apoi totul va intra în normal. Dar aşa ceva nu se întâmplă, iar orizontul de acţiune al Libertăţii rămâne ciuntit, nu este deplin, nu pare a fi real şi nu se armonizează cu speranţele noastre. Adesea ni se pare că această formă nedeplină a Libertăţii este manifestă doar în cazul nostru; nu şi la vecin, nu şi aiurea, nu şi peste mări şi ţări. Dar de acolo vin ecouri precum că aceleaşi griji îi încercă şi pe ei, pe oricare ei ar fi pe meleagurile acelea. Poate doar forma, sau obiectul nemulţumirii să fie altul, nemulţumirea însă, asemeni ruginii se întinde fără să prinzi de veste. Îmboldit de insatisfaţiile clipei, prinzi să înţelegi că Libertatea este o categorie vicleană, teribil de vicleană. Şi obiceiul ei cel mai nesuferit este să te scoată din micul orizont al siguranţei, pe care l-ai creat cu trudă şi cu renunţări. Evident că ceea ce te roade cel mai mult sunt renunţările, iar după Libertate, ar trebui să renunţi şi la renunţările pe care le-ai jertfit. Dar asta este prea mult. Preferi să renunţi la Libertate,  şi la tot ceea ce părea că este menit ţie. Din clipa aceea eşti ca o frunză în vânt, atras, sau împins de momente ale existenţei care nu au nici o legătură intimă cu tine. Pur şi simplu, acum poţi fi ademenit, te laşi ademenit. Ca să vorbim drept, se lasă ademenită acea măruntă parte din tine care se poate orienta pe o astfel de cale, restul trebui târât şi atârnă destul de greu. Doar gândul că Libertatea este o categorie vicleană menţine această formă a fiindului tău. Altfel ai căuta să-ţi găseşti cumva rostul ce s-a pierdut undeva în Sinele tău, s-a prăpădit asuns printre valurile de zgură ale ademeniriilor zilnce. Chiar imaginea lumii în care fiinţezi este o formă a ademenirii, un fel de ademenire supremă, o ademenire ce pare definitivă, perfectă, chiar dacă simţi un soi de zădărnicie ce adie dinspre ea. Pare a fi totuşi expresia unei deplinătăţi a siguranţei, un mod de a te ocroti. Oricum, altceva decât felul de a fi al viclenei Libertăţi, cea care te împinge mereu spre locuri unde pare că trebuie iar şi iar s-o iei de la capăt.

Te obişnuieşti cu felul acesta de a fiinţa, ai chiar momente în care crezi că ai făcut o alegere bună, ai sperenaţe că toată construcţia la care participi este durabilă, are un viitor… Şi dintr-o dată!…

Abia atunci începi să înţelegi cu adevărat că Fiinţarea este făcută din opţiuni, iar renunţarea este esenţa opţiunii. Renunţarea este modul intim de a fi al nădejdii, al nădejdii care hrăneşte Libertatea şi o face să se manifeste aşa cum se manifestă. Nădejdea este instrumentul luminos al liberului arbitru, acel liber arbitru pe care l-ai abandonat, pentru că ţi s-a părut a fi prea categoric, prea determinant, prea strâns legat de modul cum Libertatea dicta renunţarea. Părea că Libertatea şi liberul arbitrul merg strâns mână în mână, dictatorial, fără compromisuri, fără deliciile democraţiei. Aşa părea, pentru că n-ai înţeles că asta este de fapt forţa ta, cea care îţi ţine fiinţa verticală, îţi ţine spiritul erect. În felul acesta erai mereu văzut în lume, chiar dacă privirile tuturor ţinteau spre pământ, sau aiurea. Dar ceea ce era cel mai important; erai văzut sclipitor din interiorul tău, din lumea ce se forma în fiecare clipă în Sinele tău. Erai mereu ca o piatră de hotar între lumea de ieri şi cea de mâine, şi clipele făceau parte din fiinţa ta. Puzderia de clipe care străluceau efemer, erau de fapt prezentul tău, de care îţi păsa mai puţin. Acum, însă îţi pasă cumplit de acest prezent, pentru că este singura fărâmă de timp care a mai rămas a ta…dacă o fi a ta.

Stimate cititorule, nu băga în seamă rândurile pe care tocmi le-ai citit – bine ar fi să fi avut înţelepciunea să n-o fi făcut -,  pentru că ele sunt pentru ceia duşi pe altă lume. Sunt ca un fel de descântec esoteric, o tânguirea şamanică, o boscorodeală vrăjitorească, o bolboroseală de profet de doi lei.

Cine Dumnezeu are vreme de astfel de prostii pe vremea unei atât de prelungite crize?

