Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘vibraţie’

Fenomenul de dezmărginire a Universului este dovada că procesul Creației este continuu, el nu încetează niciodată. Nu există un moment în care să constatăm că substanța Creației a luat o formă stabilă, definitivă, și acesta este un lucru pe care experimentele fizicienilor care se preocupă de quantică îl dovedesc – cel puțin până în momentul de față – tocmai pentru că nu izbutesc să stabilească o particulă fundamentală, una care să dovedească faptul că de la ea pornește totul. Goethe este cel care și-a imaginat cum se preface mereu substanța Creației:

“Cum toate-n totul se-mpletesc,

        Viiază şi se contopesc!

        Puteri cereşti cum urcă şi coboară

                                      Şi taina una alteia-şi strecoară!

                                     Un svon de-naripate mângâieri

                                     Adie-ntre pământ şi cer

                                    Şi într-a totului vibrare pier!

                                    Spectacol rar dar, vai, nu şi profund!

                                   Natură, taina cum să ţi-o pătrund?

                                  Tu, rodnic sân, izvor de tot ce-i viaţă,

                                 De care atârnă cer, pământ,

                                  Spre care-aleargă sterpul meu avânt,

                                Tâşneşti, adăpi – iar sufleltul mi-ngheaţă !   

Tot astfel cum gândirea  nu ajunge niciodată la o formă definitivă, ci întreține necontenit un proces relaționar, creând legături dinamice între factori, elemente, unități, dovedind astfel că nu avem de-a face cu o stare configurată din forme definitive, ci cu un proces în continuă mișcare, capabil să asimileze elemente noi pe care să le adauge substanței sale; Creația produce interferențe ce devin forme instabile. Acestea se nasc, se dezvoltă, apoi se descompun ieșind din orizontul naturii ce le-a creat. Pe timpul ființării – în natura specifică a nașterii lor – au generat numeroase vibrații care se adaugă celor existente deja, vibrații care se distilează continuu. O parte din ele participă la interferențe care au ca rezultat forme specifice naturii în care se găsesc, o altă parte, ajunse la un stadiu de distilare care neagă natura în care au fost create, trec într- altă natură. Și astfel este alimentat continuu raportul dintre existent și neexistent, termeni care coexistă, asemeni tuturor termenilor care formează substanța ființării. Nu trebuie, sub nici o formă să definim inexistentul, ca fiind  lipsă de ființare, dar nici existentul ca forma stabilă și unică a acesteia. Preocuparea  sensibilă a spiritului pentru determinarea nemuririi, adică a infinitului, ca formă stabilă a ființări nu este altceva decât o formă în care acesta se străduie să se înțeleagă pe sine. Infinitul, ca și nemurirea, fiind o formă care se dezlimitează continuu se pune în situația de a nu se putea defini, deoarece existența unei părți  necognoscibile, cea care nu s-a format încă, dar care există, refuză să participe la procesul de cunoaștere și, implicit, de definire. Toate acestea par a fi doar niște speculații ale unui eseist care caută să inventeze anumite adevăruri pe care o realitate nu le suportă și care nu se pot sprijini pe dovezi. La urma, urmei sunt doar relațiile unor abstracțiuni care pot fi enunțate dar nu și probate. Aceasta este o judecată care cu siguranță că este emisă de un spirit cartezian, captiv al naturii fizice a materiei. Un spirit pentru care teoria relativității generalizate (De exemplu.)  ridică foarte multe semne de întrebare, primele pornind chiar de la enunțul care spune că fiecare corp al universului produce o curbare a spațiului, căreia datorăm forța gravitațională. În consecință, conform acțiunii de curbare a spațiului, Universul funcționează într-o relativitate generalizată, ceea ce implică faptul că, pe lângă natura fizică a materiei, în acest mecanism  sunt implicate și alte naturi ale acesteia. Pornind de la natura fizică ne îndreptăm către naturi din ce în ce mai subtile, care au moduri de manifestare cărora ar trebui să le acordăm o mult mai mare atenție dacă dorim să pătrundem sensurile acestei mecanici lipsite de ceea ce numim limite, și asta datorându-se transmutației. Atunci când o anume acțiune a Universului atinge o limită, se produce o transmutație și acțiunea cu pricina continuă într-o altă natură. Pentru a înțelege, însă, un astfel de comportament, ar trebui să facem eforturi pentru a găsi modalitatea de a ne dezlimita propriul spirit, cel care se manifestă în întregul pe care-l reprezintă ființa noastră. Acordând atenție unei asemenea atitudini, vom constata