GÂNDURI DDE NOAPTE

13 septembrie, 2014

Poate că s-ar cuveni să ne amintim un lucru de care ne-am despărţit cu multă uşurătate, şi anume: n-ar trebui să medităm cu mai multă luare aminte asupra cărui om merită să judecăm – din treimea care umblă prin lume? Oare asupra celui din carne, sânge şi nervi, cel pe care trebuie să-l apărăm mereu de foame, de frig, de boli şi de tot felul de slăbiciuni? Ori, asupra celui din vorbe, celui care cuvântă cu totul în afara lui, fără să ţină socoteală că, exact în clipa când vorbele lui zboară prin aer, în sinea lui, cu totul alte convingeri se înstăpânesc? Sau, poate că ar trebui să-l judecăm pe cel care înfăptuieşte, care pleacă din lume lăsând în urma sa o samă de obiecte, fie ele materiale, fie spirituale, care arată semenilor o altă realitate?, una care se naşte pornind din adevărul înfăptuirilor sale. Este foarte adevărat însă – cu asupra de măsură adevărat – că este greu să-i deosebeşti pe aceşti oameni; să-l judeci pe unul, alegându-l dintre cei trei. Din nefericire, în ultima vreme, nici nu mai sunt semne că cineva ar încerca măcar să facă o alegere, iar oamenii sunt judecaţi după măsura ce se află în cel care judecă, şi care nu are nici o şansă de a deosebi măcar ziua de noapte. Vorbim despre o măsură ce se naşte în momentul judecăţi, odată cu aceasta, şi care are  scheletul format din năzuinţele, aspiraţiile, visele –  niciodată duse până la capăt – ale celui care judecă. Şi atunci, omul pe care-l judecăm unde ar mai încăpea, unde ar avea loc el? Şi de ce ar mai exista un asemenea om? Poate că ăsta este şi motivul pentru care el dispare, se pierde în negura unor vremi  în care prima grijă a Judecătorului era să-şi dea seama pe cine vrea să judece. Şi de ce. Lumea rămâne să aparţină judecătorilor, să ajungă o lume fără oameni. Eu, personal, nu-mi pot imagina o lume fără oameni, dar – spre norocul meu – pe mine nu mă întreabă nimeni despre lume. Zău, nu ştiu ce aş putea răspunde, pentru că am trăit întreaga viaţă într-o lume cu oameni, iar atunci când au apărut semne că aceştia vor dispărea, am făcut bine să-mi iau tălpăşiţa şi să vieţuiesc în cotlonul meu pe care l-am ferecat cât de bine s-a putut. Şi pe care continui să-l ferec.

Afară este zarvă mare, pentru că judecătorii nu se pot judeca între ei, şi atunci nu mai prididesc să zvonească, să scornească, să lase pricini în deplină libertate, cu nădejdea să cineva se va împiedica, îşi va rupe gâtul, şi vor rămâne cu un judecător mai puţini. Nu-şi dau seama că şi dacă ar rămâne doar doi judecători, tot ar fi prea mulţi, în lipsa oamenilor, iar aceştia – de când e lumea, lume – când au judecat, de fiecare dată au ales din treime pe cel care trebuia tras la judecată. Ceilalţi doi, s-au bucurat, s-au pur şi simplu o stat, asistând la o judecată care-i privea deopotrivă; fiindcă omul a ştiut întotdeauna că nu e singur pe lume, şi că pe toate trebuie să le tragă – bune, rele – deopotrivă cu cei cu care împarte lumea.

Sigur, judecătorii de astăzi s-ar bucura să mai găsească oameni, probabil că oameni mai sunt, doar că au judecat ei, judecătorii, în aşa fel, încât pe aceştia nu poţi să-i mai vezi. Pe oameni adică. Tot pe lumea asta sunt, dar nu sunt. Tot pe lumea asta înfăptuiesc, dar făptuirile lor par lucruri cereşti şi sunt puse pe seama extratereştrilor.

Iată de ce, stând eu în cotlonul meu cel ferit, am gândit că a fost multă uşurătate când s-a dat o astfel de judecată pe mâna judecătorilor. Ei sunt daţi de la Dumnezeu să judece furi, criminali, farisei, curve, potlogari, jigodii, ciorditori, dar oameni, nu. Oameni fără discuţie: nu! Aşa mi-am dat seama de ce este atât de greu să judeci un om. De aia, pentru că trebuie să judeci dintr-o treime, şi nimeni nu te va ajuta să împarţi treimea asta aşa cum se cuvine, să pui pentru fiecare ceea ce e al lui, ca să poţi judeca într-o dreptate. Nimeni nu va sta, nimeni din lumea asta de judecători, să aleagă bobul de neghină. O judecată de oameni aşa face: mai întâi alege bobul de neghină. O judecată de judecători, însă, judecă de-avalma. Din mâna lor iese amestecat: om şi ne-om, pleavă şi sămânţă.