Read Full Post »

10 ianuarie, 2014

De regulă, atunci când ne referim la categoria natură, includem în orizontul ei obiectele şi fenomenele care pot fi reprezentate material, oricât de laborioase ar fi tehnicile de definire ale acestor forme. Elementele geografiei ( inclusiv a celei cosmice), ale geometriei câmpului sau spaţiului, fie el rustic sau urban, fie el moştenit sau proaspăt făcut de mâna omului; elemente pe care ne sprijinim activităţile sociale într-un anume timp, sunt cuprinse în categoria generică de natură. Dar refuzăm să lăsăm a fi cuprinse şi acele obiecte care provin din procesele  psihice care se produc şi cu care ne definim individualitatea. Astfel de elemente sunt de regulă socotite ca fiind rezultatul unor activităţi ce ne privesc direct şi singular: deprinderi, educaţie, rutine etc. Şi totuşi, cele mai multe dintre ele – să nu fim categorici şi să spunem: toate –  derivă din relaţia nemijlocită între specificul construcţiei eu-lui nostru şi mediul natural în care vieţuim, legătură produsă în afara raţiunii, despre care – ne place să spunem – că s-ar afla în totalul nostru control şi şi-ar iniţia activităţile în afara sferei „naturalului”. Prin astfel de acţiuni căutăm să perfecţionăm neîncetat modul de valorificare a elementelor ce ne înconjoară întru propriu folos. Desigur, pe cele care ne înconjoară, pentru că, oricât de ambiţioşi am fi, este greu de imaginat că putem să planificăm acţiuni ale folosului, întrebuinţând şi alte elemente decât cele ce se găsesc în sfera contactelor perceptibile. Dacă un astfel de proces ar fi posibil, atunci configuraţia geometriei spaţiului nostru perceptibil ar arăta şi ar funcţiona după cu totul alte legi. Ca să nu mai vorbim despre limitele capacităţilor noastre, care practic ar deveni infinite şi de negândit, ceea ce ar face să vorbim de o cu totul altă fiinţă. Legăturile dintre straturile  subtile ale fiinţei noastre şi elementele naturale – despre multe dintre ele fără să avem cunoştinţe concrete într-un moment sau altul – stau la baza unei anume atitudini căreia îi suntem cel mai adesea subordonaţi într-un mod necondiţionat. Ea, atitudinea, este hotărâtă la un nivel sensibil al structurii fiinţei şi construită prin contribuţia fiecărui agregat din care suntem alcătuiţi. Ca atare, în esenţă, ceea ce se petrece în straturile sensibile ale fiinţei noastre,  poate fi înscris în categoria naturii, şi doar nivelul comportamental ar rămâne să fie un atribut al raţiunii degajate de calităţile noastre particulare. Ştiinţele sociale ale zilelor noastre încercă din răsputeri să creeze anumite protocoale prin care să ne convingă de superioritatea derivaţilor raţional ai comportamentului individual, comportament care trebuie armonizat cu acela colectiv, ceea ce ar conduce – se crede – la dezvoltarea unei atitudini paralele cu evoluţia naturală, şi care ar avea resurse deosebite de eficienţă şi progres. Doar că, realitatea pune cel mai adesea într-o situaţie de criză o astfel de atitudine, care încearcă să se sustragă stării de armonie dintre elementul natural al cosmosului şi cel al particularităţii unei forme sau alta, fapt care reprezintă tocmai esenţa relativităţii. Modul de comportare al materiei în Univers este decis de forme de comunicare ce fac să existe continuu informaţii fundamentale despre modificările care se produc mai ales în stratul sensibil al fiecărei forme materiale. Astfel de informaţii decid reacţiile produse în materia universală; ca atare este greu să mai afirmăm, la acest moment, că ar exista un comportament al naturii, şi unul la nivelul proceselor particulare ce au loc în straturile sensibile ale formelor individuale şi ar evolua paralel şi independent. Se pare, însă, că este încă prea devreme să pretindem ca omul să înţeleagă, şi mai ales, să accepte, faptul că existenţa sa  şi a Universului, depind în totalitate de modul în care va deprinde să devină atent la energiile formate în straturile inefabile al fiinţării.

