Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘măsură’

Știam de multă vreme de acțiunile Prințului Charles din Ardeal. Nu le-am dat prea mare atenție pentru că am fost convins că totul este  manifestarea  unei plăceri de suprafață, o relație a unei persoane care descoperă o lume excentrică și pare interesat de ea. Ei, bine!, m-am înșelat, și spun asta cu imensă bucurie. Prințul Charles este o personalitatea care se dovedește vizionară! Din nefericire este una dintre puținele, foarte puținele, nemeritat de puținele minți care pot privi esența vieții. Și ce este copleșitor de trist, este că urmașii celor care au dovedit că s-au străduit să rămână constant în esența vieții,  urmași acestora spuneam, nu mai au nici un soi de legături cu acțiunile sacre ce au stat la baza existenței acestora. Sunt acțiuni de o sacralitate ce vine de dincolo de orice fel de religie, de orice fel de mistică a realului. Personalități marcante ca, James Frazier sau Mircea Eliade au înțeles adânc spiritul acestei sacralități și au vorbit despre ea. Din păcate, modernitatea și apoi contemporaneitatea au patinat, cu o indiferență jalnică, pe suprafața faptelor. Ceea ce Romania are, iar în restul lumii a fost distrus în mare măsură în parcursul a vreo 400 de ani, se datorează acestei sacralități care a însămânțat fiecare gest făcut cu valori ce s-au impus tuturor tendințelor ce se nășteau și mureau, rând pe rând, propunând forme lipsite de valoarea perenului.

În interviul pe care l-am văzut luat de Andreea Esca de la POTV, Prințul Charles dovedește că a înțeles, mai mult că percepe cu rafinament mișcările din adâncime ale sacralității. Domnia Ta, cititorule, să nu fii nici sceptic, nici curios, nici să mă crezi, nici să gândești că spun lucruri pe placul inimii tale. Ia ceea ce spun așa cum este; simple afirmații ale unui moșneag ciudat. Singurul lucru ce ar trebui făcut, ar fi să nu le uiți, și să lași viața să facă legături ce poate te vor lumina cândva.

Nu e timpul pentru astfel de gândiri, unda de formă pentru modul acesta de a concepe ființarea mai are de așteptat. Sunt tot mai convins că civilizația pe care o reprezentăm, nu va avea norocul să se bucure de revenire în sacru. Poate că nici civilizația ce urmează să se ridice, poate e doar modul în care suntem preparați pentru această sacralitate, deplină în alte forme ale ființării. Nu știu, și nu cred că e important să știu; mă bucur doar că mai există minți care străbat până acolo. Altfel ar exista riscul să încep a crede despre mine că sunt un sărman smintit, care bântuie o realitate ce nu-l încape.

Încerc să te scutesc de eforturi, stimate cititor și alătur acestor gânduri filmul interviului. Nu-mi fac nici o iluzie, nu vei pătrunde adânc în ce spune Prințul, pentru că ești omul lumii tale, pe care o iubești și o respecți. Te treci odată cu ea asemeni parfumului de paciuli, un suflet aflat la o oarecare distanță cu pricepe ce a fost izul ce a trecut ca un strigoi fără să lase vreo urmă. Mulțumește-te doar să asculți ce spune un om bântuit de plenitudinea ființării.

Advertisements

Read Full Post »

6 octombrie, 2015

La vremea când scria: „Omul a răsturnat termenii regulii originare: în timp ce animalele se străduiesc să se potrivească mediului natural printr-o adaptare mereu mai eficace, oamenii se străduiesc să modifice natura pentru a o potrivi mereu mai mult cu miturile lor.”, René Berger, ca de altfel toată generaţia de filosofi ai anilor ʼ60 – ʼ70  din secolul al XX-lea – considera această atitudine ca fiind una revoluţionară., una care va modifica societatea omenească, prevestind o epocă a unei umanizări fără precedent. Dealtfel, în perioada aceea stadiul tehnologiei părea să aducă în fiinţare o nouă formă a existenţei sociale, derivată din preocuparea tot mai conştientă a omului pentru valorile morale. Cel puţin aşa era interpretată eliberarea de către tehnologie a omului din implicarea  în activităţile direct laborioase. Omul urma să părăsească traseul general al evoluţiei, acceptat până atunci şi să adopte o atitudine radical schimbată, una care: „… să constituie esenţa educaţiei de mâine, unde omul este condamnat să creeze veşnic.”, după cum scriau Roland Claude şi Abraham Moles. Şi, ca să fim drepţi, într-o oarecare măsură, noua traiectorie a existenţei şi-a urmat cursul, cel puţin în ceea ce priveşte tehnologia, care a adus în practică o sumedenie de instrumente capabile să scutească omul de procente bune din activităţile laborioase. Doar că, undeva s-a produs o ruptură, iar acţiunile ce păreau a fi limpezi şi neezitante, bazându-şi caracteristicile pe sensul evoluţiei tehnologiei, mai ales a celei inteligente, au alunecat uşor, uşor într-o stare de haos. De altminteri,  posibilitatea apariţiei acestei rupturi este sugerată de  judecata lui René Berger: „ […] oamenii se străduiesc să modifice natura pentru a o potrivi mereu mai mult cu miturile lor.” Ne spune filosoful, ori modificările repetate aduc inevitabil o ruptură, o mutaţie. Chiar dacă nu putem preciza când s-a produs ruptura despre care vorbeam, se conturează tot mai evident că tendinţa sensului evoluţiei este să se  se depărteze de ceea ce sperau gânditorii deceniului şapte al secolului trecut. Noile caracteristici cu care tehnologia, mai ales cea inteligentă, este tot mai mult investită, nu prevestesc de fel o societate care să dezvolte valori ale umanităţii, sau nu acele valori cu care ne-am obişnuit în parcursul existenţei noastre istorice. Modul de desfăşurare al proceselor, pe care tehnologia inteligentă le gestionează, au o precizie admirabilă şi influenţează constant gândirea umană, determinându-o să-şi modifice atitudinea faţă de propria sa fiinţare. Tehnologia şi-a dezvoltat atât de mult mijloacele şi instrumentele, a legat toate acestea în structuri capabile să se autogestioneze şi să se autoreproducă încât, cel puţin în momentul actual, omul tinde să devină captiv în aceste sisteme, controlate în bună măsură de mijloacele independente  ale tehnologiei inteligente. Absenţa unor analize aprofundate a relaţiilor dintre diferiţii actori ai unei realităţi, aşa cum se străduia să ofere societăţii un Alvin Tofler, sugerează gradul de surprindere pe care tehnologia inteligentă a produs-o. Suntem capabili să descriem forma noilor procese, dar nu avem încă puterea de a înţelege care va fi parcursul efectelor acestora, în bună măsură şi din cauza faptului că multe dintre acţiunile la care suntem martori nu ni se mai datorează.  Şi parcă asta nu ar fi fost de ajuns, noile relaţii au dus la apariţia unei entităţi economice noi, care a modificat substanţial atitudinea societăţii: banul-scop.

