Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘fundament’

 

 

 

Doctrina hermetică are la baza construcțiilor sale filosofice  o entitate primordială denumită TOT, a cărei substanță infinită este cea care generează capacitățile din care iau naștere cele mai diverse cauzalități, și datorită acestora puzderia de forme care dau naturile materialitîții Universului. TOT-ul este infinit în spațiu, este etern în timp și veșnic în creație, substanței sale nu-i lipsește nimic, fără toate aceste calități TOT-ul n-ar putea fi TOT. Existența – în condițiile date – a acestor calități sunt posibile datorită unei condiții fundamentale: CONTINUITATEA. Substanța TOT-ului este fundmental continuă, asta însemnând că spațiul său nu are crăpături, fie ele și neînsemnate; timpul său nu are sincope, nici măcar pentru o fracțiune de clipită; iar creativitatea este neîncetată, adică nu cunoaște nici cel mai scurt respiro. Pornind de la această condiție a TOT-ului, puterea sa este infinită și necondiționată, adică absolută, pentru că, nu există nimic din afara lui care să-i limiteze capacitățile.

Pentru un om obișnuit, toate aceste atribute ale TOT-ului, chiar existența acestuia în sine, sunt dificil de acceptat – ba, am putea spune tot mai dificil de acceptat, datorită reducerii permanente a dimensiunilor la care judecăm.  Pentru că ele depășesc copios capacitatea obișnuită de a le imagina mecanica, dar ceea ce este cu adevărat imposibil de acceptat, în afara unei educații specifice, este Continuitatea, chiar dacă forța și eficiența ei ne este dovedită în fiecare moment și în fiecare acțiune a existenței noastre terestre. Vorbind despre TOT, aducem în discuție dimensiuni absolute, dimensiuni pe care spiritul nostru nu le poate controla. Ar fi suficient să permitem gândirii – mai mult, să antrenăm gândirea chiar – să urmărească dimensiunile Continuității, urmând cărările indicate de Zenon din Eleea; am ajunge astfel să putem imagina puterea absolută a Continuități pe care se sprijină TOT-ul, și care face ca substanța sa să fie, la rândul ei absolută. Poate că, în felul acesta s-ar instaura respectul pentru fiecare entitate, atât în sine cât și în totul său, inexplicabilă și necognoscibilă. Toate eforturile făcute de-a lungul timpului de a  limita cunoașterea doar la lucrurile definibile, nu au alt rezultat decât acela de a desființa – la nivel de judecată – continuitatea cunoașterii. Necognoscibilitatea TOT-ului nu are legătură cu procesul cunoașterii,  și nu-l neagă, ci dimpotrivă, instaurează nevoia continuă de a cunoaște. Să legiferezi că un lucru negognoscibil este în afara cunoașterii este o eroare grosolană. Cunoașterea, la rândul ei este necognoscibilă, în sinea ei, fapt pentru care, omenirea trebuie să facă eforturi consistente ca să mențină un anume grad de continuitate în cunoașterea procesului ființării, care, la rândul său, este necognoscibil. Conform Principiului Polarității, care este una dintre cele șapte legi al Universului, necognoscibilității trebuie să i se opună Cunoașterea. : “Teza si antiteza au o natura identica, insa de grade diferite; contrariile sint asemanatoare si nu difera decit prin gradul lor, polii opusi se pot concilia; extremele se ating; Totul este si nu este in acelasi timp; toate adevarurile nu sint decit semiadevaruri; orice adevar este pe jumatate fals; sint doua fete ale aceluiasi lucru etc etc”. Și cunoașterea și necunoașterea sunt aparținătoare aceleiași substanțe, doar că se găsesc pe grade diferite. Sunt procese care dezvoltă propriile axe teleologice, urmând unitatea continuității. Mai mult, pentru hermetici cunoașterea este un proces periculos, el trebuie destinat numai anumitor spirite, altminteri fiind pusă în pericol ordinea universală. Ceea ce a fost dovedit de mai multe ori în lungul evoluției civilizațiilor