Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘lipsă’

 

 

 

Doctrina hermetică are la baza construcțiilor sale filosofice  o entitate primordială denumită TOT, a cărei substanță infinită este cea care generează capacitățile din care iau naștere cele mai diverse cauzalități, și datorită acestora puzderia de forme care dau naturile materialitîții Universului. TOT-ul este infinit în spațiu, este etern în timp și veșnic în creație, substanței sale nu-i lipsește nimic, fără toate aceste calități TOT-ul n-ar putea fi TOT. Existența – în condițiile date – a acestor calități sunt posibile datorită unei condiții fundamentale: CONTINUITATEA. Substanța TOT-ului este fundmental continuă, asta însemnând că spațiul său nu are crăpături, fie ele și neînsemnate; timpul său nu are sincope, nici măcar pentru o fracțiune de clipită; iar creativitatea este neîncetată, adică nu cunoaște nici cel mai scurt respiro. Pornind de la această condiție a TOT-ului, puterea sa este infinită și necondiționată, adică absolută, pentru că, nu există nimic din afara lui care să-i limiteze capacitățile.

Pentru un om obișnuit, toate aceste atribute ale TOT-ului, chiar existența acestuia în sine, sunt dificil de acceptat – ba, am putea spune tot mai dificil de acceptat, datorită reducerii permanente a dimensiunilor la care judecăm.  Pentru că ele depășesc copios capacitatea obișnuită de a le imagina mecanica, dar ceea ce este cu adevărat imposibil de acceptat, în afara unei educații specifice, este Continuitatea, chiar dacă forța și eficiența ei ne este dovedită în fiecare moment și în fiecare acțiune a existenței noastre terestre. Vorbind despre TOT, aducem în discuție dimensiuni absolute, dimensiuni pe care spiritul nostru nu le poate controla. Ar fi suficient să permitem gândirii – mai mult, să antrenăm gândirea chiar – să urmărească dimensiunile Continuității, urmând cărările indicate de Zenon din Eleea; am ajunge astfel să putem imagina puterea absolută a Continuități pe care se sprijină TOT-ul, și care face ca substanța sa să fie, la rândul ei absolută. Poate că, în felul acesta s-ar instaura respectul pentru fiecare entitate, atât în sine cât și în totul său, inexplicabilă și necognoscibilă. Toate eforturile făcute de-a lungul timpului de a  limita cunoașterea doar la lucrurile definibile, nu au alt rezultat decât acela de a desființa – la nivel de judecată – continuitatea cunoașterii. Necognoscibilitatea TOT-ului nu are legătură cu procesul cunoașterii,  și nu-l neagă, ci dimpotrivă, instaurează nevoia continuă de a cunoaște. Să legiferezi că un lucru negognoscibil este în afara cunoașterii este o eroare grosolană. Cunoașterea, la rândul ei este necognoscibilă, în sinea ei, fapt pentru care, omenirea trebuie să facă eforturi consistente ca să mențină un anume grad de continuitate în cunoașterea procesului ființării, care, la rândul său, este necognoscibil. Conform Principiului Polarității, care este una dintre cele șapte legi al Universului, necognoscibilității trebuie să i se opună Cunoașterea. : “Teza si antiteza au o natura identica, insa de grade diferite; contrariile sint asemanatoare si nu difera decit prin gradul lor, polii opusi se pot concilia; extremele se ating; Totul este si nu este in acelasi timp; toate adevarurile nu sint decit semiadevaruri; orice adevar este pe jumatate fals; sint doua fete ale aceluiasi lucru etc etc”. Și cunoașterea și necunoașterea sunt aparținătoare aceleiași substanțe, doar că se găsesc pe grade diferite. Sunt procese care dezvoltă propriile axe teleologice, urmând unitatea continuității. Mai mult, pentru hermetici cunoașterea este un proces periculos, el trebuie destinat numai anumitor spirite, altminteri fiind pusă în pericol ordinea universală. Ceea ce a fost dovedit de mai multe ori în lungul evoluției civilizațiilor