Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘acord’

Se pare că am ajuns, în acest demers al nostru despre entitatea denumită contemporaneitate, la punctul în care trebuie să acordăm ceva mai multă atenție unor momente ce aparțin trecutului, și unde – cel puțin așa mi se pare mie – lucrurile nu au fost duse până la capăt. Când afirm că nu au fost duse până la capăt, nu mă refer de fel la faptul că m-aș fi așteptat la o rezolvare definitivă a problemei aflate în analiză. Consider că gânditorul a fost interesat să urmeze o demonstrație strict a momentului ce-l interesa, nu și a problemei în întregul ei. Nu putem spune despre toți gânditorii că erau mobilați cu un spirit socratic.

Așadar, mi-ar plăcea foarte mult să ne întoarcem la momentul în care Descartes concluzionează: “ Cogito ergo sum” – “gândesc, deci exist”,  afirmă filosoful, creând a egalitate între existență și rațiune. Atâta vreme cât gândesc, cât rațiunea mea funcționează, înseamnă că exist. Cu alte cuvinte, rațiunea mea mă determină să funcționez, este afirmația pe care Descartes n-a socotit necesar să o mai enunțe. Dar faptul că rațiunea este cea care mă face să funcționez este un lucru extrem de important, însă nu egal cu acela de a ființa, de a exista. A funcționa și a ființa sunt atribute complementare care întregesc ființa și care se impart între doi poli: rațiune și conștiință. Rațiunea este responsabilă de tot ce intră în sfera funcționalului, iar conștiința pentru tot ce ține de ființare. Și rațiunea, și conștiința țin de o esență comună, în consecință, funcționarea și ființarea sunt contrarii ale aceleiași naturi, nu se poate face diferența între funcționare și ființare, pentru că tot ce face parte din Univers există și nu există în același timp. În schimb polii diferă prin gradele prin care se exprimă. Pentru a înțelege această stare de fapt este indicat să recurgem la un exemplu prin care să ne edificăm.

Rațiunea a determinat în trecut o acțiune ce a urmat un model care a avut success. În viitor, pentru realizarea unei acțiuni,  rațiunea va determina să fie urmat același model, sau unul asemănător, tocmai datorită faptului că garantează succesul. Scopul rațiunii este funcționarea, iar pentru a o garanta este nevoie ca acțiunile urmate să-și atingă scopul, ca atare, modelul care funcționează trebuie urmat de fiecare dată.

Conștiința, dacă a întreprins o acțiune urmând un model de succes, în viitor va determina alegerea unui alt model, pentru că în memorie este un model de succes, care garantează un număr de libertăți deja câștigate la care se poate apela pentru realizarea scopului propus. Ființării îi sunt necesare cât mai multe libertăți, care să sporească numărul de forme, ceea ce determină alegerea în permanență a unui model de acțiune nou. Fiecare formă nouă înseamnă o șansă nouă, o existență nouă. Trebuie precizat că, este oarecum impropriu să spunem că rațiunea, ori conștiința întreprind o acțiune, ele sunt doar facultăți ale mentalului care au capacitatea de a sesiza vibrațiile existente și de a le pune în armonie. Rațiunea acționează asupra acelor vibrații care au mai fost în relații, iar conștiința asupra acelora care sunt capabile să dea naștere unor relații. Deplasarea unei anume quante către un anume electron de hidrogen, nu este o întâmplare, ci este răspunsul acesteia la  lungimea de undă a vibrațiilor respectivului electron de hydrogen. Căderea qwuantei, transformate în particulă, pe electron și mărirea masei acestuia, produce un salt pe o orbită superioară, mai apropiată de nucleu, ceea ce are ca efect ruperea legăturii pe care atomul de hidrogen o avea într-o structură și destructurarea acesteia. Procesul de destructurare se datorează relației inițiate de lungimea de undă a unei quante, armonice cu vibrația unei particule. În cele mai multe cazuri un atom de hidrogen, pentru că acesta are un  singur electron deci o legătură mai ușor de rupt. Foarte important este precizarea că, respective quantă – în speță particula devenită captivă în masa electronului -, după un timp va fi expulzată de electron, va redeveni undă și recâștiga o traiectorie. Procesul, pe care am încercat să-l descriu,  are urmări în mediu, urmări care nu se datorează rațiunii sau conștiinței, acestea fiind însă instrumentele care crează condițiile  ce fac posibilă producerea lui. Putem spune că, atât rațiunea, cât și conștiința, sunt mai degrabă beneficiarele efectelor rezultate din proces, fiecare îmbogățindu-și memoria.