Dacă privim ecuaţia lui Engel despre producţia industrială – capital + forţă de muncă = produs + plus-valoare –  vom constata că banul presupus de termenul “plus-valoare” este un instrument care are, în primul rând funcţia de a închide circuitul productiv, şi de a asigura continuitatea şi siguranţa ciclurilor. Evoluţia tehnologiei comunicării a introdus însă în structurile economice o sumă de mijloace care au transformat banul în scop. Ele au facilitat apariţia  tot mai multor entităţi create cu scopul declarat de a produce bani şi nimic altceva. Nu mai vorbim de o egalitate de tip engelsian, care avea nevoie de o stabilitate pe care banul-instrument era în stare s-o asigure, ci despre entităţi care produc pur şi simplu bani. Efectul a fost că, în anumite unităţi de timp s-au strâns importante cantităţi de bani care trebuiau să-şi găsească locul în circuitele productive, pentru că altfel, depozitaţi doar, îi făceau să-şi piardă valoarea. Sigur că filosofia a rămas aceea a plus-valorii, cu alte cuvinte, banii aduşi în circuit trebuiau să sporească, dar de data aceasta, nu pentru a fi folosiţi ca instrument al circuitului, ci ca să devină proprietatea cuiva. Aşa se face că, la ora la care scriu aceste rânduri, ar fi foarte greu pentru orice entitate economică – persoană sau instituţie – să ne lămurească asupra unui fapt ce devine o evidenţă, şi anume: care este  numărul de produse generale (de la biberoane la computere; de la prezervative la automobile) care au rămas nevândute la nivel mondial?; produse în care se investesc  materii prime pentru care punem în pericol echilibrul din mediu; şi care este numărul de produse care s-au vândut deja, fără ca măcar să se fi planificat intrarea lor în producţie? Mi-e greu să cred că cineva va putea să răspundă la aceste două întrebări, iar răspunsurile sunt importante pentru că ar lămuri care este, de fapt, stare „societăţii de consum”, despre care realitatea lansează cam de multişor tot felul de semnale îngrijorătoare. Semnale legate de starea economiei, de mediu, de relaţiile sociale, de formele de învăţământ, de sănătate, de cultură etc. Şi toate acestea au strânse legături cu filosofia banului-scop şi nu a banului-instrument.

Banul-scop, categoria care s-a impus în forţă în societatea contemporană, a adus modificări importante de mentalitate, cele mai multe dintre acestea, din modificări adică, nu au fost impuse de  natura relaţiilor directr om-realitate, ci de statusul noii categorii de proprietari de care banul-scop i-a creat. Cantităţile tot mai mari de bani existente în lume la ora actuală au creat – cum era şi firesc – o nouă formă de proprietate: proprietatea banului. Sunt din ce în ce mai multe entităţi, indivizi sau instituţii,  care sunt proprietarii unor cantităţi de bani – nu spun sume, pentru că termenul este neîncăpător – şi care, într-o tendinţă firească, doresc să-şi sporească proprietatea, ca atare acţionează în consecinţă.

Între proprietarul unor mijloace de producţie şi proprietarul de bani-scop există nişte diferenţe sensibile, care stabilesc pezenţa, sau absenţa responsabilităţii. Precum şi formele acesteia. Proprietarul mijloacelor de producţie deţine o structură permanent activă, în consecinţă trebuie să aibă o sensibilitate specifică pentru a sesiza la vreme natura relaţiilor derivate din raportul în care se află legăturile dintre mijlocul de producţie şi produs, mijlocul de producţie-materie primă, mijlocul de producţie şi forţa de muncă şi, în sfârşit, dintre mijlocul de producţie şi banul-instrument. Un astfel de proprietar trebuie să caute în permanenţă soluţii pentru a păstra un echilibru între diferitele componente ale proprietăţii sale, ceea ce presupune o asumare creativă  şi naturi diferite ale responsabilităţii.

Proprietarul de bani, în schimb, nu are astfel de responsabilităţi, mai mult,  caută să rămână tot timpul în afară ariei responsabilizării, şi să-i oblige pe cei carre intră în  relaţie cu el să se concentreze asupra unei singure teme, aceea de a-i spori proprietatea. Banul-scop este  un instrument tehnic abstract, mijloacele financiare moderne fac să nici nu-l vezi de cele mai multe ori, ca atare relaţiile cu celelalte componente ale mecanismului economic vor tinde să rămână în această zonă.

Dacă banul-instrument are funcţii foarte precise, iar economiştii învaţă ani în şir să le organizeze, banul-scop elimină din sfera sa orice funcţie relaţională, mecanismul pe care-l întreţine este acela de a se produce pe sine, prin sine, din sine, iar principala caracteristică a unei proprietăţi de bani-scop este că nu stabileşte nici un fel de relaţii cu nici o componentă a realităţii economice, ci doar impune crearea unui anume tip de legături între diferitele elemente sau acţiuni ae realităţii economice. Vorbim despre legături care alimentează apetitul pentru eliminarea responsabilităţii din întreg lanţul  pe care-l controlează şi iniţierea unui transfer de responsabilitate către celelalte componente ale procesului. Influenţa exercitată asupra mentalităţii, ba am putea spune exerciţiile de educare, pe care o iradiază condiţia banului-scop, în modul de gândire a cetăţeanului are consecinţe care intră adesea în conflict cu miturile esenţiale ale omenirii şi ajunge să contrazică judecata lui René Berger.