umane, așa cum o serie de legende moștenite ne descriu. În consecință, învățăturile câștigate prin cunoaștere erau transmise în mare secret, de către un inițiat unui discipol ales cu multă grijă. Valorile aduse prin cunoaștere trebuiau verificate cu răbdare, trebuiau să fie puse în relațe, în primul rând cu sinele lor; în al doilea rând cu substanța lor; și în al treile rând forța vibrațiilor. Societatea modernă nesocotește total și refuză să urmeze un asemenea model de disciplină, clamând drepturile universale ale fiecărui individ. A nu se înțelege cumva că hermeticii refuză cunoașterea,  sau fac din ea o proprietate exclusivistă. Nici pe departe, ei tind doar să instaureze o disciplină care să îngrijească temeinic ca, erori – voluntare, ori nu, ale oamenilor – să nu să fie induse TOT-ului, erori în urma cărora să apară fisuri în substanța acestuia. Asta s-ar putea numi cu adevărat o nenorocire fără leac. “Spiritul, la fel ca metalele si elementele, poate trece de la o stare la o alta stare diferită, de la un grad la altul, de la o condiție la alta, de la un pol la altul, de la o vibrație la alta. Adevarata transmutație hermetică este o artă mentală – spune Kybalionul, iar instrumentele pe care cunoașterea le poate pune la îndemâna spiritelor răuvoitoare, sau inconștiente pot provoca răul cu urmări irevocabile. Forța inestimabilă, pe care o are un adevăr apărținător unnui pol dar care trece pe cealaltă spirală, cea care aparține polului opus, va provoca transmutații cu efect distructiv în câmpul în care acționează. Nu trebuie sub nici o formă să neglijăm interesul tot mai aplicat pe care o mulțime de oameni îl dezvoltă pentru divere forme de manipulare, care, la urma urmei, este un mijloc rudimentar de transmutație. O formă, care, mânuită cu abilitate, pare inocentă și lipsită de pericole. Pe lângă tentația manipulării, există în viața curentă o mulțime de alte tehnici de obținere a unor avantaje față de semenii noștrii, tehnici care dezvoltă diverse soiuri de avataruri asimilate deplin de cei care sunt controlați de orgolii, de vanități, de invidie, de dorinți. Hermeticii nu au încercat niciodată să modifice cursul existenței celor din jur, mai mult chiar, se străduiau să-i ferească pe neștiutori de gesturile nesăbuite care ar fi putut să-i piardă. Pentru ei, nu existau rațiuni superioare ale societății, care să impună modificarea cursului natural al vreounui parcurs existențial.  Făceau aceasta fără ca cei în cauză să știe, fără să modifice atitudinea naturală a acestora față de a o nume realitate. Pornind de la afirmația “Totul este spirit”, hermeticii s-au străduit să creeze și să dezvolte tehnici spirituale care să se sprijine pe continuitatea TOT-ului. Energiile pe care aceștia le căutau existau în curenții întreținuți de continuitate și traversau cele mai diverse naturi ale materiei. Era nevoie de multă clarviziune și luciditate pentru a nu lăsa tentațiile să devină reguli de conduită.  Trebuia ca inițiatul să se distanțeze egal de aparențele dezvoltate de realitatea curentă și să rămână purificat în fața propriului spirit. Astfel putea să lase să se nască noile legături cu esența naturii TOT-ului. Nu puterea era scopul pe care inițiatul o cauta, ci capacitatea de a cunoaște până la limitele necognoscibilului. Această capacitate îi aducea viziunea despre mișcările intime care se cuprindeau în Continuitate. Vorbim despre mișcări subtile, inefabile, cele mai multe necesitând simțuri antrenate prin metode străine unui neofit. Toate acestea erau lucruri ce nu puteau fi descriese, sunt lucruri ce nu pot fi descriese, pentru că și astăzi, inițiații diferitelor doctrine care au la bază informații provenite din hermetism, din esoterism, din occultism etc. caută să-și conducă discipolii spre moduri de a asimila informații dincolo de cuvinte.