umane, așa cum o serie de legende moștenite ne descriu. În consecință, învățăturile câștigate prin cunoaștere erau transmise în mare secret, de către un inițiat unui discipol ales cu multă grijă. Valorile aduse prin cunoaștere trebuiau verificate cu răbdare, trebuiau să fie puse în relațe, în primul rând cu sinele lor; în al doilea rând cu substanța lor; și în al treile rând forța vibrațiilor. Societatea modernă nesocotește total și refuză să urmeze un asemenea model de disciplină, clamând drepturile universale ale fiecărui individ. A nu se înțelege cumva că hermeticii refuză cunoașterea,  sau fac din ea o proprietate exclusivistă. Nici pe departe, ei tind doar să instaureze o disciplină care să îngrijească temeinic ca, erori – voluntare, ori nu, ale oamenilor – să nu să fie induse TOT-ului, erori în urma cărora să apară fisuri în substanța acestuia. Asta s-ar putea numi cu adevărat o nenorocire fără leac. “Spiritul, la fel ca metalele si elementele, poate trece de la o stare la o alta stare diferită, de la un grad la altul, de la o condiție la alta, de la un pol la altul, de la o vibrație la alta. Adevarata transmutație hermetică este o artă mentală – spune Kybalionul, iar instrumentele pe care cunoașterea le poate pune la îndemâna spiritelor răuvoitoare, sau inconștiente pot provoca răul cu urmări irevocabile. Forța inestimabilă, pe care o are un adevăr apărținător unnui pol dar care trece pe cealaltă spirală, cea care aparține polului opus, va provoca transmutații cu efect distructiv în câmpul în care acționează. Nu trebuie sub nici o formă să neglijăm interesul tot mai aplicat pe care o mulțime de oameni îl dezvoltă pentru divere forme de manipulare, care, la urma urmei, este un mijloc rudimentar de transmutație. O formă, care, mânuită cu abilitate, pare inocentă și lipsită de pericole. Pe lângă tentația manipulării, există în viața curentă o mulțime de alte tehnici de obținere a unor avantaje față de semenii noștrii, tehnici care dezvoltă diverse soiuri de avataruri asimilate deplin de cei care sunt controlați de orgolii, de vanități, de invidie, de dorinți. Hermeticii nu au încercat niciodată să modifice cursul existenței celor din jur, mai mult chiar, se străduiau să-i ferească pe neștiutori de gesturile nesăbuite care ar fi putut să-i piardă. Pentru ei, nu existau rațiuni superioare ale societății, care să impună modificarea cursului natural al vreounui parcurs existențial.  Făceau aceasta fără ca cei în cauză să știe, fără să modifice atitudinea naturală a acestora față de a o nume realitate. Pornind de la afirmația “Totul este spirit”, hermeticii s-au străduit să creeze și să dezvolte tehnici spirituale care să se sprijine pe continuitatea TOT-ului. Energiile pe care aceștia le căutau existau în curenții întreținuți de continuitate și traversau cele mai diverse naturi ale materiei. Era nevoie de multă clarviziune și luciditate pentru a nu lăsa tentațiile să devină reguli de conduită.  Trebuia ca inițiatul să se distanțeze egal de aparențele dezvoltate de realitatea curentă și să rămână purificat în fața propriului spirit. Astfel putea să lase să se nască noile legături cu esența naturii TOT-ului. Nu puterea era scopul pe care inițiatul o cauta, ci capacitatea de a cunoaște până la limitele necognoscibilului. Această capacitate îi aducea viziunea despre mișcările intime care se cuprindeau în Continuitate. Vorbim despre mișcări subtile, inefabile, cele mai multe necesitând simțuri antrenate prin metode străine unui neofit. Toate acestea erau lucruri ce nu puteau fi descriese, sunt lucruri ce nu pot fi descriese, pentru că și astăzi, inițiații diferitelor doctrine care au la bază informații provenite din hermetism, din esoterism, din occultism etc. caută să-și conducă discipolii spre moduri de a asimila informații dincolo de cuvinte.