Am afirmat ceva mai sus că rațiunea și conștiința reprezintă un binom al aceleiași esențe, și că polii aflați în relație, tind spre stări diferite; rațiunea să îmbunătățească continuu funcționarea unui sistem; conștiința să asigure ființarea acestuia. Acesta este motivul pentru care, atât rațiunea, cât și conștiința înființează funcții diferite; funcții care produc instrumene, metode, tehnici care au rolul de a îmbunătăți continuu sistemul. Fiecare etapă  a unui sistem tinde să devină un sistem, ceea ce face să apară diferențe sesizabile între diferitele etape, adică se produce ceea ce numim noi evoluție. Ea, însă, nu ar fi posibilă fără relația rațiune-conștiință; procesele, acțiunile, determinările, pe  care cei doi poli le provoacă, sunt de fapt momente ale oscilării între cei doi centrii de energii, și devin funcții perisabile ale unei realiltăți. Din această cauză nu depășesc condiția de aparență, natura lor fiind generată de condiția relației dintre cei doi poli. Dacă o realitate ar fi obiectivă și nu aparentă, relația dintre rațiune și conștiință ar suferi grav, întreg procesul s-ar modifica, iar binomul ar risca să se rupă. Abia atunci am putea vorbi despre nașterea a ceea ce numim astăzi în teorie: sistem antagonic, adică un sistem în care elementele sunt distruse, nu evoluează.  Modul de evoluție a relației dintre acești doi poli, se bazează însă pe contrarii; categoriile care adiționează cantitativ, pentru a atinge o calitate nouă, fără ca cele două contrarii să fie distruse. Două adevăruri aparente, dau naștere unui al treilea, la fel de aparent ca și cele din care a fost obținut.

Sunt tot mai tentat să neg cu vehemență faptul că putem împărți Universul, fie în materie, fie în idee, sau să milităm pentru existența mai multor versuri, ori să afirmăm că avem procese care se produc cu contribuția unor dimensiuni. Cred, mai degrabă că Universul, este rezultatul capacității diadei de a se produce continuu din sine, iar această capacitate poate explica multe din modurile în care iau naștere dormele în Univers.

Quanta de care vorbeam mai sus este o entitate care face parte dintr-un spectru, dar la semnalul emis de electronul de hidrogen, ea singură răspunde și inițiază procesul care se transform într-o existență aparentă. Aparența consistând din faptul că, la un moment dat, electronul de hidrogen va expulza particular străină, care va redeveni quantă. Întrebarea firească este: particular captivă electronului de hidrogen, redevenind quantă, se va întoarce la condița sa inițială, sau aceasta va fi modificată de experiența pe care a traversat-o. Răspunsul la această întrebare – din punct de vedere uman – este unul doar subiectiv. Subiectul este determinat să răspundă la această întrebare de felul în care înțelege lumea, iar ăsta nu este un lucru simplu. Spre deosebire de subiectul format la un model cartezian de educație, va răspunde probabil că nu. Va răspunde că avem de-a face cu o entitate fizică ce nu cunoaște decât stările primare ale acestui gen de materie. Un alt subiect, format la modul de educație al religiei și filosofiei budhiste, va trebui să mediteze temeinic asupra răspunsului. Din punctul de vedere al religiei și fiolosofiei budhiste, în care Universul este guvernat de iubire și compasiune, lucrurile nu sunt de loc simple. Cartezianul va observa cu certitudine că nu se poate vorbi de iubire și compasiune în procesul ce are loc între o quantă și un electron, care sunt entități ale materiei fizice. Dar, dacă mai analizăm încă o dată procesul, intrând mai adânc în detaliile sale, apar anumite umbre care nuanțează situația.

O quantă – care aparține unui fascicol, la rîndul său integrat  spectrului  luminii primește un semnal specific de la un electron, un semnal care semnalează un dezechilibru. (Fie un dezechilibru în care este implicat electronul, fie unul care este creat de acesta.) Semnalul este recepționat doar de quanta despre care vorbim, sau se poate să fie recepționat de mai multe, dar doar această quantă iese din fascicol și pornește spre electron unde inițiază procesul descris mai sus; în apropierea electronului se transform în particulă, cade pe electron, îi crește masa, și-l obligă să facă un salt pe o orbită superioară, din care cauză pierde legătura cu restul structurii, care suferă astfel anumite modificări. După un timp, electronul expulzează particula, revine la masa inițială și recâștigă orbita, particula expulzată redevine quantă și ia o traiectorie oarecare, despre care nu știm nimic. Dar nici despre quantă, în sine, nu știm mai mult; nu știm dacă vorbim despre quanta inițială sau despre o altă quantă, pentru că lungimea de undă de după expulzare este mai mare decât cea de impact.

