Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘stăpân’

E ultima vacanță de liceean, și mi-am zis că trebuie să-mi păstrez năravul fiecărei veri, de vreo trei ani încoace. Ba, parcă mă încearcă un sentiment al obligativității; vara aceasta este una în care mai pot fi stăpân pe hotărârile mele. Despre verile următoare nu nu pot să fac supoziții, nu ști ce va urma să se întâmple.

De trei veri, cutreier țara cu autostopul; dorm unde apuc, mănânc dacă am ce și unde. O parte din vară – cam trei săptămâni, o lună – mișun prin coclaurii Bucegilor. Singur, fără însoțitori, ghidându-mă după o hartă ferfenițită pe care am cumpărat-o de la un soldat american, pe Magheru, undeva pe lângă Sala Dalles.

Bat codrii între Diham, Pârâul Rece, Omul, Babele, Azuga, Bușteni, Predeal, Sinaia, totul după voia mea și toana din noaptea care se scurge. Pe urmă ies la o șosea și mă urc în prima mașină care mă ia, cu care merg în direcția în care îl mână interesul pe șofer. Din momentul acela totul este la voia întâmplării și la toanele șoferilor. Cam o lună, o lună  și jumătate mă vântur prin ținuturile patriei, sunt un vagabond mereu la cheremul întâmplării. De cele mai multe ori e prietenoasă întâmplarea, dar sunt și momente când mă părăsește norocul și intru în buclucuri. Oricum ar fi, tot ce mi se întâmplă e învățătură de minte, se așează în memoria mea și-mi determină modul de a fi. Sunt destule momente când îmi spun că trebuie, cî e obligatoriu să mă potolesc și să-mi petrec vacanțele organizat și în siguranță. Dar, a doua zi totul e dat uitării și singura grijă e să găsesc o mașină care să mă ia. Nu știu unde merg, nu am o țintă, de cele mai multe ori mă îndrept după spusele oamenilor. “Trebuie să vezi neapărat asta!” – spun ei. Uneori merită, alteori, nu. În orașe evit să intru, pentru că banii mei sunt foarte puțini, iar grija cea mare e să am de transport. Cei mai mulți șoferi nu vor să-mi ia bani: “Du-te, măi, băiete în drumul tău, și ai grijă să nu dai de necaz”, îmi spun cel mai adesea. Dar sunt și din cei care vor bani cât nu face. De ăștia mi-a frică, dar cel mai frică mi-e, să nu dau de unu din ăsta și să n-am bani. Sunt niște cerințe pentru cel care călătorește cu autostopul; niște cerințe riguroase pe care trebuie să le respecți, dacă vrei să ajungi cu bine acasă. Sunt cerințe care de multe ori îți înfig cuțitul până la os și îți arată diferența dintre tine și cei care petrec vacanțele risipind bani pe năzbâtii ce pot fi apoi povestite cu haz. Sunt zile aspre în perioada în care ești singurel, mereu la cheremul întâmplării, mereu jurând că n-o să se mai întâmple. Te înfurii mereu când vezi cât de slab ești, ce repede te răzgândești și cum, pe la mijlocul iernii,  ți se face un dor nebun după viața de haimana, și abia aștepți ziua în care, la marginea orașului să faci semne mașinilor.

De când am aflat că voi fi student, am o stare ciudată. Sunt într-un fel de cumpănă, mereu instabilă, care ba urcă, ba coboară. S-a încheiat o etapă și simt din plin nostalgiile pe care nu credeam că voi ajunge să le trăiesc; din toamnă, ritualurile pe care le repetam an de an vor fi pierdute; s-au spulberat niște reguli cu care eram familiarizat de amar de vreme, de copil. Venea toamna, școala începea, și înainte de asta o ceremonie stabilă și nesmintită se desfășura cu precizie, iar  mama o umplea de emoție, transforma o zi într-un soi de aventură repetată în fiecare sfârșit de vară.

