Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘realitate’

Poate că însă, există șansa – o șansă foarte mare! – să avem de-a face cu o stare derivată din natura subiectivității percepției asupra realității. Este foarte posibil ca toate elementele puse în discuție să-și continuie existența într-o altă natură, în afara capacităților noastre de percepție, ființând în continuitatea Tot-ului, asemănător undelor de formă care se transmit până la momentul în care se ivesc condițiile de a fi reclamtă în realitate variabila a unei formă anume. În felul acesta, procesul descris de Kant, care pune în relație realitatea pură cu realitatea practică, pentru a da naștere unei realități fizice, are toate condițiile să se producă.

Ar fi necesar, pentru a putea obține o comunicare coerentă, din care să eliminăm cât mai mult trădările specific acesteia, să pornim de la eforturile inițiaților de a face cunoscute condițiile  cunoașterii în formele care ating aceste stări speciale ale materiei. Eforturile pe care aceștia le fac pentru a traduce către  neinițiați astfel de forme de cunoaștere sunt puternic deformate de modul în care comunicarea trădează conținutul obiectiv, aducând în prim plan o structură de aparențe care împiedică pătrunderea în substanța obiectivă. Mai mult, pun în evidență o sumă importantă de contradicții în termeni, ca și în judecăți, ceea ce face să se nască o mistică care acoperă regiuni de realitate obiectivă. Această mistică, de multe ori speculată din interese mai ales doctrinare, parazitează înțelesurile profunde și ajungem ca spiritul să fie abătut în zone sterile. Practic, ajungem să fim în permanență orientați către un joc al aparențelor care ne ține departe de obiectivitatea proceselor. Este foarte dificil să te orientezi într-un orizont al adevărurilor extrem de subtile și instabile – unele dintre ele lipsite de reprezentare -, mereu dependente de transmutațiile care se produc în realitatea Tot-ului, transmutații ale căror cauze sunt mereu ascunse de mișcările materiei în diversele ei naturi.  “Nimic nu sta, totul se misca, totul vibreaza” se spune în Kybalion, și nu trebuie să ne gândim doar la mișcarea, doar la vibrațiile ce se produc în natura fizică a materiei, ci – fapt deosebit de important – mai ales la ceea ce se atinge în trecerea prin celelalte naturi – câte or fie ele! -, naturi care impun modificări conforme cu rațiunea naturii respective. Dacă pentru noi este dificil – practic imposibil până la acest moment!– să traducem în înțelesuri rațiunea naturii Universului din care facem parte, cum să avem ambiția de a face acest lucru cu rațiuni ale naturilor Universurilor despre care nici măcar nu avem cunoștință, ceea ce nu înseamnă, cu atât mai mult, că acestea nu există și că mișcarea cărora am fost destinați  se va opri, sau se va abate.  Toate acestea sunt elemente pe care inițiații vechilor științe le puteau pune în construcții care, odată cu trecerea timpului și cu direcționarea evoluției spre anumite orizonturi, și-au modificat înțelesurile până la a  da nașterea unei realiltăți care nu există și în care ne încurcăm tot mai mult.

După cum spuneam, eforturile puținilor inițiați dedicați care au mai rămas, sunt  absolut relative și numai o schimbare de atitudine în lumea neinițiaților ar contribui la aducerea la suprafață a unor sensuri pure cu care să le înlocuiască pe cele care s-au deformat. Așadar, soluția acestei probleme de refacere a mijloacelor de gândire și de cunoaștere stă la neinițiați, și nu la inițiați. Funcția acestora din urmă fiind de a ține în circulație elementele care vor putea fi transformate cândva în instrumente utile. Din nefericire, există printre inițiați destule persoane care sunt mai interesate să câștige adepți pentru diferitele grupuri de practicanți, decât să păstreze puritatea procesului de inițiere, ceea ce face să apară confuzii chiar în doctrinele inițiatice.  Controversele care apar și se dezvoltă între acei inițiați care consideră informațiile despre substanța primordială a Tot-ului o taină și cei care caută formule de a traduce aceste informații pe măsura puterii spiritului unui neinițiat, ajung de prea multe ori să dea câștig de cauză teologiilor de diferite forme. Pentru substanța primordială a Tot-ului nu există formă de înțelegere colectivă, pentru că ea este necognoscibilă și supusă unui permanent proces de purificare prin ea însăși. În plus, noțiunea de înțelegere colectivă este un fals; cunoașterea și în consecință înțelegerea sunt procese strict particulare, cu specificități creative individuale. Dacă lucrurile ar sta altfel misiunea inițiatului ar semăna cu un fel de inginerie în care inițierea depinde de corectitudinea procedurilor aplicate, toate conducând spre o cunoaștere colectivă.  Ori, cunoașterea inițiatului este strict individuală și dependentă de particularitățile specifice ale spiritului acestuia. Pe măsură ce contactul realizat prin tehnicile de inițiere se adâncește, pătrunde în profunzimea substanței, contribuția  particulară a calităților spirituale devin tot mai importante în definirea specifică a informațiilor ce vin din diverse niveluri ale substanței Tot-ului. Cunoașterea nu este un proces uniform și general, ci unul specific și strict dependent de particularitățile sensibile ale spiritului. Iată de ce, nu se poate vorbi despre cunoaștere ca fiind o categorie la care fiecare spirit ajunge în proporții egale și definite identic. Ea nu depinde de factorii exteriori sinelui, ci este strict dependentă de particularitățile acestuia. Nu se dezvoltă în exteriorul ființei, ci în interiorul acesteia, prelungind ființarea substanței Tot-ului în orizonturi subtile ale non-existenței. Astfel, termeni ca: temei, înțeles, spirit, mental etc. nu sunt doar noțiuni care să definească o categorie abstractă, ci obiecte ale unei structuri care se întreține pe sine prin sine, și a cărui cunoaștere se poate realiza prin armonia între particularitățile unui spirit și generalitatea unor astfel de termeni. Ca atare cunoașterea, ca și substanța Tot-ului sunt neegale, nedefinibile și necognoscibile. Cunoașterea este treapta ințiatică a creației; a cunoaște nu înseamnă o adițiune de informații, ci revelarea unor înțelesuri, iar înțelesul reprezintă substanța subtilă a creației. Iată un motiv bun pentru ca, creația să fie continuă și permanentă; din ea, din creație pornesc acțiunile de dezlimitare a multiversurilor cuprinse în Tot. Ea nu este specifică doar pentru universul fizic, care reprezintă orizontul existenței, ci și pentru cele mai de nebănuit multiversuri cuprinse în Tot. Diferă doar naturile, modurile și procesele acesteia, adică stările care duc  la formele specifice  ale respectivului univers.