că definiția dată ființei umane ca fiind o entitate  “erectă, simetric bilateral în lungul unei axe verticale, cu un punct de cunoaștere fix, deasupra unui orizont fix”, nu este tocmai exactă, și nici corectă. Mai trebuie să ținem cont că, datorită acestei definiții, sunt puse în circulație o multitudine de categorii pe care ne sprijinim relațiile și rapoartele cu diferite alte entități, procese, acțiuni etc. Mai mult decât atât, numeroase noțiuni fundamentale își au originea în această definiție și crează legături foarte strânse între  existență și rațiune, dar nu și între rațiune și ființare. Dacă existența este limitată de modurile de a fi ale naturii fizice a materiei, ființarea cuprinde și existențele celorlalte naturi care definesc ființa și care produc transmutații, ceea ce-l face pe Heidegger să afirme: „Dasein-ul se îndrumă pe sine către fiinţarea la care se poate raporta şi către felul în care se poate raporta.” În consecință, putem vorbi despre o limită a existenței, dar nu și de una a ființări. Dacă vreți, în ceea ce privește raportul existență-ființare, ne găsim în miezul aporiei “Săgeata” a lui Zenon; existența fiind unul dintre segmentele, care adiționate ajung la infinit. Astfel existența, fiind un segment, poate fi definită, spre deosebire de ființare, care fiind infinită nu se poate defini. Pentru existență, rațiunea furnizează toate instrumentele de care avem nevoie să o cunoaștem: cunoștințe asimilate prin simțuri, percepții, judecăți etc; pentru ființare însă, conștiința furnizează naturii în care existăm doar o parte dintre informațiile necesare, unele fiind deductibile,  și totuși, mai rămân o parte despre care nu aflăm nimic. Ceea ce face să rămână mereu o parte ascunsă, parte care ne împiedică să cunoaștem procesul în întregimea lui. Este tocmai ceea ce susține Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake. Undele emise de câmpurile de formă pot fi cunoscute doar atunci când au legături cu acțiunile produse în existență, în rest ele se vor propaga în continuare până la momentul în care existența se extinde, printr-o acțiune, care presupune și acea undă. În acel moment are loc un proces de transmutație care preface unda într-o formă anume și o alătură celorlalte forme ale existenței. Este un proces în care conștiința are contribuția ei, fapt pentru care hermeticii numeau transmutația un proces mental și căutau să educe conștiința pentru a extinde acțiunea și asupra formelor deja existente. Fapt care ar fi însemnat că transmutația poate fi exercitată și de către rațiunea care se antrenează în acest sens. Afirmațiile acestea induc o idee neplăcută spiritelor carteziene; și anume faptul că există între conștiință și rațiune relații care pot fi controlate. Se pune problema, atunci: cine controlează aceste relații? Care este funcția sau organul care pot controla legăturile care se formează între conștiință și rațiune, și care dau naștere unor procese altminteri considerate imposibile, mai ales pentru abilitățile limitatea ale omului? Dacă lucrurile sunt judecate după astfel de criterii, și se presupune că între conștiință și rațiune sunt legături care pot produce fenomene interzise în alte condiții, putem considera că; dacă rațiunii am acordat o atenție sporită mai ales în ultimile trei, patru sute de ani, am elaborate metode, tehnici și instrumente de cunoaștere și antrenare a acesteia, conștiința a fost treptat neglijată și am pierdut contactul cu o parte însemnată a calităților acesteia, ceea ce a făcut să fie anulate relații foarte productive cu rațiunea. Mai mult, a făcut să desființăm modul de comunicare cu sistemul de gândire a învățaților  din societățile tradiționale, cauză care a alterat un număr foarte mare de sensuri din comunicare. Consecința – se pare – a fost că tot ce am eșafodat, atât teoretic, cât și practic să se îndepărteze tot mai mult de matricea originară. Entitățile care au mobilat câmpurile de formă au dat naștere unor vibrații care s-au distanțat de origini, iar noi am considerat că rezultatele au revoluționat evoluția. Stadiu la care s-a ajuns în zilele noastre dă naștere însă unor semene de întrebare, unele destul de serioase chiar. Faptul că, la ora actuală, se tinde tot mai impetuos spre o singură contemporaneitate este unul dintre aceste semene de întrebare. Avem de-a face cu o contemporaneitate care crește din vibrațiile acelor forme care sunt rezultatul acțiunilor trecute și care, odată formate, nu se mai supun judecății de valoare și justețe. Or, faptul că nu mai există posibilitatea mai multor contemporaneități, cu alte cuvinte a mai multor câmpuri de forme, cu vibrații diverse, are ca rezultat întărirea unui singur sens al evoluției.

