Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘câmp’

Chiar dacâ, sau tocmai pentru că, trăim într-o societate care face niște eforturi fără precedent să întrețină și să întețească consumul; este nevoie să medităm mult mai profund asupra dorinței. Mai ales că, pe zi ce trece, ea devine un factor eminamente exterior. Dorința ce ia naștere din activitatea interiorului, produce efecte diametral opuse dorinței care ne stăpânește în aceste momente. Fundamental, dacă aducem o dorință către originea ei, putem observa că există mijloace de a trece dincolo de acest punct. Dincolo de el se deschide un orizont care oferă un grad nesperat de libertate. Atât timp cât dorința te stăpânește și nu te poți scutura din ghearele ei, nu ai nici cum să crezi și nici cum să înțelegi această libertate, care se exprimă ca o forță ce te trece mult dincolo de spațiul extrem de strâmt al dorinței. Cele două câmpuri: cel al spațiului de dincolo de originea dorinței, și cel al orizontului care se deschide după hotarele acesteia, sunt, de fapt, unul și același; un spațiu al libertății de exprimare a spiritului aflat în legătură cu vibrațiile fundamentale ale Universului. Aceste vibrații antrenează spiritul în atingerea acelor valori care determină eternitatea. Din postura pe care orice entitate a Universului o are, aceea de a opta între timp și eternitate, aceasta din urmă, ca și timpul de altfel folosește anumiți factori de determinare. Care factori, practic sunt anulați în momentul în care atingi sinele eternității,sau sinele timpul, după cum hotărăște opțiunea ta. Însă, în teritoriul unde, nici eternitatea, nici timpul nu poate stabili valori care să exercite energii, în acest teritoriu, suntem la dispoziția dorinței, sau, mai bine zis putem fi la dispoziția acesteia. Spun că putem fi pentru acele foarte rare entități care aleg s-o evite, preferând să rămână în spațiul în care aceasta nu există. Dacă stai să te gândești, dorința este un punct în care se întâlnesc mai mulți factori, care independenți nu au cine știe ce forță, dar care, atunci când se întâlnesc și dau naștere unei dorințe, capătă energii de-a dreptul copleșitoare. Fie că vorbim de dorința interioară, fie că vorbim despre cea exterioară mecanica este asemănătoare, doar sensurile sunt de cele mai multe ori opuse; cele exterioare antrenând energii ale destructurării care merg până la desființare. Cu toate că, lângă noi se consumă exemple nenumărate, în care destructurarea desființează, în primul rând sistemul care a înfiițat-o, mai înainte de a desființa sistemele cu care este în relații; cu toate că avem aceste exemple, nu ne putem împiedica să limităm acțiunile dorinței asupra noastră. Parcă intrăm într-un soi de beție care nu poate fi vindecată decât atunci când subiectul ei, al beției, dispare cu totul. Se mare că, dorința este unul dintre elementele fundamentale care au provocat dispariția civilizațiilor. Faptul că descoperim, antropologic, etnografic, filosofic, logic, mărturii despre existența și manifestare unei anume categorii de dorință, poate argumenta o astfel de afirmație. Oricum ar fi, în adâncul conștiinței mele sunt convins de faptul că orice abatere produsă într-un parcurs are urmări decisive, pe care le antrenăm, le perfecționăm, le îmbunătățim mecanica, afirmând mereu că totul se întâmplă tocmai pentru că nu acționăm suficient asupra unei abateri. Poate că eliminarea ei ar fi o soluție. Sau poate că nu. Ce mă evervează cel mai mult este faptul că vorbim mereu de voința divinității, care ar urma să producă minuni. Doar că divinitatea este o entitate lipsită de voință. Ca și Universul, de altfel.

Advertisements

Read Full Post »

Atunci când gândim în termenii teoriilor lui Jung sau Sheldrake, suntem tentați să credem că, fie “subconștientul colectiv” , fie “câmpul de forme” sunt structuri în care s-au adunat elemete ale vechilor forme, elemente rezultate după descompunerea acestora. Respectivele elemente se vor regăsi în noile forme și vor da naștere mentalităților modificate ce vor domina noile generații de oameni. O astfel de imagine a fost impusă de experimentele fizice, dar mai ales chimice, în care atomi, molecule sau radicali organici sau neorganici, trec de la o entitate la alta sub influența anumitor forțe. Este, însă, puțin probabil ca materia ce există într-un “subconștient colectiv” sau într-un “câmp de forme” să aibă un asemenea comportament. În primul rând pentru că discutăm despre o altă natură a materiei, o natură în care materia se manifestă vibrațional. Dacă socotim că starea naturală a unei quante este unda și că ea devine particulă numai în apropierea unui corp material (electronul unui atom), starea materiei în natura despre care vorbeam este doar vibrația. Sau cel puțin atât putem să afirmăm cu un coeficient mai mare de siguranță, până în momentul de față. Devenită captivă în masa unui electron, despre quantă singurul lucru cert pe care îl știm este că determină un salt pe o orbită superioară ceea ce produce anumite modificări în structura din care face parte atomul ce conține electronul intrat în coliziune cu respectiva quantă. Procesul se poate să fie comun și în ceea ce privește manifestarea vibrațională a părți de inconștient sau de formă, doar că nu vom vorbi de particule sau “element de masă” ci de “influențe”. Fizica, matematica, biologia sunt științele care aduc dovezi din ce în ce mai consistente care arată că există diferențe substanțiale între comportamentul materiei obiective și cel al materiei subtile.
Nu eu sunt cel care poate hotărî astfel de lucruri și nici măcar nu sunt preocupat de așa ceva. Ceea ce mă determină pe mine să doresc a fi atent la aceste diferențe, sunt atitudinile atât de diferite ale contemporanilor mei față de prtobleme, care în fond, sunt absolut comune. O problemă comună, ar trebui să ducă la atitudini comune. Și totuși, atitudinile se exprimă pe o plajă copleșitor de largă, în așa fel încât o extremă nu poate comunica sub nici o formă cu cealaltă. Noi, trăitorii acestor timpuri, insistăm să decidem că totul vine de la scop și de la atitudinea față de acesta. Mie însă mi-e teamă că totul pornește de la o vibrație a materiei subtile care se amplifică pe măsură ce starea formei devine tot mai complexă. Și asta, pentru că, fie într-un sens, fie în celălalt, materia tinde spre unicitate și nu spre generalitate, așa cum ne place nouă să credem.