Teoria Subconștientului Colectiv a lui Jung și Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake, dincolo de modul în care au revelat modurile de comunicare a substanței, sunt importante și pentru că sugerează ierarhizarea informației după imperativul diferenței de potențial. Primele unde care devin forme sunt acelea care au funcția de a umple un gol al prezentului, unde pe care organele receptoare – cum ar fi ADN-ul – le sesizează și le transformă în informații esențiale pentru creație. Nu trebuie, sub nici o formă, ca acestea să fie cele mai importante, ci cele mai oportune. Procesul de creație, odată pornit se va rafina și va selecta informații din ce în ce mai substanțiale. Aici avem de-a face cu un proces de adițiune care se desfășoară concomitent cu acela de eliminare. Cele două procese trebuie să aducă forma, prin procesul permanentei creației, la stadiul de a distila funcțiile acesteia și a le prepara pentru a putea trece într-o altă natură a substanței. Cel mai  sigur este că acest proces a pornit inițial din sine, și este cel care face ca Tot-ul să fie continuu, necognoscibil și indestructibil.

Acțiunile ce se desfășoară pe parcursul oricărui moment al procesului de creație, sunt spontante, uice și irepetabile, întreținând astfel necognoscibilitatea. Agnosticii, afirmând ca necognoscibilitatea este piedica de netrecut în calea cunoașterii, greșesc fundamental, pentru că funcția fundamentală a necognoscibilității este să înlăture opțiunea, cea care ar împiedica unda de formă să-și urmeze destinul pe care i l-a hărăzit diferența de potențial. Opțiunea are nevoie de un proces de alegere, ceea ce ar duce la dispariția spontaneității din creație, afectând, în felul acesta, continuitatea.

Sheldrake afirmă că undele de formă pornesc dintr-un câmp de formă și, atunci când le numește: ”unde de formă” nu înțelege și nu le acordă un specific, o particularitate, datorită căreia ia naștere o formă anume. Undele de formă sunt vibrații ale unei lungimi de undă unice care  datorită  coeficientului Δ particular pot fi activate de către o anume diferență de potențial. Vorbim de o diferență de potențial instabilă, care se transformă mereu, ca atare unda de formă, pentru a fi activată, trebuie să răspundă rapid impulsului lansat de diferența de potențial. Odată activată, ea va acționa asupra unor elemente de substanță din care va lua naștere o formă, menită să anuleze diferența de potențial. Aceasta este o problemă a prezentului imediat și, ca atare, unda de formă trebuie să inducă impulsuri specific, coerente, în baza cărora procesul de creație inițiat să dea naștere entităților unice care sunt dedicate acestui moment al evoluției, pornind de la o anume diferență de potențial care ar risca să deterioreze continuitatea. Procesul de creație despre care vorbim nu se produce cu un scop anume și nici dintr-o intenție anume, ci punctual, să anuleze o anume diferență de potențial pe care realitatea în evoluția ei o aduce la un nivel în care ar putea afecta continuitatea. Ca atare, creația este menită să întrețină continuitatea, dând naștere mereu formelor unice, care, la rândul lor vor stimula crearea altor etități unice. Aparent, creația unică nu are cum să întrețină continuitatea, dar este doar o aparență, pentru că formele unice  – prin funcțiile lor specific – lărgesc spațiul în care acestea activează, îl dezlimitează, permițând substanței din nonexistent să introducă în orizontul existentului fasacicole de unde ale căror vibrații vor participa la crearea de forme unice în feluritele naturi ale acestuia. La rândul său, existentul, prin transmutația formelor dintr-o natură în alta, eliberează în nonexistent unde care vor participa la menținerea mișcării și vibrației universale. Din descrierea acestui proces, se poate trage o concluzie logică: continuitatea nu se poate întreține în lipsa formelor unice, obținute prin creație, pentru că doar ele mențin expansiunea în nonexistent și stimulează transmutația care adaugă vibrații în masa acestuia. În aceasta constă forța undelor de formă, căreia o contemporaneitate îi datorează ceea ce numim în mod comun coeziune, dar care nu este altceva decât modul în care unicitatea își manifestă particularitatea, acționând asemeni unui fascicol de unde.

Cel care citește aceste rânduri, dacă este captivul modului de a fi al naturii fizice, care este esența Universului nostru, se va lovi de limitele respectivei naturi, și va refuza să accepte  ceea ce nu poate fi controlat – sau ce nu se verifică – prin funcțiile pe care le întreține. Dar, dacă va încerca să-și elibereze conștiință de sub influența strictă a limitelor despre care vorbesc, va izbuti să accepte faptul că există posibilitatea unei construcții care să mențină – la nivel primordial – substanța Tot-ului ca o realitate a spiritului. Cel puțin, asta ar fi limita cea mai extinsă pe care ne-o permitem. Totul este spirit, altfel neputând să presupunem aceste mișcări dinspre nonexistent spre existent și de la existent spre nonexistent, și nici  substanța Tot-ului cu cele două moduri de ființare: formă și vibrație. Toate eforturile pe care spiritele carteziene le fac să păstreze informațiile cu care operează în limitele stricte ale naturii fizice, se lovesc de moduri de a fi ce nu pot fi explicate doar prin procesele fizice. Cei mai expuși efectelor cărora le dau naștere modurile despre care vorbim, sunt fizicienii. Fapt pentru care ei sunt și cei mai dispuși să accepte posibilitatea ființări și  a altor naturi, a legăturilor dintre aceste naturi, dar și a calităților pe care substanța Tot-ului le are, dincolo de capacitatea noastră de a împinge rațiunea. Cu alte cuvinte avem de-a face cu probleme ale conștiinței, și ca atare, acest organ ar trebui antrenat dacă vrem să ne lărgim capacitatea de cunoaștere și de control asupra informațiilor aflate în circulație. O afirmație, făcută de un înțelept hermetic cu multă, multă vreme în urmă:  “Acela care intelege adevarul naturii mentale a Universului, este deja bine inaintat pe drumul maestriei”, și care binențeles este evitată și, mai mult, negată, de mințile moderne, deschide o fereastră spre orizonturi pe care am putea să le cunoaștem antrenându-ne conștiința tot atât de temeinic precum facem cu rațiunea.