Oamenii de știință sunt obligați să adopte, și să respecte, un anume comportament pentru a fi siguri de rezultatele muncii lor, dar și pentru a se păzi de efectele nocive derivate secundar. Adepții tehnicilor spirituale au, la rândul lor obligații pe care trebuie să le respecte, atât în privința comportamentului profesional, cât și în ceea ce privește păstrarea sănătății. Mai mult, pentru că efectele asupra celor din jur pot fi mai puțin vizibile și mai radicale, dar cu acțiuni ireversibile pe perioade foarte lungi, practicanții tehnicilor spirituale sunt obligați să elimine din comportamentul lor tot ceea ce ar produce astfel de efecte nocive.  Obligațiile sunt impuse nu de o legislație rezultată dintr-o cauzalitate socială abstrctă, ci de acele legi ale universului care guvernează o generalitate extinsă. Efectele secundare ale practicilor din tehnicile cotidiene ale industriilor și atitudinilor economice, cu toate că influențează tot mai mult comportamentul asupra relațiilor cu mediul imediat, nu sunt tot atât de periculoase – așa cum se insistă din ce în ce mai documentat – ca vibrațiile care formează câmpuri de formă care emit unde de formă prin care realitatea modifică atitudini și mentalități. Atitudinea și mentalitatea unei contemporaneități pune în formă elemente ale unui sistem de educație din care vor rezulta acele vibrații prin care, la rândul lor, se vor forma alte câmpuri de formă modificate. Elementele care se vor asimila în Continuitatea TOT-ului, vor fi cele ce vor determina mișcări în generalitatea acestuia. Mișcări despre efectele cărora nu vom avea informații de feedback, datorită necognoscibilității TOT-ului. Atunci când cunoașterea va ajunge la nivelul efectelor pe care noi le-am creat, TOT-ul va fi modificat întreg ansamblul Continuității sale.

Fiecare gest a vreunei entități aparținătoare Continuității TOT-ului, reprezintă emisiuni de vibrații care participă la interferențele existente. Fără încetare vibrațiile crează entități armonice care se adaugă Întregului, iar fiecare astfel de entitate, o dată devenită formă va căuta să creeze o structură de relativități, contribuind la întreținerea mișcării universale. Despre toate acestea, cetățenii contemporaneității actuale evită să vorbească, căutând să evidențieze statusul realităților imediate. Abordăm realitatea în care trăim din atitudinea celui care nu vede mai departe de lngul nasului, care, uneori, ni se pare atât de departe încât este imposibil să-l atingi. Să păstrezi tăcerea despre relația dintre realitatea aparențelor și realitatea obiectivă, nu este tocmai o atitudine potrivită. Dar este o atitudine. Una care nu se va modifica prin contribuția unui amărât de eseist.

Read Full Post »

“Intenția mea nu este de a expune metoda pe care fiecare ar trebui s-o urmeze pentru a-și călăuzi bine rațiunea, ci doar de a arăta în ce fel mi-am călăuzit-o pe a mea… sper că voi fi util unora și nu voi dăuna nimănui.” – spune  Descartes în “Discurs asupra metodei”, carte ce va deveni fundamentală pentru modelul cartezian de a gândi. Se părea că, plecând de la singurul adevăr absolut și indiscutabil pe care Descartes îl definește, și anume că cel care gândește există;  asigură strădania de a-ți conduce rațiunea  printr-o metodă, ce va ajuta subiectul să limpezească prea multele și prea desele momente de confuzie create  în gândirea coordonată de viziunea unei voințe divine și relevată prin arhetipuri sau simboluri. În fapt, nu era altceva decât încercarea de a înlătura cât mai mulți factori subiectivi dintr-un discurs. Asemeni tuturor gânditorilor de până la Eistein, și Descartes crede în liniaritatea metodei sale; ca atare discursul său pleacă de la un adevăr absolut și caută să atingă un alt adevăr absolut, cele două adevăruri devenind punctele unei axe pe care să se fixeze perechi de coordonate care desemnează un traseu.   Cu vreo trei sute de ani după ce Descartes își elaborează metoda,  Alejo Carpentier publică romanul “Recursul la metodă”, care nu este nimic altceva decât demonstrația că orice metodă poate fi expusă unui recurs, mai mult, că orice metodă transpusă în realitate, prilejuiește apariția unui recurs cu care omenirea se va întâlni, așa cum dovedea lumea americo-latină a acelor vremuri, și pe care marii romancieri ai timpului (Marquez, Carpentier, Sabato, Montalva etc.) o descriu ca pe  un recurs la contemporaneitate. Carpentier nu se sfiește să parodieze discursul filosofului, descriind destinul Dictatorului, odată ajuns în lumea europeană, ca pe o dulce-amară și dezlânată existență, cu totul în afara vreunei metode sau a vreunui recurs la metodă. Nu mai putem vorbi despre un parcurs liniar, cauzele și efectele nu mai au legături, punctuale, atât de definitive sau atât de strânse, iar itinerarul se abate și se transformă într-o spirală pe care punctele se așează unul deasupra altuia fiecare pe o spiră superioară.