Read Full Post »

Nu trec printr-o perioadă tocmai strălucită. Aș putea spune chiar, dimpotrivă. E o bucată bună de timp de când mă uit în jur și mă tulbură atâta sărăcie. Cresc câmpuri largi de case, mult prea mari, peste măsură de bogate, șoselele nu mai încap de mașinile scumpe, hainele vin tot mai de departe din magazine de lux, croite fiind de nume sonore. Se iau măsuri peste măsuri ca fiecare să aibă în pungă ceva firfirici pentru plăcerile imediate… Dar sărăcia devine pe zi ce trece tot mai evidentă și mai departe de vreo soluție. Stau și-i privesc pe bieții oameni, cum înoată prin poveri pe care nu le mai pot duce, așa lipsiți de mijloace cum sunt. Da, da, se rezolvă cu salariile, cu pensiile, cu casele, cu mașinile și banii de buzunar, dar nu se rezolvă cu sărăcia. Ba, dimpotrivă aș spune; sărăcia crește tot mai repede, mai nemilos. Tot mai mulți oameni poartă zdrențele aruncate de niște necunoscuți, se încalță cu botinele scâlciate, mult prea mari și nepotrivite, pe care cine știe cine le-a aruncat la margine de drum. Te cuprinde mila să-i vezi înjugați la poveri mult prea mari pentru ei. Li se văd coastele prin straiele zdrențuite, pe chipurile lor citești durerea neîncetată, suferința efortului impus nemilos de o voință ostilă. Din nefericire sunt tot mai mulți, iar societatea devine tot mai neputincioasă. Nu găsește mijloacele de a-i ajuta, de a-i scoate din starea nenorocită în care soarta și destinul crud i-a azvârlit. Ce vină au bieții oameni să poarte atâta sărăcie, s-o poarte în văzul lumii, să nu aibă măcar șansa de a se ascunde undeva. Să stea pitiți până izbutesc să adune ceva stare. Doar că devine tot mai evident că de adunat stare nu prea se pune problema. E prea mare sărăcia, prea răspândită; alții înaintea lor au ciugulit și ultimile firmituri. Acuma e ca după potop, mâl cât vezi cu ochii și hoituri care put. Pe unde se usucă, pământul crapă și se ridică hâd, nici scoarța copacilor nu mai poate fi mâncată, pentru că au trecut alții înainte și au vopsit-o cu var. Imaginile astea sunt tulburătoare, îți fac rău la lingurică, te mănâncă jigăraia pe coșul pieptului. Nu știu voi cum sunteți, dar pe mine mă scoate din minți să văd atâta sărăcie lucie care urcă și coboară din case bogate, din mașini scumpe, care țin teancuri de bani cu care-și plătesc curvele. Dar ce este cu mult mai greu de suportat, este gândul că nu există mijloc să poată fi ajutați.

Read Full Post »