Se poate spune că într-o astfel de  perioadă istorică se manifestă un soi de autism, iar diversele forme sociale se rotesc, tot mai captive, în jurul nucleului format de banul-scop. Nu este rolul acestor rânduri să analizeze calităţile sau defectele banului-scop, dacă ele sunt nocive, ori nu; nici să prospecteze ce fel de efecte vor avea asupra evoluţiei societăţii umane, sau să prevadă o era caracterizată de modificări substanţiale în relaţiile realităţii. Ceea ce încerc să fac este să să caut să înţeleg tot mai frecventele gesturi de abandonare a izvoarelor, care perioade lungi de timp, în organizări sociale dintre cele mai diverse,  au generat sisteme de valori ale cosmosului care ne cuprinde, cosmos care nu este altceva decât o realitate în continuă schimbare, o schimbare dependentă de gesturile şi acţiunile relativilor ei. O realitate nu este o stare de fapt, o „creaţie”, lipsită de evoluţie – este un lucru dovedit -, ci un proces extrem de fragil, a cărui evoluţie depinde categoric de sensul fiecărei acţiuni consumate. Şi cred că ar fi important să înţelegem că, la nivel de realitate, sensul unei acţiuni  nu se stabileşte teoretic, nu are legături cu dorinţa, ori cu aspiraţia, nu depinde sub nici o formă de justificări, savante sau nu,  nu depinde de abilitatea vreunui strateg, ci pur şi  simplu este consecinţa întregului lanţ cauză-efect. Se pare că societăţile tradiţionale, inclusiv cele atât de puţine care au rezistat până azi, cunosc şi înţeleg mult mai bine acest lucru. Ca atare, oamenii din astfel de comnităţi îşi judecă existenţa după consecinţa gesturilor şi acţiunilor pe care le fac. Ar fi suficient să citim istoria evoluţiei societăţii noastre de la începuturi până la perioada contemporană, cu suficientă obiectivitate şi luciditate, şi am desprinde felurite moduri de a ne feri de rătăcirile ce adesea par atât de fireşti şi de atractive.

Vorbind despre istoria noastră, a oamenilor, putem afirma că nu este altceva decât un şir lung de alternanţe între conştiinţa nevoii de sisteme de valori umanizate şi – din diferite motive – refuzul acestora, refuzuri care au dat naştere feluritelor forme de rătăciri. Pare paradoxal şi nefiresc ca oamenii, tocmai ei, să refuze sistemele de valori umanizante, şi totuşi, istoria ne aşează în faţă perioade mai lungi sau mai scurte, în care omenirea a căutat să iasă de sub influenţa valorilor umanizante. Fiecare dintre aceste perioade – după modele diferite – este dominată de incapacitatea celor ce trăiau în timpurile acelea de a înţelege şi genera forme de abstractizare. Ori, abstractizarea este singurul instrument care ne ajută să păstrăm, şi să conştientizăm, importanţa legăturilor cu celelalte forme ale existenţei din Univers. Abstractizarea este categoria care dă măsura întreagă a relativităţii noastre universale.

În lungul acestei încercări, m-am căznit, cum m-am priceput mai bine, să aşez faţă în faţă, două orizonturi cuprinse în categoria abstractizare; pe de o parte avem de-a face cu abstractizarea-tehnică, acel orizont care caută să dilueze fiecare moment al responsabilizării, şi ca atare, toate sistemele de valori vor fi modificate pentru a susţine noile forme propuse; iar pe de altă parte  vorbim despre  abstractizarea-categorială, ca instrument cu care să generăm esenţe, în urma cărora vom stabili raporturi între diversele  forme şi obiecte ale fiecărui orizont la care conştiinţa accede, raporturi cu ajutorul cărora să avem posibilitatea de a crea sisteme de valori şi de simboluri.

Fiecare orizont pomenit mai sus a dominat un număr de perioade istorice, şi dacă abstractizarea-tehnică a impus un climat de uscăciune şi decadenţă, abstractizării-categoriale îi datorăm naşterea ansamblurilor de valori, care ating – aşa cum observă Hegel – nivelul de simbol. Fie că ne referim la operele arhitectonice ale Mesopotamiei, Persiei, Egiptului, Greciei, Indiei, Chinei Antice, opere colective în care simbolurile se susţin în structuri de o forţă uimitoare, structuri care transformă opera în sine într-un simbol al moralei comunitare; fie că ne referim la capacitatea unor creatori de a modela esenţe ale spiritului, esenţe care devin însăşi fiinţarea abstractizării-categoriale – concluzia ar fi aceeaşi: abstractizarea-categorială a fost întotdeauna instrumentul cu care s-au spart limitele unui orizont revelând un nou sistem de dimensiuni prin care formele şi obiectele acestuia au căpătat valori diferite. Valori care au remodelat capacitatea conştiinţei de a pătrunde în formele pure ale Universului.