Oricum ar fi din punct de vedere al cercetării fizice, acest proces sugerează contribuția compasiunii și iubirii în Univers, și indică faptul că învățații orientali s-au lăsat conduși de vibrațiile subtile ale morfismului în devenirea lui. Tot ce este legat de formă devine determinat și determinant, abia atunci când procesul de apariție a acesteia s-a încheiat. Atunci când forma s-a născut,  a devenit o realitate, putem spune că ea și-a încheiat existența, a devenit un dat care nu mai contribuie tot atât de activ la a furniza informații. Ca și celelalte procese universale, totul pornește de la expresia cea mai simplă posibilă, și devine – orizont cu orizont – tot mai complex, și aparent, tot mai îndepărtat de forma inițială. Fapt care-l îndreptățește pe Henri Bergson, ca prin anii optzeci ai secolului al XIX-lea să se întrebe: “ Cum se poate ca aceleași imagini să intre, în același timp, în două sisteme diferite, unul în care fiecare imagine se modifică pentru ea însăși și în măsura bine definită în care ea suportă acțiunea reală  a imaginilor înconjurătoare, altul în care toate imaginile se modifică pentru una singură și asta în măsura variabilă în care ele reflectă acțiunea posibilă a acestei imagini privilegiate?”

Atât experimentele lui Arthur Holly Compton, cât și cercetările lui Eistein sau observațiile lui Bergson susțin regulile derivate din Principiul Polarității, și avem întotdeauna de-a face cu o dualitate în care elementele caută să cuprindă o substanță cât mai generoasă dintre cei doi poli, o substanță care să emită vibrații cât mai variate. Pentru Univers nu există vibrații inutile, care să “nu folosească”, cid oar unde care formează un spectru din care vor lua naștere viitoarele forme, deci viitoarele existențe. Acestea, inițial nu trebuie să fie altceva decât vibrații, pentru ca astfel să poată interfera în vederea unui scop care apare dintr-o lipsă, oricare ar fi aceea.

Read Full Post »

19 mai, 2015

Una dintre cele mai complicate probleme ale unei contemporaneităţi este că trebuie să pună în acord două moduri de a fi ale trecutului.  Pe de o parte avem trecutul derivat din prezent, cu starea sa agitată şi pregătit mereu să intre în conflict cu propriile mărturii, mai ales cu cele care continuă să rămână prezent, şi care astfel ne obligă să căutăm continuu o cale spre realizarea unui acord între condiţia determinantă a mărturiei, cea  care întreţine presiunea asupra prezentului, cea care caută să modeleze subiectiv o realitate instabilă şi fragilă, cu efecte felurite asupra fiindului trecutului; şi mărturia care nu mai poate deveni niciodată prezent. Pentru că există un trecut care nu a fost niciodată prezent, sau cel puţin nu a fost, şi nu va putea fi niciodată sursa unor mărturii care să fie prezent, ceea ce face ca tot ce ştim din el, sau tot ce credem că ştim din el să nu fie altceva decât o proiecţie de obiecte şi acţiuni teoretice definibile în baza unei sume oarecare de axiome. Un astfel de trecut îl îndreptăţeşte pe bătrânul poet  să-şi lase personajul să afirme:

Cu vorbe amoroase, cu tânără mustrare,

Îmi zice ea duios:

  • “Cu mult e mai plăcută a noastră răsfăţare

            Decât acele raze ce scânteie pe mare,

                               Amantul meu frumos!”  (Dimitrie Bolintineanu)

Şi, hotărât lucru, tânăra iubită a surprins cu exactitate cele două stări ale contemporaneităţii care nu pot fi decât într-un declarat conflict; pe de o parte senzaţiile palpabile ale alinturilor iubitului, mărturii obiective ale scurgerii prezentului şi transformarea lui într-un trecut subiectiv, în conflict cu promisiunile ademenitoare ale scânteierilor venite de pe mare, dar care rămân un veşnic trecut fără prezent atâta vreme cât nu au nici început nici sfârşit. Alinturile iubitului se prefac în mărturiile ce au împlinit prezentul, ca aproape instantaneu să deveniă corpul subiectiv al unui trecut cu atât mai important cu cât aceste mărturii din prezent îl vor ţine viu, în timp ce scânteirile sunt o prezenţă permanentă dar lipsită de mărturiile prezentului. Despre ele, despre scânteieri în sine, nu vom şti niciodată dacă noapte sau zi ele îşi încetează prezenţa într-o realitate continuu subiectivă, ca atare lipsită de prezent. Aceste două faţete ale contemporaneităţii nu vor putea fi niciodată în acord; între ele, mărturiile prezentului vor modifica mereu relaţia, în funcţie de oscilaţia obiectiv-subiectiv şi vor mări diferenţa dintre modul de a percepe trecutul derivat din prezent, de cel lipsit de prezent.

Este evident că scopul poetului nu a fost nicidecum acela de a participa într-un oarecare mod la chestiunea filosofică a acordului dintre cele două moduri ale trecutului, şi totuşi, acestea s-au impus dincolo de scopul romantic al poemului, iar cititorul, adică martorul acestui proces, este aruncat într-un conflict deosebit de subtil şi de profund în egală măsură.