Adler susţine, şi argumentează, că modul de viaţă al unui adult este hotărât de “opinia” pe care acesta şi-o formează în timpul copilăriei despre sine şi despre lume. Opinia aceasta va hotărî “planul de viaţă”, va decide soiul acţiunilor pe întreg parcursul existenţei. Ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi nu trăim o contemporaneitate, ci  o contemporaneitate pe care o delimitează opinia noastră despre lume. În toată existenţa vom căuta să ajungem în acele câmpuri în care vizăm că se găsesc valorile stabilite de opinia noastră despre viaţă. E o mare diferenţă între contemporaneitatea ca proces care cuprinde gesturile, acţiunile sau procesele unei realităţi, şi cea derivată din opinia cuiva despre lume. Este dacă vreţi un soi de evoluţie paralelă; pe de o parte există o contemporaneitate care se desfăşoară în ordinea acţiunilor derivate una din alta; una care delimitează o serie de câmpuri morfice ivite din lipsa de existenţă; iar pe de altă parte, este o selecţie subiectivă de acţiuni pe care opinia despre lumea o hotărăşte şi în care sunt însumate câmpurilor morfice despre care vorbeam mai sus. De fapt, ne referim la o contemporaneitate trunchiată, dacă vreţi un soi de ciot al acesteia, din care eliminăm un număr mai mare sau mai mic de acţiuni, în funcţie de  viziunea, forţa şi tipul de opinie după care ne-am hotărât “planul de viaţă”. De multe ori, de foarte multe ori, acest “plan de viaţă”,  este limitat de subiectivitatea – derivată din aceeaşi opinie despre lume –  care ne îndeamnă să încorporăm acţiuni care nu sunt conforme cu planul de viaţă însuşi,  cu legăturile formate între diferitele elemente pe care le-am admis în contemporaneitatea noastră. E un mecanism care ne îndepărtează de, şi ne ascunde,  zona în care câmpul morfic îşi extrage valorile din lipsa de existenţă. Este capcana despre care vorbesc foarte des învăţaţii yogini, capcană pe care s-au străduit s-o înlăture prin tehnicile de trezire şi activare a conştiinţei. Pentru ei conştiinţa în sine, ca şi raţiunea în sine, nu reprezintă instrumentele adecvate cu care să aducem eliberarea spiritului. Conştiinţa şi raţiunea, doar funcţionând împreună oferă spiritului sănătatea de care are nevoie pentru a se elibera din capcana pe care “planul de viaţă” o ridică. Contemporaneitatea nu oferă forme, ci idei de forme, idei care vin din adâncul opiniei despre viaţă. Noi suntem cei care dorim mai mult ca orice, într-un “plan de viaţă,” să obţinem forme, în speranţa că  ne vor confirma opinia. Dar tot ce obţinem este, de fapt, un lanţ lung de cauze-efecte care desemnează o contemporaneitate în afara contemporaneităţii unei realităţi. Pentru noi, însă, reprezintă în deplin realitatea, acea realitate care este conformă cu opinia noastră. Alta nu există; pe alta o refuzăm. Dacă vreţi ăsta este miezul capcanei şi nu este altceva decât modalitatea prin care producem pentru lipsa de formă materialul din care iau naştere undele de formă care fixează momente ale opiniilor celorlalţi, le structurează “planul de viaţă”. O!, desigur, procesul este atât de subtil încât refuzăm cu străşnicie să-l acceptăm, şi lucrurile ar fi minunate dacă am şti cu siguranţă, dacă am putea dovedi că el nu este adevărat. E la fel de subtil ca idea despre existenţa unui Dumnezeu care naşte, în egală măsură, argumente pro şi contra.  Toate ivindu-se din rădăcini commune. Acesta este motivul pentru care nu mă simt cu nimic îndemnat să vă convig să credeţi într-un fel sau altul. Tot ce vă pot îndemna este să vă îndoiţi. Atunci opinia voastră nu va mai fi atât de categorică şi, în consecinţă, “planul de viaţă” va devein mai elastic. Abia atuci aveţi oarecari şanse să vă apropiaţi de o formă a contemporaneităţii. Mai bine spus, să daţi naştere unei forme a contemporaneităţii, o formă care va funcţiona ca un caleidoscop extreme de sensibil: la cea mai mică tulburare îşi va schimba conformaţia. Într-o atari situaţie, n-o să mai consideraţi viaţa ca fiind instabilă şi capricioasă, şi veţi avea posibillitate să imaginaţi mijloacele cu care să vă măsuraţi tulburările produse pentru a obţine – măcar în parte – rezultate mai apropiate de aspiraţie. În egală măsură, veţi putea înţelege că în contemporaneitate nu trebuiesc socotite doar elementele pe care le percepem, despre care avem reprezentări, ci că mult mai importante sunt cele pe care nu le percepem şi pentru care nu avem reprezentări în mod obişnuit. Pentru acestea trebuie să rămânem mereu activi, inventând mereu instrumente, antrenându-ne, educându-ne şi dându-le forme. Cu cât ne vom încăpăţâna să ne cuibărim “într-un colţişor de rai”, cu atât nu vom face altceva decât să devenim mai vulnerabili şi mai adânc înfipţi în capcană. În tot ce am scris până acum am încercat să vă conving de eforturile mele de a mă detaşa de voi, de a nu mă erija într-un tip care are soluţii pe care să le ofere. Soluţiile mele, cele pe care vi le-aş propune, nu fac nici două parale. Probabil că ele ar fi depăşite chiar în momentul în care voi le-aţi citi. Tot ce îmi doresc este să presupun, să caut, mai ales în inexistent, în lipsa de reprezentare. Acolo cred că trebuie scotocit pentru ca lipsa de formă să indice variabile din care să alegem ceea ce ne ogoaie, ne satisface şi ne eliberează. Propriu zis nu de o alegere este vorba, ci de o manifestare a armoniei. Fiecare variabilă, considerând că la rându-ne suntem o variabilă aflată într-un punct oarecare al scalei de la inexistentl, la inexistent, emite unde de o anumită lungime care devin armonicele unei alte variabile, iar uniunea celor două este nucleul unei viitoare forme. Dacă vreţi un soi de produs cartezian. Modul în care ne limităm, acceptând doar elementele perceptibile, cele pentru care avem reprezentări, face ca “planul de viaţă” să fie din ce în ce mai strâmt. Formele abstracte, cele care se exprimă prin simboluri, prin arhetipuri, au funcţii care dezmărginesc, care ne ajută să înţelegem tot mai adânc funcţiile eliberatoare ale percepţiei, atunci când nu ne mai mulţumim să râvnim la ceea ce îndeobşte numim concret, palpabil, pragmatic. Percepţia nu are doar funcţia de a ne ajuta să definim reprezentarea unui lucru. Ea semnalează că lucrul cu pricina deschide un nou sistem de dimensiuni al Universului. Nu percepţia ne limitează cunoaşterea, noi suntem cei care ne străduim să limităm percepţia. Dacă percepţia este educată să nu limiteze reprezentarea, procesele care se întâmplă în sinele nostru se îmbogăţesc considerabil, se nuanţează, ajung să participe la fenomene subtile şi delicate ale existentului. Culmea este că, cei care ajung să atingă astfel de stadii sunt savanţii care se ocupă de procesele microcosmosului. Mecanica microuniversului – şi trebuie să acceptaţi că termenii de microunivers şi macrounivers sunt relativi, ei se raportează la sistemul nostru de dimensiuni – dezvăluie continuu surprize despre legăturile organice ale existentului cu inexistentul. Inexistentul nu este ceva ce nu există, ci ceva pentru care noi nu avem capacităţi de reprezentare, iar asta ne face incapabili în a crea instrumente de a-l percepe. Categoria de existent, ca şi cea de inexistent sunt doar expresii ale limitării pe care continuăm s-o  întreţinem folosindu-ne de sistemele de dimensiuni de care îndeobşte ne slujim. În Univers, existentul şi inexistentul sunt părţi ale fiindului absolut –  ca să-l amintim pe Kant -, din care sunt derivate un număr de categorii practice de care ne ajutăm în reprezentările noastre. Pe acestea le numim realitate. Ceea ce înseamnă că gândirea lui Pitagora,  a lui Leibnitz sau a lui Kant este cu mult mai profundă decât am creditat-o noi. Cu destulă aroganţă aş spune. Se dovedeşte încă o dată că emitem judecăţi în funcţie de puterea noastră de  a înţelege, şi nu în funcţie de puterea Înţeleptului de a crea. Situaţia e la fel şi atunci când vorbim de categorii generale: realitate, contemporaneitate, trecut, viitor etc. De altminteri limitările în lumea noastră occidentală sunt cu mult mai drastice şi au forme clar precizate; în consecinţă sunt piedici mult mai serioase în calea cunoaşterii. “Ştiinţele aplicate, în această parte a lumii, sunt din păcate limitate la chimie, fiziologie, economie, fizică etc., antropologia şi psihologia, înţelese aşa cum sunt ele în yoga, fiind  pentru aproape toţi savanţii occidentali simple visuri sau  viziuni impracticabile,” – ne spune W.Y. Evans-Wentz în a sa “Yoga tibetană şi Doctrinele secrete”. Şi asta poate, sau mai degrabă sigur, pentru că ştiinţele occidentale s-au despărţit destul de categoric de filosofia începuturilor. Ca şi de filosofie în general. Atitudinea unor mari savanţi care simţeau nevoia mijloacelor filosofice care să-i sprijine în a deschide orizonturi mai profunde, s-a lovit mereu de încăpăţânata mulţumire în a cataloga orizonturile practice. Realitatea, însă, nu e nici pe departe cuprinsă în orizonturile practice aşa cum gâmdim la această oră. Realitatea nu este cuprinsă, şi, în structura ei definibilă, este inexistentă. Ca să ajungi la necesara aromnie cu inexistentul pentru a accede la celelalte orizonturi ale realităţii, ai nevoie de contribuţia tot mai activă a conştiinţei care să mobilize spiritul cu valori indefinibile ale cunoaşterii, aşa cum, în egală măsură avem nevoie de raţiune pentru a ordona evoluţia elementelor perceptibile, a valorilor pe care conştiinţa le aduce din cunoaştere. Pentru tot mai mulţi dinte contemporanii noştri, astfel de formulări logice sunt de neconceput. Ele par un şir aberant de afirmaţii fără noimă.  Şi nu e nimic de mirare, atâta vreme cât în interiorul lor nu există reprezentări care să permită o astfel de formă a cunoaşterii. Eforturile tot mai consistente de a ţine departe conştiinţa de câmpul cunoaşterii, dezechilibrează forma spiritului. Mai degrabă ajunge să blocheze cu totul activitatea acestuia. Rămân câţiva centri care întreţin funcţiile morale. Ori, spiritul este însuşi Universul în devenirea lui. Iată de ce, personal cred, că a vă face un serviciu înseamnă să încerc doar să vă semnalez că totul se găseşte în spiritul vostru, restul depinde de o cale pe care o alegeţi. Nu eu sunt cel care pot împlini “planul vostru de viaţă”, nici măcar de a vă semnala anumite instrumente sau mijloace. Pot doar vorbi despre instrumentele şi planurile mele de viaţă, pot să am o atitudine analitică în ceea ce priveşte conexiunile pe care acestea le presupun.  Şi atât. Fomulele din care să derive relaţii cu efecte concrete asupra unor procese, sunt valabile doar în matematica formală. În matematica simbolului ele nici măcar nu primesc o definiţie. În matematica simbolului totul este posibil, uneori şi probabil. Doar atât.  Dar, pe măsură ce matematica formală a devenit o obişnuinţă în activitatea noastră, ea a fost transformată într-un instrument de confirmare şi nu de creare. Iată de ce, pentru societăţile acestei contemporaneităţi, matematica şi-a pierdut mult din valoarea creatoare, a devenit o ştiinţă-martor; ea confirmă ceea ce alte ştiinţe definesc, ce încearcă ele să prezinte drept adevăr. Numai că, până la această oră, nimeni nu este în stare să prezinte o definiţie ultimă a adevărului. Ce este, până la urma, urmei Adevărul? Ce-l defineşte pe el, şi unde ar fi rădăcinile acestei categorii? În ceea ce numim noi realitate, cu siguranţă că nu. În ceea ce presupunem noi că ar fi realitate, poate că da.