Read Full Post »

21 ianuarie, 2014

Pe măsură ce am început să le cunoaștem prin aplicații practice, ne-am dedicat definirii simțurilor după raporturile lor directe cu obiecte ale realității imediate. Emitem și primim semnale de la obiectele din jur; fie ele – obiectele – materiale, fie sensibile. Ne place foarte mult să putem cataloga modul de funcționare al simțurilor, să elaborăm statistici dintre cele mai variate cu legăturile directe care se nasc între simțurile noastre și elementele realității. Ni se pare că astfel putem să atingem performanțe deosebite în relațiile noastre cu ultimile realizări tehnologice, pe care, de cele mai multe ori, le modelăm după chipul și asemănarea simțurilor noastre cele mai subtile. Dorința de a organiza sunetele cosmosului apropiat a născut nevoia muzicii, și asta pentru că un simț al nostru ne îndemna mereu să imaginăm o anumită ordine, pornită de la ritmurile naturale. Nu contează în nici un fel motivele; fie că au fost unele, sau altele, fie că am știut noi să le definim pe unele, iar altele s-au pierdut între alte acțiuni ale realității; ele, anumitele motive, ne-au ghidat spre nevoia de a “auzi” altfel sunetele realității. La fel s-a întâmplat cu imaginile, cu nevoia de a zbura, de a rămâne sub apă după dorință, de a comunica la distanțe tot mai mari etc. Toate acestea s-au ivit din nevoi pornite  din activitatea simțurilor. Dar, la fel de bine, simțurile ne-au călăuzit să înțelegem ce se întâmplă unui organ bolnav, ce se întâmplă unei persoane care trece printr-un moment zbuciumat, ce determină un anume eveniment, și multe alte acțiuni din care realitatea nu duce lipsă.

Majoritatea mijloacelor tehnologice pe care le folosim astăzi au la bază acțiuni pornite din activitatea simțurilor. Este adevărat că sunt și destule care au derivat din limitele mijloacelor tehnice folosite intens în anume activități, dar acestea se raportează la o realitate care practic nu există. Nu există o realitate, sau cel puțin nu există încă, una care să se raporteze exclusiv la capacitățile mijlocelor tehnice. Chiar dacă ne referim la unitățile industriale în întregime robotizate, finalitatea acestora are în esența acțiunilor activități pornite de la simțurile unor operatori umani. Ca atare, putem spune că nu s-a izbutit o translare totală a funcțiilor simțurilor umane către mijloacele tehnologice, chiar dacă se urmărește cu îndârjire o astfel de cale. Există motivații dintre cele mai diverse pentru o astfel de poziție, motivații care semănă teribil cu niște biete justificări pornite de la protocoale fie economice, comerciale sau administrative. Rezultatul direct este apariția unor situații din ce în ce mai încurcate, degajate de momente ale realității – ce sunt plămădite de jocul probabilistic – și limitele mijloacelor tehnologice, care nu se pot organiza decât în interiorul unor funcții punctuale. Conflictele care apar, sunt de cele mai multe ori de o subtilitate surpinzătoare și pot arunca în aer un întreg folclor despre performanțele tehnologiei, Vezi că, se pare, simțurile nu sunt doar niște funcții definite de calități ale vizibilului, ci ele funcționează și în virtutea mai multor straturi ale subtilului, creând diferențe importante între persoane care activează în același spațiu profesional, și care operează – aparent – cu aceleași instrumente. Cu cât sunt mai temeinic antrenate simțurile, cu atât ele adaugă straturi ale subtilului care sunt pregătite să creeze relații cu nivelele subtile ale realității. Un exemplu practic ar fi incidentele – tot mai dese se pare – ce apar în serviciile de medicină, unde doctorii au renunțat să-și mai antreneze simțurile, translând activitățile de analiză către tehnologie și statistică. Mecanismul se repetă în toate domeniile în care nivelele subtile ale simțurilor funcționează urmând calea unor relații cu starea realității.

Sigur, dezavantajul major al simțurilor este că modul lor de a fi e unic și impun regula particularului. Simțurile tind să creeze diferențe – uneori radiacale – între peresoane, lucru care părea că va putea fi rezolvat prin mijloacele tehnice. Nu este decât o aparență; mijloacele tehnice rămân teribil de eficiente în acea suprafață, în care și simțurile au tendința de a deveni comune; imediat cum limitele acestei suprafețe au fost depășite, mijloacele tehnologice  sunt puse în situații limită de subtilitatea substanței asupra căreia ar trebui să acționeze.

Nu-i nimic – se poate spune –,  peste limitele tehnologiei folosim simțurile, și ar fi bine să fie așa, doar că simțurile neantrenate se comportă cu mult mai iresponsabil decât o fac mijloacele tehnologice. Simțurile au nevoie de o supraveghere continuă, de antrenamente permanente și complexe, de abnegație, de un soi de abandon, de o dedicație aplicată spre prosperitatea lor. Or, mijloacele tehnologice crează iluzia că sunt capabile să soluționeze orice  situație de criză, ceea ce este doar o iluzie. O iluzie suficientă pentru ca simțurile să nu mai fie antrenate în termenii consacrați, și deîndată se deschide un drum larg către dramă, către neputință.

Cultivarea simțurilor nu se poate face după ritmul impus de capriciile mijloacelor tehnologice. Ele au nevoie, după cum spuneam de o atenție aplicată și plină de particularități, pentru că nu partea vizibilă a modului de funcționare a simțurilor este importantă, ci aceea subtilă, care este organizată pe mai multe niveluri. Cu cât sunt mai multe nivelurile, cu atât capacitatea de acțiune a respectivului simț este mai nobilă și mai bogată. Secole de-a rândul, antrenarea simțurilor se făcea printr-o relație directă între Maestru și Ucenic. Erau două entități care funcționau cu maximă responsabilitate, cu bucurie și speranță, iar temeinicia relației lor se cunoștea atunci când Ucenicul devenea la rândul său Maestru și-și etala particularitățile.

Tehnologie a izbutit să destrame această relație, a înlocuit-o cu te miri ce protocoale în care instrumentul tehnologic este piua-ntâi. Pe parcursul a câtorva zeci de ani s-a izbutit destrămarea relației Învățător-Ucenic, după cum spuneam, dar și – ceea ce este cu mult mai grav – negarea însăși a substanței simțurilor. Ca atare, au rămas foarte puțini cei care mai simt îndemnul să-și antreneze simțurile; atenția se îndreaptă pe însușirea procedurilor ce formeză diferitele protocoale în care instrumentul tehnologic are un rol hotărâtor.

