SPAIMA

                Se face stăpân pe existenţa oamenilor în aceste vremuri un paradox, pe care ori nu-l băgăm în seamă pentru că nu ştim să-i citim înţelesul; ori fiindcă este atât de adâncă fiinţarea sa încât nu putem s-o atingem. Putem lesne observa că, odată cu timpul, învăţăm tot mai temeinic să-l regretăm pe cel mort, pe cel dispărut din existenţa noastră, fie că e om de rând, fie că e ceva de neam, fie  avem de pe urma lui amintiri emoţionante. Fie orice.  Dar – în egală măsură – uităm să-l preţuim pe cel viu, prezenţa lui nu ni se pare deloc a fi importantă, şi-i privim viaţa cu totală nepăsare. Oricum şi orice face, rămâne o acţiune la care privim în doi peri, cu zâmbet în colţul gurii şi cu gândul aiurea. Aplaudăm, strigăm ca din gură de şarpe, şi toate sunt fireşte nişte reflexe pe care le exersăm zi de zi. În rest; aceeaşi nepăsare mată care face ca nimic de-al aproapelui nostriu să nu pătrundă în interior. Tot ceea ce se întâmplă în lume, alunecă la suprafaţa vieţii noastre, care dumnezeu ştie ce-o organizează în interior. N-avem timp să medităm asupra acestor lucruri. Rămânem prea rar singuri şi dispuşi să-l privim pe cel din sinele nostru. Ne-am prins într-o capcană care ne face să fim tot mai singuri în afara noastră, pentru că ne-am dezobişnuit de cel din sinele nostru. Suntem tot mai singuri şi mai speriaţi, şi e foarte posibil ca acesta să fie motivul temeinic pentru care nu preţuim viaţa celui viu. În fond ce înseamnă viaţa unui om viu? Un lung şir de proceduri obligatorii, care sunt prea de tot aceleaşi pentru a mai merita vreun strop de atenţie. Iar dacă faci greşeala să-ţi pui o simplă întrebare despre rostul lor, al procedurilor, n-ai să mai scapi de spaimă decât cu eforturi cumplite. Ţi-e bine aşa, alergând printre oameni că pe lângă numeroase umbre, şi căutând să n-auzi, să nu înţelegi şi să n-ai nevoi peste cele ale descrise în caietul de proceduri. Despre mort este altceva, el a fost eliberat şi poţi să-ţi aminteşti şi ce n-a făcut. Pe lângă asta totul capătă un altfel de parfum, un iz aromat de istorie. Şi dacă tu în viaţă nu-ţi permiţi să ai istorie, acum te revanşezi şi-ţi alături istoria mortului de parcă ar fi a ta. Asta te curţă pentru un scurt moment; până ieşi pe poarta cimitirului şi te pomeneşti înconjurat de oameni vii, care-ţi aduc aminte de spaimă şi de uitare. Pentru că viaţa ta este o lungă încercare, uneori prea lungă încercare de a uita cine eşti. Te întrebi: cum dumnezeu puteau cei de pe vremuri să caute mereu să înveţe cine sunt? Cine sunt ei?, cine sunt cei de aproape?, cine sunt acei oameni despre care abia de auziseră câteva vorbe? În schimb despre morţi aveau un soi de reţinere asistând le ceremoniile reci şi exacte. Şi când vorbeau despre ei; îşi alegeau cuvintele să fie cât mai precişi, de parcă aceia ar fi fost alături, ar fi auzit şi-ar fi putut avea păreri. Ar fi plecat mortul în ceea lume cu o părere greşită despre spusele cuiva ce-a rămas viu, să-şi ducă viaţa mai departe. Mortul este singurul om despre care poţi spune orice, şi mai ales, oricum îţi trece prin minte. Nu va avea nici o reacţie, nu va avea nici o atitudine. El nu mai participă la spaimele noastre şi nu-i mai pasă de proceduri. Dacă cineva încearcă să-ţi atragă atenţia asupra acestui paradox, rămâi ca trăsnit. În primul rând, e de neînchipuit ca cineva să poată gândi în termenii ăştia despre viaţă. În al doilea rând, şi cel mai grav, cine-şi permite să vorbească despre spaima vieţii? Nu, nu, nu despre spaimele vieţii, astea sunt ordinare, sunt pasiunile trecătoare ale unui suflet. Ţi le poţi permite. Dar despre spaima pe care o simţi mereu când se abate gândul spre hăul din sinele tău. Acolo unde nu ştii ce, şi mai ales, dacă se găseşte ceva. Şi te hărţuieşte nevoia de încălca regula, şi de a te lăsă împins de curiozitate. Singurul lucru care te ţine este faptul că ştii sigur că nu ştii cum să faci drumul înapoi. Există riscul să rămâi prins în propria ta fiinţă şi să nu mai poţi face faţă societăţii. Ai să fii privit ca un ciudat, şi graiul tău îşi va pierde înţelesurile pentru cei din jur. Din toate astea te vei alege doar cu o moarte înaintea morţii. Vei fi un mort înainte să fi murit. Iar despre morţi de felul acesta nu se aud decât cuvinte urâte.