La sfârșitul lui august venea o dimineață când mama mă scula devreme, cu noaptea în cap. Urma un spalat temeinic și minuțios verificat, ca plodul să fie curat și să nu fi lăsat “ochii soacrei”. Ziua va fi lungă și plină de neprevăzut; trebuie să fie cumpărate: uniformă, șapcă, lenjuri, cămăși, încălțări de iarnă, de sport, caiete, ghiozdan, palton, creioane, stilou, cerneală și nenumărate alte fleacuri. În fiecare an se adăugau lucruri noi, despre care eu nu știam nimic, mama însă avea grijă să fie trecute pe răbojul acelei zile. Ajungeam acasă târziu de tot, înspre seară, după ce cutreierasem orașul în lung și-n lat; eram storși de vlagă, iar mama mereu nemulțumită de calitatea achizițiilor făcute care nu mai erau ca “altă dată”.

Totul trebuia făcut pentru a respecta cerințele. Trebuie să recunosc, mama era cea care îmi transmitea și mie grija pentru cerințe. Nu știam lămurit ce aia o cerință, și de fiecare dată când acest cuvânt era repetat, mă concentram, căutând ca până la urmă să înțeleg limpede ce anume vrea să spună.   În fiecare an cerințele erau altele însă, pentru că și copilul mai crescuse, va merge într-o clasă mai mare. Acum totul luase sfârșit. Habar n-aveam care sunt cerințele studenției. Habar n-aveam ce e la urma, urmei o cerință, iar despre Socrate știam ceea ce se vântura în folclorul obișnuit. Câteva lecturi amestecate nu mă lămuriseră de loc ce – sau cine – este acest Socrate și de ce e atât de faimos.

Cât stătusem în munte, singur, mă lăsasem furat de un soi de reverie despre viitoarea mea viață de student. Nici un fel de cerințe, nici un fel de obligații, nici un fel de conflicte nu existau în scenariile pe care le cloceam, robotind să-mi pot încropi cele necesare traiului. Mă puteam considera deja un om care are trecut; intrasem într-o altă categorie. Toată perioada de școlar se derula dezordonat în amintirile mele, creând un soi de cosmos în care acțiunile consumate aveau acum un miez diferit, și desigur înțelesuri dintr-o altă substanță. De la prima zi de școală, într-un sat ce stătea să dispară de pe hartă, unde elevii, cu toții, stăteam într-o singură clasă și aveam o singură învățătoare; la școala ce mi se părea uriașă din oraș, cu un număr impresionant de clase, pentru țăranul care se obișnuia greu cu pantofii din piele. Apoi mulțimea de profesori, fiecare cu tipicurile lui, cărora trebuia să le faci față; cu disciplina diferită în care vestea că ”se face careu” provoca frisoane neplăcute. Era un cosmos doldora de evenimente pe care le trăisem, pe care acuma puteam să le judec, și ce era impresionant era faptul că, dintr-o dată, totul devenise prietenos și apropiat. Nimic nu mai avea statura aceea distantă care prevestea, de cele mai multe ori, o confruntare în care trebuie să-ți ții firea dacă vrei să izbutești.