Aşa am gândit eu, nu înseamă de fel că aş avea dreptate, dar m-am gândit că ar trebui să vă spun despre gândurile mele. Poate că cineva luminat va pricepe ceva, ceva ce mie mi-a scăpat, şi va şti ce ar fi de făcut să dăm din nou drumul oamenilor în lume. Pentru mine ar fi o mare bucurie, măcar să-i văd, dacă va fi prea târziu să mai stau în rândul lor.

Pentru că, un lucru vreau să fie limpede: eu în rândul judecătorilor nu am dreptul şi cinstea să stau.

Read Full Post »

TENDINŢĂ

           E oarece vreme de când a început la noi discriminarea profesionistului. Stau şi mă întreb dacă mai are leac boala asta. E înrădăcinată adânc şi pe măsură ce trece vremea devine cronică. Se folosesc toate canalele pentru ca profesionistul să fie eradicat: politice, media, educaţionale, administrative etc. etc. Profesionismul a devenit mai degrabă o boală ruşinoasă, un fel de blenoragie de care trebuie să te fereşti cu orice chip. Dacă a dat năpasta peste tine, şi te-a făcut Dumnezeu cu handicapul acesta, atunci ascunde-te în gaură de şarpe. Altminteri, oprobriul public te va târnosi sănătos, căci multe figuri ce s-au impus, şi sunt vocale, şi ştiu legile spectacolului, şi au nevoie de bunăstare – mai ales au nevoie de bunăstare – îţi vor mânji figura cu catran. Te vor înmuia în miere, te vor tăvăli în fulgi şi te vor alunga în stradă să fii lapidat de mulţime.

            Te uiţi la feţele oamenilor, îi auzi vorbind şi simţi că în adâncul conştiinţei lor înţeleg minciuna,  îi zgâlţâie fariseismul, simt dureros lipsa de sinceritate şi de onestitate; le lipseşte atât de mult, şi totuşi… Şi totuşi îi preferă pe saltimbanci, pe vânzătorii din templu, pe furi, pe jefuitori, pe necuraţi.

            Oră de oră, viaţa ne este organizată de filosofiile perfide ale unor indivizi aleşi cu grijă să  ştie lucruri puţine, temeinic fixate. Îmi aduc aminte de activiştii de pe cele timpuri  care la orice întrebare stânjenitoare, răspundeau invariabil: Da, dar tovarăşul Lenin  a spus… Urma un citat ca nuca-n perete, dar aplaudacii se repezeau în urale şi totul … era rezolvat în cadru restrâns. S-a schimbat ceva? O, da!, s-a schimbat. Aceia erau nişte necunoscuţi, umili şi slugarnici, care sfârşeau, de cele mai multe ori într-un cotlon. Aceştia, sunt tiranici şi vehemenţi, intolerabili, şi contaminează totul în jur. Sunt nişte viruşi mai periculoşi decât cei ai sifilisului, sau ciumei, creând pandemii mortale.

            Mă întreb: cum Dumnezeu nu v-aţi săturat? Vă aud, în fiece zi spunând cu năduf că suferiţi, dar le urmaţi fidel exemplul. Vă aud durerea surdă ce vine din viaţa voastră  tot mai anapoda, dar le justificaţi minciunile, şi matrapazlâcurile. Tânjiţi să faceţi la fel, să fiţi la fel, doar pentru doi arginţi. Cei mai mulţi dintre voi nu puteţi! Pur şi simplu nu puteţi; n-aveţi atâta neruşinare, atâta lipsă de bun simţ, dar totuşi visaţi la ziua când… Şi iarăşi încercaţi, iar deveniţi o copie mizeră a unui nespălat, pe care în fond îl urâţi, pentru că vă distruge viaţa, vă umileşte mereu, vă dă cu tifla şi vă bagă mâna în buzunar.

            Dar ceea ce este cel mai grav, vă secătuieşte fiinţa, vă fură speranţele, aspiraţiile, visele. Vă fură nădejdea!

            Şi toate astea, doar pentru doi arginţi, pe care vi-i aruncă din când în când la picioare să-l alungaţi pe Profesionist.

Read Full Post »