Advertisements

Read Full Post »

Este îndoioşătoare stăruinţa cu care actualitatea vremurilor noastre încearcă să pună stavilă spontaneităţii pe care o întreţine imaginaţia. Jocul surprinzător al elementelor unei realităţi vii  pare să sperie ceva teribil, mai ales pentru că impune o neînduplecată lipsă de răgaz. Fiecare strat de realitate ridică la suprafaţă elemente care arată limpede că nu există limite ale profunzimii, că realitatea se ridică mereu din ea însăşi, e propria ei naştere, e o  mişcare fără de sfârşit, care a început nu se ştie când şi care nu se va opri niciodată. E îngrijorător, de-a dreptul îngrijorător pentru noile generaţii ale lumii. Atenţie!: ale lumii, nu ale Lumii. Simt, aceste generaţii nevoia de a opri – sau  măcar să încetinească într-un fel – combinaţiile surprinzătoare care fac presiuni asupra imaginaţiei. Şi mai înduioşător este faptul că, lipsindu-le instrumentele adecvate, inventează felurite modalităţi administrative, de multe ori aiuritoare, le pun în funcţiune şi se adăpostesc la umbra lor. Abia atunci fac o mutră mulţumită, de parcă dacă desenezi un cerc cu creta, jocul străzii s-ar opri, sau ar respecta cercul. Se burzuluiesc amarnic la fiecare încălcare şi contribuie cu un nou articol la legea inventată din adânca lipsă de imaginaţie. Ici, colo, există oameni care rămân în legătură cu mişcările realităţii, cu noile forme care se nasc neîncetat. Dar, orice ar face aceştia, oricât de clar ar motiva o existenţă sau alta, totul se loveşte de scorneala administrativă. E ca în antrenamentul unui tenismen care foloseşte un perete ca partener; un timp pare să existe o efeicienţă, dar foarte repede sportivul învaţă unghiurile limitate ale loviturilor şi totul se transformă într-o rutină: lipsa imaginaţiei vii a „celuilalt” îngustează limitele şi strică bucuria.

Asta e lumea de azi.

Una teribil de asemănătoare cu epoca inchiziţiei, a naţional-socialismului, a comunismului. Deosebită doar în forme şi cu nimic în fondul ei. Ba, s-ar putea spune că e mai grav decât toate acele epoci la un loc, pentru că deşi experienţele au avut lor, nici o învăţătură folositoare n-a rămas. S-au întărit numai regulile administrative care ţin loc de realitate, o realitate săracă şi uscată care se învârte în orizontul atât de  artificial de s-au plictist şi curcile. Trebuie să fie anost să trăieşti într-o asemenea realitate cu totul lipsită de legături vii – care se rup, sau se întăresc – cu forme care te ajută să înţelegi fiindul unei existenţe pe care o întreţine fiecare gest al tău, aşa cum tu eşti întreţinut de fiecare gest al ei. Există – în fiindul acesta – o înţelepciune care tinde mereu spre esenţa sa inefabilă de a cărei realitate este responsabilă însăşi imaginaţia ta.

Este săracă, teribil de săracă realitatea actualităţii şi, din nefericire, nu există o alta, nu se prefigurează, nu pare să se ivească o plămadă, cât de firavă a unei alte existenţe. Sigur, vorbesc la scara unui muritor; în nefiinţă nenumărate forme ale existenţei i-au  naştere şi se modifică în fiecare clipă, fiind gata – ca atunci când e timpul – să se arate din materie.

Până atunci, însă…

Până atunci, dacă ai norocul poţi să atingi contemporaneitatea care guvernează deasupra tuturor acestor forme născute din legături administrative. Până la un punct este o mângâiere, doar până la un punct, până acolo unde vezi cum se scurg pe lângă timpul tău toate minunile Uiversului, unele pe care le-ai închipuit, alte pe care nu le-ai închipuit, şi cele mai maulte care sunt de neconceput, ele vin odată cu impulsul care pune în mişcare o undă de formă pornită din înţeleciuni nemuritoare. Sunt înţelepciuni care s-au născut din ele însele, au fost definite pentru oameni cu anumite minţi, şi i-au forme mereu păstrându-se în legătură cu viul prin iubirea ce le leagă.

Da, iubite locuitor al actualităţii, nu e bine să citeşti ce scriu eu aici. Nu pentru tine sunt rândurile astea, ci pentru o conjunctură despre care nu ştiu nimic. Ştiu doar că există undeva în contemporaneitatea de deasupra lumii acesteia pe care tu o dispreţuieşti şi continui s-o populezi cu forme administrative, deşi, ai da orice ca ele să nu existe. Nu, nu, nu este nici un paradox, e doar o formă a unei realităţi presupuse în care te-ai încâlcit ca într-o plasă de paianjen. Cu cât te zbaţi mai mult, cu atât eşti mai captiv.

M-ar bucura mult să nu citeşti aceste rânduri, şi să nu ai îndoieli, aşa e rânduiala lumii pe care te-ai zbătut s-o croieşti. Regulile administrative nu sunt făcute pentru spiritele predispuse la îndoială, alea sunt forme ale viului, şi e păcat să le amesteci în jucăria asta. Tot ce ţine de administraţie este guvernat de spaimă. De spaimă, Inchiziţia stătea în umbra morţii, pitită nevolnic după mantia ei cernită; de spaimă, naţional-socialiştii visau, plini de speranţă, la oul de şarpe; de spaimă, comuniştii îşi legau la brâu inelul cu cheile de la tainiţele gândirii, un singur model funcţiona pentru ei.

Aşa visaţi şi voi: un singur model să fie; acela pe care-l stăpâniţi, pe care aţi izbutit să-l şterpeliţi cumva, şi-aţi constatat că vă vine la îndemână. Vi se pare că fără un astfel de model, firea se va pierde, sau va recunoaşte că nu există altă cale.

Aşa că, e cu mult mai bine să nu vă apropiaţi de scrierile mele. Sunt otrăvite, sunt toxice scrierile mele; seamănă îndoiala şi respectă o lege care devine tot mai rară, mai preţioasă: libertatea întregului. O lege către care porneşti cu greu, eziţi, şovăi. Instinctul te poate salva însă, dar tu nu ştii ce-i ăla instinct. Despre instinct nu se vorbeşte în regulile administrative, pentru că astfel de reguli sunt atributul jumătăţii, iar în jumătate, oricare ar fi aceea, orizontul este la o atingere de braţ, obiectele care să te încurce puţine, geometria e simplă şi la îndemână.