Iată de ce, cred că în loc să vă străduiţi să mă înţelegeţi pe mine, ar fi cu mult mai important, să vă înţelegeţi pe voi.

Read Full Post »

Lumea noastră a ajuns, dintr-o vinovată îndîrjire fără doar şi poate, împărţită în două categorii : una ar fi cea a oamenilor pe care îi preocupă mai degrabă ştiinţele exacte, sau cel puţin aşa cred ei aducând un prinos de încredere raţionalului, şi oricât de rudimentare le-ar fi cunoştinţele se simt mai comod în prezenţa unor termeni pe care îi numesc  exacţi, deşi ştiu cu precizie că fiece termen este relativ; cea de a doua este a oamenilor care par a fi atraşi nu de datele statistice pozitive sau caracterizante, nu de simbolurile precise  ale  unor fenomene sau de stimulări perceptive din care să aflăm date despre calităţi ale unor acţiuni sau fenomene, ci de atributele acestora. Răsăritul de soare, un camp de flori sălbatice, adâncuri misterioase de păduri, peisaje montane largi, în care crestele văluresc până la orizont, valuri de mare azvârlind stropi de spumă şi scânteieri jucăuşe, toate astea trezesc o anume sensibilitate care ne înmoaie vârtoşenia obişnuită. Mai mult, par a ascunde oarece mistere care ademenesc, care sunt promiţătoare.

Ne place să ne spunem “raţionalişti” sau “idealişti”, şi pe măsură ce îmbătrânim ne uscăm în partea de simţire în care am alunecat fără să băgăm de seamă cândva; când şi cum nici nu ne mai aducem aminte, dar esenţialul este că tindem să ne izolăm în modul de a simţi în care ne-am format. La început este un soi de răsfăţ, de fapt nu dispreţuim parte cealaltă de simţire, dar ne place să atragem atenţia că am ajuns într-o zonă unde suntem ca acasă, unde ne simţim comod. Apoi, alunecările spre izolare intră într-un firesc şi – când deja este prea târziu – ne trezim că trăim doar jumătate de viaţă, suntem un soi de “jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure şchiop”. Atunci ştim că – în felul nostru, aşa cum credem şi putem – trebuie să ţintim către o imagine falnică, eroică, de ce nu?, să devenim un soi de profeţi pe partea noastră de viaţă. Ar fi o şansă, este crezul, să ascundem faptul că am pierdut jumătate din averea pe care pronia ne-a dat-o la începutul parcursului, atunci când eram întregi.

