CONTEMPORAN CU DECIZIA DE A NU FI CONTEMPORAN – 6

Mai sorb o gură din cafeaua care a început să se răcească, dar nu-mi iau ochii de la ecranul imens al televizorului pe care se lăfăie chipul unui individ pe care l-am cunoascut de mult. Sunt într-un mic local de câteva mese, în partea opusă a televizorului, nu aud ce spune domnul cu pricina şi nici nu-mi doresc. Chipul mărit îmi arată că i s-au întâmplat multe în perioada ce a trecut. Sigur, era mult mai tânăr, dar schimbările ce mi se arată vin din interior, vin din spiritul omului; acolo e o lume care s-a mototolit, s-a schimonosit şi nu-şi mai dă de capăt. S-au întâmplat multe, da! Omul caută să arate lumii o linişte care nu are loc, care nu cred c-o fi s-o mai găsească vreodată.

 

 

„Când ţi-arunci spre alte vremuri,

Înapoi, privirea,

Doar ce-i bun îţi răscoleşte-n

Inimă simţirea.

Uiţi amaruri, uiţi necazuri

Câte-au fost nainte;

Numai clipele frumoase

Îţi revin în minte.”

Ne spune ucrainianul  Şevşcenko.

Cam asta se bântuie neistovit prin spiritul omului nostru. Sunt vremurile când altfel de aspiraţii se plămădeau în sufletele lor.  Cunosc povestea lui şi a tovarăşilor săi, o vreme am încercat să legăm un soi de parteneriat.

Erau patru studenţi – trei băieţi şi o fată – care s-au înhămat la un plan nebunesc: voiau să scoată un ziar. Un ziar de mentalitate nouă. Bani n-aveau, aşa că au umblat cu cerşitul pe la părinţi, pe la rude, pe la cunoscuţi. Au izbutit să adune cât să poată ţine câteva numere, sperau în succes, dar n-a fost să fie; lumea nu s-a înghesuit să cumpere noua gazetă. Părinţi i-au renegat, rudele îi evitau, prietenii ridicau din umeri şi strângeau portofelul cu amândouă mâinile, aşa c-au început să vândă legume în piaţă, legume pe care le aduceau din satele din apropierea oraşului. Totul spre disperarea părinţilor care-şi dăduseră copii la facultăţi să-i facă oameni şi ei ajunseseră precupeţi. Au fost anii cei mai încăpăţânaţi, care au antrenat îndârjirea. Apoi totul a început să se schimbe uşor, uşor; ziarul a început să se vândă, firmele să-l caute pentru reclamă, într-un cuvânt să apără oportunităţile una după alta, să apară banii. Au apărut banii!, au deschis orizonturile, au schimbat atitudini şi felul de a gândi. În grup erau deja ceva fricţiuni, pentru că fiecare avea o viziune la care ţinea, pe care o apăra. Mai erau şi nenumăratele exemple din jur; oameni de succes din oraş, care făcuseră repede bani mulţi, obţinuseră poziţii, schimbaseră orizonturi, se ridicaseră în sfere unde se părea că nu pot fi atinşi. Am stat nopţi bune de vorbă cu liderul lor. Au fost nopţi interesante şi l-a început chiar mă entuziasmasem, mă aprinsesem, eram gata să intru într-un asemenea joc. Grupul era în momentul delicat în care trebuia să hotărască strategii de mai mare amploare decât cele pentru care fuseseră ei pregătiţi. În nopţile alea am aflat ce gânduri avea liderul, ce proiecte clocea. Vorbea cu entuziasm, cu aplomb, făcea dese referiri la concetăţeni, la ce trebuie făcut pentru ei, la cum trebuie să evolueze comunitatea pentru a deveni. Era de-a dreptul pasionant să-l asculţi, totul era zugrăvit magistral, fiecare proiect era mai încîntător decât celelalte. „Unul şi unul, bob cu bob”, ar fi rostit un grădinar din copilăria mea. Nopţile au ţinut până în clipa când mi-am dat seama că cetatea şi concetăţenii nu valorau nici o para chioară, pentru lider. Termenii erau doar instrumente de manevră, erau pentru cei care ascultă. Pe el îl interesa doar sumele de bani uriaşe care intrau în joc şi în care se puteau pune jgheaburi care să ducă spre buzunarele lor. În comedia asta, fiecare dintre tovarăşii lui trebuiau să joace un rol, trebuiau să ajungă în poziţiile cheie. Acum aveau banii pe care-i puteau investi în manevrele necesare. Exemplu celor din jur i-a folosit, după ce l-a studiat cu atenţie; a învăţat să evite greşeli, să folosească oportunităţi neglijate, să pună la cale strategii rafinate. Cu cât lucrurile începeau să funcţioneze, cu atât el se depărta de miezul fierbinte al lucrurilor, devenea mai invizibil. Era necesar un om care ţine firele şi la care ajung în final banii. Ştia să fie deopotrivă şi generos şi zgârcit, aşa că lucrurile s-au liniştit repede în grup, iar investiţiile pentru siguranţă să fie făcute cu înţelepciune. Fiecare tovarăş trebuia să-şi joace rolul foarte precis, asta vedeam eu pe faţa omului de pe ecranul televizorului. De fapt nici nu-l vedeam pe el, vedeam gândurile liderului, de care mă depărtasem când mi-am dat seama că nu e contemporan cu mine. Omul acela nu era capabil să fie contemporan cu cineva. Era un prizonier, o entitate care păstra o distanţă oarecare faţă de orice nu se putea trasforma în bani. Sau într-o investiție care să producă bani, mulţi bani. Cinci zile pe săptămână muncea închis într-un birou, până la şaptesprezece ore; celelalte două chefuia departe de lume în colţişoare ferite. Totul devenise o rutină cu o disciplină strictă; fiinţa dispăruse de mult şi fusese înlocuită cu un mecanism precis, de ceasornic elveţian, a cărui energie venea de la modul cum se rostogoleau către grup sume tot mai mari de bani. Cum poţi pretinde unui mecanism să fie contemporan? Să aibă conştiinţa unui contemporan? În primul rând, ar trebui să aibă acces la termen, în al doilea rând, ar trebui să aibă un anume număr de slăbiciuni care fac contemporaneitatea, dar el nu-şi putea permite aşa ceva. Era egal distanţat de toate astea. Nu exista nici filosofie, nici ideologie, nici altă logică, decât cea a ecuaţiei producătoare de profit, un cât mai substanţial profit. Liderul ieşise de mult dintr-o logică a umanităţii, uneori devenea conştient de asta, dar se condamnase singur, îşi ridicase cu migală închisoarea în care să fie prizonier. Îşi privea partenerii cu oarecare invidie, rolul lor era să-şi ducă existenţa în lume, să deprindă logica acesteia, să se antreneze în mecanica perfidă şi capricioasă a acesteia. Astfel puteau să-i aducă informaţiile trebuincioase pentru a construi, cât mai trainică, închisoarea, care privită din afară semăna cu un palat, dar care se dovedea a fi o temniţă deplină. În temniţă nu există contemporani, pentru că fiecare trăieşte într-un anume timp particular capabil să mai producă amintiri. Nu există amintiri comune într-o astfel de temniţă.