După părerea mea asistăm la o analfabetizare calificată, în care cartea joacă un rol important. Scâncetele ce vin din diferite direcții; precum că a scăzut interesul pentru citit, pentru cartea în sine, nu sunt decât niște, pe de o parte manifestări ipocrite ale unor personUlități de doi lei, iar pe de altă parte a unora care n-au fost atenți la faptul că viața tinde să se modifice în Sinele ei.

Read Full Post »

7 noiembrie, 2014

Dacă deschizi cărţile de istorie, de literatură, de filosofie, într-un cuvânt dacă deschizi cărţile pe care omenirea ni le-a oferit în lungul istoriei ei, vei afla că fiecare generaţie îşi făurea, şi continuă să-şi făurească, speranţele viitorului, mereu şi mereu, legate de un atribut încărcat cu semnificaţii deosebite. Fiecare generaţie vorbeşte cu respect despre viitorul strălucit pe care îl aduce  zestre: Inteligenţa. Superbe epitete sunt legate de acest atribut, pentru că, Inteligenţa este creditată cu un soi de paspartu ce deschide porţi ale tărâmelor de basm. De nepovestit ţinuturi, de vis; şi ca totul să fie temeinic lămurit, autorii aduc exemple din trecut vieţile unor oameni cărora lumea le datorează enorm. Fie el Prometeu, fie Icar, fie Homer, Aristotel, Platon, Rabelais, Racine, Da Vinci, Descartes, Leibnitz, Kant, Hegel … şi lista este lungă, plină ochi de inteligenţe strălucite cărora omenirea le datorează felul cum au ştiut fiecare să lumineze o fărâmă din drumul care ne duce spre progres. Mai mult!, care a determinat şi a întrupat progresul. Şi fiecăruia trebuie să-i recunoaştem neastâmpărul Inteligenţei, care nu s-a ostoit până cu a făptuit în folosul tuturor acelora ce le vor urma, ne vor urma, sau pur şi simplu: care vor urma. Iată, deci, că Inteligenţei  datoram toate celea ce sunt, şi care nu sunt, venite de la Dumnezeu, drăguţul. Deşi, dacă ne gândim, şi cele venite de la Dumnezeu tot pe seama Inteligenţei trebuiesc puse; a Inteligenţei divine care are forma ei greu de pătruns de cele mai multe ori. Fiecare dintre noi are o perioadă din viaţă când scormoneşte prin hrisoave, prin documente, prin ceasloave, buchisind să afle fructe ale Inteligenţei cu care să se hrănească şi care să devină trup din trupul Inteligenţei lui. În acele perioade ale vieţii, ne punem şi noi speranţa că Inteligenţa noastră, la rându-i, va deveni subiect de poveste. Unii rămânem cu nostalgia asta toată viaţa, şi toată viaţa scormonim să întreţinem o flăcăruie plăpândă, scheletică, dar la focul căreia încălzim bruma de speranţă pe care nu vrem s-o risipim. Alţii se aleg cu  suferinţe care-i transformă, şi-i schilodeşte, îi umple de beteşuguri de care nu se mai pot vindeca, cât îi hăul. Şi totul de la Inteligenţă se trage.

Omenirea toată se închină şi se bucură de fructele pe care Inteligenţa le plămădeşte în ascunsul ei, ca apoi să caute omul potrivit să le dea drumul în largul Firii. Să se bucure lumea, să le folosească spre traiul cel bun şi tot mai rafinat.

Numai eu, cârtitor şi vrăşmaş, găsesc că pe seama Inteligenţei, omenirea mai mult pătimeşte decât se bucură. Pentru că Inteligenţa nu este doar luminoasă, ci mai cu seamă este întunecată şi aducătoare de nenorociri. Nu mai mult decât ce ni se întâmplă de vreo douăzeci de ani încoace, şi care,  toate,  Inteligenţei se datorează. Recunosc, Inteligenţa ţine plămada faptelor bune şi minunate, doar că, o ţine în egală măsură cu plămada răului, a întunecatelor făptuiri şi a nemerniciei, care se legă de lume cu  mult mai multă uşurinţă decât calea cea dreaptă. Se adună asemeni scaieţilor pe care nici nu-i simţi când s-au prins, şi doar când să-i cureţi constaţi că n-ai mers pe drumul care trebuia. Dacă ar fi să mă întrebaţi, în sufletul meu rascolnic mă încăpăţânez să cred că Inteligenţa mai întâi strâmbă, şi mai apoi încearcă să îndrepte. Din păcate nu totdeauna izbuteşte. Ba aş putea spune, că de cele mai multe ori, după ce face vreo nefăcută, uită să-i dea de capat, şi se trezeşte biata lumea cu un ponos în plus, de parcă n-ar avea destule. Nu mi se pare nimic luminos la toate nefăcutele cu care ne-am ales în atâţia secoli de când facem umbră pământului. Şi să nu mai punem la socoteală frământările şi slăbiciunile care au rămas în urma strâmbătăţilor pe care Inteligenţa le-a pus pe pământ. Şi toate poartă un nume, şi toate au o casă a lor în care forfotesc slujitorii, şi toate lasă urme ce-şi pierd înţelesul în viitorime. Par a fi ca mugurii salciei, nevinovaţi; dar seva amară îţi bagă sufletul în boale, tânjeşti şi nu mai ai speranţă la ziua de mâine.

Eu unu mă lipsesc cu totul de binefacerile Inteligenţei; fie ale altora, a celor care pot duce şi povara năpastei fără de sfârşit. Eu mulţumesc măicuţei şi tăicuţului meu care nu m-au împovarat cu asemenea daravelă, că m-au lipsit de Inteligenţă, şi pot umbla în lume cu sufletul uşurat de povara ei. Aşa nu datorez nimic, nimănui, şi nimeni nu caută să-mi găsească nod în papură pentru un presupus, care poate nici nu se găseşte la mine. Că la mine sigur nu se găseşte, altfel nu mi-aş permite eu să umblu cu pieptul gol, şi mânecile suflecate, cu nădragii sumeşi, lipsit de pantofi şi cu degetele zdrelite de la mersul prin bălării. Suflet hai-hui de vagabond, ce n-a ştiut la viaţa lui decât de largul cerului în care dacă fluieri îţi răspune. Cine?, nu-i treba ta, că mulţi în lumea asta îţi pot răspune. Cineva trebuie să fie, dacă răspune.