O fi – nimeni nu va şti vreodată exact – motivul pentru care şi cele mai profunde teorii, enunţate în istoria noastră, ajung să sufere de modul cum ne uităm la ele. Există trei asemenea teorii care, nu la mult timp după ce au fost enunţate, au devenit captive  prejudecăţilor în care ne place să ne instalăm. Trei teorii care, pentru mine necondiţionat, se simt foarte bine împreună – prima: Teoria Relativităţii Generalizate a lui Eistein, cea de a doua: Teoria Subconştientului Colectiv a lui Jung, iar cea de a treia, Teoria Morfogenetică a lui Sheldrake  ar fi posibil – eu n-am căderea să judec asta, ci doar să redau simţămintele pe care mi le sugerează coroborarea acestora – să ne facă să privim lumea poate mai de-a întregul ei, mai în firescul ei, aşa cum ni-l arată modul de a evolua al Universului. Sigur, fiecare dintre aceste teorii s-au născut din preocuparea pentru un anume subiect, pare a fi dedicată unei probleme particulare adânci care a răscolit multe spirite, timp îndelungat. Teoria Relativităţii Generalizate – prin modelul său geometric – a izbutit să pună la un loc fragmente de realităţi care au dat destul de furcă atât matematicienilor, cât şi fizicienilor. Ceva nu încăpea, în vechile teorii, ceva n-avea loc, dar iată că Relativitatea Generalizată cuprinde toate fragmentele, le îmbină organic. Mai mult, face dovada că sunt realităţi ale Universului, şi tocmai această calitate a teoriei este foarte repede lăsată deoparte, este ascunsă de nevoi particulare. Pentru Newton, de exemplu, gravitaţia era o relaţie particulară a două corpuri, o calitate a masei care depindea exclusiv de starea ei însăşi. Un corp mai dens şi mai mare părea firesc să atragă un corp mai mic pe care să şi-l facă prizonier, şi totuşi… Modelul geometric al Teoriei Relativităţii Generalizate dovedeşte că gravitaţia nu este o relaţie particulară, ci este un atribut al întregului, deci al Universului. Un corp care produce o curbură în spaţiu-timp instaurează condiţiile gravitaţiei. Corpul ce devine captiv nu este “ţinut” de forţa masei aceluia mai mare, ci de curbura spaţiului-timp. Corpul mai mic nu este, practic prizonierul celui mai mare, nu asta este cauza captivităţii, ci efectul curbării spaţiului a creat condiţiile ca el – corpul cel mic – să rămână captiv într-o stare de fapt. Ca atare nu este o problemă particulară, ci una universală; curbura produsă – aici – spaţiului-timp va înfiinţa un lanţ de efecte aiurea, cine ştie unde în cuprinsul Universului. Gravitatea poate fi şi cauză şi efect în acelaşi timp, şi prezenţa ei sugerează existenţa lanţului de cauze şi efecte al întregului. Ca atare, curbura devine doar un aspect al unei relativităţi care se manifestă prin efecte care par a fi nemotivate în particularitatea lor,. Iată un caz ce ne-ar îndreptăţi să spunem că, Universul nu există datorită materiei, ci datorită lanţului de cauze-efecte care se produc necontenit, oferind materiei calităţi şi atribute care par noi şi neaşteptate. În consecinţă, materia ar fi doar materialul prin care lanţul cauză-efect se întreţine, şi nu originea acestuia. Originea pare să fie altfel motivată, altele sunt motivele concentrării în forma ei lipsită de calităţi. Abia când se produc primele tendinţe de expansiune apar şi calităţile, ele fiind cele care orientează sensul. Privită  din unghiul acesta de vedere, Teoria Relativităţii Generalizate încetează să mai fie doar o teorie care se include în fizică şi matematică, explicând  natura anumitor relaţii, ea nu mai pune în raporturi doar corpurile fizice, ci cu asupra de măsură legăturile impalpabile care crează mecanica acestora. Universul pare să nu aibă numai corpuri fizice, iar modelul acesta geometric imaginat de Eisten este în stare să probeze legături, pe care nu le putem face atâta vreme cât ne rezumăm la studierea relaţiilor particulare dintre corpuri. Ne putem imagina că există cu mult mai multe genuri de “corpuri” (ghilimelele sunt doar penru a evidenţia naturile diferite a acestora), multe dintre ele fiindu-ne inaccesibile în absenţa calităţilor pe care îndeobşte le numim fizice, aşa cum inaccesibile ne sunt şi multe dintre dimensiunile pe care am început să la bănuim atunci când vorbim de unitatea mincowskiană. Cu alte cuvinte, se pare că Universul poate fi definit, mai degrabă, ca fiind lipsit de formă, decât având o formă anume, fiind în permanentă căutare de formă, pentru care iniţiază “ieşiri din formă” pentru a genera o nouă formă. Dar asta înseamnă că, la scara Universului, nu există stare care să nu fie aparţinătoare, ceea ce presupune că o acţiune produsă aici are efecte în Întreg. Ceea ce percepem noi acum ca fiind o formă, este un moment al unei mişcări care va arata cu totul altfel în următoare “clipă” universală. Importantă nu este forma şi ceea ce o ajută să fie aşa cum este, ci procesul de întreţinere a undelor de formă. Forma este doar mijlocul de a fi, iar noi – se pare – ar trebui să căutăm modul de a fi, asupra felului cum se manifestă el ar trebui să insistăm.

Mi s-a părut important să vorbesc puţin despre Teoriea lui Eisten, pentru că dimensiunile ei sunt cele mai de neimaginat şi atacă în profunzime modelele convenţionale ale Universului. Să nu credeţi cumva că aş vrea să sugerez faptul că am ajuns la anumite profunzimi în descifrarea acestei teorii. Nici vorbă! Nici măcar nu găsesc interesant  să vorbim de un nivel de înţelegere peste limită a respectivei teorii, sau să sugerez o anume citire a ei.  Mi se par cu mult mai importante unele elemente care devin vizibile, sau mai vizibile, în celelalte două teorii despre care am pomenit, şi că lucrurile par a evolua spre acea tendinţă de eliberare din formă la care făceam referire mai sus. Este demn de remarcat faptul că Teoria Relativităţii Generalizate şi Teoria Subconştientului Colectiv sunt contemporane, şi au ca element de pornire modelul geometric. Jung spune despre subconştientul colectiv că este asemeni unei reţea de rădăcini prin care circulă infrmaţii şi forme ce devin subconştient individual, iar Eisten foloseşte în argumentarea teoriei sale o serie de elemente geometrice care subliniază comportamentul întregului şi a formelor ce-l compun.