Starea conflictuală a celor două forme de trecut, pare în poemul lui Bolintineanu  un instrument poetic, specific şi particular. Doar că, el, conflictul acesta, este prezent în forme mult mai acute în realităţile vii, cele care ne cuprind zilnic, fărâmiţând societatea în fragmente determinate de feluritele moduri ale percepţiei. Nici vorbă ca o realitate în sine să dea naştere atâtor variate forme ale procesului de derivare a trecutului din prezent. Toate aceste alcătuiri sunt rezultatul modului subiectiv, sau interesat, de percepere a respectivului process.

La o privire superficială, se poate spune că prezentul punct de vedere este doar o speculaţie menită să faciliteze o anume construcţie teoretică, agreabilă doar pentru ingeniozitatea ei.  Putem lesne să dăm frâu liber pornirilor sceptice, facilitate din plin de faptul că subiectivitatea noastră – specifică şi particulară – reduce teribil câmpul percepţiilor. Ce uităm poate, este faptul că subiectivităţile sunt ca boabele de nisip ale deşertului, şi fiecare tinde să se închidă în particularitatea sa, dar – privind ansamblul acestor particularităţi – vom realiza forţa pe care o are conflictul celor două forme de trecut asupra impactului cu momentul în desfăşurare al unei realităţi. Şi trebuie semnalat că, oricât de felurite ar fi subiectivităţile care participă, în felul lor particular, la construcţia acestui conflict, este respectat sensul săgeţii lui Boltzmann, ceea ce dovedeşte că ne găsim – fără nici o îndoială – într-una dintre formele de existenţă ale materiei, şi ca atare, legile evoluţiei  se impun şi în cazul conflictului cu pricina. Poate că, n-ar fi neglijabil să căutăm a înţelege – dincolo de axiomatica tradiţională – dacă nu cumva afirmaţia că: o lege sau alta dintr-un domeniu al materiei rămâne valabilă  în acel domeniu şi doar acela -, nu este supusă relativităţii. În acest caz, am putea spune, mai degrabă că, în materie există o mişcare continuă de schimbare a formelor existenţiei, şi că ne găsim în permanenţă într-o mişcare de perfectare a fiindului acesteia.

Pentru cel care este dispus să accepte o astfel de logică, devine limpede că ne găsim într-un moment al realităţii când aceasta tinde să expansioneze căutând teritorii noi ale dimensiunii, iar conflictul – oricât de dureros, de tranşant şi tăios ar fi pentru relativii săi – reprezintă un moment de transformare a realităţii în ea însăşi, prin ea însăşi.

Personal, mi se pare un astfel de moment cu mult mai romantic, mai profund, şi mai cuprinzător, atât faţă de stările celor doi amanţi prinşi în teritoriul disputat de cele două forme ale trecutului, cât şi de toate subiectivităţile ce caută să transforme mărturiile unui prezent în forme care să impună o anume stare a unui trecut fără prezent.

Read Full Post »

