Suntem o naţiune peste care s-a prăvălit, prea brusc şi prea deplin, o năpastă care cu greu poate fi stăpânită. E o osândă grea, care cere tribut nemilos în oameni şi fapte. O osândă pe care nici nu ştim dacă timpul o va domoli, sau dimpotrivă o va aprinde şi mai şi. Multă vreme în istorie s-a vorbit că însuşi Dumnezeu, drăguţul, a rânduit osânda aceasta oamenilor, pentru a-i împinge să se aleagă singuri, înainte de a ajunge în giudeţul Lui. Pentru asta a lăsat în lume Liberul Arbitru, şi mari nenorociri s-or pornit de-atunci, şi nicidecum nu dau semne că vor putea fi strunite de stirpea omenească, chiar dacă ea stăruie şi cată felurite mijloace. Liberul Arbitru este o grea piatră de încercare, se pare peste puterea firii omeneşti. Din această pricină, chiar dacă o carte înţeleaptă – Talmudul – spune să nu laşi să se atingă de dregătorie pe cel ce dă semne că ar fi schilod, pentru că acesta nu-şi poate împiedica ura către semeni, văd zilnic asemenea ipochimen zborşindu-se amarnic la mine, la noi. Iar setea lui de a dezbina, şi de a ucide cu bună ştiinţă orice semn al înţelepciunii se citeşte uşor şi aprig, mângâiată de o adâncă bucurie că a fost scăpat în fruntea bucatelor. E greu de strunit, Schilodul ţării mele, e rezultatul Liberului Arbitru, şi greu îl mai poţi atinge.
Înţeleptul spune să nu pleci urechea la vorba măscăriciului, căci mintea lui e plecată cu sorcova şi mereu gata de sminteală; nu se dă în lături de la slugărnicie, de la linguşeală şi de la temenele umile, dar nici de la cele mai josnice porniri, ce pentru el sunt însăşi legea firii. Dar Liberul Arbitru hotărăşte altfel, şi mereu se-arată ochilor noştri astfel de homunculuşi ce joacă mândri şi veseli diverse cómedii, stăpâni pe ei şi pe fire. Chiar dacă cei care privesc, citesc, sau ascultă cunosc deopotrivă dedesubturile jocului, cunosc mârşăvia şi apucăturile grosolane, totul e hotărât de Liberul Arbitru, nimic nu se mai poate întoarce din drum, mascarada se va derula până la capăt cu toate consecinţele sale. Tot Liberul Arbitru a hotărât ca naţia să se fi pricopsit cu o minte luminată, care toată viaţa a încercat să se vopsească după vremi, iar acum, spre senectute se izmeneşte sclifosit că ţelul ei e un sistem de gândire atât de performant, de răscolitor, încât să poată fi întru totul înţeles de un tip cu şapte clase. Aferim! Înalte idealuri filosoficeşti!! Un altul – meseriaş onest până la un punct, donic să mănânce o pâine albă, ceea ce e de înţeles – scrie De ce iubim femeile, şi ne-am procopsit cu o cotitură în literatura română întoarsă pe toate feţele lătrător, de peltice şi piţigăiate glasuri de scapeţi. La umbra marilor idealuri, sforăitor declarate ca piatră de temelie, ne alegem cu o Minima moralia, al cărei singur merit – vorba lui Pierre Francastel – e că nu spune nimic nou.
Şi după toate aceste exerciţii de excepţie? După toate aceste manifestări ale frustrărilor din tinereţe ale unor indivizi cu oarece abilităţi, găsiţi de Liberul Arbitru la locul potrivit, ce rămâne? CE RĂMÂNE?! Până la urmă, idealurile ar trebui să unească destine, să alipească voinţe, să întărească principii care să guverneze dincolo de orice slăbiciune. Şi totuşi, Liberul Arbitru hotărăşte în favoarea guralivelor fantoşe care nu sunt în stare să rămână consecvenţi nici măcar unui singur principiu, atât de obişnuite au fost să-şi schimbe continuu culoarea. Un singur principiu, pentru numele lui Dumnezeu! Măcar atât. Dar peste tot sunt doar măscăricii de bâlci, ce încearcă prin felurite mijloace să se arate aristocraţi de viţă, etalând papioane în decorul unui scenograf de mâna a treia, vorbind la nesfârşit, agonizant, pentru a nu făptui. Faptele dor şi cer sacrificii, vorbele îndeamnă la detaşată neimplicare, iar pe sub mantiile înzorzonate se văd cusăturile grosolane de la şiac şi de la toval. În rest platitudini cu ifose, revelaţii de curvă cu o şansă nesperată la măritiş, apucături de şuţ în stare să spele şişul în tine pentru două parale. Marele joc al Liberului Arbitru! Cam pe aici se termină contribuţia marilor intelectuali care s-au înstăpânit cu de la sine putere zuavi ai viitorului unei naţii. Sunt trişti, din ce în ce mai trişti, pentru că sunt tot mai puţin băgaţi în seamă, au ajuns de unde-au plecat, chiar ei nu mai pot fi atenţi unul la altul, ca pe timpuri. Acesta este modul în care Liberul Arbitru nu-i iartă pe cei care îndeamnă să nu făptuieşti, să nu creezi, ci să imiţi un model trist şi mort, doar pentru că-i are în frunte. In rest, trepăduşi slugarnici, şireţi, lipsiţi de orice orizont, mereu cu vârful nasului în farfuria cu ciorbă, scormonind după bucăţica de carne.
Oribilă mi se pare întorsătura pe care a luat-o Liberul Arbitru, şi ce face el cu semenii mei, chiar dacă îmi dau seama că atât merită, şi încă în deplină prisosinţă. Nu-i pentru fitecine jocul Liberului Arbitru, trebuie vână şi cojones, trebuie să ai caracter şi să fi moştenit o fărâmă de tenacitate. Trebuie să-i iubeşti pe oameni, mai ales să-i iubeşti pe oameni, şi să ştii că de ai avut norocul să vezi o Cale, ea nu pentru tine a fost plămădită. Nicidecum! Doar truda este marea răsplată, – O!, Doamne şi încă ce răsplată – şi ţi se cuvinte pentru că ai fost Hărăzit. Doar truda şi adânca, neegalabila bucurie a suferinţei, istovul, sudoarea vor fi alesele tale plăceri, şi peste toate Speranţa acelei vieţi care n-o să te mai cuprindă, dar se visează atât de curată. Atât de curată!
Dar ele deja nu mai fac parte din jucăriile mărunte ale Liberului Arbitru, iar tu nici pe departe nu ai fost născut să înţelegi asta! Altfel te-ai feri, şi ai fi foarte atent la cum te încearcă Liberul Arbitru.
Manzatu 