Până la urmă, dacă stăm şi reflectăm, tocmai această “eliberare din formă” este o condiţie ce merită atenţie, şi se pare că l-a ajutat, mai târziu pe Sheldrake să eşafodeze Teoria Morfogenetică, în care tocmai despre forme este vorba, dar nu în sensul lor convenţional. Concluziile acestei teorii sunt atât pe de surprinzătoare încât – convenţional – pot fi acuzate de încercarea de a impune magia în ştiinţă. Se pare că, modul în care Sheldrake sugerează perpetuarea statusului unei formei, presupune tocmai eliberarea din ea. Câmpurile morfogenetice, după cum susţine savantul, nu sunt altceva decât un soi de memorie informală a formei, care participă activ la crearea ei însăşi în noi generaţii de indivizi. Nu mai vorbim de modele de învăţare, de tipare ce se transmit prin copiere, ci de o formă care se moşteneşte pe sine. Doar citind aceste rânduri şi gândul te duce la o erezie, dar să mai şi crezi în efectele ei.

Şi totuşi, nu conţinutul teoriei lui Sheldrake mi se pare demn de remarcat, ci faptul că – într-o proporţie foarte mare – ea n-ar fi fost posibil de formulat, subliniez: de formulat, fără ca celelalte două teorii să se fi născut. Ele, teoriile în cauză, au fost cele care au instaurat modificarea substanţială a gândirii, cu alte cuvinte au instaurat câmpuri de gândire modificate faţă de cele din trecut. Dacă vom compara gândirea newtoniană cu cea a lui Shaldreke, nu se poate să nu remarcăm mutaţiile importante ce au avut loc. Nu vorbim de limbaj, nu vorbim de logică, nu vorbim de elementele de bază al ştiinţei în sine, ci de fundamentele gândirii ajunsă atât de departe la Sheldrake, încât este aucuzat de erezie.

Cele trei teorii au în comun preocuparea pentru Întreg. Atît Eistein, cât şi Jung sau Sheldrake privesc ceea ce se petrece în Univers ca modul de a fi al unui întreg, în care noi suntem forme particulare, limitate de sistemele de dimensiuni în câmpuri specifice; ele sunt cele care ne împiedică să avem acces  – prin mijloacele convenţionale – la dimensiuni şi forme din alte câmpuri ale structurii Întregului.  Spuneam mai sus că cele trei teorii au un fond comun, iar acesta este dat de elementele care formează un modelul geometric al întregului. Teoria Subconştientului Colectiv reprezintă cel mai adesea subconştientul ca pe o reţea de informaţii determinate de  un Arhetip. Jung a încercat toată viaţa să releve existenţa  legăturilor subtile între informţiile pe care Arhetipul le transformă în simboluri şi calităţile acestora. Cei care au învăţat să privească “specializat” vor reacţiona arţăgos la o astfel de afirmaţie şi vor pomeni despre cineva care bate câmpii, dar tot ei sunt nevoiţi – din ce în ce mai precis – să recunoasă existenţa mai multor sisteme de dimensiuni ale Universului, şi în consecinţă a mai multor naturi de corpuri. Există o diferenţă de viziune, care provine din  atitudinile pe care am încercat să le descriu în primele rânduri ale acestei scrieri, şi anume: “Raţionalii” vor recunoaşte existenţa mai multor sisteme ale Întregului, dar doar ca variante al unui sistem  fizic; iar “idealiştii” vor pleda pentru forme în afara calităţilor sau atributelor fizice.  Dacă vom privi teoria lui Jung ca pe o relaţie particulară între două sau mai multe corpuri – înţelegând prin corpuri formele care mobilează un subconştient, atunci vom ajunge la concluzii asemănătoare cu cele ale lui Newton, dar dacă acceptăm valabilitatea teoriei lui Eistein, şi stabilim că fenomenele Universului provin din lanţuri cauză-efect, lanţuri care constituie structuri relative, atunci  relaţiile dintre corpuri nu mai pot fi tratate ca fiind particulare, ele au o natură generală, au o dependenţă şi sunt aparţinătoare structurii universale care este departe de a fi reprezentată doar de starea fizică. Particulare devin atunci când noi le izolăm, la catalogăm şi dorim să extragem informaţii care să ne dea imagini cât mai exacte despre ele ca entităţi. Se pare doar că imaginile obţinute sunt deformate ab iniţio, atâta vreme cât noi considerăm particular un obiect aparţinător.

Coroborând cele trei teorii, am putea deja să ne gândim la posibilitatea de a inventa instrumente şi modalităţi cu care să ne eliberăm din limitele nivelului fizic al Universului care – se pare – a început să fie destul de strâmt; mai mult, dovedeşte că este incapabil să formeze o imagine convenabil de transparentă şi de convingătoare despre fiinţare şi adevărurile ei în Univers. Eisten, Jung şi Sheldrake împreună au ajuns să dinamiteze serios definiţia realităţii, au ajuns să elibereze o seamă de semene de întrebare despre natura dimensiunilor, a originii precum şi a fiindului. Ce este – în fapt – existenţa?, pare să nu mai găsească un răspuns foarte exact. Nici, ce este realitatea?,  nu pare să se simtă bine. Este realitatea doar ceea ce se manifestă în câmpul percepţiilor?, sau ne găsim în faţa unei mari înşelătorii? Oare este chiar imposibil să ajungem la nivelurile care ascund moduri neatinse încă ale fiindului? Afirmaţia lui Eistein despre cei trei observatori ai unui fenomen – doi staţionari şi unul în mişcare – care primesc dinspre fenomenul studiat aceleaşi informaţii, doar că ele devin relative pentru fiecare dintre ei datorită punctului de observare, aceste afirnaţii, privite prin prisma teoriei lui Jung, şi mai ales a lui Sheldrake capătă o altă substanţă. Oare n-ar fi cu mult mai interesant ca, în loc să le desfiinţăm separat, să le citim împreună? N-am ajunge să ne bucurăm de alte înţelesuri, cu mult mai aproape de esenţa naturii noastre umane? N-am izbuti să înţelegem – măcar în parte – că, ceea ce numim îndeobşte contemporan este departe de a fi  doar o relaţie raportată la timp?