Priveam chipul omului, brăzdat de urmele adânci ale efortului; ritmul impus de lider era incomod pentru temperamenul lui, dar devenise un captiv; exista în termenii pe care îi fixase conducătorul. Toţi cei care intraseră în grup existau în aceşti termeni, dar în special, ei, cei patru care constituiau vârful piramidei. Se poate să fie momente – şi nu puţine – când îşi aminteşte de forma de viaţă trăită în afara sistemului impus. I-o fi dor de ea, oare? I-ar da la pustia de bani doar să-şi poată reface acea formă de viaţă. Din câte îi cunosc, toţi ar face asta, dar nu mai este posibil. Nici măcar liderul lor nu poate face asta, mai ales liderul lor. El prizonierul regimului pe care banii îl impun, ei captivi în mulţimea de funcţii pe care o astfel de ecuaţie le pun în mişcare. Când au înţeles toate astea era deja mult, mult prea târziu. Cum poţi să le pretinzi lor să fie contemporani? Ei pur şi simplu nu au o existenţă, ei sunt doar rezultatul unor greşeli în lanţ, produse atunci când râvneau. N-au avut măsură în a râvni. E foarte periculos să nu ai măsură atunci când râvneşti, mecanismul te transformă în captiv şi-ţi ia tot ce făcea farmecul şi plăcerea fiindului, printre care şi această nevinovată necesitate de a fi contemporan. Dar pentru a fi contemporan e musai să ai în jur entităţi către care să te raportezi. Contemporan nu poţi să fii decât dacă eşti în stare să te raportezi către ceva, fie el fiinţă sau lucru, ori ei nu mai pot face asta. Banii au ridicat un zid necruţător, în care este săpată o poartă straşnic păzită. Pe poarta aceasta nu poate intra decât ceea ce vrea zidul, adică ce vor banii. Se spulberă, astfel imagini firbinţi cu femei frumoase şi voluptoase; cu timpi ai reveriei prin care alunecai în istorii imposibile; cu egalităţi prieteneşti ce nu mai pot fi atinse; cu făptuiri penibile şi înduioşătoare de care te jenai mai apoi ceva timp; cu buricări băieţoase în mijlocul unui chef, ce nu voiai să se mai termine, cu aventuri în locuri pe care le vezi pentru prima dată, şi care te pun în faţa unor situaţii  aproape de limită. Cu câte altele încă! La urma urmei asta poate fi numită viaţă, aşa cum tot viaţă se numeşte şi să-ţi faci şcoala, să te însori, să faci copii, să mergi de mână cu nevasta la bătrâneţe şi să-ţi duci nepoţii în parc. Nimic altceva decât un parcurs cenuşiu şi egal. Acum, din toate astea nimic nu mai este posibil, pentru că dincolo de zid nu trec decât profesioniştii: şi femeile, şi reveriile, şi prietenii, şi chefurile, şi aventurile. În lumea asta de după zid nu există contemporani, există funcţii, ierarhii, preţuri, norme, protocoale, şi, în general, există o cronică lipsă de existenţă. Atunci unde să reclami contemporanii?

Asta văd eu pe faţa omului de la televizor. Ceilalţi, însă, văd aroganţă, siguranţă de sine, tupeu, atitudine sfidătoare. Cuvintele deprinse în anii de practică de captiv se rostogolesc singure, în ritmul impus de nevoia de a obţine distanţa ce trabuie faţă de adevăratul interes, dar să pară că spun lucruri grave. Oamenii aştia nu sunt în stare să spună lucruri grave, nu sunt în stare decât să mimeze. Vorbele zboară şi-şi iau cu ele gravitatea. Noi ceilalţi ne uităm de fapt la nişte zombi de o altă factură; nu carnea putrezită, care curge pe ei ne sperie, ci sufletul lor sfâşiat de contrarii. E mult mai tragic şi mult mai periculos în egală măsură.

Mă uit la ecranul televizorului şi văd serii lungi de cercuri concentrice ce se propagă în diferite direcţii. E o mişcare haotică povestea cu cercurile astea, arată a lume scăpată de sub control. Poate fi imaginea lumii noastre de astăzi, şi m-ar bucura foarte mult să nu fie. Dar cel mai mult m-ar bucura să nu fiu nicidecum prins într-un asemenea haos. Viaţa adevărată e lângă mine, foarte aproape de mine, am învăţat asta hoinărind nu mintea aiurea după cai verzi pe pereţi. E poasibil ca mulţi dintre cei care vor citi rândurile astea să gândească: „Ia uite, dom’le la ăsta, vrea să îndrepte lumea!” Se înşeală bieţii de ei, cu lumea în care trăiesc eu n-am nimic. Lumea asta e aşa cum mi-am făcut-o şi mi-o fac eu; greşelile fac parte din ea, îi fac farmecul. Lumea cealaltă nu e a mea. La lumea aia mă uit ca să am ce poveste să-mi spun în nopţile lungi de iarnă, când focul pâlpâie-n sobă şi vinul fiert e călduţ şi aromat.

Suntem, totuşi, în mileniul trei, doar n-o să-mi spun mereu poveşti cu zmei şi feţi frumoşi.