Read Full Post »

                Este firesc să te întrebi – atunci când realizezi că ceea ce scrii este citit doar pentru damful exotic şi afirmaţiile ce par mai mereu excentrice – care ar fi motivul, şi unde stă defecţiunea de comunicare. De regulă, celor care îşi aruncă ochii peste cuvintele înşirate, peste afirmaţiile făcute, privirea le alunecă neglijent, fără să găsească ceva ce ar putea să-i reţină, ceva cu rezonanţă, ceva care este vehiculat de gândirea vremii. Sigur, mereu mi-am spus că doar slaba mea pricepere în a mânui verbul este de vină pentru asemenea atitudine, şi mereu m-am străduit să îmbunătăţesc ceva. Dar iată că domnul Bergson îmi sugerează o situaţie care ar putea ogoi cât de cât sărmanul meu orgoliu. Cât de cât. „N-ar avea nici un sens să mai vorbim unui  suflet astfel eliberat despre obstacole materiale. Nu ne va răspunde nici că obstacolul trebuie transformat, nici că ar putea fi forţat: ci pur şi simplu îl va declara inexistent. Cât despre convingerea morală a acelui suflet nu vom putea spune că mută munţii, pentru că el nu vede ce munţi ar putea clinti din loc. În vreme ce raţionaţi pe marginea obstacolului, acesta rămâne la locul lui; şi dacă îl priviţi, îl descompuneţi în părţi ce vor trebui şi ele, pe rând, depăşite; însă şi detaliul poate fi nelimitat, nimic nu vă asigură că l-aţi putea epuiza până la capăt. Dar puteţi foarte bine respinge ansamblul în bloc, negându-l pur şi simplu.” Domnul Bergson îmi sugerează că este pur şi simplu o problemă de conştiinţă. O capcană în care suntem închişi de ceva vreme, şi e greu de văzut o soluţie pentru a deschide cumva această închisoare. Pentru omul unor societăţi istorice o problemă ca aceasta nu exista, pentru că spiritul său se raporta direct la conştiinţă; existenţa sa era hotărâtă de modul cum evolua relaţia dintre spiritul său şi conştiinţa sa, pentru că: „În fiecare clipă totul este reluat de la început. Trecutul nu este decât prefigurarea viitorului. Nici un eveniment nu este ireversibil şi nici o transformare nu este definitivă. Într-un anumit sens, se poate spune că nimic nou nu se întâmplă în lume, căci totul nu este decât repetare a aceloraşi arhetipuri primordiale ; această repetare, actualizând momentul mitic în care a fost  revelat gestul arhetipal, menţine fără încetare lumea în clipa aurorală a începuturilor. ” (Mircea Eliade) Această convingere era însuşi miezul relaţiei spirit-conştiinţă, acel miez care evolua: „Pentru că omul şi cosmosul se regenerează neîncetat şi prin toate mijloacele, trecutul se consumă, relele şi păcatele se elimină etc. Variate în formulele lor, toate aceste instrumente de regenerare tind spre acelaşi scop: să anuleze timpul scurs, să abolească istoria printr-o reîntoarcere continua in illo tempore, prin repetarea actului cosmogonic.” (MIrcea Eliade) şi tocmai procesul de regenerare făcea ca legătura dintre spiritul şi conştiinţa omului istoric să fie expresia unei armonii creative din care rezultau majoritatea faptelor sale, fie ele ordinare, fie cele care necesitau eroism sau sacrificiu. Totul se hotăra în relaţia spirit-conştiinţă şi presupunea nevoia permanentă de creativitate care să evidenţieze marca unei existenţe. Şi toate obstacolele căpătau valori care impuneau găsirea unor mijloace concrete de înlăturare. Era modul de a marca o regenerare a Arhetipului.

Odată ce filosofia materialistă aduce în prim-plan gândirea care defineşte existenţa unei categorii sociale prin mijloacele de producţie, şi apare ideologia, începe încetul cu încetul să se impună o categorie nouă: conştiinţa de grup, de clasă, comunitară. O conştiinţă artificială, cu valori stabilite statistic şi administrativ şi nu moral. Aparaiţia acestei noi conştiinţe, dinamitează relaţia dintre spirit şi conştiinţa individuală, şi produce un conflict care s-a adâncit treptat până la nivelul la care îl găsim astăzi. Spiritul individual nu se va putea regăsi niciodată pe deplin în conştiinţa de grup, pentru că aceasta îi limitează categoric libertatea; în acelaşi timp, conştiinţa individuală nu-i mai pote asigura aceaşi calitate a libertăţii ca atunci când exista o relaţie exclusivă, fără intervenţia conştiinţei de grup. Datorită acestei noi situaţii create, spiritul îşi vede limitat accesul la creativitate, care este însăşi esenţa sa. LIpsa de creativitate face ca modul existenţei să fie lipsit de marca individuală, acea marcă ce hotăra limitele şi făcea recognoscibil un illo tempore. Toată această degreadare a relaţiei spirit-conştiinţă individuală are ca rezultat pierderea modelului cosmogonic. Viaţa nu se mai desfăşoară după un model cosmogonic ci după unul statistic, lipsit de miezul viziunii reprezentate de eroii primordiali. Într-o existenţă hotărâtă de o conştiinţă statistică, Adam şi Eva – spre exemplu – nu-şi mai au locul; ei devin personaje descărcate de funcţiile lor arhetipale. Amestecul conştiinţei de grup în relaţia spirit-conştiinţă individuală a creat această capcană a zilelor noastre, care, odată cu trecerea timpului, devine tot mai amarnică şi ne deposedează de categorii esenţiale ale fiinţării.