Oamenii de știință sunt obligați să adopte, și să respecte, un anume comportament pentru a fi siguri de rezultatele muncii lor, dar și pentru a se păzi de efectele nocive derivate secundar. Adepții tehnicilor spirituale au, la rândul lor obligații pe care trebuie să le respecte, atât în privința comportamentului profesional, cât și în ceea ce privește păstrarea sănătății. Mai mult, pentru că efectele asupra celor din jur pot fi mai puțin vizibile și mai radicale, dar cu acțiuni ireversibile pe perioade foarte lungi, practicanții tehnicilor spirituale sunt obligați să elimine din comportamentul lor tot ceea ce ar produce astfel de efecte nocive.  Obligațiile sunt impuse nu de o legislație rezultată dintr-o cauzalitate socială abstrctă, ci de acele legi ale universului care guvernează o generalitate extinsă. Efectele secundare ale practicilor din tehnicile cotidiene ale industriilor și atitudinilor economice, cu toate că influențează tot mai mult comportamentul asupra relațiilor cu mediul imediat, nu sunt tot atât de periculoase – așa cum se insistă din ce în ce mai documentat – ca vibrațiile care formează câmpuri de formă care emit unde de formă prin care realitatea modifică atitudini și mentalități. Atitudinea și mentalitatea unei contemporaneități pune în formă elemente ale unui sistem de educație din care vor rezulta acele vibrații prin care, la rândul lor, se vor forma alte câmpuri de formă modificate. Elementele care se vor asimila în Continuitatea TOT-ului, vor fi cele ce vor determina mișcări în generalitatea acestuia. Mișcări despre efectele cărora nu vom avea informații de feedback, datorită necognoscibilității TOT-ului. Atunci când cunoașterea va ajunge la nivelul efectelor pe care noi le-am creat, TOT-ul va fi modificat întreg ansamblul Continuității sale.

Fiecare gest a vreunei entități aparținătoare Continuității TOT-ului, reprezintă emisiuni de vibrații care participă la interferențele existente. Fără încetare vibrațiile crează entități armonice care se adaugă Întregului, iar fiecare astfel de entitate, o dată devenită formă va căuta să creeze o structură de relativități, contribuind la întreținerea mișcării universale. Despre toate acestea, cetățenii contemporaneității actuale evită să vorbească, căutând să evidențieze statusul realităților imediate. Abordăm realitatea în care trăim din atitudinea celui care nu vede mai departe de lngul nasului, care, uneori, ni se pare atât de departe încât este imposibil să-l atingi. Să păstrezi tăcerea despre relația dintre realitatea aparențelor și realitatea obiectivă, nu este tocmai o atitudine potrivită. Dar este o atitudine. Una care nu se va modifica prin contribuția unui amărât de eseist.

Read Full Post »

Este îndoioşătoare stăruinţa cu care actualitatea vremurilor noastre încearcă să pună stavilă spontaneităţii pe care o întreţine imaginaţia. Jocul surprinzător al elementelor unei realităţi vii  pare să sperie ceva teribil, mai ales pentru că impune o neînduplecată lipsă de răgaz. Fiecare strat de realitate ridică la suprafaţă elemente care arată limpede că nu există limite ale profunzimii, că realitatea se ridică mereu din ea însăşi, e propria ei naştere, e o  mişcare fără de sfârşit, care a început nu se ştie când şi care nu se va opri niciodată. E îngrijorător, de-a dreptul îngrijorător pentru noile generaţii ale lumii. Atenţie!: ale lumii, nu ale Lumii. Simt, aceste generaţii nevoia de a opri – sau  măcar să încetinească într-un fel – combinaţiile surprinzătoare care fac presiuni asupra imaginaţiei. Şi mai înduioşător este faptul că, lipsindu-le instrumentele adecvate, inventează felurite modalităţi administrative, de multe ori aiuritoare, le pun în funcţiune şi se adăpostesc la umbra lor. Abia atunci fac o mutră mulţumită, de parcă dacă desenezi un cerc cu creta, jocul străzii s-ar opri, sau ar respecta cercul. Se burzuluiesc amarnic la fiecare încălcare şi contribuie cu un nou articol la legea inventată din adânca lipsă de imaginaţie. Ici, colo, există oameni care rămân în legătură cu mişcările realităţii, cu noile forme care se nasc neîncetat. Dar, orice ar face aceştia, oricât de clar ar motiva o existenţă sau alta, totul se loveşte de scorneala administrativă. E ca în antrenamentul unui tenismen care foloseşte un perete ca partener; un timp pare să existe o efeicienţă, dar foarte repede sportivul învaţă unghiurile limitate ale loviturilor şi totul se transformă într-o rutină: lipsa imaginaţiei vii a „celuilalt” îngustează limitele şi strică bucuria.