Read Full Post »

POVESTITORUL – XLI –

La înmormântarea părintelui Zamfirache a fost amar de lume, și mulțime de norod. Tot omul din ținutul împădurit a pornit spre Poiana cu schit. Sătenii au pus scoarțe pe loitrele căruțelor și streaguri tricolore de care au legat  fâșii de pânză neagră, Mașinile aveau și ele, înnodate la oglinzi, ștergare cu benzi de pânză neagră, dar și steaguri tricolore pe care oamenii le purtau cu ei mai apoi, ținându-le să se vadă dunga neagră  prinsă  în lungul flamurii. Îmbrăcaseră costumele vechi, tradiționale, păstrate în dulapuri de zeci de ani, costume pe care le aveau moștenire de la bunici, de la străbunici, de la rude ce răposaseră de ceva  vreme. Până și tinerii își puseseră o ie, o cămașă cu râuri, un ilic negru peste o cămașă albă. Orășenii erau uluiți, pentru că niciodată nu văzuseră sătenii să se poarte în felul acesta la o înmormântare. Șirurile lungi de căruțe, și de mașini se opriseră la marginea satului, iar oamenii urcau pe jos până la mica bisericuță din poiană, unde trupul împuținat al preotului zăcea în sicriul prea mare și prea impunător. Practic abia se zărea de sub mulțimea florilor simple din grădinile sătenilor, și chipul său devenise blajin, parcă oleacă indiferent, ca și cum agitația din jur ar fi trebuit trecută cu vederea ca o năzbâtie, ca o toană a celor vii. Pe măsură ce se apropiau de mica biserică, vocile scădeau, deveneau șoapte rare, oamenii nu mai simțeau nevoia să vorbească, bărbații își descopereu capetele și pregăteau lumânările care deveniseră deja mult prea multe, spre disperarea celor trei călugări care nu știau ce să mai facă și cum să aibă grijă să nu se întâmple o nenorocire. Lângă sicriul bunicului, Clara era pur și simplu copleșită, nu înțelegea ce forțe dezlănțuiseră manifestarea asta a sătenilor. Își aducea aminte că doar cu câteva zile mai devreme fusese revoltată de lipsa de respect arătată preotului, de indiferența pe care sătenii o manifestaseră față de cei doi bătrâni. Iar acum, poiana era neîncăpătoare, mulțimea curgea în două râuri lungi și se perinda pe lângă sicriul din ce în ce mai copleșit de mulțimea florilor. Oamenii se mișcau lent, cu răbdare, fiecare ținând să atingă sicriul, sau pânza ce va înveli chipul bătrânului. Cruci repezi și multe, femei care, de la intrarea în biserică înaintau în genunchi, făceau mătănii și murmurau rugăciuni, se spijineau cu mâna de marginea sicriului, plecau fruntea și rămâneau așa momente bune. Nimeni nu se grăbea, era o despărțire lungă, oarecum duioasă; foarte puțină lume plângea, dar peste toată poiana plutea un sentiment puternic de solidaritate, de recunoștință. Și asta o uimea pe Clara. Stătea de ore bune lângă sicriu, își sprijinea bunica, care de la moartea soțului ei nu scosese o vorbă, se lăsa condusă docilă, dar refuza să se desprindă de marginea sicriului. Tânara femeie era destul de îngrijorată pentru că bunica ei nu dormise de loc, din când în când picotea în picioare, apoi, iar și iar, araja florile, netezea pânza giulgiului, culegea o scamă numai de ea văzută de pe costumul prea larg al răposatului. Biserica era pur și simplu inundată de lumânări și de flori, aerul juca de la căldura flăcărilor. Un miros ciudat: un amestec de la tămâie, de la parfumul felurit al florilor, de la ceara lumânărilor, de la hainele oamenilor care treceau pe lângă sicriu, de la trupuri  devenea tot mai obositor și mai greu. Clara făcea tot mai chinuit față acestui miros; orele de oboseală, grija față de bunica sa, sentimentele amestecate pe care moartea bunicului le înfipsese în sufletul ei, emoțiile ridicate de mulțimea de oameni, emoții neașteptate, uimitoare, căldura lumânărilor, toate astea o istoviseră. Se clătina ușor pe picioare, spre mirarea bunicii, care se uita la ea nedumerită. Voia să iasă afară. Clara, voia să respire aerul răcoros al serii de toamnă care adunase nori grei peste poiană. Nori grei, joși, care scuturau picături mărunte peste mulțimea  ce refuza să părăsească poiana. Oamenii aveau să rămână până în ziua următoare când îl vor conduce pe preot la groapă. Nimeni nu se gândea la somn, la ploaie, la adăpost, la mâncare. Pe măsură ce întunericul se lăsa, lumânările se aprindeau și în poiană, în jurul bisericii mai întâi, apoi flăcăruile tremurătoare se lăsau spre pădure și picurii mărunți de ploaie se vedeau pentru o clipă sclipind în lumina nesigură. Clara ridică privire și văzu de partea cealaltă a mortului chipul aspru al Adinei, iar în spatele acesteia ochii mari și albaștrii ai Sergianei. Adina se sprijinea într-un baston gros, bărbătesc, un baston de care nu se despărțea în ultima vreme, pentru că genunchii ei se tăiau fără veste și avea nevoie de sprijin ca să nu se prăvălească în fracțiunea aceea de secundă. S-a bucurat Clara, și căuta să întâlnească privirea Sergianei, să ceară ajutor. Parcă gândurile ajunseseră în mintea pictoriței, pentru că a ridicat ochii și a înțeles dorința. I-a șoptit ceva Adinei și și-a făcut loc cu greu, ocolind coșciugul. A ajuns lângă Clara, a luat brațul bătrânei preotese fără să spună o vorbă. Drumul până la ușa îngustă a bisericii a fost chinuitor, poticnit, cu pașii împiedicați de mișcările mulțimii care înainta capricios, nehotărât. Când a simțit picăturile de ploaie reci, care mai întâi i-au căzut pe pleoapele obosite, când a respirat aerul umed și tare, îmbibat de jilăveala frunzelor care începuseră să pălească, tânara femeie și-a dorit să scape din strânsoarea oamenilor care nu conteneau să se miște. A ocolit mica clădire unde erau chiliile celor trei călugari și a căutat cărarea ce ducea în rariștea invadată de rugii de mure, rariște unde căzuse preotul și-i dăduse atâtea emoții. Printre copacii deși, luminile lumânărilor se vedeau pâlpâind, vălurind, mișcându-se într-o parte și alta. Totul era foarte straniu, pentru că nu se auzea nici un sunet venind dinspre mica biserică, de parcă luminile acelea și-ar fi căutat singure drumul, de parcă aveau ele un scop al lor, doar al lor. Liniștea îi făcea bine Clarei, și ploaia măruntă, și curenții de aer venind printre copaci, nehotărâți, încărcați de parfumuri de ierburi, și frunze, și tulpini ce prindeau să se usuce. Dar cel mai dulce era mirosul țărânii care se ridica peste toate și-i umplea nările cu aroma fructelor de pădure ce se scuturaseră și se amestecaseră cu fire de iarbă, cu bulgări mici de tină, cu frunze ce se ofileau, se răsuceau. Mirosul toamnei într-o pădure ce-și știa rostul de sute și sute de ani, îl știa temeinic și fi-va așa până în veacul vecilor. Un fior scurt i-a trecut prin inimă, ca un soi de presimțire, un fior de teamă că s-ar putea petrece ceva unic lângă sicriul bunicului ei, ceva de care ea să fie privată. A respirat adânc de câteva ori, a azvârlit aerul afară cu putere și s-a grăbit spre mica biserică. Era pe la jumătatea drumului, când a fost oprită de un bătrân uscat, care se ținea drept, și dacă spatele ușor adus nu l-ar fi trădat, ai fi putut crede că e mai tânăr decât vârsta ce-o avea. Bătrânul a lăsat un genunchi în pământ, i-a apucat mâna dreaptă și-a sărutat-o cu buzele-i uscate. “Săru’mâna, domnișoară Clara – i-a spus. Să-l ierte Dumnezeu, pe bunicul dumitale, și să-l fericească pe vecie, c-a fost starostele nostru atâta amar de vreme. Eu am fost acela ce l-am adus în sat, pe el și pe coana preoteasă, care-o purta în brațe pe mama dumitale. Am fost primul om care a stat lângă vrednicul preot și pe mine m-a ajutat când a fost să fac piatră de mormânt și cruce pentru nevasta mea pe care a răpus-o cancerul de tânără… Nu era mai mare de două palme, mama dumitale. Atât avea, și coana preoteasa era o copilă, și părintele Zamfirache abia de terminase seminarul. Cu căruța i-am adus, călare pe cele câteva boccele. Tot avutul lor. Uite că azi el se duce și mă lasă pe mine, uitat de Dumnezeu pe lumea asta. Nevasta mea s-a stins de tânără, iar copii m-au lăsat și-au plecat unde a înțărcat dracu’ copii. N-au vrut să mai vină înapoi, că și-au făcut rost pe-acolo, și-au turnat plozi unor muieri din alte neamuri, iar eu mi-am dus traiul singur, tot pe sub poalele pădurii. Dumnezeul să-l ierte pe starostele nostru, care n-a avut hodină tot cu gândul la sufletele pădurimii. Bătrânul s-a adunat cu greu, s-a ridicat icnit, a întins mâna și-a mângâiat-o pe obraz. Degetele uscate au  lăsat urme pe fața Clarei, iar gestul bătrânului pe care nu-l mai văzuse vreodată i-au înmuiat sufletul. În alte împrejurări, s-ar fi burzuluit și ar fi sărit cu gura pe moș, l-ar fi ocărât, dar acum totul i se părea firesc și nu gândea de loc a fi prea sentimental gestul, nelalocul lui de sentimental, așa cum ar fi judecat cu altă ocazie. Vezi că sunt momente în viață când tot ce judeci cu asprime, tot ce ți se pare nelalocul lui, se așează dintr-o dată într-o matca a firescului, a omenescului, și nu mai gândești la normele timpului, la prejudecățile care-ți străjuiesc drumul cu strictețe. I-ar fi zis vreo două despre dulcegării și gesturi nesocotite, cu altă ocazie, dar în seara asta, gestul bătrânului i-a făcut bine. S-ar fi cuibărit la pieptul lui, dar n-a avut curaj, l-a prins doar de mâneca surtucului și l-a scuturat de câteva ori, pe urmă și-a urmat calea spre mica bisericuță. Se gândea mereu la cât de mare diferență era acum, în seara asta, între sentimentele ei obișnuite, când reacționa brutal de fiecare dată când i se părea că cineva încearcă să-i joace coarda sensibilă, când încearcă micul șantaj sentimental, mica jucărie zaharisită cu care s-o înduplece, atunci când ironiza cu duritate astfel de ieșiri, pe care le socotea doar pornite din socoteli ieftine și lipsite de imaginație. Dar, uite, că acum, în momentele astea, mângâierea aia a fost ca un alint de care avea nevoie fără să știe, care i-a făcut bine. Și vorbele i-au făcut bine, și nu i s-a părut nimic ieftin, ci doar omenos, doar ca niște gânduri pornite din suflet ce se nasc între doi oameni ce stau pe buza unui mormânt și-și petrec un camarad. Se ruga lui Dumnezeu să n-o coste prea mult slăbiciunea asta pe viitor, și să aibă puterea de a deosebi ticăloșiile mincinoase, perverese, de gesturile simple, curate. Greu lucru, gândea Clara, greu.