Discursul lui Descartes, devenit un model care are la bază rigoarea  metodei, va fi urmat o perioadă și va părea să confirme supremația unui adevăr absolut.  Pentru filosoful francez, raportul dintre rațiune și materia care deține mulțimea de adevăruri ale lumii se stabilește prin metode care se sprijină pe coordonatele unor axe relevate de adevăruri aflate la o oarecare distanță unul de altul. Asta, spre deosebire de Newton, pentru care un adevăr este descoperit de o lege, dacă aceasta este obiectivă, ca atare are capacitatea de a ordona materia ce duce la respectivul adevăr.  „Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea” – spune genialul savant cu puțin înaintea morții. Pentru Newton, adevărul este obiectiv și definibil, dar mai puțin absolut și pentru a-l aduce la suprafața materiei este necesar și suficient să inventezi instrumentele potrivite.

Apariția unui recurs la discursul filosofului francez, relativizează principiul adevărului absolut și inclină balanța, mai degrabă spre concepția lui Newton, iar noua formă  a metodei devine: să gândești nu despre Univers, ci în Univers. Dacă Descartes caută coordonatele capabile să conducă la un adevăr absolut, Newton acceptă existența adevărurilor în ființa fiecăruia dintre noi, iar distanța până la acestea este dată de interesul și capacitatea noastră de a ne crea instrumentele potrivite. Exemplul lui Carpentier fiind edificator; atitudinea lui față de discursul lui Descartes fiind mai degrabă critic, iar instrumentele cu care lucrează pledând pentru un parcurs, mai degrabă lipsit de metodă. Atitudine care se consolidează în zilele noastre, când fiecare discurs despre o metodă este supus unor excursuri care lansează în eter, constelații – mai mult sau mai puțin complicate – de structuri pornite din diferite puncte ale respectivei metode, și care au trasee surprinzătoare. Nici  fragila liniaritate – plecată din supoziția unui adevăr absolut -,  nici conformația pretențioasă a structurilor care dau naștere spiralei, ca expresie a ciclului ce se modifică prin sine, nici  explozivele construcții, care pretind supremația asupra unui spațiu limitat și care provin dintr-un excurs, nu dovedesc altceva decât forța aparenței. Suntem în plină – și deplină – metafizică, în care nimic nu este absolut. Dacă, recursul la discurs era pornit de constrângerile unei particularități sociale, care făcea atrăgatoare nevoia revenirii “într-o contemporaneitate globală”, ce de la distanță părea dulce și promițătoare; excursul la discurs caută să impună o “ contemporaneitate punctuală” (ca atare cu atât mai aparentă), având legături volatile cu realitatea obiectivă ca și cu cea aparentă, legături care se sfărâmă la cea mai slabă oscilație a vreunei valori. Și dacă valoarea discursului consolidează metoda, recursul dă naștere unui model, și astfel facem cunoștință cu oscilația între sisteme de valori, în urma cărora au apărut atitudinile propuse de Marx și Engels (Vestita ecuație a procesului industrial și toată literatura despre sisteme social-ideologice care pornesc de la unele economice ce s-ar opune unul altuia – ceea ce este un fals.); ajungem la excursul discursului ce se desprinde dintr-un punct al metodei și este capabil să deseneze trasee foarte depărtate de adâncimile pe care le găsim în gândirea învățaților tradiționali. Fie discursul, fie recursul sau excursul la metodă sunt sisteme de coordonate ale modelului cartezian, care au o existență ce se izolează, acceptând aparența. Gânditorii de dinaintea lui Descartes, acceptă aparența ca o funcție  a creației divine, menită să fie expresia voinței Creatorului, care propune omenirii relativitatea ca formă de libertate. Absolutul fiind cealaltă variantă a ființării, cea inexorabilă, lipsită cu totul de orice formă a libertății.  Cele două variante sunt, dacă vreți, același joc al discursului și recursului, iar  excursul la metodă, pornește oricând, din orice punct al ființării, pentru a limita evoluția oricărei forme.