23 februaruie 2015
Cel mai greu lucru, cu adevărat cel mai greu, e să împaci raţiunea, cu viaţa care există şi nu există la graniţa inefabilului. E un spaţiu al materiei fără masă, unde forma repspectă alte legi şi nu acelea pe care le ştie raţiunea. Vorbim despre o viaţă în egală măsură ademenitoare şi înspăimântătoare. Este o viaţă căreia trebuie să-i acorzi atenţie şi să ai suficientă determinare în a-ţi prepara continuu spiritul să nu-i scape mişcările ei subtile, pentru că în acel spaţiu totul este efemer şi urmează două căi, fiecare depinzând de atitudinea ta; prima dintre ele duce înapoi în nefiinţare, iar a doua poate urma calea determinării spre o fiinţare care se defineşte în totul ei în spaţiul raţiunii. Atitudinea pe care eşti nevoit s-o adopţi pentru a te pune în acord, cu provocările, dar şi cu limitele abia sesizabile ale acelei vieţi, care este şi nu este, în egală măsură, de parcă ar fi mecanismul unei capcane atent instalate – ţine de abillitatea de a înţelege mecanismul jocului probabilistic. Este un joc caleidoscopic ale cărei propuneri sunt la egală distanţă atât de a fi, cât şi de a nu fi. De ceea atitudinea despre care vorbim este mai degrabă, de cele mai multe ori, duplicitară. Raţiunea, însă, socoteşte atent poziţia, numărul, configuraţia, relaţiile obiectelor care pot fi încredinţate percepţiei, este modul ei de a căuta să întărească siguranţa elementelor din configuraţia existenţei. Iar în rest, va înclina să, va fi tentată să eşafodeze construcţii perisabile care să ascundă existenţa tulburătoare de la graniţa inefabilului. Pentru raţiune pare mult mai oportun să micşoreze spaţiul unui astfel de joc. Formele care se ivesc şi dispar sunt considerate periculoase şi, ca atare, par a nu fi suficiente mijloacele prin care să fie suprimate. Construcţiile pe care raţiunea la inventează se pot numi cum anume vreţi: distracţii, pasiuni, hobbyuri, preocupări colaterale; repet, se pot numi cum vreţi, funcţia lor este de a ascunde calea spre existenţa fragilă şi fantomatică despre care vorbeam. Pentru aceasta, raţiunea foloseşte imitarea, şi toate construcţiile la care se poate face referire caută să imite fiindul existenţei de la graniţa inefabilului. Toate instrumentele inventate să întreţină existenţa unor astfel de construcţii au menirea să facă a fi mult mai uşor oamenilor să trăiască lipsindu-se de o astfel de existenţa fantomatică a unei materii fără masă, chiar dacă ea este, de fapt, propria lor existenţă în devenire. Pentru că acolo se consumă cel mai important exerciţiu dintr-o existenţă, un exerciţiu la care spiritul ar fi obligat să participe şi să implice adânc conştiinţa. Modul inefabil de a fi nu este o capcană, nu este un blestem, ci provocarea de a opta, de a aduce din indeterminare o anume formă, o anume structură. Dincolo, în inefabil, cauzele unei forme sunt atât de firave încât nu există probabilitate care să le includă. Doar dacă izbutesc să se aglomereze şi să ajungă la aceea stare specială care să reclame şi să primească masă, ele vor putea intra în jocul probabilistic. Durata aglomerării însă, este una lungă şi instabilă – vorbim desigur în termeni noştrii consacraţi, cei ai evaluării temporale -, crearea unei astfel de situaţii are nevoie de o prejudiciere puternică, pentru a da naştere acelor forţe care să creeze aglomerarea optimă. Este o ocazie rară, specială, o ocazie care are nevoie de o cale din care să lipsească necunoscutele. În schimb scurtele momente în care forma poate exista fără masă, este menită să dea naştere unei obţiuni.
Scenariul pe care am încercat să-l descriu în rândurile de mai sus ambiţionează să surprindă evenimente şi acţiuni care se produc continuu într-un spaţiu al maetriei fără masă. Dar, ca ele să devină imagini coerente ale unei realităţi este neapărat nevoie să existe o conştiinţă. Singura, conştiinţa este cea care are senzorii ce percep existenţele de la limita inefabilului. Noi, oamenii avem categorii, concepte şi noţiuni cu care încercăm să caracterizăm astfel de imagini, fiecare după consistenţa şi complexitatea ei. Fie că le numim: viziuni, produse ale imaginaţiei, vise, năluciri, fantasmagorii, sau simple fantasme, de fiecare dată suntem surprinşi de faptul că ele instalează o realitate ce produce urme, şi tulbură raţiunea. De foarte puţine ori suntem ademeniţi în a accepta o astfel de existenţă, pe care o considerăm în afara câmpului raţional. Ceea ce este adevărat, astfel de momente ale realităţii sunt în afara câmpului realităţii, mai