            A ajuns cu dificultate lângă brațul bunicii, pe care Sergiana o cuprinsese pe după mijloc. Bătrâna lăsase capul pe umărul femeii și avea un aer copilăresc, nevinovat, al unui suflet ce simțea nevoia de protecție și care încerca să se cuibărească pentru a scăpa de necazuri. Era ca un făcut în seara asta, în jurul ei, Clara vedea numai gesturi și auzea numai vorbe care, în mod obișnuit ar fi fost obiectul disprețului și-al ironiei mușcătoare. Acuma, însă, totul se petrecea într-o normaliatate adusă de moartea omului devenit prin moarte o autoritate. Totul avea altă înfățișare, totul se dezvăluia din alt fel de miez. Și chiar dacă,  toate aceste mici întâmplări îi aduceau aminte al dracului de viu  săptămâna aceea dezgustătoare a adolescenței, când simțise nevoia să schimbe bărbații iarăși și iarăși, să-i vadă goi și cu ochii ieșiți din orbite când își dădeau drumul, umiliți și vulnerabili în fața poftelor pe care nu și le păuteau controla. Clipele când spera că sămânța lor pe care o simțea fierbinte și groasă și doar pentru o fărâmă de timp, să-i aducă oarece înțelesuri, oarece rosturi;  totul rămânea însă, numai și numai deșertăciune și vanitate.  Timpul trecuse dar fragmente de imagini reveneau din când în când, de parcă nu s-ar fi petrecut, ci sunt gata să se întâmple, și ce se arată minții ei, sunt premoniții, sunt prevestiri. De fiecare dată după un astfel de moment, devenea și mai necruțătoare, căuta  aprig să-i pună pe bărbați în situații umilitoare, să-i lase lipsiți de apărare, niște arătări fără rost, așa cum îi privea atunci când se rostogoleau de pe ea și respirau sacadat, goliți cu totul de orice nevoie. Nu se putea sub nici un chip dezlega de întâmpările acelea, pe care ea le provocase, era conștientă, dar nici în ziua de astăzi nu recunoștea prostia făcută. Nu voia să recunoască prostia făcută. Probabil de aceea căuta mereu să-i privească de sus, să-i terfelească, să-i vadă cum arată de parcă ar fi gata să-și piardă nădragii și să umble prin mulțime cu daravela scuturându-se caraghios. Săptămâna aceea o vindecase pentru totdeauna de bărbați, i se aplecase, o umpluse de greață, o greață de care nu mai putea scăpa nicidecum, Toți bărbații lumii se transformaseră în niște unelte pe care e musai să-i folosești pentru scopurile tale. Și-atât. Nu și-ar fi putut închipui că va veni o seară ca asta când sentimente, senzații, trăiri pe care aproape că le uitase vor reveni în felul acesta, și sufletul ei va regăsi ceva din prospețimea copilei ce devenise preafemeie într-un timp nerușinat de scurt. Iar imaginea bunicii, cu capul sprijinit de pieptul Sergianei, imaginea slăbiciunii sensibile, a sincerități care nu mai exista de mult în societatea năclăită de obiceiurile împrumutate de la uneltele sofisticate, o răscolea într-un fel neplăcut. Imaginea asta avea nevoie de tovărășie, de inima caldă a unui om care să nu facă nimic, doar să existe era arhisuficient. Clara nu voia să se lase prinsă într-o astfel de capcană, care ar fi făcut-o să revină la nevoile femeii obișnuite ce-și leagă zilele de un bărbat, de mirosurile lui, de apucăturile lui, de năravurile lui. S-a ferit să pună mâna pe bunica sa, a preferat s-o lase în brațele Sergianei, Iar ea să-și rotească ochii peste mulțimea care se perinda în bisericuța ticsită. O mulțime de chipuri de toate vârstele treceau  prin fața ei, chipuri arătând la fel, fără vreo durere manifestă, fără vreo suferință adâncă, ci cu un soi de liniște pe care o aduce o întâmplare plină de înțelesuri, Moartea bunicului ei s-a transformat într-o întâmplare cu nebănuit de multe rosturi pentru oamenii din pădurime. Pentru asta țineau ei să fie aici, să-i fie alături în ultimul durm, preotului care găsise calea spre une sens ce  rostit nu poate fi, gândit nu poate fi, dar sălășluiește cuibărit în suflet, așa pe muțește, că ăsta e rostul lui. Iar drumul, alături de coșciugul preotului se poate să-i lase cu un strop mai multă înțeleciune, și chiar dacă n-ar fi așa, oricum ar fi fost, istoria asta s-a săpat deja în memoria locului și, peste timp, va înflori rodind pilde și înțelesuri, iar ei se simțeau datori să fie prezenți, să se știe că n-au lipsit la o astfel de ocazie.. Urmărind mulțimea care se mișca încetișor în jurul sicriului, Clara l-a văzut pe Serghei, apărut ca de niciunde, în spatele Adinei. Ținea în mână o lumânare pe care nu știa unde s-o pună, se simțea stânjenit pentru că era evident că nu știe să se comporte în preajma unui mort, și ar fi avut nevoie de ajutor și de îndrumare. Dar Adina nu-i dădea nici un fel de atenție, stătea cu privirea ațintită pe chipul răposatului și, probabil, în mintea ei curgeau imagini din desele lor discuții, de multe ori prea aprinse. Adina nu era omul pe care să-l contrazici fără să te alegi cu replici colțurose, cu ironii cam dintr-o bucată, și preotul nu scăpase nici el, ba, martorii gândeau că de multe ori chiar le provoca. Și asta se putea ghici după zâmbetul fin de atunci, și sclipirea din ochi săi.