Pe măsură ce timpul trecea, poveștile din reveria mea se distilau, se rafinau și ajungeau să fie tot mai ademenitoare. Aroma evenimentelor pe care amintirile le ridicau la suprafață, mă determina să cred că voi avea o studenție spectaculoasă.  O!, Doamne, nimic nu se putea compara cu viața de student din imaginația mea. Dar, acum, în prezentul din muntele ce mă găzduia, mă legănam între două perioade; una dintre ele îmi apărea plină de poezie, de nostalgii – mai ales după colegii care luaseră alt drum, care se împrăștiaseră -, de mărturii că viața nu trece, așa cum se spune, ci că tu o părăsești, obraznic și fără judecată. După mulți, mulți ani, aveam să judec că în perioadele acelea scurte petrecute în pădurea deasă a muntelui mă comportam ca oul de șarpe; așteptam, fără să știu că aștept, să se plămădească în mine forma, să încep – pas cu pas – să mă deprind cu elementele din substanța  ce s-a ivit. Apoi forma va ieși în lume și va a avea destinul ei, va pierde și va primi noi elemente, dar atunci în momentele de singurătate pare a fi întruchiparea deplină a perefețiunii. Aproape că simt fizic procesul de configurare, de așezare a elementelor în structura care se împlinește. Pe măsură ce forma se configurează, devine mai complexă, mai bogată, îmi dau seama că voi fi încorporat într-un cosmos nou în care se vor dizolva cosmosurile cele vechi pe care le port în mine, cu amănunte ce vor fi topite, dizolvate, dar și cu cele care vor rezista. Copilul de țăran, alergând pe ulițe prăfoase, cu pantalonii scurți, prinși într-o singură bretea, desculț, sau cu teneși ieftini, mai mereu rupți la vîrfuri pentru că piciorul creștea, apoi băietanul făcut orășean fără voia lui, tânjind după bărăganul larg și prietenos, după fructele multe și variate, după gărgăunii pe care-i scoteam din vizuini cu bulgărașe de ceară de albine, după măgarii rătăciți pe care-i călăream până-i găseau stăpânii.

Toate acestea trebuiau să devină și noua lume în care va să intru; nu imaginile, nu sentimentele, nu nostalgiile, nu experiențele, ci vibrațiile subtile care vor contribui ca totul să ia o formă care să-mi aparțină, să mă ferească de a deveni un subiect comun. În toate acele momente din pădurea indiferentă la eforturile imaginației mele, deveneam tot mai sigur că nu va exista studenție mai frumoasă decât a mea, și-mi plăceau frisoanele care mă treceau la gândul toamnei ce venea, lentă și aromată.

Eram două entități la fel de complexe, de insolite și de îndârjite când venea vorba de libertatea lor: eu și pădurea; aproape că n-aș mai fi vrut să ies din lumea cu care începeam să mă înțeleg tot mai bine pe măsură ce mă învăța disciplina ei.

Aici puteam fi contemporan cu contemporaneitatea însăși, fără să-mi pese nici cât negru sub unghie de mulțimea de contemporani care umblau prin lume. De multe ori gândeam că nici măcar nu sunt folositori toți contemporanii ăștia. În primul rând nu sunt folositori pentru ei înșiși, cei mai mulți dintre ei. Nu știu mare lucru despre energiile care zac în ei, și aleargă bezmetic după “ceva-uri”, după “ cași-uri”, cu toate energiile acela specifice, particulare, unice ce se topesc pe măsură ce trece timpul. Iar pentru ceilalți n-au nici o idee de cum ar putea fi folositori, deci cel mai bine e să nu le dea prin minte să încerce. Să nu dea Dumnezeu să le treacă prin minte!

Când ies din pădure, sunt convins că fiecare pas, ori încotro l-aș face mă apropie de cea mai perfectă studenție din lume, iar asta mă ajută să nu-mi doresc să vină toamna mai repede, sau mai încet. Vie când o fi să vină!

Read Full Post »