mult, caută să modifice câmpul cu pricina, stârnind o reacţie imadiată. Raţiunea încearcă să blocheze expansiunea unor astfel de forme spre spaţiul pe care îl gestionează. În spaţiul respectiv funcţionează un număr precis de obiecte cu funcţii definite , şi toate asigură deplina coerenţă a unor mişcări precise şi repetabile. Orice imixtiune dintr-un exterior, oricare ar fi el, este percepută ca un atac, o încercare de violare a unor relaţii care asigură echilibrul şi stabilitatea entităţii. Cu cât obiectele pe care raţiunea le manipulează sunt mai categoric definite, iar atributiele lor se împuţinează, se reduc la un minim funcţional, cu atât relaţiile devin mai spontane, aşezând în activitatea entităţii acţiuni ce seamănă mai degrabă cu nişte reflexe condiţionate. Prima care dispare, într-un astfel de caz este libertatea, adică accesul către o zonă a indeterminării, oricare ar fi ea. Orice acţiune este supusă regulii determinării, astfel că participarea probabilă a unor categorii se restrânge şi tinde să anuleze mişcările liberului arbitru. O existenţă care se determină folosind obiectele din spaţiul raţiunii, şi doar pe acestea, iese treptat din sfera creativităţii şi a libertăţii, dar şi din mecanismul complicat şi subtil al comunicării.
Privind activitatea raţiunii prin această prismă, şi constatând ariditatea şi uscăciunea unui astfel de spaţiu, sigur că vom fi atraşi de modul bogat pe care realitatea îl are la graniţa cu inefabilul. Doar că, pentru a avea acces şi a păstra relaţii cu acest spaţiu, capricios şi volatil, este nevoie de o anume atitudine. O atitudine pe care omul modern o pierde cu foarte multă uşurinţă. În locul ei sunt preferate un număr de justificări şi de speranţe într-o revenire după un şir de acţiuni produse cu un anume scop raţional. Această poziţie este o capcană care ne închide definitiv în spaţiul supus raţiunii. Structura noii construcţii pe care raţiunea o propune omenirii, este ridicarea unui spaţiu care să conţină o serie nouă de obiecte care cultivă relaţii dinamice şi active cu cele din interiorul spaţiului gestionat. Astfel, câmpul liber care oferea posibilitatea unor legături cu obiecte şi acţiuni din spaţiul materiei fără masă este desfiinţat, iar posibilitatea de iniţiere a unor astfel de legături anulată. Raţiunea aşează obiectele imitării în poziţii din care pot dezvolta relaţii foarte intense, cu rol clar de a obtura accesul la spaţiul materiei fără masă.
Voi încerca să sugerez o paralelă între cele două ipostaze.
Omul istoric acţionând în condiţiile unui spaţiu configurat din obiecte – fie ele obiective, sau subiective – ce au fost derivate din cele sugerate de activităţi din spaţiul materiei fără masă, era determinat de legături permanente cu acele activităţi. Astfel vom asista la un proces continuu de distilare, de rafinare a unui limbaj, fie el tehnic, sau artistic. Dar, în egală măsură, şi la nevoia de a îmbogăţii contactul cu obiectele unui spaţiu al materiei fără masă. Procesul se produce în sinele subiectului şi dezvoltă calităţile spirituale ale acestuia, mobilând spaţiul raţiunii cu obiecte trecute printr-un proces de transformare iniţiat şi susţinut de relaţia spiritului cu spaţiul materiei fără masă. Printr-un astfel de proces care se consuma continuu, omul istoric ajunge la o conştienţă a conştiinţei, aşa cum omul modern ajunge la o conştienţă a raţiunii.
Omul modern preferă să dezvolte o strucutră de relaţii în exteriorul fiinţei, folosind obiectele imitate şi dinamica unor relaţii care se nasc între acestea. Astfel activitatea spiritului devine inutilă, pentru că acesta – spiritul – nu poate face faţă imitării. El are nevoie de substanţa acelor obiecte ce se nasc în spaţiul materiei fără masă ce se află la graniţa inefabilului. Acea substanţă conţine – dacă vreţi – nutrienţii care produc dezvoltarea spirituală, nutrienţi pe care imitările nu numai că nu-i conţin, dar îi şi inhibă. Într-un astfel de caz, singurul spaţiu care poate rămâne operativ este cel al raţiunii. Un spaţiu tot mai izolat, tot mai lipsit de supleţea comunicării. Obiectele care mobilează spaţiul raţiunii sunt aproape identice în spaţiile raţionale ale fiinţei, când ele ar trebui să fie pesonalizate, individualizate, tinzând spre unicitatea pentru care au fost preparate. Ori, o astfel de personalizare nu se poate obţine decât cultivând intens relaţiile cu obiectele efemere – fie ele figurative, fie sugestive – ce produc existenţă în spaţiul atât de special al unei realităţi a materiei fără masă.