            Când mulțimea s-a scurs în urma scriului, purtat tot timpul de câte patru bărbați, care se schimbau periodic, poiana a rămas aproape pustie. A fost un cortegiu impresionant, o mulțime deasă purtând steaguri tricolore s-a întins pe sute de metri. Micul cimitir al satului n-a putut să cuprindă numărul mare de oameni, și mulți au rămas pe uliți cântând împreună cu preoții „Veșnica sa pomenire”. Parastasul s-a ținut în poiană, lângă biserică. Bărbații au bătut în pământ popi, și-au pus blăni de brad deasupra pe care le-au bătut în cuie groase. Femeile au acoperit mesele lungi cu fețe de mese și cu ștergare aduse de-acasă. Din ceaunele largi, proptite în pirostii deasupra flăcărilor, se cărau străchini cu ciorbă groasă de orătanii. Găini, rațe, gâște, curci aduse din gospodării de gospodinele grijulii, s-au amestecat cu zarzavaturi în tuciurile negre de funingine; sarmalele pregătite din vreme și friptura de porc alunecau în străchini și farfurii de tablă, pe mesele înguste, mirosind aromitor. Bărbații înfipseseră steagurile la spatele lor și  șirurile de flamuri străjuiau mesele ce se strângeau într-un careu. Cu toată firea ei bărbătoasă, Adina a simțit că o cuprind fiori între umeri și i se umezesc ochii. Cine, Dumnezeu avusese idea asta cu steagurile?, care transformaseră poiana într-un fel de citadelă, ticsită de  flamuri tricolore. Fusese înmormântat preotul ținuturilor dintre păduri, și nu putea exista mândrie mai mare decât mulțimea de steaguri tricolore care-l însoțiseră pe ultimul drum. Înainte ca oamenii să înceapă parastasul, bătrânul care vorbise cu Clara de cu seară, s-a ridicat, a picurat din ulcica din mâna dreaptă, și cu fața spre preoteasă și spre Clara a așteptat ca mulțimea să se potolească. “ Părintele Zamfirache n-a fost un fitecine – a glăsuit bătrânul într-un târziu, lăsând mulțimea să aștepte vorbele sale. A fost starostele acestor ținuturi vreme îndelungată, și nouă nu ne-a păsat de  hotărârile și legile celor de la oraș. Noi așteptam vrerea lui, și-o urmam chiar dacă ridicam glasul împotrivă. Omul vorbește multe într-o viață, dar se cade să facă ce se cuvine. A ctitorit toată viața, n-a fost casă în care să nu calce și să nu știe și de necaz și de bucurie. Un astfel de om se naște odată la sute de ani, și de azi pădurimea este mai săracă, cu mult mai săracă. Dumnezeu să-l fericească și să-i dea odihna cea veșnică.” Mulțimea a repetat după bătrân și preoții au spus în cor Tatăl nostru. Apoi parastasul a început, iar la sfârșit, când preoteasa a primit boțul de colivă, adunat cu lingura pe o frunză de brusture, bărbia a început să-i tremure și lacrimile s-au pornit pe amândoi obrajii. Oamenii au trecut încet prin fața ei, își făceau cruci, șopteau:”Să-l ierte Dumnezeu!”, apoi se lua drumul către casele lor. În poiană au rămas mesele pustii, și iarba călcată de picioarele oamenilor care timp de trei zile privegheaseră mortul. Dar, pentru Clara valul de nelămuriri abia avea să înceapă. Tot ce se întâmplase era cu mult peste puterea ei de a accepta, iar imaginea care devenise obsesivă era mulțimea de steaguri tricolore care se adunase la gura micului drum ce ducea din Poiană în sat. Oamenii porniseră pe jos spre căruțele și mașinile ce așteptau dincolo de sat și drumul îngust, prin pădure, îi silise să se strângă unul în altul, așa că steagurile ajunseseră un soi de cale tricoloră, o cale  de flamuri, purtate în mîinile aspre ale bărbaților. Coloana lungă a pădurenilor trecea  spre sat privegheată de lucrarea impunătoare a lui Serghei. Ușor aplecată, întunecată, cu chipul acoperit și nedeslușit, părea gata să cadă în genunchi, părea că se va lăsa să cadă în fața mulțimii, răpusă de durerile ei pe care nimeni nu putea să le vadă, ascunse cum erau sub cutele grele. Dar mulțimea trecea și statuia rămânea în picioare, urmărind amarul de lume cum se pierde pe drumul îngust. Trecând pe lângă statuia neagră steagurile parcă deveneau și mai vii, culorile lor  dominau pentru un moment ziua mohorâtă de toamnă, subliniind că acolo s-a petrecut un fapt istoric, ceva ce doar la sute de ani are ocazia să se nască. De unde apăruse toată acea iubire exaltată, dusă la un pas de ridicol, de frivol, gata să fie transformată într-un spectacol grotesc, dacă sinceritatea și  reținerea pădurenilor n-ar fi încărcat-o cu bogăția  de sentimente care încă mai plutea în aerul umed al poenii? Asta nu putea accepta Clara. Asta nu înțelegea cum de se poate petrece. În alte situații totul ar fi fost un carnaval mustind de trivialitate, dar aici se petrecuse ceva ce nu poate fi cuprins până la miez decât de cei care au fost martori, care timp de trei zile au trăit umăr la umăr cu cel de lângă el, pe care, și chiar dacă nu-l cuoștea, îl simțea făcând parte din aceeași durere. Toate astea fuseseră scoase la iveală de moartea bunicului ei; peste o săptămână lucururile se vor estompa, timpul va aduce totul în făgașul normal, și nu vor rămâne decât poveștile de necrezut, de nepovestit. Cel mai probabil, oamenii vor vorbi despre asta doar între ei, între cei care au fost martorii și făptuitorii acestui priveghi dintr-un loc pierdut în miezul pădurilor. Cum, Dumnezeu să accepți că o astfel de întâmplare poate avea loc, tu, omul înconjurat de toate prefabricatele menite să sublinieze ele în locul tău că ai pierdut pe cineva drag. Dar, cel mai înspăimântător lucru, pentru Clara, erau dimensiunile pe care bunicul său le căpăta în sufletul ei, și iuțeala cu care demolau acestea tot ceea ce educația și întâmplările vieții îi pietruiseră în minte și-n inimă. Dacă va accepta toate acestea ce avea să se aleagă de viața ei, pe care până acum câteva zile credea că are puterea s-o poată planifica cu destulă ușurință. Clara își dorea să opună zilelor acelea nebune din adolescența ei, o viață bine ordonată, cazonă, milităroasă, o viață din care disciplina să nu te lase să te abați, să capeți, în felul acesta, siguranța că totul va curge fără surprinze până în ultima clipă.