Scrierile mele îşi au rădăcinile în contemporanietatea întregului care, o dată cu evoluţia, devine tot mai inefabilă, mai subtilă şi formele care se desprind din ea par a veni de nicăieri, par a nu avea motivaţii. Ai înţelege şi tu mecanica aceasta, dacă ai avea simţuri care să-ţi limpezească ceea ce unii oameni, chiar lângă tine, se străduie să evienţieze. Nu ai astfel de simţuri, şi stărui să înlături şi mugurii plăpânzi care insistă să se ivească pe ici, pe colo. Toate astea pentru deplinătatea regulii administrative, pentru proslăvirea jumătăţii, deşi e evident că ea însăşi, jumătatea ta, e parte a unui întreg. Te afunzi tot mai mult în neînţelegere, desenezi pete negre, ridici bariere şi ceri să fie respectate dincolo de îndemnul firii. Într-un cuvânt, eşti un om ocupat, regula administrativă te închide într-un labirint al lipsei de simplitate. Actualitatea ţine loc de contemporaneitate la tine în ograda strâmtată de regula administrativă, încât ajungi să arăţi ca un hamster alergând în cetrifuga lui minusculă.

Oare de ce să te abandonezi acestor reguli, când întinderea e nesafârşită şi regulile ei sunt prietenşti şi bogate în sensuri?; când nesfârşirea se naşte mereu din ea îmsăşi şi nu pretinde decât să accepţi jocul alternanţei. Să-ţi vorbesc despre o listă lungă de învăţaţi care au înţeles asta?

Mai bine nu.

Read Full Post »

7 Martie, 2015
Kant este primul filosof – şi după ştiinţa mea singurul – care aşează entităţile Universului între două realităţi. Până la el, şi după aceea, filosofii se străduiesc să lumineze relaţiile dintre o entitate şi o realitate, care – cred ei – ar putea s-o conţină, sau către care aspiră. Poate că, în mentalitatea aceasta, se manifestă atitudinea venită din cercetările fizicienilor care studiază tot mai aplicat legăturile dintre entităţi şi o realitate caracteristică, şi doar aceea.
Pentru Kant, însă, entitatea este aşezată între două realităţi, ceea ce face ca raţiunea respectivei entităţi să fie dependentă de conformaţia ambelor realităţi manifeste; deoarece ambele realităţi sunt active şi produc efecte.
Prima realitatea este realitatea pură, cea care configurează raţiunea pură, cea de a doua realitate este cea practică, din care, desigur, se configurează raţiunea practică. Modalitatea de determinare a unei realităţi practice este pentru fiecare entitate derivată însă din natura relaţiei cu realitatea pură, contrar unei obişnuite idei care caută să despartă relaţiile dintre realitatea practică şi entitate de cele ale acesteia cu realitatea pură. Astfel, vizibil rămâne nivelul capacităţii de interpretare a configuraţiei unor acţiuni sau obiecte conţinute de aceasta – realitatea practică. La o privire mai atentă şi mai răbdătoare, vom constata însă că fiecare obiect, sau acţiune, care se află în câmpul realităţii practice este determinat de forţa entităţii de a accede în câmpurile profunde ale realităţii pure. Acţiunea aceasta, care presupune pătrunderea în profunzimea realităţii pure, nu este doar rodul unei abilităţi antrenate, sau a unei sensibilităţi deosebite, ci depinde în cea mai mare măsură de simţul dezvoltat al libertăţii Sinelui. Din libertatea Sinelui se vor desprinde şi particulariza aspiraţiile către zonele tot mai subtile ale realităţii pure. Şi, odată ce în acţiunile iniţiate de Sinele care urmează sensul libertăţii sale, se reflectă obiecte ale realităţii pure, se va determina genul de relaţii cu realitatea practică.
Poziţiile celor două realităţi ar putea fi caracterizate ca radical deosebite, dacă acţiunile entităţilor nu ar releva legăturile subtile şi profunde care arată o origine comună pentru ambele realităţi, una care continuă să-şi exercite funcţiile. Radicale devin, în cursul acţiunilor particulare, acţiunile entităţilor, în tentaţia lor de a separa cele două realităţi, şi de a construi câmpuri cu obiecte şi acţiuni gestionate în legitatea particularului. Un astfel de comportament este întreţinut mai ales de mişcările de suprafaţă ale realităţilor despre care vorbim. Dacă realitatea pură are tendinţa să-şi piardă câmpurile în spaţiile inefabile ale Universului spre o destinaţie misterioasă, şi treptat să nu mai depindă de forma şi numărul dimensiunilor stabilite de particularitatea unei forme anume; realitatea practică, în schimb, caută să contureze cu precizie teritorii în care numărul de acţiuni şi obiecte să fie limitat prin reguli imuvabile. Pentru realitatea practică, nevoia de libertate a Sinelui nu are valoare decât atât timp cât se manifestă în interiorul unor teritorii precise, în schimb, realitatea pură oferă Sinelui ispitiri şi promisiuni ale unor forme inedite de libertate.
După cum lesene se poate observa, în cazul de faţă avem de-a face cu trei structuri care se comportă după modelul mulţimilor matriciale, iar fiecare element al unei mulţimi are relaţii univoce cu elemntele celorlalte. Astfel, atunci când vorbim despre adevărul aparţinător uneia dintre structuri, vom putea face diferenţieri de adevărurile aparţinătoare celorlalte două, datorită atributelor specifice generate de respectivele categorii. În cazul realităţii pure, adevărul ni se prezintă ca o categorie cu funcţii, puţine, precise şi extrem de clare. Respectiva categorie reclamă instrumente pe măsura dimensiunilor sale, instrumente cu aplicaţii categorice, definitive, fără echivoc, şi mai ales care permit acţiuni extrem de vizibile.
Pentru realitatea practică, adevărul nu mai este o categorie unitară, ci una nuanţată, în multe cazuri cu derivaţii dictate de momentul conjunctural în care se manifestă. Instrumentele unei astfel de categorii devin tot mai elastice pe măsură ce aceasta evoluează într-o direcţie sau alta. Funcţiile instrumentelor sunt datorate coroborării unor forţe degajate de Necesitate. Respectivele forţe nu sunt nici pe departe stabile, ci se nuanţează în funcţie de evoluţia Necesităţii, ceea ce presupune că ele vor acţiona întotdeauna în strânsă dependenţă de semnalele provenite din diferenţele de potenţial. Cu cât Necesitatea este mai profundă, şi diferenţa de potenţial mai gravă, cu atât forţele îşi vor impune ca definitv şi categoric sensul unei liniii de acţiune. Pe măsură ce Necesitatea pierde din intensitate, diferenţa de potenţial se estopează şi forţele vor fi tot mai şovăielnice şi nehotărâte în privinţa direcţiilor de acţiune, stimulând apariţia unor nuanţe de multe ori insolite.
Între acestea două structuri de realitate, entitatea se va aşeza în funcţie de specificul particularităţii sale, şi va ocupa coordonate care să-i permită acţiuni de adaptare la modul de a fi al instrumentelor celor două realităţi. Pentru entitate, realitatea pură funcţionează ca un tablou ce prezintă activitatea unor categorii fundamentale, spre deosebire de realitatea practică ce surprinde aceleaşi categorii în momente particulare specifice, momente care funcţionează în baza unor caracteristici impuse de elemenele care participă la întregirea momentului. Ca atare, pentru entitate devine important să găsească coordonatele caracteristice specificului său, coordonate aflate pe directoarea dintre cele două realităţi şi care indică spaţiul optim în care vor putea fi rezolvate nevoile hotărâte de calităţile intrinseci ale entităţii.
Nu pare a fi nevoie de o analiză foarte adâncă pentru a releva existenţa unei structuri de legături relative între cele trei categorii aflate în relaţia descrisă în rândurile de mai sus. Legături care sunt până la urmă responsabile de natura structurării corpului reprezentat de entitate. Vorbim, până la urmă, de legături care se nasc în urma unor procese vii, neîncetate, a căror natură este decisă de limitele specifice ale particularităţii entităţii respective şi care marchează fiecare acţiune a acesteia. Manifestarea activă a relativităţii dintre cele trei categorii active în această relaţie, impune o atitudine care să ne depărteze de analiza valorilor matematice şi fizice ale acesteia – cu toată bogăţia lor deosebită -, şi să abordeze o interpretare filosofică, aceasta fiind capabilă să extragă generalitatea din natura fiecărei relaţii.
Poate că, pentru destulă lume, generalitatea este un concept lipsit de forţa acţiunilor punctuale, cu „efecte în prezent”, în consecinţă cu rezultate măsurabile. Întrebarea care se iscă în cazul acesta este: este incapabilă generalitatea de rezultate măsurabile, sau lipsesc instrumentele cu care aceste rezultate să fie quantificate? Şi dacă lipsesc, nu cumva preocuparea obsedantă pentru acţiunile particulare – acelea care devin comune şi vizibile; marcând rezultate pe măsura capacităţii entităţii de a le quantifica – împiedică entitatea să stabilească instrumente capabile să facă vizibile efectele generalităţii? Poate că, în egală măsură ar fi interesant, dacă am accepta că generalitatea are un alt mod de a fiinţa, unul deosebit de cel pe care îl abordăm, şi care ne-ar lumina şi mai mult asupra naturii relative în care fiecare categorie se găseşte.