Read Full Post »

1 februarie, 2014

Există o judecată extrem de incitantă a profesorului Gaston Bachelard, care pe lângă raţionamentul intrinsec, te poate cu uşurinţă împinge spre domenii ce sunt îndeobşte ocolite de către autorii zilelor noastre. Sunt domenii care au nevoie de curajul de a păşi şi dincolo de graniţele fixate de comun acord asupra desfăşurării unor acţiuni ale fiinţării. Afirmaţia Domnului Bachelard la care mă refer este următoarea: „Când încercăm să urmărim, în toate aceste rezonanţe, efectele acestei dedublări, ne surprinde remarca obişnuită a filosofilor după care actul gândirii este absolut unitar. În efortul de gândire ştiinţifică, dimpotrivă, conştiinţa îşi judecă judecata. Ea aduce o valoare deasupra unui fapt. Mulţi filosofi resping această dedublare tocmai pentru că realizează durata gândirii făcând din ea o durată trăită. Ei obiectează fără încetare, sub cele mai diverse forme, că nu se pot gândi două lucruri în acelaşi timp. Dar această temporalizare excesivă nu corespunde activităţii gândirii raţionale. Gândirea raţională se stabileşte în perioade netemporale; voinţa de cultură îşi dă de exemplu o oră, o oră vidă, în care timpul îşi va pierde obligaţiile sale vitale. Gândirea raţională se va stabili într-un timp de totală non-viaţă, respingând vitalul. Că, de altfel, viaţa se desfăşoară şi îşi restabileşte necesităţile, aceasta este fără îndoială o fatalitate corporală, ceea ce nu anulează însă posibilitatea retragerii din timpul trăit, pentru a înlănţui idei în ordinea unei noi temporalităţi.” (Bachelard) Dincolo de logica faptului, dezvoltată de filosoful francez, logică ce găseşte soluţia cea mai profundă a unui moment delicat altminteri, pe mine gândul m-a dus către modul de a vedea înlănţuirea acţiunilor de către Aristotel. Stagiritul a fost preocupat să dezvolte un anume mecanism al dialecticii, pentru  a găsi mereu cele mai simple căi în legăturile pe care evoluţia le propune: „Acesta, cum am spus, trebuie să fie obiectul cercetării noastre, cât şi problema de a şti dacă cercetarea are să se refere numai la substanţă sau şi la proprietăţile ei. După aceea trebuie să ne întrebăm de ce ştiinţă ţine cercetarea lui Acelaşi şi a Deosebitului, a Asemănării şi a Neasemănării, a Identităţii şi a Contrarietăţii, a Ceea ce e mai înainte şi a Ceea ce e mai târziu şi a tuturor celorlalte determinări, pe care încercă să le studieze dialecticienii pornind numai de la părerile generale admise.”(Aristotel) Nu cred că doar gândul la mijloacele metodei l-au determinat pe Aristotel să apeleze la evidenţierea raporturilor de dualitate existente în real, ca şi în  sensibil. Filosoful ţinea să dovedească faptul că între real şi sensibil există un raport care nu poate fi evitat, şi căruia trebuie să i se acorde atenţia cuvenită, iar dialectica este metoda cea mai convenabilă într-o astfel de cercetare. Abordarea permitea să fie revelate detalii de adâncă fineţe din modurile de manifestare a respectivului raport. Ceea ce, la rândul său, şi Domnul Bachelard propune, pentru că nu e puţin lucru să încerci determinarea a două existenţe a timpului în acelaşi moment, şi să arăţi că există un raport între cele două feluri de a fi ale timpului, raport care permite o judecată a judecăţi produsă chiar în momentul acţiunii.

Dialectica momentului propusă de filosoful francez mai relevă un fapt, de altfel deosebit de important, şi anume existenţa unui raport în care acţionează două instrumente importante ale fiindului: Raţiunea şi Conştiinţa. Mai mult, logica profesorului impune determinarea teritoriilor în care cele două instrumente îşi dezvoltă acţiunile. Raţiunea se face răspunzătoare de legăturile directe cu realitatea, cu expresiile materiale ale exteriorităţii fiinţei, cu corporaliatea, pe când Conştiinţa plonjează în straturile subtile căutând în permanenţă legăturile fiinţării cu ea însăşi, în îndepărtatele teritorii ale ne-fiinţării. Dacă pe Bachelard, mentalitatea momentului istoric îl împiedică să caute elemente ale subtilului, şi preferă să abordeze problematica acestui raport din exterior, sprijinindu-se pe raporturi relativiste, stagiritul propune urmărirea tocmai a subtilităţilor ce se dezvoltă în adâncul subiectiv al fiinţării, acolo unde Conştiinţa operează pentru a-şi crea elementele de care relaţia Fiinţei cu realitatea are nevoie. Opoziţia dialectică între categorii, îi facilitează modalităţi de operare extrem de subtile: „Dar îndeosebi trebuie să examinăm, potrivit procedeului ştiinţei, dacă există vreo cauză în sine în afară de materie, şi dacă această cauză dăinuieşte de sine, despărţită sau nu, şi dacă e doar una sau mai multe. Mai departe se pune întrebarea dacă, în afară de întregul compus – şi prin aceasta înţeleg materia  căreia i se adaugă o determinare – se mai află  cava sau nu, dacă aceasta se întâmplă în unele cazuri, iar în altele nu, şi de ce fel sunt lucrurile ce îndeplinesc această condiţie.”  (Aristotel) Or, nevoia ca astfel de elemente să fie extrase din subtilitatea fiinţării şi ne-fiinţării, ne îndeamnă să credem că, la rândul ei, nici realitatea exterioară nu are un mod de manifestare pur material, şi că între elementele acestei exteriorităţi există raporturi de subtilitate care justifică demersurile Conştiinţei, ceea ce face ca afirmaţia lui Bregson: „Pe scurt, vom spune că alături de emoţia efect al reprezentării, există şi emoţia care precede reprezentarea, care o conţine în chip de virtualitate şi, până la un anumit punct, este chiar cauză a reprezentării. […] Emoţia aceasta  era doar o exigenţă a creaţiei, însă o exigenţă determinată, satisfăcută de opera odată realizată.” să ne dovedească faptul că între fiecare element al unei realităţi – inclusiv subiectul raportului – există legături ce au nevoie de instrumente pe care raţiunea este incapabilă să le dezvolte. Putem spune, aşadar, că suprapunerea propusă de Bachelard se impune şi din punctul de vedere a modelului analitic al fiinţei, care urmează două planuri: unul obiectiv şi unul subiectiv, şi că orice încercare de a elimina unul dintre planuri, sau de-i deturna scopul ciunteşte şi deformează sensurile acestuia. Atât Raţiunea, cât şi Conştiinţa operează fiecare cu dimensiuni şi mijloace specifice pentru a întregi modul de a fi al unei realităţi care niciodată nu va putea fi redusă doar la o simplă axiomatică a definiţiilor de manual.