            Micul grup stătea în apropierea biserici din poiană. Ploaia începuse să se întețească și umbrelele negre, mari, bărbătești încercau să ferească oamenii de picăturile reci. Poiana se pustiise, oamenii, cu toții se împrăștiaseră, doar siluetele celor câțiva călugări alergau să rânduiască ultimile urme ale parastasului. Scoteau blănile din cuie și le cărau undeva în spatele chiliilor; se chinuiau să scoată popii din pământ și să astupe gropile. Ce liniște se făcuse dintr-o dată!, și ce senzație de pustietate ocrotitoare, grijulie și calmă. Clara privea bărbații care roboteau, și avea senzația că asistă la o altă viață care se petrece în paralel cu a ei. O viață pe care nu putea s-o înțeleagă sub nici o formă. A strâns ușor brațul bunicii, ca să pună capăt fiorului care-i cursese pe șira spinării. Ce trăiește ea? Și ce trăiesc oamenii aceștia? Care dintre aceste două vieți este cu adevărat viață? Și dacă nici una nu este cu adevărat viață?, iar în jurul lor sunt alte vieți care și ele, la rândul lor încearcă să găsească un drum. Știa foarte bine că n-ar fi ajuns niciodată să gândească la lucrurile acestea dacă modul cum se desfășurarese înmormântarea bătrânului preot s-ar fi petrecut altfel, dacă n-ar fi tras vălul de pe viața bunicului ei, care, la urma, urmei, n-a arătat niciodată altfel decât oricare altă viață. Abia moartea a făcut diferența. Și atunci tu, cum să știi să alegi? Cine te îndrumă? Cine te hotărăște să fii într-un fel sau altul? Până în clipele acelea Clara se crezuse deosebită de ceilalți, și pusese treaba asta pe saptămâna aceea din adolescență, dar acum își dădea seama că nu asta conta, nu întâmplarea aceea nefericită. Atunci, ce conta? Ce trebuia să aleagă? Strânse din nou brațul bunicii, ceva mai tare, și-o împinse spre drumul îngust care ducea spre casă. Grupul s-a pus în mișcare, și nimeni nu vorbea, și nimeni nu simțea nevoia să vorbească. În urmă rămâneau doar aburii ușori de la respirație, care se amestecau cu picăturile reci ale ploii.