Mie atâta mi-e destul.ÎNCHI

Read Full Post »

13 septembrie, 2014

Poate că s-ar cuveni să ne amintim un lucru de care ne-am despărţit cu multă uşurătate, şi anume: n-ar trebui să medităm cu mai multă luare aminte asupra cărui om merită să judecăm – din treimea care umblă prin lume? Oare asupra celui din carne, sânge şi nervi, cel pe care trebuie să-l apărăm mereu de foame, de frig, de boli şi de tot felul de slăbiciuni? Ori, asupra celui din vorbe, celui care cuvântă cu totul în afara lui, fără să ţină socoteală că, exact în clipa când vorbele lui zboară prin aer, în sinea lui, cu totul alte convingeri se înstăpânesc? Sau, poate că ar trebui să-l judecăm pe cel care înfăptuieşte, care pleacă din lume lăsând în urma sa o samă de obiecte, fie ele materiale, fie spirituale, care arată semenilor o altă realitate?, una care se naşte pornind din adevărul înfăptuirilor sale. Este foarte adevărat însă – cu asupra de măsură adevărat – că este greu să-i deosebeşti pe aceşti oameni; să-l judeci pe unul, alegându-l dintre cei trei. Din nefericire, în ultima vreme, nici nu mai sunt semne că cineva ar încerca măcar să facă o alegere, iar oamenii sunt judecaţi după măsura ce se află în cel care judecă, şi care nu are nici o şansă de a deosebi măcar ziua de noapte. Vorbim despre o măsură ce se naşte în momentul judecăţi, odată cu aceasta, şi care are  scheletul format din năzuinţele, aspiraţiile, visele –  niciodată duse până la capăt – ale celui care judecă. Şi atunci, omul pe care-l judecăm unde ar mai încăpea, unde ar avea loc el? Şi de ce ar mai exista un asemenea om? Poate că ăsta este şi motivul pentru care el dispare, se pierde în negura unor vremi  în care prima grijă a Judecătorului era să-şi dea seama pe cine vrea să judece. Şi de ce. Lumea rămâne să aparţină judecătorilor, să ajungă o lume fără oameni. Eu, personal, nu-mi pot imagina o lume fără oameni, dar – spre norocul meu – pe mine nu mă întreabă nimeni despre lume. Zău, nu ştiu ce aş putea răspunde, pentru că am trăit întreaga viaţă într-o lume cu oameni, iar atunci când au apărut semne că aceştia vor dispărea, am făcut bine să-mi iau tălpăşiţa şi să vieţuiesc în cotlonul meu pe care l-am ferecat cât de bine s-a putut. Şi pe care continui să-l ferec.

Afară este zarvă mare, pentru că judecătorii nu se pot judeca între ei, şi atunci nu mai prididesc să zvonească, să scornească, să lase pricini în deplină libertate, cu nădejdea să cineva se va împiedica, îşi va rupe gâtul, şi vor rămâne cu un judecător mai puţini. Nu-şi dau seama că şi dacă ar rămâne doar doi judecători, tot ar fi prea mulţi, în lipsa oamenilor, iar aceştia – de când e lumea, lume – când au judecat, de fiecare dată au ales din treime pe cel care trebuia tras la judecată. Ceilalţi doi, s-au bucurat, s-au pur şi simplu o stat, asistând la o judecată care-i privea deopotrivă; fiindcă omul a ştiut întotdeauna că nu e singur pe lume, şi că pe toate trebuie să le tragă – bune, rele – deopotrivă cu cei cu care împarte lumea.

Sigur, judecătorii de astăzi s-ar bucura să mai găsească oameni, probabil că oameni mai sunt, doar că au judecat ei, judecătorii, în aşa fel, încât pe aceştia nu poţi să-i mai vezi. Pe oameni adică. Tot pe lumea asta sunt, dar nu sunt. Tot pe lumea asta înfăptuiesc, dar făptuirile lor par lucruri cereşti şi sunt puse pe seama extratereştrilor.

Iată de ce, stând eu în cotlonul meu cel ferit, am gândit că a fost multă uşurătate când s-a dat o astfel de judecată pe mâna judecătorilor. Ei sunt daţi de la Dumnezeu să judece furi, criminali, farisei, curve, potlogari, jigodii, ciorditori, dar oameni, nu. Oameni fără discuţie: nu! Aşa mi-am dat seama de ce este atât de greu să judeci un om. De aia, pentru că trebuie să judeci dintr-o treime, şi nimeni nu te va ajuta să împarţi treimea asta aşa cum se cuvine, să pui pentru fiecare ceea ce e al lui, ca să poţi judeca într-o dreptate. Nimeni nu va sta, nimeni din lumea asta de judecători, să aleagă bobul de neghină. O judecată de oameni aşa face: mai întâi alege bobul de neghină. O judecată de judecători, însă, judecă de-avalma. Din mâna lor iese amestecat: om şi ne-om, pleavă şi sămânţă.

Aşa am gândit eu, nu înseamă de fel că aş avea dreptate, dar m-am gândit că ar trebui să vă spun despre gândurile mele. Poate că cineva luminat va pricepe ceva, ceva ce mie mi-a scăpat, şi va şti ce ar fi de făcut să dăm din nou drumul oamenilor în lume. Pentru mine ar fi o mare bucurie, măcar să-i văd, dacă va fi prea târziu să mai stau în rândul lor.

Pentru că, un lucru vreau să fie limpede: eu în rândul judecătorilor nu am dreptul şi cinstea să stau.