Read Full Post »

19 martie, 2015

De când Higgs a dovedit existenţa a ceea ce îndeobşte se numeşte „bosomul Higgs”, o întreagă literatură  – conţinând toate speculaţiile, direcţiile, sensurile, variantele, posibilităţile etc. dezvoltate în variante felurite şi în alte momente ale  existenţei noastre terestre – s-a aprins cu mare viteză. Conform temperamentului savantului care emite ipoteza, bosomul Higgs, ori este miraculos, ori nu există, ori contribuie la distrugerea Universului, ori creează un alt Univers paralel, ori…

Cercetătorii care rămân în trunchiul principal de sensuri legate de respectiva particulă, se vor alege cu epitete dintre cele mai trăsnite şi cu categorice catalogări care încearcă să caracterizeze cât mai sugestiv şi amuzant munca lor. Toată istoria ştiinţelor este plină de câmpuri formate dintr-o descoperire importantă şi obiecte de tot felul născute din trunchiul respectivei descoperiri. Acei savanţi care îşi legă activitatea de o temă de cercetat, au căutat mereu să contribuie cât mai complet la  întregirea tabloului de informaţii despre respectiva temă, adunând minuţios fiecare părticică lipsă, ca într-o muncă de restaurare. În fapt, chiar asistăm la truda de restaurare a unui corp  existent, căruia trebuie să-i înţelegem fiinţarea, dar şi să ne străduim a elimina mulţimea de întrebări care se ridică odată cu noile cunoştinţe ce sunt – la urma urmei, acel moment de realitate. Un prim fapt pe care nu ar trebui să-l uităm de fel este că: orice element nou pentru spiritul uman, este în corpul Universului  de-o veşnicie. Savanţii trebuie să depună o muncă laborioasă pentru a restaura existenţa respectivului element. Vorbind despre restaurare, singurul adevăr cert e reprezentat de faptul că acţionăm asupra unui obiect care există în mod natural, despre care, însă, noi nu am avut cunoştinţe, şi pe care acum încercăm să-l introducem într-o atitudine teoretică. Fiecare element asupra căruia savanţi se apleacă, este – în fapt – un element aparţinător unei structuri, unul care produce efecte. Într-o realitate nu pot exista elemente independente, există doar elemente despre care noi avem informaţii incomplete şi despre care încercăm să dăm ştire că se comportă într-un anume fel. Că respectivul element se comportă aşa, sau altminteri, emitem supoziţii probabile, iar pentru asta apelăm cel mai adesea la matematică. Mai greu de înţeles este modalitatea categorică şi ultimativă cu care încercăm să descriem un moment, mai ales că nu au fost rare cazurile când, o nouă descoperirea a demolat tot şirul de atribute care au eşafodat şi întreţinut o realitate dovedită, în ultimă instanţă,  o prejudecată.

Crecetătorii – fără osebire, fără referire la statura lor în domeniul abordat – vorbesc despre un Univers „al nostru”, şi neobosit încearcă să afle dacă acest Univers este singular şi dominant, sau dacă aparţine, la rândul lui altui Univers care şi el face parte dintr-un şir de Universuri despre care nu putem avea ştiinţă. Se caută mereu semne care să ne lumineze asupra structurii – fie a Universului, fie a Multiversului – căruia materia îi întreţine naşterea eternă şi continuă. Cu cât noile descoperiri ştiinţifice sunt mai aprofundate, cu cât par a se aporpia de un moment de origine, aşa cum o face bosomul Higgs, numărul nelămuririlor creşte în loc să scadă. Numărul şi forma variabilelor care trebuiesc avute în vedere devin tot mai generoase cu imaginaţia savanţilor, dar şi a teoreticienilor. Raţional ar părea să ne apropiem de un moment unic, adică de acel moment de unde începe totul. Raţional. Doar că Universul, sau Multiversul, sau – mă rog, categoria despre care facem referinţă – nu are o atitudine raţională ci una naturală. Adică, el este cum este, şi se comportă ca atare; ceea ce ar justifica pe deplin spusa lui Blaga:

Lumina ce-o simt

                        năvălindu-mi în piept când te văd

                        oare nu e un strop din lumina

                        creată în ziua dintâi,

                        din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

            ……………………………………………………………………..

                        Lumina, ce-o simt năvălindu-mi

                        în piept când te văd – minunato,

                        e poate că ultimul strop

                        din lumina creată în ziua dintâi.

N-ar fi mai bine, oare, să ne adresăm mai degrabă acestui orizont al naturalului, decât să stăruim mereu să extindem limitele aceluia raţional? Raţional găsim definiţii care stabilesc o stare şi un anume comportament tuturor elementelor care dau existenţă Universului. Bosomul Higgs, de exemplu:  este o particulă elementară ipotetică din familia bosonilor, despre care se crede că face parte din mecanismul care conferă masă celorlalte particule elementare. (Wikipedia) Plecând de la o astfel de definiţie, putem dezvolta fără încetare căi de poziţionare a respective particule într-o strucutră mai simplă, sau mai complexă a unei realităţi, structură care ar exista în sine.

Într-o viziune naturală, în schimb, apare o atitudine care poate fi cel puţin surprinzătoare: Toate lucrurile sunt lipsite de ego (a\tman: eu sau suflet).