Asta e lumea de azi.

Una teribil de asemănătoare cu epoca inchiziţiei, a naţional-socialismului, a comunismului. Deosebită doar în forme şi cu nimic în fondul ei. Ba, s-ar putea spune că e mai grav decât toate acele epoci la un loc, pentru că deşi experienţele au avut lor, nici o învăţătură folositoare n-a rămas. S-au întărit numai regulile administrative care ţin loc de realitate, o realitate săracă şi uscată care se învârte în orizontul atât de  artificial de s-au plictist şi curcile. Trebuie să fie anost să trăieşti într-o asemenea realitate cu totul lipsită de legături vii – care se rup, sau se întăresc – cu forme care te ajută să înţelegi fiindul unei existenţe pe care o întreţine fiecare gest al tău, aşa cum tu eşti întreţinut de fiecare gest al ei. Există – în fiindul acesta – o înţelepciune care tinde mereu spre esenţa sa inefabilă de a cărei realitate este responsabilă însăşi imaginaţia ta.

Este săracă, teribil de săracă realitatea actualităţii şi, din nefericire, nu există o alta, nu se prefigurează, nu pare să se ivească o plămadă, cât de firavă a unei alte existenţe. Sigur, vorbesc la scara unui muritor; în nefiinţă nenumărate forme ale existenţei i-au  naştere şi se modifică în fiecare clipă, fiind gata – ca atunci când e timpul – să se arate din materie.

Până atunci, însă…

Până atunci, dacă ai norocul poţi să atingi contemporaneitatea care guvernează deasupra tuturor acestor forme născute din legături administrative. Până la un punct este o mângâiere, doar până la un punct, până acolo unde vezi cum se scurg pe lângă timpul tău toate minunile Uiversului, unele pe care le-ai închipuit, alte pe care nu le-ai închipuit, şi cele mai maulte care sunt de neconceput, ele vin odată cu impulsul care pune în mişcare o undă de formă pornită din înţeleciuni nemuritoare. Sunt înţelepciuni care s-au născut din ele însele, au fost definite pentru oameni cu anumite minţi, şi i-au forme mereu păstrându-se în legătură cu viul prin iubirea ce le leagă.

Da, iubite locuitor al actualităţii, nu e bine să citeşti ce scriu eu aici. Nu pentru tine sunt rândurile astea, ci pentru o conjunctură despre care nu ştiu nimic. Ştiu doar că există undeva în contemporaneitatea de deasupra lumii acesteia pe care tu o dispreţuieşti şi continui s-o populezi cu forme administrative, deşi, ai da orice ca ele să nu existe. Nu, nu, nu este nici un paradox, e doar o formă a unei realităţi presupuse în care te-ai încâlcit ca într-o plasă de paianjen. Cu cât te zbaţi mai mult, cu atât eşti mai captiv.

M-ar bucura mult să nu citeşti aceste rânduri, şi să nu ai îndoieli, aşa e rânduiala lumii pe care te-ai zbătut s-o croieşti. Regulile administrative nu sunt făcute pentru spiritele predispuse la îndoială, alea sunt forme ale viului, şi e păcat să le amesteci în jucăria asta. Tot ce ţine de administraţie este guvernat de spaimă. De spaimă, Inchiziţia stătea în umbra morţii, pitită nevolnic după mantia ei cernită; de spaimă, naţional-socialiştii visau, plini de speranţă, la oul de şarpe; de spaimă, comuniştii îşi legau la brâu inelul cu cheile de la tainiţele gândirii, un singur model funcţiona pentru ei.