Este evident că există diferențe substanțiale între poziția unui eseist sau a unei personalități creative  și cea a unui savant. Eseistul este cel care încearcă să-și subordoneze relațiile dintre atribute, dintre legăturile directe sau complementare, tinzând să pătrundă cât mai adânc în structura  substanței ( vezi chiar atitudinea lui Carpentier). Savantul, în schimb, este preocupat de punctele în care legăturile din structura unei realități se intersectează și produc premisele unor naturi care emit unde morfice. Chiar dacă diferențele dintre poziția eseistului și cea a savantului sunt numeroase și par în multe cazuri ireconciliabile, acțiunile pornite din ambele converg către aceeași realitate și propun aceleași forme de relativitate ale unor naturi generatoare de vibrații cu funcții morfice. Relativitatea care guvernează ființarea naturilor producătoare de vibrații este aceea care stabilește substanțialitatea acestora. Vidul, Nimicul, Haosul, Abisul nu este altceva decât expresia non-spațiului, care devine pe măsură ce numărul  de vibrații crește și se diferențiază făcând posibilă apariția Formei. Vorbim de un proces care parcurge o durată, nu este un proces instantaneu ci unul care se ivește prin adițiune, are un anume sens și o anume substanță. În general, vorbim mereu despre materializare într-un asemenea caz, doar că TOTUL este materie – de la inefabil, la vibrație și Formă, totul este materie. De la Gînd la Produs, parcurgem etape diferite ale substanțialității materiei, ceea ce ar trebui să stabilească  o anume unitate a modului de a gândi care să găzduiască modelele atât de diverse al gândirii, ceea ce ar avea ca rezultat acea libertate deplină pe care o au formele incipiente, cu mult înaintea apariției specializărilor impuse de relațiile specifice cu o realitate, fie ea aparentă sau obiectivă. Savanți ca Jung sau Sheldrake au pătruns într-un astfel de model, și, chiar dacă au primit foarte multe reproșuri din partea adepților modelului de gândire cartezian, se pare că sunt cu mult mai aproape de o astfel de formă de libertate care există doar în durată. Și nu vorbim de durată ca o unitate de timp, ci ca un orizont al existenței în care  “câmpurile morfice” sunt cele care hotărăsc geografia.