Pentru a înțelege conformația acestei situații, ar fi suficient să acordăm ceva mai multă atenție observațiilor lui Hegel atunci când analizează diferitele principii și concepții ale picturii Evului Mediu : “Însă în cuprinsul dezvoltării  mai libere a picturii italiene trebuie, în al doilea rând să căutăm un alt caracter al artei. […] Dar ceea ce aduce ea ca concepție și elaborare artistică a sferelor subiectelor religioase este îndeosebi realitatea vie a existenței spirituale și corporale, figurile îmbrăcând haina acestei realități sensibile și animate. Principiul fundamental al acestei realități vii îl formează pe latura spiritului acea seninătate naturală, pe latura corporală acea frumusețe corespunzătoare a formei sensibile care, deja ca formă frumoasă, revelează ca atare nevinovăția, bucuria, feciorelnicia, grația naturală a sufletului, noblețe, imaginație și suflet plin de iubire. […] Această interioritate lipsită de conflicte a sufletului și potrivire mai originară a formelor cu acest interior produc limpezimea fermecătoare și plăcerea netulburată pe care ni le oferă operele cu adevărat frumoase ale picturii italiene ” Este de la sine înțeles că această filosofie a artiștilor italieni – dar și a oamenilor de cultură care pun în circulație noțiuni despre legăturile dintre spiritual artistului și realitatea reprezentată – contribuie substanțial la formarea unei anume contemporaneități, modelată după valorile impuse  de spiritele care năzuiesc spre puritate și iubire curată. Avem de-a face cu un anume mod particular de configurare a câmpurilor de formă, vibrațiile generate de acestea vor tinde spre un anume sens, pe care doresc să-l întărească și să-l curețe. Filosoful german ne atrage atenția că, atitudinea artiștilor italieni este de o anume factură, are un specific caracteristic pentru spiritualitatea lor. Artiștii din Germania sau Olanda au orientat pictura religioasă a timpului spre alte valori ale spiritului. “Deosebirea generală față de italieni –afirmă același Hegel – constă aici în faptul că nici germanii și nici olandezii nu vor sau nu pot să ajungă prin sine înșiși la acele forme și moduri de exprimare libere, ideale, cărora le corespunde pe deplin trecerea la frumusețea spirituală, transfigurată. În schimb însă ei dezvoltă, pe de o parte, expresia adâncimii sentimentului și a caracterului subiectiv încheiat al sufletului, pe de altă parte, adaugă la această interioritate a credinței, particularitatea mai larg desfășurată a caracterului individual, care nu manifestă acum numai unica preocupare interioară de interesele credinței și ale mântuirii sufletului, ci arată cum indivizii înfățișați se îngrijesc de interesele profane, luptându-se cu necazurile vieții și  cucerindu-și în cursul acestei munci grele virtuți lumești, fidelitate, perseverență, echitate, fermitate cavalerească și vrednicie cetățenească.”