Aşa visaţi şi voi: un singur model să fie; acela pe care-l stăpâniţi, pe care aţi izbutit să-l şterpeliţi cumva, şi-aţi constatat că vă vine la îndemână. Vi se pare că fără un astfel de model, firea se va pierde, sau va recunoaşte că nu există altă cale.

Aşa că, e cu mult mai bine să nu vă apropiaţi de scrierile mele. Sunt otrăvite, sunt toxice scrierile mele; seamănă îndoiala şi respectă o lege care devine tot mai rară, mai preţioasă: libertatea întregului. O lege către care porneşti cu greu, eziţi, şovăi. Instinctul te poate salva însă, dar tu nu ştii ce-i ăla instinct. Despre instinct nu se vorbeşte în regulile administrative, pentru că astfel de reguli sunt atributul jumătăţii, iar în jumătate, oricare ar fi aceea, orizontul este la o atingere de braţ, obiectele care să te încurce puţine, geometria e simplă şi la îndemână.

Scrierile mele îşi au rădăcinile în contemporanietatea întregului care, o dată cu evoluţia, devine tot mai inefabilă, mai subtilă şi formele care se desprind din ea par a veni de nicăieri, par a nu avea motivaţii. Ai înţelege şi tu mecanica aceasta, dacă ai avea simţuri care să-ţi limpezească ceea ce unii oameni, chiar lângă tine, se străduie să evienţieze. Nu ai astfel de simţuri, şi stărui să înlături şi mugurii plăpânzi care insistă să se ivească pe ici, pe colo. Toate astea pentru deplinătatea regulii administrative, pentru proslăvirea jumătăţii, deşi e evident că ea însăşi, jumătatea ta, e parte a unui întreg. Te afunzi tot mai mult în neînţelegere, desenezi pete negre, ridici bariere şi ceri să fie respectate dincolo de îndemnul firii. Într-un cuvânt, eşti un om ocupat, regula administrativă te închide într-un labirint al lipsei de simplitate. Actualitatea ţine loc de contemporaneitate la tine în ograda strâmtată de regula administrativă, încât ajungi să arăţi ca un hamster alergând în cetrifuga lui minusculă.

Oare de ce să te abandonezi acestor reguli, când întinderea e nesafârşită şi regulile ei sunt prietenşti şi bogate în sensuri?; când nesfârşirea se naşte mereu din ea îmsăşi şi nu pretinde decât să accepţi jocul alternanţei. Să-ţi vorbesc despre o listă lungă de învăţaţi care au înţeles asta?

Mai bine nu.

Read Full Post »

            Dacă n-ar fi fost Loredana, articolul acesta n-ar fi fost scris niciodată, pentru că-l găsesc complet inutil. Însă, după o discuţie aprinsă, mi-am zis să-i fac pe plac. Cu tote că eu îl cred în continuare lipsit de rost. Cele ce voi afirma mai departe sunt lucruri care vor fi înţelese cu adevărat peste foarte mulţi ani, şi va fi, deci, la fel de inutil. În aceste zile, chiar şi aceia ce vor fi de acord cu afirmaţiile, vor rămâne la fel de obtuzi faţă de starea realităţii. Mentalitatea îi face să aibă o anume libertate teoretică, însă cea practică va rămâne prizoniera modului de a fi al zilei. Asta se întâmplă şi cu cei mai pozitivi oameni din aceste vremuri. Ceilalţi nici măcar nu au acces la definiţii… Dar să ne lămurim!