Faptul că, eliminând treptat alte formne, modelul de gândire cartezian s-a impus în conștiința omenirii ca fiind “cel adevărat”, a generat o anume formă de comoditate ce ne îndepărtează tot mai evident de impulsurile pe care existența le imprimă prin libertate. Singurul rezultat evident este că oamenii devin din ce în ce mai captivi acțiunilor și efectelor acestei comodități și se îndepărterază de existența liberă, reducând agresiv formele de aparență ce constituie substanța ființări. Se poate spune că formele aparenței, hotărăsc soartea omenirii, asemeni formelor deveite existență. Ne îngrijorăm, pe măsură ce forme concrete de existență dispar, și asta doar pentru că au o substațialitate ușor perceptibilă, dar nu băgăm de seamă, cu nici un chip, dispariția formelor de aparență de o substanțialitate subtilă; adică acea substanțialitate capabilă să întrețină relațiile cu câmpurile și undele morfice ce constituie ființarea însăși. Trebuie ca nivelul morfic să  devină perceptibil prin mijloacele pe care le putem educa cu o anume ușurință  – este vorba de simțuri, de rațiune, de conștiință etc. – pentru ca să acceptăm existența unor relații. Pentru celelalte relații, cele ce pot fi sesizate cu mijloace subtile, preferăm să apelăm la persone care sunt înzestrate și nu facem nici un efort pentru a ne educa să înțelegem modalitatea de comunicare specifică a acestora.

Read Full Post »