Read Full Post »

MINCIUNA

Înainte de instalarea deplină a epocii consumiste, existau în lume două categorii de oameni care modelau nevoile de progres ale societăţii: filosofii şi artiştii. Erau două categorii de oameni cu existenţe dificile şi responsabile. De cele mai multe ori, pentru că erau cu totul implicaţi în noile relaţii ce se înfiripau, nu se puteau sub nici un chip pune de acord cu societatea contemporană lor. Erau figuri controversate, ironizate, marginalizate – desigur am putea folosi toată gama de expresii comune -; într-un cuvânt erau personalităţi care nu-şi părăseau sub nici un chip condiţia, mereu subjugaţi de adevărurile noi pe care relaţiile din diferitele domenii le revelau lumii. Când priveşti în isotria culturii omenirii te înfioară, şi te întărâtă destine ca ale lui Van Gogh, Paul Gauguine, Shakespeare, Dante, Dostoievski, Brâncuşi, Modigliani, Socrate, Rousseau, Mozart. Destine ale unor oameni pentru care au contat în primul rând Calea şi Credinţa.

Peste lungul şir de nume cărora le datorăm faptul că mai licăreşte o fărâmă de echilibru moral, epoca consumistă a tras o linie groasă şi definitivă. Nu mai există Cale şi nici Credinţă, există puterea consumatorului. Şi iată că Filosoful şi Artistul au trebuit să-şi pună o pestelcă dinainte şi să se transforme într-un amărât de prăvăliaş. Atât de tare s-a instalat această minciună, încât parcă de când lumea aşa a fost. Parcă de la naşterea ei, omenirea de prăvăliaşi a fost formată. Liote de zurbagii, de nespălaţi, de neica-nimeni dau din coate, avizi, cu balele curgând după cinuri şi fală. În frunte, corifei de mucava, cu ochii sticlind după eghileţi de sticlă ieftină. Se citează, se laudă, se înjură, se adună şi se despart, purtând triumfător peste capetele plecate ale ciracilor lozinca nepieritoare: „Consumatorul face gustul!” Este lozinca salvatoare, după care ascud stângaci prostia, nepriceperea, răutatea, dezinteresul, hoţia. Toatea acestea devin tehnici de PR, devin metode de marketing cu care să convingem consumatorul. Şi peste toate, tronează suprem: MINCIUNA. Opera nu mai este Operă, e produs artistic, o marfă ieftină, jalnică, veştedă de la atâta stat pe tarabele unde s-a împuţit. În lumea de azi, tot felul de pitici umblă pe catalige şi se strigă: „Adonis, mai Adonis, n-auzi?! Ce mândrii sunt! Ce falnici bernevici pătaţi cu scârnă mai umblă prin lumea de azi! Mă întreb: oare nu le mută putoarea nasul celor ce s-au instalat în loja imperială? Acele halimale vopsite strident să se vadă de departe, să nu poată fi confundate, să li se acorde admiraţia şi respectul cuvenit. Şi prăvăliaşii noului val se aliniază cuminţi, fiecare cu faţa la idolul său se ploconeşte adânc şi cu toţii scot urlete convingătoare întru slava Consumatorului ce poate suporta orice.

Măria sa Consumatorul i-a scutit de responsabilitate, i-a scutit de efort, de jertfă, de nelinişti, de trudă, de suferinţă. Măria sa Consumatorul poate acum să-şi pună poalele în cap, ei sunt alături de el, gata oricând să-l servească. Mă întreb neîncetat: cui foloseşte toată această imensă minciună? Pe cine minţim, de fapt? Pe cine căutăm să păcălim zi de zi, alergând după mijloacele cele mai ieftine.

Între timp, pe la sfârşitul anilor optzeci din veacul trecut, s-a stins ultimul mare filosof al lumii. Iar artiştii – câţi au rămas – se prăpădesc pe rând uitaţi, sau împinşi în combinaţii jalnice cu totul.

Traiască noua Epocă ce ne acoperă de dejecţii. Tăriască! Trăiască!! Trăiască!!!

Read Full Post »