Toate acestea le-am înţeles pornind de la Domnul Bergson, care a fost unul dintre ultimii filosofi care au încercat să păstreze un echilibru între raportul individual şi cel comunitar. Din nefericire, se pare că nu putem rezista în faţa acestuia, treptat devenim din fiinţe arhetipale, fiinţe statistice. Mie, personal, nu-mi plac fiinţele statistice, n-au nici un haz!; şi am să scriu mereu invocând nevoia fiinţei arhetipale. Ăsta fiind unul dintre motivele pentru care lucrările mele au damful acela exotic – desigur, asta pe lângă slaba mea îndemânare în a mânui verbul.

Read Full Post »

2 decembrie, 2013

În general, modul în care percepem o ordine acceptată, la care vrem să ne referim, este destul de mult influenţat – în anumite cazuri chiar decisiv influenţat – de grafica geometriei unui câmp sau al unui spaţiu. Această grafică are puterea de a ne face să ne imaginăm ordinea din univers respectând anumite reguli pe care ni le indică ortografia acestor reprezentări. Iar universul ne apare ca o alcătuire de câmpuri său spaţii care au tendinţa evidentă de a crea o ordine paralelă, ceea ce este profund fals. Universul este o structură în care câmpurile şi spaţiile sunt determinate de relaţia unor co-relativi, care vor forma acel câmp sau  spaţiu prin relativizare. Vorbim deci de relaţii matriciale, care sunt în egală măsură componente ale altor relaţii, dar  şi ale unei structuri aparţinătoare altor structuri. Toate fiind relativele unor  alcătuiri şi mai complexe. Iată că, privind ordinea din acest punct de vedere, vom constata că sensul ei, atât de precis desemnat într-o reprezentare grafică, de fapt nu există, şi că acel câmp, sau acel spaţiu este factorul de obţinere al unei alte ordini,  ne-aparente şi ne-determinabile din relaţia directă a respectivelor reprezentări. Într-o gândire neprocesuală, gândire în care nu există reprezentarea evoluţiei, ar fi posibilitatea unei reprezentări precis determinate, printr-un câmp mai ales. În gândirea lui Zenon, structura spaţiu-timp se putea diviza la infinit printr-un  plan. Un singur plan al fiecărei divizări. Teoria relativităţii aduce în relaţia de divizare cel puţin trei planuri, fiecare având minimum trei co-relativi. Dintr-o dată structura spaţiu-timp a devenit o structură în care reprezentările grafice pot foarte greu să mai definească, prin câmp şi spaţiu, relaţia de determinare. Relativitatea stabileşte relaţii care se definesc în termeni mult mai sofisticaţi şi mai subtili, şi în care co-relativii pot participa la mai multe orizonturi de relaţii. Fapt care ne determină să gândim că universul este capabil să dezvolte o gamă foarte diversă de relativităţi şi de determinări. Într-o atari situaţie, ar trebui să acceptăm că accesul nostru la sistemele de relaţii, chiar ale co-relativilor noştrii direcţi, pot rămâne ascunse percepţiei. Un exemplu ar fi, relaţia materiei fără masă în procesul ei de transformare în energie şi invers. Ba chiar şi procesul de desprindere din materie a acestei categorii, transformarea sa în undă, rămâne în afara capacităţilor noastre de percepţie. Iar întrebarea lui Compton:”ce i se întâmplă undei în perioada cât este captiva particulei?” este cât se poate de îndreptăţită. Cum îndreptăţită este şi întrebarea:” În ce parte a spaţiului se va îndrepta unda, odată ce a fost expulzată de particulă? Îşi va urma traiectoria iniţială sau va respecta traiectoria expulzării.?” Şi într-un caz şi în celălalt, perioada de captivitate a quantei complică o relaţie relativă, sau prin perioada sa de captivitate, sau prin noua sa traiectorie. Aşadar, lucrul cel mai important ar fi să păstrăm o anume distanţă faţă de reprezentările grafice pe care le moştenim dintr-o geometrie a altor relaţii fizice şi filosofice.

Read Full Post »

Older Posts »