Read Full Post »

CALE

                Îmi place să recunosc faptul că sunt bun prieten cu Doamna Moarte. De mult. De pe la jumătatea tinereţii. Cum de s-a întâmplat una ca asta nu ştiu, aşa a fost să fie. Ceea ce ştiu este că încetul cu încetul albastra Doamnă m-a silit să-mi schimb existenţa. De multe ori aş mai fi vrut să-mi fi rămas libertatea de a mă alinta ca ceilalţi. Mi-ar fi plăcut să amân, să las pe altă dată, să aleg fără grijă, să mă justific, să meargă şi-aşa etc. etc.; doar că privirea ei, albastru-sinilie, îmi tăia orice pornire şi m-abătea la calea ştiută. N-a fost chip să mă las în rândul lumii, n-a fost. Încetul cu încetul m-a obişnuit, Doamna Moarte, şi-am început să înţeleg că sunt lucruri sănătoase într-un astfel de trai. Mai întâi, îi datorez faptul că m-a silit să-mi ridic un prieten de nădejde înlăuntrul meu, pe care să-l găsesc mereu la întoarcerea din lumea largă: tăvălit, zdruncinat, cu gândurile ferfeniţă şi inima grea. E alinător atunci, trebuie să recunosc, şi mă îndoiesc că-şi strică altcineva ziua doar pentru oblojelile tale. E bine să ai un prieten de nădejde, acolo înăuntrul tău, pe care sigur te poţi baza şi care ştie cum să te pună pe picioare. Altminteri nici nu-l simţi, parcă nu există, parcă n-a fost nicicând şi nu va fi vreodată. Dar Doamna Moarte a ridicat ea însăşi un duşman, pe care l-a împins acolo înăuntru, şi care n-are odihnă…  Şi care n-are odihnă. Şi mai sunt ochii ei, care te privesc ca şi cum nu te-ar vedea, doar zâmbetul subţire şi jucăuş face să-ţi îngheţe vorbele şi să rămână nespuse, să oprească faptele care nu sunt în stare să se potrivească în rostul căii. Adeseori te pierzi cu firea pentru că ţi se pare nedrept, pentru că ceilalţi te-alungă pentru spusele tale, pentru faptele tale, şi nu-ţi rămâne nimic din ceea ce pare teribil de omenesc. Jinduieşti cel mai adesea, dar n-ai dreptul, mereu eşti silit să stai în firea căii, departe de hârjoana colorată a semenilor tăi. Da, e grea prietenia cu Doamnea Moarte: grea şi necruţătoare. Nu te prea alegi cu foloase. Doar prietenia trainică a celui ce te aşteaptă în sinele tău, şi care ştie rostul şi crugul lucrurilor. Dar şi farmecul irezistibil al Doamnei, distincţia ei fără seamăn atunci când binevoieşte să se-arate în lumică, ca să ştii că eşti încă pe cale, mai ai drum şi te-aşteaptă isprăvi. Te uiţi atunci în urma ta şi te cuprinde mirarea, nu-ţi vine a crede că tu…, că ai fost tu în stare să duci faptele alea, pe care de mullte ori nu le bagă încă nimeni în seamă. Încă. Ştii bine că faptele îşi aşteaptă ziua când se vor arăta folositoare. Din fericire, tu n-ai să mai fii aici, n-ai să mai fii pe cale, ca să vezi urmările. Din fericire spun, pentru că nu se ştie ce năzbâtii ai fi în stare să faci, mânat de furia entuziasmului. Probabil că ăsta este motivul pentru care, aici, pe cale, oamenii nu prea se întâlnesc cu efectele faptelor lor… Doar aşa, un iz, un parfum de care să fie conştienţi, şi să-l ducă mai departe în drumul lor singuratic. Alături e mereu zaiafet şi larmă mare, se aud glasuri puternice care vorbesc, care laudă, care prea-măresc. Tu eşti silit să aluneci ca o umbră: tăcut, mereu cu grija zilei de mâine, mereu urmărit de zâmbetul Doamnei, cel fără de asemuire. Ai da mult să-i prinzi din înţelesuri, măcar o fărâmă, un strop, o ţandură. Trebuie să te mulţumeşti însă cu eterna bănuială; mereu bănuieşti că ar fi vrut… Atât îţi rămâne. Şi ţi se pare puţin în faţa hărmălaiei fără istov care se petrece lângă tine. La o azvârlitură de băţ. De multe ori ţi se pare că te şi atinge. E greu să fii prieten cu Doamna Moarte, dar am înţeles că este cu mult mai greu să nu fii. Atunci când ţi se pare că eşti în voia ta, dar te cutremură continuu: spaimele, neputinţele, orgoliile, vanitatea şi dorinţa nestăpânită de a te căţăra, agăţându-te-n unghii de fiecare mont ce pare să ducă spre o cale…

Da,da, îmi place să spun că sunt prieten cu Doamna Moarte.