Read Full Post »

 Scrisoare deschisă

Domnului Andrei Pleşu

Stimate Domnule,

Andrei Pleşu

Am să încep această epistolă mărturisindu-vă că nu sunt un admirator al Domniei Voastre, aşa cum, în egală măsură, nu vă sunt nici adversar. Sunt un spectator oarecare ce în alte condiţii ar fi fost cu totul neimplicat. În alte condiţii! Vă mărturisesc că de vreo două luni de zile oscilez între a scrie epistola prezentă, sau a lăsa ca lucrurile să se desfăşoare în firescul lor. Nu sunt de loc convins că ar fi trebuit să mă amestec şi totuşi o fac; lucru pe care probabil îl voi regreta, mai ales din cauza frivolităţii definitive în care lucrurile evoluează. De ce o fac? Sunt, cred nişte datorii pe care trebuie să le plătesc amintirii unor oameni care nu mai sunt, şi pe care i-am admirat şi preţuit nespus. Dar asta este o altă poveste.

Am citit vreo două dintre cărţile Domniei Voastre şi un oarecare număr din materialele de presă. Hotărât lucru, sunteţi una dinte personalităţile care ar fi putut (sau mai poate?!?!) avea un rol determinant în a ţine starea de confuzie sub control. Ar fi putut! Doar că aţi fost, probabil,  sedus – ca mulţi alţii, de altfel! – de zburdălnicia frivolităţii. De douăzeci şi ceva de ani aud în jurul meu invocându-se categorii înălţătoare, dragi spiritului uman: Libertate, Democraţie, Justiţie, Spiritualitate etc. O mică, măruntă confuzie întunecă însă discursurile docte, sau vulgare, confuzie care-şi are rădăcinile în întrebarea: Dar de ce?

În virtutea cărui scop vrem noi Libertate, Democraţie, Justiţie, Spiritualitate etc? Dacă ar fi să-l ascultăm pe minunatul Hegel:”Când facem abstracţie de toate determinţiile, de orice formă, a unui ceva, rămâne numai materia nedeterminată. Materia este un ce absolut abstract. (Nu putem vedea, simţi etc. materia, ceea ce vedem, simţim e o materie deteminată, adică o unitate a materiei şi formei.)” (Hegel, Ştiinţa logicii.) Aşadar, ar cam rezulta că toate referirile ce se fac astăzi la categoriile enunţate mai sus sunt cu totul vane. În orice societate consumată de istorie au existat persoalităţi care şi-au asumat extragerea unui scop din ascunsul fiinţării. Nu are rost să înşirăm nume de personlităţi care au fost conştiente  de nevoia unei astfel de asumări. Dar fără astfel de nume nu am fi putut vorbi nidecum de progres, pentru că Progresul nu are nici o legătură cu tehnologizarea; el este un proces spiritual, care nu poate exista  decât prin manifestarea deplină  şi lucidă a Liberului Arbitru.

 

Stimate Domnule,

Andrei Pleşu,

Aveţi, sau aţi avut, calităţi care ar fi putut să vă aşeze într-o categorie care să bine-merite de la concetăţeni, dacă v-aţi fi asumat datoria de a contribui la definirea unui scop care să determine acele categorii despre care am vorbit mai sus. Pentru că astfel de categorii cu pot exista decât atunci când sunt capabile să genereze atribute cu funcţii concrete în existenţa noastră.  Altminteri sunt doar vorbe goale. În consecinţă, şi alte categorii: Politică, Economie, Social, Educaţie etc. devin, la rândul lor, abstracţiuni. De douăzeci şi ceva de ani mă întreb: de ce se face Politică? Dar Economie de ce se face? Dar Educaţie? Care este scopul? Ce vrem noi să obţinem de fapt? Fericit aş fi atunci când cineva mi-ar putea răspunde cu subiect şi predicat. Cred că abia atunci s-ar găsi soluţii pentru feluritele şi nenumăratele probleme ce macină societatea noastră.

Altfel, totul rămâne o vânare de vânt.

 

Vă asigur, stimate Domnule Andrei Pleşu de alesele mele gânduri.

 

Ion Mânzatu

 

Read Full Post »

EREZIE 1

 

Ca o minută a trecut vremea!

După ce am pus ultimul punct, hotărârea a fost că e prea destul, că e cu asupra de măsură şi  că nimic nu trebuie să se întâmple înainte de vreme. Prea multe nopţi, şi prea multe zile m-am dat în leagănul nehotărârii. Ani buni mi-am spus că lucrurile pe care am început să le înţeleg nu trebuiesc spuse. Asemeni Alchimistului mi-era  teamă să nu tulbur vreo regulă.

Ca o minută a trecut vremea, şi din nou mă găsesc împins spre vorbire. Am decis să vorbesc iar despre ereziile care practic m-au bântuit toată viaţa. Ele trebuie să-şi găsească o formă, ca orice altceva ce aparţine lumii acesteia. Atât. Când o quantă se desprinde din masa unui electron, nimeni nu ştie ce-a fost înainte de asta, nimeni nu ştie ce-a fost în perioada captivităţii, nimeni nu ştie care va fi traiectoria ei viitoare. Tot ce se va şti despre quanta aceasta este perioada în care este în atenţia unui observator. Dar memoria ei ne-ar putea spune poveşti atât de frumoase. Atât de triste? Atât de seducătoare?! Atât de tulburătore?!?

Despre lucrurile astea poţi să vorbeşti atunci când te-a atins aripa unui înger şi ţi-a luat minţile. O!, da, ţi-a luat minţile tale omeneşti! Vei găsi cuvinte să vorbeşti despre astfel de lucruri doar atunci când ceva te-a smuls din hotarele condiţiei tale, altfel nimic nu are un înţeles.  Totul este în afara ta, şi se cuprinde fără tine, şi te găseşte în tine, în propriul tău a fi, care, în egală măsură nu este, pentru că a fi înseamnă doar a trece dintr-un Nimic, în Nimicul fără memorie. Vedeţi?! Lung şir de vorbe fără de sens. Aceasta este lumea care mă împiedică a vorbi de parcă aş şti ceva. Sunt mereu asemeni quantei: captiv, traiectorie, materie, sine, ne-sine.