Prin intermediul spiritului lui Hegel, cunoaștem două contemporaneități specifice, cărora le corespund forme și valori diferite. Nu trebuie să uităm însă faptul că, timpurile la care se referă filosoful cuprindeau un număr mai mare de contemporaneități, fiecare cu specificul ei; Spania de exemplu, zona bizantină, cea a Balcanilor, ca să nu mai vorbim de Rusia pravoslavnică.

Este important să atrag atenția asupra a două aspecte care se degajă din observațiile filosofului german; pe de o parte afirmațiile lui Hegel subliniază cât de importantă  este contribuția artiștilor liberi ca spirit la configurarea câmpurilor de formă și la orientarea viitorului, care – în cazul acesta – nu mai este doar o aglomerare de “întâmplări”; pe de altă parte, diferențele radicale dintre expresiile, atitudinile. mentalitatea celor două contemporaneității dovedesc că tendința actuală de dizolvare a contemporaneităților specifice într-o singură contemporaneitate nu este o soluție tocmai inteligentă.

Toate aceste contemporaneități contribuiau la realizarea unei geografii din care rezulta un peisaj general în care specificitatea fiecărei contemporaneități dezvolta o multitudine de căi spre a ajunge la  câmpuri de forme pe cât de bine definite, pe atât de puternice în a emite vibrații care să poarte valori spirituale capabile să creeze, în timp, serii de forme particulare.  Și nu rațiunea era cea care contribuia în cea mai mare măsură la configurarea acestor câmpuri de formă, ci conștiința, cea care aducea din Marele Tot energiile pure ce contribuiau la configurarea valorilor spirituale ale realităților practice. Fiecare zonă geografică dezvolta un caracter specific al civilizației locale la care contribuiau toate elementle ce compuneau cosmosul zonei, fie el fizic, fie  de altă natură. Rolul rațiunii, în tot acest proces era de a orienta spiritul în multitudinea de forme  ce luau  naștere, de ordonare a relațiilor dintre valori. Cei doi poli, conștiința și rațiunea, căutau să pătrundă dincolo de aparențe și să dezvolte în substanța realității acele relații și raporturi  care ofereau forță spiritului.

Evoluția ultimilor trei, patru sute de ani a alterat foarte puternic modalitatea de structurare a specificității contemporaneităților, fie ele de genul celor din timpurile analizate de Hegel, fie de genuri diferite, configurate după condițiile noi ale realității. Tendința a fost, și a rămas, ca toate aceste contemporaneități particulare să se dizolve în una  singură, ceea ce a generat dispariția multora dintre acele elemente specifice a căror lipsă o resimțim foarte mult astăzi, dar pe care continuăm să le înlăturăm din viața noastră spirituală. Rezultatul fiind deformarea legăturilor dintre conștiință și rațiune, și, de ce nu, modificarea configurației celor doi poli care  contribuie la așezarea noastră în substanța complexă a realității obiective.