Read Full Post »

RĂUL

 

 

 

            Ascult, văd, citesc tot mai aprinsele înfruntări ale diverselor păreri partizane, păreri care încearcă să impună supremaţia unei ideologii sau a alteia. Feluritele tabere au părăsit de mult mijloacele subtile, încercările strategice de a atrage adversarul în vreo capcană retorică. Săbiile s-au ascuţit şi înverşunarea se citeşte pe chipuri, războiul este declarat şi se poartă la baionetă. Asistând la toate astea, nu ştiu de ce, îmi vine în minte imaginea unei Rusii de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Aceeaşi atmosferă sufocantă care hrănea ieşiri tot mai extremiste, concepţii tot mai radicale, soluţii fanteziste susţinute cu fanatism. Ce-a urmat ştim cu toţii. Singurul nostru noroc este că niciodată istoria nu se repetă identic. Avem astfel şansa să nu fim împinşi în aceeaşi prăpastie, cu toate că – aidoma cu acele timpuri – contribuim cu toţii, fără excepţie, sârguincios la instalarea şi împlinirea răului general. Fie între fruntarii, fie departe de casă, românii împlinesc un ritual malefic de împlinire a răului. Mai multe milioane de oameni sunt transformaţi în preoţi ai diavolului şi implicaţi cu orbire (dar şi cu egal interes) în slujba propriei distrugeri. Voci detaşate şi lucide din exterior atrag atenţia, fac analize seci, neimplicate, dar toate astea se pierd în larma stârnită de înfruntare. Din nefericire nu cred că se mai poate face mare lucru. Odată instalat la un asemenea nivel, răul general trebuie să se consume până la ultima consecinţă. De regulă nimic bun nu aduce o astfel de situaţie, totul este împins într-o fundătură din care doar soluţiile radicale mai pot deschide o cale. Dar aceste soluţii sunt teribil de dureroase, cu toată trena lor de acţiuni chirurgicale.

            Ce e de făcut? – veţi întreba. Nu mare lucru. Orbirea a întunecat minţile, mentalitatea răului a contaminat gândirea, fiecare priveşte în jur şi vede doar adversari, duşmani odioşi, sisteme anarhice care trebuiesc oprite din faşă. Hotărât, fiecare ştie că soluţia sa este ce mai bună şi trebuie urmată fără crâcnire. În numele ei luptă, în numele ei distruge tot ce atinge. Nu dă ascultare, nu lasă greşeala să-şi împlinească funcţia: aceea de a ne feri în viitor. Nu, gândirea e simplă: distrugeţi, reduceţi, până când se va ajunge la momentul când singura soluţie va fi ideea măreaţă venită din gândirea mea. Totul se macină sub zodia bunei intenţii, nimeni nu se abate de la buna intenţie, nici iadul măcar. În numele ei, trebuie să împlinim răul general, pentru a convinge că trebuie să ni se dea ascultare. Buna intenţie a devenit sufletul acestei societăţi, scopul ei, ţelul suprem, dar şi suprema justificare. Nu mi-a fost dat să văd până azi, cât de duşmănoasă este buna intenţie, cât de malefică. Nici n-am crezut că se poate! Dar, iată că astăzi, ea stăpâneşte mecanica răului, ea combină chimia demonică a distrugerii, ea devine substanţa cenuşie o morţii timpurii, premature.

            Cuibărit în propria-mi singurătate, asist la spectacolul măreţ al urii dezlănţuite. Asist, şi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt atât de bătrân încât am să scap de toate roadele acestei furii, plecând la cele drepte. Şi prins în firescul ne-fiinţări, gândesc că nimic n-o să mă abată spre răutatea prostiei înfăptuită cu bune intenţii.

Read Full Post »

TENDINŢĂ

           E oarece vreme de când a început la noi discriminarea profesionistului. Stau şi mă întreb dacă mai are leac boala asta. E înrădăcinată adânc şi pe măsură ce trece vremea devine cronică. Se folosesc toate canalele pentru ca profesionistul să fie eradicat: politice, media, educaţionale, administrative etc. etc. Profesionismul a devenit mai degrabă o boală ruşinoasă, un fel de blenoragie de care trebuie să te fereşti cu orice chip. Dacă a dat năpasta peste tine, şi te-a făcut Dumnezeu cu handicapul acesta, atunci ascunde-te în gaură de şarpe. Altminteri, oprobriul public te va târnosi sănătos, căci multe figuri ce s-au impus, şi sunt vocale, şi ştiu legile spectacolului, şi au nevoie de bunăstare – mai ales au nevoie de bunăstare – îţi vor mânji figura cu catran. Te vor înmuia în miere, te vor tăvăli în fulgi şi te vor alunga în stradă să fii lapidat de mulţime.

            Te uiţi la feţele oamenilor, îi auzi vorbind şi simţi că în adâncul conştiinţei lor înţeleg minciuna,  îi zgâlţâie fariseismul, simt dureros lipsa de sinceritate şi de onestitate; le lipseşte atât de mult, şi totuşi… Şi totuşi îi preferă pe saltimbanci, pe vânzătorii din templu, pe furi, pe jefuitori, pe necuraţi.

            Oră de oră, viaţa ne este organizată de filosofiile perfide ale unor indivizi aleşi cu grijă să  ştie lucruri puţine, temeinic fixate. Îmi aduc aminte de activiştii de pe cele timpuri  care la orice întrebare stânjenitoare, răspundeau invariabil: Da, dar tovarăşul Lenin  a spus… Urma un citat ca nuca-n perete, dar aplaudacii se repezeau în urale şi totul … era rezolvat în cadru restrâns. S-a schimbat ceva? O, da!, s-a schimbat. Aceia erau nişte necunoscuţi, umili şi slugarnici, care sfârşeau, de cele mai multe ori într-un cotlon. Aceştia, sunt tiranici şi vehemenţi, intolerabili, şi contaminează totul în jur. Sunt nişte viruşi mai periculoşi decât cei ai sifilisului, sau ciumei, creând pandemii mortale.

            Mă întreb: cum Dumnezeu nu v-aţi săturat? Vă aud, în fiece zi spunând cu năduf că suferiţi, dar le urmaţi fidel exemplul. Vă aud durerea surdă ce vine din viaţa voastră  tot mai anapoda, dar le justificaţi minciunile, şi matrapazlâcurile. Tânjiţi să faceţi la fel, să fiţi la fel, doar pentru doi arginţi. Cei mai mulţi dintre voi nu puteţi! Pur şi simplu nu puteţi; n-aveţi atâta neruşinare, atâta lipsă de bun simţ, dar totuşi visaţi la ziua când… Şi iarăşi încercaţi, iar deveniţi o copie mizeră a unui nespălat, pe care în fond îl urâţi, pentru că vă distruge viaţa, vă umileşte mereu, vă dă cu tifla şi vă bagă mâna în buzunar.

            Dar ceea ce este cel mai grav, vă secătuieşte fiinţa, vă fură speranţele, aspiraţiile, visele. Vă fură nădejdea!

            Şi toate astea, doar pentru doi arginţi, pe care vi-i aruncă din când în când la picioare să-l alungaţi pe Profesionist.

Read Full Post »