Şi totuşi m-am hotărât să vorbesc despre asta, de parcă aş fi singur, de parcă aş fi egalul ne-firii. Să vă vorbesc din condiţia nimicului care s-a pierdut pe sine, care a fost smuls din sine de o dorinţă.

Eu sunt un Nimic, în momentul de faţă captiv; dar printr-o minune, încetul cu încetul, îmi pierd memoria şi un văl se ridică de pe o stare care există atât de deplin dincolo de orice existenţă.

Vă aduceţi aminte de Determinism?

 

*

            În lungul istoriei teoriilor filosofiei ştiinţifice, Determinismul s-a confruntat cu acerbe adversităţi dar a şi alimentat, în egală măsură, apariţia multor experimente intense, revelatorii, cu rezultate spectaculoase. Trebuie să recunoaştem că teoriile deterministe au fost cele care au scos din capcana credinţelor, a axiomelor cercetările savanţilor şi ale filosofilor. Mulţi dintre oamenii de ştiinţă care îşi doreau să cuprindă în teoriile lor  acţiuni generale importante ale materiei, s-au sprijinit pe teoriile avansate de gândirea deterministă, chiar dacă: “Nu este însă greu de arătat că Determinismul face tocmai obiectul unei dispute, este subiectul unei polemici aproape zilnice în activitatea de laborator.[1] Putem justifica o astfel de poziţie prin atitudinea dialectică a Determinismului, care sugerează o varietate de căi şi puncte de vedere din care pot fi abordate fenomenele. Doar că de fiecare dată ceva scapă de sub control, ceva nu se supune întru totul şi realitatea pare să aibă abateri care în mod normal nu ar fi trebuit să existe. Însuşi Determinismul pare să argumenteze, sfătos şi uneori patetic, propria sa indeterminare. “Există în realitate un determinism matematic şi un determinism fizic. Se poate întâmpla ca starea Universului într-o secţiune cu trei dimensiuni să atragă după sine starea Universului în secţiunile vecine fără ca fizicianul să o poată constata: aceasta ţine de faptul că o foarte slabă variaţie a stării Universului în secţiunea dată poate antrena, în anumite cazuri, variaţii considerabile într-o secţiune oricât de apropiată vrem de prima: dependenţa stărilor din cele două secţiuni este astfel mascată fizicianului.[2] Cu cât un experiment este mai subtil, cu atât prezenţa unei structuri energetice (Observatorul) influenţează rezultatele finale. Atunci mai putem vorbi de o expresie determinată? Sau indeterminarea este cea care guvernează legile evoluţiei? Dar care evoluţie? A cui? Privind prin prisma unei traiectorii a unei forme perisabile, evoluţia acesteia, nu presupune şi evoluţia Universului. Sau o presupune?!

Să ne imaginăm că Determininarea şi Indetereminarea  nu sunt momente  alternative ale  materiei, aşa cum este cel mai lesne de crezut, ci stări ale Universului ce-şi manifestă funcţiile complementar, în legătură directă cu nevoile Devenirii. Am putea atunci defini Determinarea ca starea ce permite materiei să acţioneze activ, coerent şi direct asupra Realităţii, modificând-o, şi creând Nevoi. Acestea – Nevoile – pun întrebări Indeterminării, silind-o să germineze elemente fundamentale pentru a răspunde unor funcţii primordiale, în felul acesta iniţiind procese care conduc la stingerea Nevoii şi transformarea ei într-un element component al Realităţii. Aşadar o Nevoie, care s-a născut dintr-un conflict între o Formă Materială determinată şi o Realitate, evoluează către momentul în care devine element component ale acesteia. În nod natural producând o modificre a Realităţii. Ca atare condiţia determinării ar fi ca, orice Nevoie născută dintr-un conflict între  Forma Materială şi Realitatea asupra cărei acesta (Forma Materială) acţionează să se  manifeste până în momentul în care, la rândul ei, va deveni un component al Realităţii din care s-a ivit.

Dar dacă Determinarea şi Indeterminarea materiei ar fi momente, şi s-ar produce alternativ, fiecare fiind o reacţie la existenţa celeilalte,  Universul ar fi compus dintr-un şir lung de existenţe determinate, cognoscibile şi veşnice. Aceste existenţe nu ar mai putea fi modificate de nici o influenţă exterioară sau interioară,  existând – ca în visul oricărui filosof din veacul al XVIII-lea, sau al XIX-lea – în deplină perfecţiune şi echilibru. Mai mult decât atât, o astfel de alternare, ar desfiinţa modul matricial al funcţiilor  evoluţiei. Pentru cei ce sunt cât de cât atenţi la ultimile descoperiri ale fizicii quantice, ale genetici şi microbiologiei, sau nanobiologiei, începe să devină evident că funcţiile evoluţiei oricărei Forme Materiale – mai ales în acţiunile ei asupra Realităţii – sunt determinate matricial. Orice formă de viitoare existenţă materială, fie ea cât mai apropiată de origini, adică de Indetereminare, este cuprinsă într-o sumă de matricii. Dar, forma viitoarei existenţe nu este hotărâtă de participarea diverselor matricii la acest proces, ci de participarea unor variabile ale acestora, variabilele vor hotărî –  aleatoriu din punctul de vedere al unui observator – sensul evoluţiei.

 

*

            Totul pare o capcană, pare că o minte răvăşită bântuie nestăpânită prin cotloanele semiobscure ale speculaţiilor. Poate fi aşa, sau poate că, pe deplin înlănţuiţi ca Icar, bine prinşi de stâncă, nu vedem altceva decât vulturul şi ficatul nostru care se regenerează în fiecare noapte.

Oare de unde provine misterul regenerării ficatului acesta atât de îndurerat?

 


[1] Gaston Bachelard, Dialectica spiritului ştiinţific modern,vol. I,  traducere de Vasile Tonoiu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986. p. 208.

[2] Apud Cartan, vezi Gaston Bachelard, Dialectica spiritului ştiinţific modern,vol. I,  traducere de Vasile Tonoiu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986. p. 206.

 

 

Read Full Post »

Older Posts »