Advertisements

Read Full Post »

Furnica urca iute pe firul de iarbă până în vârf, apoi aştepta răbdătoare ca acesta să se aplece sub greutatea ei. Aşa trecea peste poteca îngustă, bătută de animalele pădurii. Cînd firul de iarbă se apleca destul, furnica îşi agita picioarele din faţă, se agăţa de  pământ rostogolind mai întâi câteva fire de ţărână, apoi dispărea în hăţişul de plante. Firul revenea vibrând şi imediat o altă furnică apărea la rădăcina acestuia. De vreo douăzeci de mintue, Serghei urmărea furnicile şi se întreba pe unde se întorc; îşi aruncase privirea în jur dar nu se zărea nici o cale, doar drumul acesta cu ajutorul firului de iarbă era folosit. Nu contenea să le urmărească şi-i plăcea regularitatea jocului. Până când firul de iarbă nu-şi oprea vibraţiile nu vedea nici o furnică la rădăcina acestuia, apoi, dintr-o dată, o insectă apărea, urca până în vârf şi dispărea după celelalte. Totul avea o precizie matematică, avea un ritm stabil şi exact, iar bărbatul stătea cu picioarele sub el şi se bucura de faptul că nu face altceva decât şade. Începuse să memoreze precis relieful din jurul firului de iarbă, începuse să distingă chiar semnele slabe pe care şirul de furnici îl lăsau pe sol în goana lor. Nimic nu trece în lumea asta fără să lase urme, iar urmele astea întipăreau în jur o doză consistentă de mister. De unde veneau furnicile? Serghei se aplecase, se întinsese în toate părţile, încercând să descopere muşuroiul, dar nici într-o parte a potecii, nici în cealaltă nu exista aşa ceva. Şi totuşi furnicile apăreau regulat, odată ce firul de iarbă nu mai vibra se iveau de nicăieri. Sigur că totul avea o logică, totul se întâmpla după nişte reguli, dar care erau acestea? Care era sistemul după care se puteau citi ele? În peticul acesta de pământ, pe care-l putea cuprinde cu privirea, se întâmplau lucruri care ieşeau din sistemul lui logic, din atomatismele de gândire cu care era obişnuit. Bărbatul îşi dădea seama că în alte împrejurări nu ar fi ajuns nici măcar să observe toate astea, darămite să încerce să le înţeleagă. Fusese pe munte de nenumărate ori, fusese în păduri, dar niciodată nu se gîndise la lumea aceasta a ierburilor. Întotdeauna fusese preocupat doar de ceea ce se apropia de dimensiunea lui, doar aceste lucruri căuta să le înţeleagă. Acum desoperirea îl fascinase, nu pentru lumea furnicilor sau pentru legile acestui petic de iarbă, ci pentru că înţelesese ce important este să ai momente în care şezi pur şi simplu. Şezi şi aştepţi ca lumea să ţi se arate. Un timp nimic nu se întâmplă, nu ai legături concrete cu ceea ce este în jurul tău, apoi, încetul cu încetul, fragmente de realitate se leagă între ele şi te provoacă. Pe urmă începi să înţelegi că în jurul tău sunt atâtea lucruri pe care nu le bagi în seamă, dar ele au legături directe cu viaţa ta, se întâmplă simultan şi desigur îţi influenţează existenţa fără să ştii, fără să pricepi cum şi de ce. Pur şi simplu era fascinantă această cale pe care gândirea o lua atunci când îţi permiteai să şezi. Omul modern s-a dezobişnuit de lucrul acesta, o groază de stimuli lucrează în jurul său şi-i ţin minte activă, mereu în legătură cu acţiuni concrete; radioul care merge, televizorul, telefonul, computerul, toată aparatura asta care generează impulsuri, stimuli direcţi. Şi mintea omului este mereu în contacte nemijlocite, acţiuni concrete şi logice, direcţii precise ale gândirii, concentrare; nici un moment pentru oprirea legăturilor active cu mediul, pentru a lăsa gândurile să se piardă, să şteargă astfel de legături, să le amâne. Serghei era de nouă luni pierdut în munţi, şi abia după atâta vreme descoperise ce minunat este să şezi pur şi simplu. Îi trebuiseră nouă luni să ajungă la o altă realaţie cu universul ce vieţuia în jurul său, cu universul care-l cuprindea şi pe el, acest univers din care făcea parte. Acum realiza că el nu trăieşte singur, ci simultan cu o mulţime de entităţi care sunt deopotrivă şi-n el, şi-n afara lui. Ceea ce i se întâmplă lui, oriunde ar fi, este rezultatul unei simultaneităţi, una care porneşte de dincolo de celulele corpului său şi se pierde în vastele cotloane ale unui cosmos ce nu-i e dat să-l cunoască în totul lui. Ce nu trebuie nicidecum să fie cunoscut în totul lui de vreo fiinţă limitată. Dar asta nu înseamnă de loc că legea fundamentală nu leagă celula corpului cu fenomenele cele mai depărtate, doar că legea aceasta este atât de subtilă încât nu poate fi nicium numită. Sereghei se lăsă pe spate în iarba al cărui parfum se întărea, semn că venea vara. Deasupra lui, hăt, în înalt, norii scămoşi şi rari se perindau agale prin văzduh. Erau desaupra tuturor, departe de agitaţia lumii. Un timp, parfumul, mersul norilor, foşnetul copacilor îi curăţară mintea de orice gând. Un timp rămase golit de freamătul sentimentelor, gândurilor, apoi o imagine deveni din ce în ce mai prezentă.