Discuţia noastră a pornit de la afirmaţia mea că toate manifestaţiile de protest împotriva unor  acţiuni politice şi economice sunt la fel de rele ca şi acţiunile în sine, şi că nu acesta e modul prin care ar trebui oprite faptele. Ea admiră astfel de gesturi publice, şi nu i-a venit bine să audă de la mine că le pun în aceeaşi oală. Doar că…

Problema omenirii de astăzi este punerea în circulaţie a tot mai multe forme de energii negative, iar energiile degajate de protestatari sunt la fel de negative ca şi cele ale făptuitorilor, pentru că pornesc de la premisa desfiinţări, a distrugerii. Pozitive sunt doar reprezentările sociale, numai că aceste reprezentări sunt pur şi simplu aspiraţii lipsite şi de formă şi de conţinut. Acţiunile negative ar trebui oprite prin fapte care să devină structuri ale unei realităţi ce tinde să anuleze efectul energiilor negative puse în circulaţie înainte ca acestea să se consume până la ultima consecinţă. Ceea ce nu se întâmplă. Oamenii protestează, emit energii negative şi consolidează mediumul în care acestea (energiile negative) se consumă prin forme tot mai sofisticate şi mai greu de anulat. Iar efectele produc rezultatele pe care le resimţim cu toţii. Universul este tot mai înbolnăvit de energiile acestea care sunt întreţinute în circulaţie până la ultima consecinţă, pe care nimeni n-o cunoaşte, şi nici nu poate s-o prevadă. Vor fi destui prezicători, pentru  că traseul începe să fie previzibil, doar că e greu de crezut că vor putea desluşi formele prin care efectele acestor energii se vor materializa. Omenirea a trecut de mai multe ori prin astfel de perioade, unele (cei 1000 de ani de întuneric) au fost foarte dure, altele au fost oprite de iniţiative care au pus în circulaţie structuri ale realităţii generatoare de energii pozitive. De data aceasta pericolul este amplificat de doi factori foarte importanţi: 1) numărul impresionant al populaţiei de pe glob, fiecare om fiind un emiţător care contribuie la apariţia unor forme noi de energii; 2) mijloacele tehnologice din ce în ce mai performante şi – mai ales – specializate pe structurile informatice.   Filosofia clasică, cea care a judecat realitatea dincolo de imperativele ideologiei – cu claritatea de care este nevoie pentru a obţine acel tip de imagine din care fiecare să-şi poată culege structurile de realitate trebuincioase -, a încercat să întreţină grija pe care trebuie s-o avem pentru fiecare gest sau gând; pentru  că viitorul generţiilor care urmează depinde de  acest mod de a fi. Ideologia, în schimb, a fost şi continuă să fie preocupată de beneficiile imediate ale unei anume categorii sociale. Fireşte, astăzi pe pământ sunt atâtea ideologii câte categorii sociale s-au definit, ba chiar mai multe (şi numărul creşte în fiecare moment), ca atare avem de-a face cu o luptă înfocată pentru beneficii, cu avalanşa de neînchipuit de trucuri, minciuni, falsuri, subterfugii, şmecherii, şantaje etc. adică toate mijloaele de a produce structuri emiţăoare de energii negative. Din nefericire, un număr tot mai mare de oameni au devenit captivii sistemelor ideologice şi au pierdut două atribute extrem de importante, vitale aş spune: liberul-arbitru şi creativitatea.

Vă cer scuze pentru că m-am încăpăţânat să scriu acest articol. Am făcut-o pentru că voce Loredanei nu mi-a plăcut; tremura şi am avut senzaţia că mă acuză în gând că nu vreau s-o fac. Şi ce dacă aş vrea s-o fac? Qui prodest? Nu cred de fel că putem ajunge astfel la vreo soluţie. Peste câteva luni se fac nouăsprezece ani de când periodic propun un proiect care să strucutreze realitatea după un altfel de model.

Nici acelea n-au folosit.