 

Read Full Post »

TENDINŢĂ

           E oarece vreme de când a început la noi discriminarea profesionistului. Stau şi mă întreb dacă mai are leac boala asta. E înrădăcinată adânc şi pe măsură ce trece vremea devine cronică. Se folosesc toate canalele pentru ca profesionistul să fie eradicat: politice, media, educaţionale, administrative etc. etc. Profesionismul a devenit mai degrabă o boală ruşinoasă, un fel de blenoragie de care trebuie să te fereşti cu orice chip. Dacă a dat năpasta peste tine, şi te-a făcut Dumnezeu cu handicapul acesta, atunci ascunde-te în gaură de şarpe. Altminteri, oprobriul public te va târnosi sănătos, căci multe figuri ce s-au impus, şi sunt vocale, şi ştiu legile spectacolului, şi au nevoie de bunăstare – mai ales au nevoie de bunăstare – îţi vor mânji figura cu catran. Te vor înmuia în miere, te vor tăvăli în fulgi şi te vor alunga în stradă să fii lapidat de mulţime.

            Te uiţi la feţele oamenilor, îi auzi vorbind şi simţi că în adâncul conştiinţei lor înţeleg minciuna,  îi zgâlţâie fariseismul, simt dureros lipsa de sinceritate şi de onestitate; le lipseşte atât de mult, şi totuşi… Şi totuşi îi preferă pe saltimbanci, pe vânzătorii din templu, pe furi, pe jefuitori, pe necuraţi.

            Oră de oră, viaţa ne este organizată de filosofiile perfide ale unor indivizi aleşi cu grijă să  ştie lucruri puţine, temeinic fixate. Îmi aduc aminte de activiştii de pe cele timpuri  care la orice întrebare stânjenitoare, răspundeau invariabil: Da, dar tovarăşul Lenin  a spus… Urma un citat ca nuca-n perete, dar aplaudacii se repezeau în urale şi totul … era rezolvat în cadru restrâns. S-a schimbat ceva? O, da!, s-a schimbat. Aceia erau nişte necunoscuţi, umili şi slugarnici, care sfârşeau, de cele mai multe ori într-un cotlon. Aceştia, sunt tiranici şi vehemenţi, intolerabili, şi contaminează totul în jur. Sunt nişte viruşi mai periculoşi decât cei ai sifilisului, sau ciumei, creând pandemii mortale.

            Mă întreb: cum Dumnezeu nu v-aţi săturat? Vă aud, în fiece zi spunând cu năduf că suferiţi, dar le urmaţi fidel exemplul. Vă aud durerea surdă ce vine din viaţa voastră  tot mai anapoda, dar le justificaţi minciunile, şi matrapazlâcurile. Tânjiţi să faceţi la fel, să fiţi la fel, doar pentru doi arginţi. Cei mai mulţi dintre voi nu puteţi! Pur şi simplu nu puteţi; n-aveţi atâta neruşinare, atâta lipsă de bun simţ, dar totuşi visaţi la ziua când… Şi iarăşi încercaţi, iar deveniţi o copie mizeră a unui nespălat, pe care în fond îl urâţi, pentru că vă distruge viaţa, vă umileşte mereu, vă dă cu tifla şi vă bagă mâna în buzunar.

            Dar ceea ce este cel mai grav, vă secătuieşte fiinţa, vă fură speranţele, aspiraţiile, visele. Vă fură nădejdea!

            Şi toate astea, doar pentru doi arginţi, pe care vi-i aruncă din când în când la picioare să-l alungaţi pe Profesionist.

Read Full Post »