Read Full Post »

14 februarie 2015

Hegel ne spune că realitatea prezentă este o alta în sine şi alta pentru conştiinţă. Realitatea în sine rămâne necunoscută, şi de ce nu, primejdioasă; doar realitatea descoperită de conştiinţă poate fi considerată realitate cunoascută. Înaintea sa, Kant considera că realitatea pură este o realitate ce va rămâne tainic ascunsă în sinele său, revelând cu ajutorul conştiinţei toate formele unor realităţi practice şi reflectate de conştiinţă, forme care sunt supuse cunoşterii. După Hegel, Heidegger pătrunde ceva mai adânc în procesul relaţiei dintre realitatea în sine şi realitatea în conştiinţă. Pentru Heidegger realitatea în sine este o fiinţare, pe când realitatea în conştiinţă este o reflectare datorată cunoaşterii. Fiinţa (atribuindu-se conceptului calităţile de verb şi nu de substantiv) presupune manifestarea tuturor acelor temeiuri care rămân – de cele mai multe ori – misterioase pentru conştiinţă, şi care se comportă conform raportului indicat de principium raţiones al lui Leibitz.

Fie oricare dintre cele trei forme ale realităţii pe care le-am descris mai sus, ele se comportă conform principiilor care reglementează comportamentul mecanicii mediilor continui. Oricât am diviza o realitate, fie ea în sine, fie în conştiinţă, mediul nou obţinut păstrează calităţile întregului. Nu cred că ar fi un gest eretic să afirmăm că realitatea se comportă aidoma unor sisteme fizice. Un fluid – pe care îl definim ca fiind un mediu perfect continuu – se poate deforma continuu şi infinit, principiu pe care o realitate îl respectă fidel, doar că mijloacele sale de a-şi păstra omogenitatea sunt de la un punct diferite de cele ale unui fluid fizic. Încercările unor gânditori de a diviza permanent o realitate pentru a obţine medii care să poată fi definite ca domenii autonome, nu ar fi fost posibile fără folosirea matematicii, sau mai bine zis a acelei părţi a matematicii care deţine mijloacele operaţionale. De foarte multe ori putem citi în studiile unor savanţi că un anume principiu este valabil pentru un anume sistem, şi doar pentru acela. Putem să evocăm ca fiind în asemenea situaţie: Prinipiul nr.1 al termodinamicii; principiile mecanicii clasice, dar şi unele din principiile fizice. Or, fie el oricare mediu la care să ne referim, face parte dintr-o realitate prezentă şi se comportă potrivit fiinţării acesteia. Esenţa fiinţării este evidentă prin modul de a se manifesta al unor temeiuri; şi cred că putem îndrăzni să afirmăm că scopul fiecărui temei este acela de a obţine o diferenţă de potenţial, fenomen pe care fizicienii tuturor timpurilor l-au remarcat manifestându-se în toate acţiunile, fie mecanice, cinetice sau ondulatorii. Deosebirile pe care le-au enunţat şi definit, cu care au încercat să creeze diferenţe notabile în modul de a fiinţa într-un mediu sau altul, se reduc într-o ultimă instanţă la o diferenţă de potenţial. Fie Principiul nr.1 al termodinamicii, sau Principiile mecanicii, fie  cele odulatorii, sau cele ale geneticii, toate au ca temei comportamentul unei diferenţe de potenţial, diferenţă care determină comportamentul tuturor elementelor unui mediu.

Cei trei filosofi la care am făcut referire la începutul acestui articol au pătruns, fiecare caracteristic personalităţii sale, în relaţiile definite şi definibile ale unui mediu (cel al realităţii) care se supun din plin raportului dintre două momente care creează o diferenţă de potenţial capabil să declanşeze o, sau unele acţiuni cu efecte, evidente asupra acesteia, a realităţii.