                Se face stăpân pe existenţa oamenilor în aceste vremuri un paradox, pe care ori nu-l băgăm în seamă pentru că nu ştim să-i citim înţelesul; ori fiindcă este atât de adâncă fiinţarea sa încât nu putem s-o atingem. Putem lesne observa că, odată cu timpul, învăţăm tot mai temeinic să-l regretăm pe cel mort, pe cel dispărut din existenţa noastră, fie că e om de rând, fie că e ceva de neam, fie  avem de pe urma lui amintiri emoţionante. Fie orice.  Dar – în egală măsură – uităm să-l preţuim pe cel viu, prezenţa lui nu ni se pare deloc a fi importantă, şi-i privim viaţa cu totală nepăsare. Oricum şi orice face, rămâne o acţiune la care privim în doi peri, cu zâmbet în colţul gurii şi cu gândul aiurea. Aplaudăm, strigăm ca din gură de şarpe, şi toate sunt fireşte nişte reflexe pe care le exersăm zi de zi. În rest; aceeaşi nepăsare mată care face ca nimic de-al aproapelui nostriu să nu pătrundă în interior. Tot ceea ce se întâmplă în lume, alunecă la suprafaţa vieţii noastre, care dumnezeu ştie ce-o organizează în interior. N-avem timp să medităm asupra acestor lucruri. Rămânem prea rar singuri şi dispuşi să-l privim pe cel din sinele nostru. Ne-am prins într-o capcană care ne face să fim tot mai singuri în afara noastră, pentru că ne-am dezobişnuit de cel din sinele nostru. Suntem tot mai singuri şi mai speriaţi, şi e foarte posibil ca acesta să fie motivul temeinic pentru care nu preţuim viaţa celui viu. În fond ce înseamnă viaţa unui om viu? Un lung şir de proceduri obligatorii, care sunt prea de tot aceleaşi pentru a mai merita vreun strop de atenţie. Iar dacă faci greşeala să-ţi pui o simplă întrebare despre rostul lor, al procedurilor, n-ai să mai scapi de spaimă decât cu eforturi cumplite. Ţi-e bine aşa, alergând printre oameni că pe lângă numeroase umbre, şi căutând să n-auzi, să nu înţelegi şi să n-ai nevoi peste cele ale descrise în caietul de proceduri. Despre mort este altceva, el a fost eliberat şi poţi să-ţi aminteşti şi ce n-a făcut. Pe lângă asta totul capătă un altfel de parfum, un iz aromat de istorie. Şi dacă tu în viaţă nu-ţi permiţi să ai istorie, acum te revanşezi şi-ţi alături istoria mortului de parcă ar fi a ta. Asta te curţă pentru un scurt moment; până ieşi pe poarta cimitirului şi te pomeneşti înconjurat de oameni vii, care-ţi aduc aminte de spaimă şi de uitare. Pentru că viaţa ta este o lungă încercare, uneori prea lungă încercare de a uita cine eşti. Te întrebi: cum dumnezeu puteau cei de pe vremuri să caute mereu să înveţe cine sunt? Cine sunt ei?, cine sunt cei de aproape?, cine sunt acei oameni despre care abia de auziseră câteva vorbe? În schimb despre morţi aveau un soi de reţinere asistând le ceremoniile reci şi exacte. Şi când vorbeau despre ei; îşi alegeau cuvintele să fie cât mai precişi, de parcă aceia ar fi fost alături, ar fi auzit şi-ar fi putut avea păreri. Ar fi plecat mortul în ceea lume cu o părere greşită despre spusele cuiva ce-a rămas viu, să-şi ducă viaţa mai departe. Mortul este singurul om despre care poţi spune orice, şi mai ales, oricum îţi trece prin minte. Nu va avea nici o reacţie, nu va avea nici o atitudine. El nu mai participă la spaimele noastre şi nu-i mai pasă de proceduri. Dacă cineva încearcă să-ţi atragă atenţia asupra acestui paradox, rămâi ca trăsnit. În primul rând, e de neînchipuit ca cineva să poată gândi în termenii ăştia despre viaţă. În al doilea rând, şi cel mai grav, cine-şi permite să vorbească despre spaima vieţii? Nu, nu, nu despre spaimele vieţii, astea sunt ordinare, sunt pasiunile trecătoare ale unui suflet. Ţi le poţi permite. Dar despre spaima pe care o simţi mereu când se abate gândul spre hăul din sinele tău. Acolo unde nu ştii ce, şi mai ales, dacă se găseşte ceva. Şi te hărţuieşte nevoia de încălca regula, şi de a te lăsă împins de curiozitate. Singurul lucru care te ţine este faptul că ştii sigur că nu ştii cum să faci drumul înapoi. Există riscul să rămâi prins în propria ta fiinţă şi să nu mai poţi face faţă societăţii. Ai să fii privit ca un ciudat, şi graiul tău îşi va pierde înţelesurile pentru cei din jur. Din toate astea te vei alege doar cu o moarte înaintea morţii. Vei fi un mort înainte să fi murit. Iar despre morţi de felul acesta nu se aud decât cuvinte urâte.

 

Read Full Post »