Ceea ce înseamnă că dacă îndepărtăm elementele constitutive care formează ceea ce numim om, cal, copac, munte, stea sau orice altceva, dacă facem abstracţie de calităţile care ni le fac perceptibile, nu vom întâlni nimic distinct în afară de aceste elemente constitutive ale calităţilor, nu vom descoperi omul, calul, muntele în sine. Aceste cuvinte denumesc doar un grup de elemente – spun textele budhiste. În consecinţă, starea naturală a Universului – să spunem – nu este Universul, ci relaţiile dintre elementele aparţinătoare. Ca atare Univesul există în funcţie de forma şi compoziţia fiecărei structuri de care devenim conştienţi, ceea ce înseamnă că el, Universul, poate fi: aici, până aici, niciunde, sau pretutindeni; totul ţine de activitatea conştiinţei cuiva care ajunge să obţină cumva informaţii despre o anume formă. Până când Higgs a caracterizat bosomul care îi poartă numele, Universul se oprea înaintea acelui nivel, apoi limitele sale s-au deplasat dincolo de nivelul respectivului bosom, cuprinzându-l. Întrebarea se naşte firesc, şi anume: care este Universul cel adevărat, cel de până la nivelul bosomului, sau cel care-l include? Şi care ar fi atitudinea corectă din care să abordăm Universul?; cea raţională care se sprijină pe definiţiile stabilite de diferitele ştiinţe?; sau cea care: Aceeaşi problemă şi-au pus-o şi chinezii din secta meditaţiei (Ts’an în China, Zen în Japonia. Dhyana în sanscrită)\ şi se pare că ei au găsit un răspuns în declaraţia următoare, care e celebră în secta lor:

Mă aflu pe pod şi – minune! – nu râul curge, ci podul înaintează pe torent.”

Dacă eu înaintez, iar peisajul rămâne în urma mea, nu pot afirma cu tărie că el este o dimensiune, ci mai degrabă o constantă. Nu spaţiul mă măsoară pe mine ci eu pe el, cunoscându-l pe măsură ce înaintez. Nu el mă transformă ci eu, cunoscându-l.

Dintr-o astfel de poziţie, Universul sunt eu, tot atât de mult pe cât Universul este el însuşi, fie că mă cuprinde în forma în care sunt, fie în formele mele următoare.

Read Full Post »

18 martie, 2014

Dacă trasăm un cerc cu o rază oarecare,  vom obţine un câmp limitat de un orizont fix. Toate obiectele acestui câmp vor fi determinate în ele însele de diferitele tendinţe dominante ale câmpului dat, dar, în acelaşi timp, fiecare obiect va încerca să determine la rândul său crearea unui spaţiu în care să fie definite tendinţele lui dominante. Dacă în interiorul primului cerc, indiferent de poziţie, vom trasa un al doilea, acesta îşi va delimita propriul câmp care va determina  relativitatea unor obiecte care-i aparţin pe deplin. Relaţia dintre cercul cel mare şi cel de al doilea  nu se obţine prin relativitatea obiectelor lor, ci prin cea a cerculul în totul lui. Relaţia în sine este dependentă de activitatea vectorială a punctelor comune ce aparţin celor două cercuri, pentru că suma punctelor ce alcătuiesc cercul cel de al doilea aparţine ab initio primului cerc. Conform geometriei euclidiene între două puncte se găseşte o infinitatea de alte puncte. Aşadar, câmpul celui de al doilea cerc se situează la o oarecare distanţă de câmpul primului, distanţă care depinde de valorile activităţii vectoriale a punctelor celor două cercuri. În sine, această activitate vectorială este hotărâtă de situaţia obiectelor care se găsesc în câmpul celui de al doilea cerc. Datorită tendinţei acestora de a crea un spaţiu determinat de specificul respectivului obiect, vor fi emise energii care vor infulenţa direct relaţia dintre punctele câmpurilor celor două cercuri. Aşadar, există toate şansele ca relieful dintre cele două cercuri să nu fie sub nici o formă unul regulat, determinat de distanţele egale dintre cele două suprafeţe, ci, unul accidentat, determinat de relaţiile care se dezvoltă în structura obiectelor aflat în câmpul celui de al doilea cerc. Ca atare, relaţia dintre cercul gazdă şi cercul inclus va fi determinată de tendinţele dominante ale obiectelor cuprinse în acesta din urmă. Faptul ne duce cu gândul  la o relaţie asemănătoare  care se crează între obiectele câmpurilor celor două cercuri, şi câmpurile lor, mai precis, punctele bazelor lor şi cele cuprinse în suprafaţa câmpului. O astfel de relaţie între obiect şi gazda sa induce existenţa unui proces care modifică în fiecare clipă, vectorial, realitatea câmpului în anasamblul său, realitate care depinde continuu de determinările care apar în tendinţa obiectului de a crea un spaţiu cu caracteristici specifice, care să-i particularizeze existenţa. Obiectele fiecărui câmp îşi vor stabili determinările printr-o relaţie relativistă care dezvoltă continuu o presiune de alterare a stării de indeterminare ce poate fi presupusă în legătura dintre cele două câmpuri. Aparent această relaţie de indeterminare funcţionează în virtutea faptului că nici un obiect din cel de al doilea cerc nu poate avea oarecari legături cu obiecte din primul cerc, ceea ce presupune existenţa unei stari de indeterminare existentă între cele două câmpuri. Numai că tendinţele obiectelor din cel de al doilea câmp de a crea spaţii particulare se răsfrânge si asupra relaţiei cu primul cerc, prin presiunea exercitată asupra punctelor din suprafaţa acestuia, presiune care duce la apariţia unor energii care vor tinde să modifice realitatea din câmpul gazdă. Tendinţa de modificare a realităţi se difuzează în suprafaţa câmpului prin cercuri concentrice, aplificând prin interferenţe intensitatea şi nevoia schimbării. Între momentul de naştere a unei asemenea tendinţe şi momentele din parcursul său există doar reminiscenţe din forţele iniţiale, restul se datorează contribuţiei fiecărei energii care ajunge să interfereze cu unda iniţială. Ne putem gândi, după un astfel de model, că orice punct al Universului se constituie într-o origine care emite energii ce se vor propaga, şi vor influenţa stări şi procese în fiecare moment ale existenţei lor. Dacă adaugăm unui astfel de gând şi realitatea existenţei energiei ca undă sau particulă în aceeaşi măsură, atunci datorită efectului Compton, vom concluziona că Universul există ca un continuu proces de transformare în care realităţile sunt extrem de perisabile, dominate fiiind de tendinţa de a se modifica în mod continuu. Practic, o realitate este stabilă atât timp cât se constituie, în clipa când a ajuns la funcţii care semnalează finalizarea unui astfel de proces, ea devine deja începutul altei realităţi.

Read Full Post »

Older Posts »