Atitudinea aceasta care caută să evidenţieze procesul de transformare ce va fi declanşat de un raport, poate fi întâlnit încă de la Eusebiu din Cezarea în Rezumat al credinţei vechilor fenicieni. Autori care au scris-o şi cum că pe bună dreptate o dispreţuim.

Documentele referitoare la această scriere afirmă că vorbim despre o traducere din opera fenicianului Sanchuniaton, pe care Eusebiu din Cezarea ar fi făcut-o din greacă, folosind opera lui Filon din Byblos. Vorbim deci despre scrieri cu mult mai vechi, ale unui scriitor fenician despre care nu se ştiu multe lucruri. Suntem într-un moment de structurare a unor concepţii cosmogonice şi, se spune că Sanchuniaton a fost influenţat în construcţia sa de gândirea egipteană şi greacă. Toate aceste amănunte sunt interesante pentru iubitorii de detalii istorice, pentru că, în fapt – din punctul meu de vedere – revelator este descrierea făcută unor începuturi le lumii. Extragerea din Haous, dacă vreţi.

  1. „El (Tatăl zeilor n.n) presupune că încceputul tuturor lucrurilor a fost un aer pâclos şi vânturos sau un suflu de aer neguros, un haos întunecat ca Erebos. Aceste stihii erau fără fund şi au rămas fără limite o lungă durată de timp. Dar – spune el –  când suflul s-a umplut de focul dragostei pentru propriile sale începuturi şi când acestea s-au împreunat, această unire s-a numit dorinţă. Aici stă principiul creaţiei oricărui lucru, Dar el (suflul n.a.) nu-şi cunoştea propria lui creaţie. Din împreunarea suflului cu sine însuşi s-a născut Mot.

Iată că: dorinţa este instrumentul care crează acea diferenţă de potenţial care este temeiul acţiunii şi care pune în mişcare principiile ce vor deveni lucrurile la care ne referim în zilele noastre. Ca atare, nimic nu ar exista fără ca undeva să se nască o diferenţă de potenţial, practic un dezechilibru care să impună mişcarea spre anularea sa. Conştiinţa a descoperit această opoziţie prin intermediul acţiunii; acţionând în conformitate cu cunoaşterea revelată, ea face experienţa înşelării acesteia. – spune Hegel. Dezechilibrul născut undeva în realitate nu acţionează doar asupra sinelui său, ci pune în mişcare toate elementele care se află într-un mediu, devenind temei pentru a se reflecta în cunoaştere şi conştiinţă.

Fragmentul acesta din scrierile lui Eusebiu din Cezarea dovedeşte că manifestarea diferenţei de potenţial era privită ca o motivaţie a acţiunii încă din timpuri tare vechi. Dorinţa lui El marchează o diferenţă de potenţial; El îşi iubeşte începuturile şi dorinţa imprimă nevoia de acţiune; atunci începuturile prind să se manifeste şi astfel dau naştere zeului Mot.

Şi iată cum, justificat, Hegel consideră că acţiunea este cea care va descoperi raportul care opune două momente ale unei realităţi ce vor da naştere conaşterii prin conştiinţă. O cunoaştere mai temeinică şi mai profundă ca cea care se va încerca mai târziu prin raţiune, şi prin simplu motiv că acţiunea iniţiată se răsfrânge, antrenând toate  elementele existente în respectiva realitate, şi nu iniţiind eleminarea acestora.

Read Full Post »

21 noiembrie, 2014

Oare nu s-ar cuveni să definim ca fiind o dramă a cunoaşterii efortul zadarnic,  pe care străluciţi savanţi ai lumii l-au făcut să convingă opinia publică de o realitate teribil de simplă, şi anume că: diversele ecuaţii cu care îşi rezumau lucrări de ani de zile, nu sunt decât expresii cantitative ale unei realităţi calitative, care ar ar merita o temeinică atitudine filosofică. Eistein, spre exemplu, a atras atenţia în repetate rânduri că: E=mc² este o expresie cantitativă a teoriei relativităţii restrânse, dar că această realitate nu trebuie redusă doar la un  moment cantitativ, şi că – pentru a înţelege în profunzime  efectele relaţiei de echivalenţă între materie şi energie – este nevoie de o atitudine calitativă. Din nefericire ecuaţia eisteiniană a căpătat o valoare axiomatică care a blocat pur şi simplu tentaţia unor analize calitative. Nu putem şti dacă s-au pierdut valori ale cunoaşterii, dar cu siguranţă  nu s-au câştigat unele ce ar fi putut deschide drumuri spre orizonturi noi, mobilate cu obiecte menite să limpezească multitudinea de provocatoare necunoscute apărute odată cu renumita teorie. Aventuri ca cea a lui Zenon care a fost tentat să anuleze rigiditatea unor expresii cantitative, tinzând mereu să atingă o dinamică a procesului calitativ, se pare că nu mai sunt permise astăzi. Întrebarea ar fi: cine blochează o astfel de atitudine? Ce fenomen ciudat se petrece ca, pe măsură ce inventăm instrumente de cunoaştere mai profunde şi mai sofisticate, să anulăm interesul şi îndrăzneala? Privită din afară, cumularea aporturilor, pe care fiecare instrument de cunoaştere inventat şi adăugat capacităţilor dobândite, ar trebui să creeze cel puţin o anume sumă de tentaţii, de curiozităţi, care să îmboldească spiritul. Din defericire, ele există însă într-un spaţiu extrem de redus, de izolat; încât sunt foarte departe de a contamina o colectivitate, aşa cum se întâmpla altă dată. Se pare că există un soi de blocaj al instrumentelor de comunicare, care, pe măsură ce s-au specializat au pierdut din capacităţi. În epoca lui Libnitz, Descartes, Voltaire, chiar dacă din punct de vedere tehnologic instrumentele de comunicare şi cunoaştere erau primitive, din punct de vedere spiritual, ele erau net superioare celor pe care le folosim astăzi. Ca să nu  mai vorbim de timpurile lui Aristotel, Platon sau Pitagora, faţă de care instrumentele nostre spirituale se dovedesc de-a dreptul rudimentare. Probabil că pierderii calităţilor spirituale ale instrumentelor noastre de comunicare datoram şi indiferenţa ( sau resemnarea!?!) cu care acceptam mai degrabă o poziţie cantitativă, faţă de una calitativă, în modul de a vedea realitatea. Practic – cam de jumătate de secol – am pierdut capacitatea de a vedea realitatea în forma ei spirituală, fapt pe care Abraham Moles l-a descris cu precizie pe la începutul anilor ‚70 ai secolului trecut: Caracterul esenţial al procesului de comunicare este reprezentat de mesaj şi această teorie implică ideea că el conţine o cantitate măsurabilă matematic: informaţia. Această cantitate care caracterizează mesajul – definit ca o secvenţă de semne elementare – este legată de lungimea sa, de dimensiunile în spaţiu şi timp ale suportului său sau ale canalului său de transfer (durata cuvântului, suprafaţa unui disc, a unui tablou, numărul de semne imprimate), dar mai ales de improbabilitatea ocurenţei sale, adică de combinaţia pe care o realizează. Într-un astfel de climat, în care expresia cantitativă a devenit elementul primordial al comunicării este foarte greu de aşteptat revelaţia unei atitudini calitative. Nădejdea savanţilor, fie ei din trecutul nostru, fie contemporani, ca tentaţia calitativă să renască, şi lucrările lor să fie îmbogăţite – de ce nu înnobilate! – cu adâncimi surprinzătoare, aduse de aventura propusă de spirit, este tot mai improbabilă. Pentru că: O voinţă intelectuală specială aduce şi menţine o idee raţională în câmpul de activitate raţională care caracterizează un domeniu de raţionalitate (Gaston Bachelard). Ori, o astfel de atitudine evidenţiază că: Există fără îndoială şi multe alte idei prezente, eminamente prezente: intuiţionismele, existenţialismele, fenomenologismele ştiu mai bine decât orice altă filosofie  să trăiască în prezentul gândirii, Dar acest prezent al gândirii le este oferit tocmai ca un „prezent” (Gaston Bachelard) .