Avocatul îl invitase la masa de prânz, îl invitase aşa cum făcea de foarte multe ori; i-a dat telefon la gazda sa seara târziu. Doar că de data aceasta insistase, să nu uite cumva, să vină neapărat. Nu i s-a părut nimic ciudat, doar dorinţa unei mese împreună, câteva ceasuri petrecute în compania acestui om şi a soţiei lui. Câteva ceasuri plăcute, de ce să nu recunoască. Întotdeauna, Avocatul dovedea că are mulţime de informaţii despre concetăţenii săi, părea să nu fie om în oraş despre care să nu ştie ceva. Şi avea o tehnică parşivă, subtilă de a abate discuţia în aşa fel încât să ajungă la persoana despre care voia să vorbească. De fiecare dată erau persoane din anturajul lui Serghei, sau din anturajul acestora, şi, de fiecare dată încerca să-i semnaleze ceva. Nu direct, nu concret, doar aluzii care te pun pe gânduri, care aruncă o oarecare lumină. De un anume fel. Întotdeauna informaţii indiscrete, intime, proaspete ce-i prilejuiau calambururi muşcătoare. Îşi permitea ironii tăioase, aparent în doi peri, dar care mai apoi se dovedeau rezultatul unei atente analize. Stârnea conversaţii care să-i prilejuiască remarci neutre doar în aparenţă. Fiecare astfel de întâlnire era un avertisment pentru Serghei, mereu Avocatul voia să-l pună în temă cu caracterul unora dintre oamenii cu care avea de-a face. Niciodată n-o făcea direct, ci doar  folosind ironia ca pe-o unealtă. Dacă era atent şi înţelegea era bine, dacă nu înţelegea trebuia să se descurce singur, să dea cu capul de pragul de sus. În duminica aceea a fost dureros de şocat: sufrageria largă era complet goală, doar în mijloc masa veche, grea, cu cele patru scaune bătrâne. Rafturile pline cu cărţi dispăruseră complet, şi pe pereţi se mai zăreau doar urmele de praf care desenau marginile corpurilor. Dispăruseră şi cărţile, fără urmă, şi-n clipa aceea Serghei şi-a dat seama că toată casa era neobişnuit de goală. L-a tecut un frison, şi dintr-o dată un sentiment secătuitor, pustiitor încerca să-i spună ceva grav. Un sentiment al dezastrului l-a cuprins: ceva ireparabil se întâmplase, ceva ce nu mai putea fi stăpânit nicicum. S-a aşezat tăcut, aşteptând; şi cât timp soţia Avocatului a adus tava cu păhărelele de cristal, apoi sticla pântecoasă cu vişinată, a simţit cum se întăreşte un tremur care-l făcea să-şi ţină degetele încleştate în poale. Avocatul îşi făcea de lucru, ba cu pachetul de ţigări, ba cu bricheta americană, ce funcţiona cu benzină şi la care nu renunţase în ruptul capului, cu toate că cerea din ce în ce mai multe îngrijiri. Era linişte în casă şi cei trei oameni încercau să amâne momentul în care vor fi nevoiţi să vorbească. Când femeia s-a aşezat lângă soţul ei şi l-a privit în felul ei atât de personal – o privire în care se amesteca