E oarece vreme de când a început la noi discriminarea profesionistului. Stau şi mă întreb dacă mai are leac boala asta. E înrădăcinată adânc şi pe măsură ce trece vremea devine cronică. Se folosesc toate canalele pentru ca profesionistul să fie eradicat: politice, media, educaţionale, administrative etc. etc. Profesionismul a devenit mai degrabă o boală ruşinoasă, un fel de blenoragie de care trebuie să te fereşti cu orice chip. Dacă a dat năpasta peste tine, şi te-a făcut Dumnezeu cu handicapul acesta, atunci ascunde-te în gaură de şarpe. Altminteri, oprobriul public te va târnosi sănătos, căci multe figuri ce s-au impus, şi sunt vocale, şi ştiu legile spectacolului, şi au nevoie de bunăstare – mai ales au nevoie de bunăstare – îţi vor mânji figura cu catran. Te vor înmuia în miere, te vor tăvăli în fulgi şi te vor alunga în stradă să fii lapidat de mulţime.
Te uiţi la feţele oamenilor, îi auzi vorbind şi simţi că în adâncul conştiinţei lor înţeleg minciuna, îi zgâlţâie fariseismul, simt dureros lipsa de sinceritate şi de onestitate; le lipseşte atât de mult, şi totuşi… Şi totuşi îi preferă pe saltimbanci, pe vânzătorii din templu, pe furi, pe jefuitori, pe necuraţi.
Oră de oră, viaţa ne este organizată de filosofiile perfide ale unor indivizi aleşi cu grijă să ştie lucruri puţine, temeinic fixate. Îmi aduc aminte de activiştii de pe cele timpuri care la orice întrebare stânjenitoare, răspundeau invariabil: Da, dar tovarăşul Lenin a spus… Urma un citat ca nuca-n perete, dar aplaudacii se repezeau în urale şi totul … era rezolvat în cadru restrâns. S-a schimbat ceva? O, da!, s-a schimbat. Aceia erau nişte necunoscuţi, umili şi slugarnici, care sfârşeau, de cele mai multe ori într-un cotlon. Aceştia, sunt tiranici şi vehemenţi, intolerabili, şi contaminează totul în jur. Sunt nişte viruşi mai periculoşi decât cei ai sifilisului, sau ciumei, creând pandemii mortale.
Mă întreb: cum Dumnezeu nu v-aţi săturat? Vă aud, în fiece zi spunând cu năduf că suferiţi, dar le urmaţi fidel exemplul. Vă aud durerea surdă ce vine din viaţa voastră tot mai anapoda, dar le justificaţi minciunile, şi matrapazlâcurile. Tânjiţi să faceţi la fel, să fiţi la fel, doar pentru doi arginţi. Cei mai mulţi dintre voi nu puteţi! Pur şi simplu nu puteţi; n-aveţi atâta neruşinare, atâta lipsă de bun simţ, dar totuşi visaţi la ziua când… Şi iarăşi încercaţi, iar deveniţi o copie mizeră a unui nespălat, pe care în fond îl urâţi, pentru că vă distruge viaţa, vă umileşte mereu, vă dă cu tifla şi vă bagă mâna în buzunar.
Dar ceea ce este cel mai grav, vă secătuieşte fiinţa, vă fură speranţele, aspiraţiile, visele. Vă fură nădejdea!
Şi toate astea, doar pentru doi arginţi, pe care vi-i aruncă din când în când la picioare să-l alungaţi pe Profesionist.
Manzatu 