Este un caz, care pentru un observator străin de fenomen şi de cazuistică, ar fi, pe bună dreptate, doar o stranie dihotomie ivită aparent fără vreun motiv temeinic. Un accident, s-ar putea spune, ca atare o dihotomie care are gradul ei de umor involuntar.

Din nefericire, noi putem vorbi mai degrabă de o dramă a cunoaşterii care trece prin momente ale căror efecte şi consecinţe nu le poate prevedea. Şi, chiar dacă minţi lucide au încercat să pună în lumina corectă cauze, să descrie o sumă de efecte de loc încurajatoare, mulţimea de „idei prezente” au astupat totul sub tumultul unei cacofonii vândute ca un spectacol al viitorului.

Read Full Post »

12 august, 2014

Se pare că, împreună cu întregul nostru arsenal de simţuri, ne situăm la limita între cel puţin două realităţi care se definesc în componenţa Universului.

Prima – macro-realitatea  -, îşi situează limita inferioară la nivelul simţurilor noastre, şi astfel începem să alcătuim structuri dimensionale, care se cuprind unele în altele, şi din relaţiile acestora ajungem să ne permitem să culegem informaţii despre adevăruri care se situează dincolo de nivelul cunoaşterii empirice. Faptul că nu ştim niciodată cu adevărat dacă adevărurile despre care noi am cules informaţii sunt exprimate în întregul lor, sau nu, crează situaţii dintre cele mai dificile, şi pare că ea, în primul rând, ne sileşte să rămânem prizonierii unei cunoaşteri axiomatice.

Cea de a doua – nano-realitatea -,  îşi situează la nivelul simţurilor noastre limita superioară, ceea ce face ca structura dimensională cea mai apropiată de simţurile noastre, să ne ascundă următoarea structură ce este cuprinsă în ea, şi jocul de repetă cu fiecare structură, încât ajungem să fim de fiecare dată surprinşi de modul de organizare a respectivei noi structuri, care parea a fi previzibil şi irepetabil până la un anume nivel.

Surprinzător este că structurile dimensionale care desemnează realităţile puse în discuţie, îşi modifică de fiecare dată caracteristicile, dacă sunt analizate prin primsma unei noi structuri definite. Fie macro-realitate, fie nano-realitate, o structură dimensională este caracterizată mai exact de structurile cu care se învecinează, decât de propriile sale dimensiuni. Ajungem astfel, să realizăm că, lumea noastră care se află la limita acestor realităţi, este de fapt cu mult mai complexă decât o putem defini; şi asta nu neapărat din cauza limitelor pe care le au simţurile sau judecăţile noastre, ci mai degrabă faptului că relaţiile dintre structurile dimensionale de graniţă, dau naştere unor situaţii cu mult mai subtile şi mai complexe. Faptul acesta ar trebui să ne convingă să facem o analiză extrem de temeinică a sistemelor axiomatice care stau la baza cunoaşterii noastre, şi asta nu neapărat pentru că ele ar deforma condiţia unui adevăr, ci mai degrabă pentru a evita un fenomen de orbire la care suntem supuşi, şi care ne determină să operăm cu adevăruri cu mult mai simplificate decât sunt ele în realitate, sau dimpotrivă, cu mult mai complexe. Izomorfismul existent între toate structurile uneia dintre realităţi, dar, de multe ori şi între cele ale celor două realităţi, face ca situaţia să fie şi mai greu de gestionat. Cunoaşterea noastră trebuind să facă faţă unor provocări dinte cele mai inefabile, ne poate determina să afirmăm asemenea lamaşilor: După multe alte consideraţii asemănătoare, se ajunge la concluzia că mintea nu este nici materială, nici imaterială şi că nu intră în categoria acelor lucruri despre care se poate spune că sunt sau nu sunt. (Alexandra David-Neel) Putem presupune astfel că, fiind construită în felul acesta, mintea are capacitatea de a-şi reprezenta aspecte ale adevărurilor pe care simţurile noastre nu le pot caracteriza. Ca atare ele râmăn la stadiul unei aparente iluzii şi, de cele mai multe ori, nu pot fi folosite în elaboararea de sisteme.  Dar, la fel de bine, putem presupune că mintea noastră este capabilă să opereze cu informaţii care să nu fie aduse până la nivelul raţiunii, ceea ce presupune existenţa unui orizont subtil care întreţine relaţii cu niveluri ale celor două realităţi  fără ca raţiunea să  poată defini starea acestor relaţii. Astfel de relaţii se dezvoltă cel mai ades la nivel de conştiinţă şi pot fi întreţinute atâta timp cât rămân în starea lor pură. În momentul în care raţiunea reclamă necesitatea unei stări practice care ar presupune prezenţa – sub o formă sau alta – a unor astfel de relaţii în componenţa ei, o parte din starea pură se va transla la nivel de raţiune şi va contribui la naşterea respectivei stări practice. Mecanismul acesta poate explica afirmaţia: O formulă explicativă este exprimată după cum urmează: Nici un lucru nu apare producându-se de la sine ( fiind el însuşi cauza apariţiei lui). Nici un lucru nu apare produs de un alt lucru. Nimic nu capătă existenţă fără o cauză. Nimic nu capătă existenţă întâmplător. Tot ce capătă existenţă există dependent de nişte cauze. (Alexandra David-Neel) Dar apare o problemă ce merită atenţie: exprimând lucrurile în felul acesta, pare că limita inferioară a macro-realităţii şi limita superioară a nano-realităţii comunică pentru a facilita raţiunii umane să creze realităţi practice specifice sistemului ei de reprezentare. Ori, în cazul acesta, mai poate fi amendată afirmaţia învăţatului lamas: Realitatea este inexprimabilă şi de neconceput., atâta vreme cât raţiunea noastră poate crea realitate din starea dinamică a altor două realităţi?