21 februaruie, 2015
… spiritul artei este un spirit mărginit, al unui popor, iar universalitatea fiinţând-în-sine a sa se destramă,… ne spune Hegel. Şi ar trebui să ne înclinăm, şi să-i dăm dreptate, constatând coeziunea organică a formelor artei în manifestarea spirituală a unei naţii. Organicitate care nu se transmite şi la nivel universal. La un asemenea nivel devin active şi coerente câteva trăsături care tind să atingă divinitatea. Atenţiune!, sub nici o formă nu trebuie suprapusă categoria de divinitate peste cea de dumnezeire, care este fundamental aparţinătoare religiei. Divinitatea este o categorie ce caracterizează spaţiul în care arta îşi nuanţează expresiile şi dă naştere spiritului său absolut. Acesta este motivul pentru care, periodic, arta are nevoie să-şi reevalueze poziţia faţă de spiritul-ei-în-sine. O perioadă de timp – mai lungă, sau mai scurtă – arta scrutează în esenţa spiritului ei, transformând în expresii tot mai subtile momente ale fiinţări acestuia. Pe măsură ce numărul expresiilor desprinse din esenţa spiritului se înmulţesc, aceasta – esenţa spiritului – trece într-o altă stare, mişcare ce se datorează recurenţei fiecărei expresii devenită operă. Fiecare revenire în esenţă a unei forme a fiindului unei expresii – acţiune care este cu totul specifică şi particulară artei – contribuie la modelarea unei noi conformaţii a esenţei spiritului absolut, până la momentul când are loc o metamorfoză ce schimbă funcţii fundamentale în morfologia şi fiziologia spirituală. Această acţiune a spiritului impune artei un proces de reconsiderare radicală a modului său de a fiinţa. Sigur, un astfel de moment aduce cu sine tulburări şi – mai ales – o perioadă de nesiguranţă, care, încetul cu încetul se transformă într-un proces de redefinire, în care etapele se prefigurează una în alta, iar, mai apoi, una din alta. Toate acestea sunt, de fapt, mişcări particulare şi specifice, care se produc în fiinţa divinităţii artistice şi nu a dumnezeirii religioase. Acestor mişcări se datorează, dacă vreţi, faptul că divinitatea – ca spaţiu de reconfigurare a artei – este sensibilă la esenţa spiritului şi urmează calea metamorfozelor pe care aceasta – esenţa – le parcurge. Pare firesc atunci, ca şi arta să cunoască momentele ei de re-configurare a modului de a se exprima.
Spiritul universal fiinţează din asimilarea sinelui esenţelor spiritelor particulare ale popoarelor, esenţe degajate de procesul subtil al dinamicii raportului rezultatat din evoluţiei diverşilor factori ai realităţii unui anume spaţiu; spaţiu pe care îl limitează fiindul particular al acelor relaţii şi, în mod natural, el determină o structură specifică caracterizată de un număr de esenţe ale fiinţării. Spre deosebire de spiritul particular al unui popor, care se autodefineşte continuu din reflectarea modificărilor de realitate în el însuşi, în devenire permanentă, spiritul universal este fiinţarea esenţelor provenite din acele spirite particulare şi ar fi mai degrabă sesizabilă forţa sa, din afara sa, decât din interiorul său; ca atare imaginea fiinţei sale devine mai uşor vizibilă cu cât ne departăm de el. Fiinţa spiritului universal nu este o categorie proporţională cu sensul modificărilor realităţii, ci sensibilă la adâncirea senzitivă a esenţelor sale, astfel ca divinitatea să poată căpăta orice formă capabilă să devină gând şi emoţie; acţiune şi fiinţă artistică; operă. Spre deosebire de dumnezeire care încearcă mereu să aducă totul în limitele fiindului său, care nu are nici particularităţi şi nici nu trece prin perioade de metamorfoză, şi acţionează ca o stare de fapt.
Fiinţa spiritului – adică modul de a fiinţa al spiritului, după Heidegger – îşi datorează subtilitatea aspiraţiilor, în primul rând nivelului spiritualităţii configurate de modul de a fi al spiritelor particulare. O astfel de configuraţie se sprijină pe trei piloni fundamentali; primul dintre ei este filonul dumnezeirii, care este capabil să păstreze conformaţia esenţelor distanţelor faţă de zona inefabilă a materiei; al doilea este cel al divinităţii, care întreţine prospeţimea esenţelor în metamorfozarea lor continuă, şi, în sfârşit, al treilea, cel al revelaţiei ştiinţifice, care poate crea în permanenţă o imagine a mişcărilor subtile ale realităţii. Triada despre care vorbim nu a avut, şi nu va avea un parcurs uniform, ci dimpotrivă; şi va fi dependentă de proporţiile acţiunilor răsfrânte de una asupra celorlalte. Influenţele acţiunilor nu sunt suportate direct de către categoriile aflate în discuţie, ci ele se produc prin intermediul spiritualităţii, stimulând astfel fiecare nuanţă să contribuie la configurarea esenţelor celor trei fiinţări, în specificul lor.
Cu siguranţă că, cele afirmate mai sus pot fi catalogate cu uşurinţă a fi speculaţii de către un spirit ce se doreşte a fi cartesian. Mai ales pentru faptul că, operează cu categorii greu definibile în termeni quantificabili, ca atare nu pot fi imaginate formulări matematice, adică ale unei ştiinţe care sprijină structurile posibile. Şi, dacă ar fi să apelăm la o operaţiune de reducere, pentru a simplifica modul de a prezenta starea relaţiilor, atunci s-ar putea afirma că tot ceea ce nu se află în interiorul unui câmp quantificabil, deci posibil, este o pură speculaţie fără importanţă reală pentru configurarea unui mod de a fiinţa. Pe de altă parte, dacă privim lucrurile din punctul de vedere al lui Arthur Holly Compton, care a declarat după formularea efectului care îi poartă numele, că se nasc trei întrebări esenţiale în urma analizei asupra efectului său. Prima fiind: care este de fapt starea preponderentă a materiei: unda?, sau particula?; a doua: ce se întâmplă cu particula în perioada de captivitate în masa unui element material?; iar cea de a treia: în urma expulzării, quanta va urma traiectoria iniţială, sau una impusă de relaţia de expulzare? Toate aceste trei întrebări nu se pot reflecta într-o relaţie matematică. Sunt ele, atunci, nişte speculaţii?, ies din sinele fiinţări şi crează o iluzie a realităţii? Datele de care respectivele întrebări au nevoie, pentru a fi analizate şi lămurite, ies din spaţiul unei realităţi de expresie matematică. Atunci, cărui mod de a fi al realităţii se adresează ele? Aceste nedumeriri ale fizicianului pot fi argumente de care să ne slujim pentru a susţine că realitatea nu este doar un spaţiu al posibilului, ci, în egală măsură, şi unul al inefabilului, adică un spaţiu al mişcărilor subtile ale unei materii care nu cunoaşte încă masa, ceea ce nu exclude, însă, prezenţa unor legi universale care să-l guverneze. Întrebarea care se ridică în acest moment este: cât de subtile sunt aceste legi?, şi ce instrumente ar trebui să inventăm ca să le revelăm acel modus operandi specific?

Read Full Post »