Read Full Post »

SISTEM

 

 

 

            Nimic nu este mai grav pe lumea asta decât o lipsă de sistem, şi asta o ştiu toţi, mai puţin amatorii şi veleitarii, la ei totul e doar veselie şi interes. În zilele noastre, ne-a dat Dumnezeu pedeapsă grea: să trăim într-o acută lipsă de sistem. Ţara clocoteşte, toată lumea vrea să facă ceva, se străduie, asudă, dă în brânci, doar că totul se năruie. Până şi cei care s-au îmbogăţit furând, şi care încă o mai fac, văd cum alunecă totul la vale, cum le scapă boţul din mâini. Pe-o parte fură, pe cealaltă se prăpădeşte, şi te cuprinde disperarea pentru că ţara arată ca în bancul cu nebuni: doi încarcă, doi descarcă. Privind de departe ai putea crede că dăm pe dinafară de hărnicie. Ceea ce în  mare parte este şi adevărat, doar că… la ce bun?! Fiecare s-a închis într-o pătrăţică a sa, pe care o străjuieşte cu acerbie. Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta, nici în sus şi nici în jos. Suntem o ţară de singuratici, îngrădiţi în limitele unei vieţuiri de cuci. Iar deasupra noastră se instalează fără oprelişti incompetenţa, favoritismul, spiritul de gaşcă, servilismul, obedienţa, hoţia, făţărnicia, slugărnicia (O!, draga de ea, vechea temenea reînviată, plecăciunea până la pământ, cu fruntea lipită de ţărnă). Din nefericire, până şi toate astea pe care vi le-am enumerat, tot în singurătate se împlinesc. Te pun în funcţie dar te descurci – sună sloganul stăpânului şi, hulpavă, sluga se înfige în avut. Că viaţa-i scurtă, oameni buni, iar în partid totul e ca fulgerul în ploile de vară, de cele mai multe ori nu ajunge până la pământ să lase semn, să pună hotară. Până şi corbul de la Cotroceni, croncăne într-o limbă pe care n-o pricepe nimeni, de multe, de prea multe ori nici chiar el. Imaginea devălmăşiei cronice care produce doar destructurare, doar fărâmiţare, doar gogoloaie de argint viu pierdute în peisaj este sinistră. E greu ca cineva să înţeleagă de există vreo tendinţă, vreo chemare, vreo nădejde. Cum, Doamne iartă-mă!, să poţi comunica cu cineva, mai ales cu aceia care s-au străduit secole să-şi clădească un sistem. Cum să-i vorbeşti; cu ce cuvinte, cu ce idei?

            Să nu te întrebi cum de s-a ajuns aici. Să nu faci asta, pentru că ai să constaţi că ai fost printre primii care s-a avântat să distrugă, să zdrobească, să nimicească. Iar cel de-alături la fel gândea, şi cel din dreapta, şi cel din faţă, şi cel de peste deal, şi… Fiecare cu lumea lui, cu împlinirea lui, cu toţii în afara unui sistem. Zi de zi, mai abitir, mai de neoprit am pus umărul cu cruzime la efortul comun de demolare. Acum puteţi fi mândri, aveţi la ce privi, aveţi ce lăsa urmaşilor. Uitaţi-vă-n jur: ruine, prăpăd, jaf, neomenie. Nici un duşman care a călcat ţara asta în lungul veacurilor n-a făcut o lucrare atât de temeinică. Vrăjmaşul avea un interes: să nu distrugă sistemul, pentru că voia să-l pună în funcţie urgent, să producă, să aducă profituri. Noi ce interes am avut?

Mă uit la marii cărturari – gomoşi şi aroganţi – ce s-au pus în fruntea bucatelor, şi-mi fac cruce. Generaţiile viitoare încap pe mâinile lor, se modelează după spusele lor şi asta ar trebui să fie semn de mare responsabilitate, o mare povară, care să-i determine a înfiripa o brumă de sistem. Măcar o brumă, măcar o umbră, ceva. Dar viaţa trece şi din câte observ, speranţe nu se mai ivesc. Cine, Dumnezeu, i-a minţit în asemenea hal pe oamenii ăştia? Şi cum de i-au lipit în dregătorii ce nu-i încap, ce nu li se potrivesc, ce n-au nici o legătură cu ei.

Uneori mă trece un fior rece: dar dacă nu i-a minţit nimeni?

Read Full Post »