Read Full Post »

11 iunie, 2014

Gândirea noastră este organizată de axiomatica educațională, ca atunci când ne reprezentăm grafic un spațiu să-l configurăm ca fiind o formă a priorică, cu trei dimensiuni care pleacă dintr-o origine comună. Desigur, această formă de reprezentare a unui spațiu merită o discuție lungă, mai ales referitor la faptul că și dimensiunile pe care le imaginăm au statutul unei existențe a priori. Discutăm despre spațiul în cauză ca despre o existență pe care doar  o descoperim în momentul în care nevoia noastră o reprezintă. El, spațiul mărginit de cele trei dimensiuni într-o o configurare euclidiană, sau patru într-una minkowskiană există  – după mentalitatea noastră – în configurația respectivă dintotdeauna. Obiectele care îl mobilează, la rândul lor sunt incluse în configurația respectivă, cu toate legăturile cauzale ce le determină condiția. Cu  alte cuvinte, spațiul despre care vorbim este un dat care nu s-a revelat conștiinței noastre decât în condițiile impuse de o anume nevoie. După o astfel de gândire, Universul conține în forma lor in nuce, toate, dar absolut toate configurațiile de spații și obiecte ale acestora, necesare oricăror nevoi ce se ivesc în parcursul unei existențe, fie ea individuală, fie colectivă. Nu ne rămâne decât să configurăm o reprezentare cu care vom putea ajunge la înlăturarea nevoii și la consumarea ei, și asta este direct dependentă de calitatea intuiției noastre. Respectiva configurarea este definită ca fiind un atribut al forței noastre intiutive care  izbutește să depisteze acea formă  de spațiu, și  obiectele lui, și să-i dimensioneze existența. Așadar, spațiul, dimensiunile lui, obiectele care-l mobilează sunt existențe care se găsesc de la începuturile timpului în forma respectivă, dar ele au devenit perceptibile pentru noi doar în momentul în care  nevoia ne silește să ni-l reprezentăm. Astfel, întreaga istorie a omenirii este asemănătoare cu prezența unei substanțe chimice pe o hârtie de turnesol; ea devine certă în momentul în care hârtia semnalează o anume culoare, chiar dacă cu o clipă înainte habar nu aveam despre existența unei astfel de substanțe. Și, desigur, afirmația lui Edmund Husserl: Noi nu avem de-a face cu realitatea decât în măsura în carea ea este văzută ca o realitate intențională, reprezentată, intuită, gândită conceptual, are darul să întărească și mai mult senzația unei existențe a priori a întregii realități în forma sa pură, după cum o definește Immanuel Kant. Momentele de  realitate practică (Kant) sunt momentele de realitate intuită, conceptuală (Husserl) și sunt determinate de forma și consistența nevoii care a condus la inutirea acelei forme de realitate ce se poate cuprinde, ce poate să mobileze un anume spațiu, și astfel ni-l reprezentăm ghidați mai ales de atributele sale. Spațiul respectiv există și nu există, cuprinde și nu cuprinde o realitate, fie pentru că se definește  prin atribute extrem de particulare, atribute care refuză orice tentație de generalitate, și atunci obiectele sale sunt incomunicabile altor conștiințe; fie pentru că reprezentarea este una exclusiv empirică și, deci, dependentă de particularitățile unui anume sistem al simțurilor.

Una dintre ideile ce se desprind din filosofia pitagoreică, și anume faptul că substanța  cifrei nu este identică substanței numărului, și că acestea desenează căi diferite în Univers, poate arunca o lumină specifică peste situația spațiului pe care ni l-am reprezentat. În primul rând, spațiul la care ne referim are două caracteristici foarte precise:

  1. Este limitat de trei (patru) dimensiuni;
  2. Geografia sa este configurată de o sumă de obiecte specifice care pot fi definite ca esențiale pentru existența sa.

Părerea generală ar fi că respectivul spațiu este cel care generează o sumă de noțiuni ce fixează atributele sale strict particulare, și că meritul celui care a fost primul care a definit acest spațiu este să-l fi intuit prin anumite caracteristici ale sale, caracteristici care l-au determinat să fixeze acele dimensiuni și numai acelea; acele obiecte și numai acele. Dar, conform afirmației desprinse din filosofia lui Pitagora, este cel mai probabil ca cel care a definit spațiul să-l fi și creat; atât în ceea ce privește particularitatea dimensiunilor, cât și în ceea ce privește atributele specifice ale obiectelor care-l mobilează. Nevoia fiind cea care a determinat creativitatea creatorului să configureze acea formă,  înainte de toate fiind gândul, cel derivat din conținutul nevoii; ceea ce înseamnă că cea care poartă elementele particular-constitutive ale oricărui spațiu ce se naște în Univers este tocmai nevoia. Pare paradoxal, dar ea este cea care impune ca o intuiție creatoare  să producă, prin creație, acel spațiu cu toate particularitățile sale generatoare de realități practice capabile să emane soluțiile de eliminare a sa. Ca atare, spațiul nu a existat și nu există în Univers decât din momentul în care este creat ca soluție la o nevoie. În consecință, tot ceea ce pare ca fiind o existență a prori, nu este decât o existență creată în urma unei nevoi. Ceea ce nu presupune sub nici o formă inexistența formelor pure, ci doar faptul că modul de organizare al acestora este direct dependent de existența nevoii, ea fiind cea care generează seria de mișcări ce se vor finaliza cu creația unui spațiu care să determne relativitatea realităților particulare care să conducă la dispariția sa.

Read Full Post »

Older Posts »