admiraţia, respectul, încrederea, emoţia, dar şi o doză serioasă de îngrijorare -, bărbatul a bătut scurt darabana cu degetele în tăblia mesei şi la final a lovit scurt cu toată palma. „Serghei – a început – noi vom pleca din ţară definitiv. Pentru unul ca mine atomsfera a devenit de nesuportat. O viaţă întreagă am încercat să fac ceea ce am crezut mai bine pentru patria mea. M-am străduit să înţeleg cât mai bine care ar fi priorităţile, care ar fi interesele comune şi… Am fost mândru să fac parte dintr-o naţiune pentru care sute de generaţii s-au jertfit, şi ţine cont, te rog, că ceea ce spun nu sunt vorbe mari: ei, strămoşii noştrii şi-au jertfit propriul destin, închinându-l naţiunii române. De aia nici eu n-am vrut să stau deoparte, eu care nu sunt nici pe departe o personalitate, dar m-am gândit mereu că lucrurile esenţiale trebuiesc organizate de la nivelele lor inferioare şi intime, adânc personalizate, şi-am încercat… Dar lucrurile s-au schimbat dramatic. Prostiile au generat prostii, incompetenţa a chemat incompetenţe, furtişagul a iniţiat marea escrocherie. Într-un cuvânt totul s-a prăbuşit iremediabil. Nu ştiu dacă este un dezastru fără soluţii. Nu ştiu dacă din etapa aceasta, ţara nu va ieşi mai puternică. Nu ştiu. Nu judec. Nu mai vreau să încerc să înţeleg. Noi doi suntem oameni bătrâni şi cred că merităm să trăim într-un loc în care siguranţa şi liniştea să ne parfumeze ultimii ani.” A ridicat de pe masă un dosar şi i l-a întins. „Ai aici actele unei case pe care am cumpărat-o pentru tine. E o casă mică, doar două camere, o bucătărie, şi câteva dependinţe. Dar este în centrul oraşului, într-un cartier vechi, negustoresc şi are o curte cu un antrepozit spaţios în care poţi să-ţi faci un atelier pe cinste. Am cumprat-o cu bani puţini de la un evreu care mi-era dator. Am cumpărat-o cu gândul la nevoile tale. Am dus deja acolo cărţile şi ceva mobilă. S-o stăpâneşti sănătos şi să-ţi aducă noroc.”

Aceea a fost cea mai grea zi din viaţa lui Serghei. A ştiut de cum a tăcut Avocatul, a ştiut-o şi când, spre seară, a plecat din casa aceea, a ştiut-o de fiecare dată cînd trăia o cumpănă, şi o ştia acum în creierii munţilor, de fiecare dată când îi reveneau în minte imaginile trăite atunci. Până în ziua aceea legăturile sale cu Avocatul aveau o formă în fond copilăroasă. Şi el, şi Avocatul şi soţia acestuia înţelegeau că timpul îi face să se cuprindă unul pe altul într-un fel subtil, delicat. Legăturile dintre ei se întăreau, dar ei încercau mereu să pară că nu bagă de seamă, că nu le pasă, şi din asta se desprindea aerul de copilărie. Trei copii mari jucând un joc care îi depăşea. Dar ziua aceea a fost atât de radicală! Şi asta pentru că nu mai puteau nicidecum depăşi limitele jocului lor, nu puteau să arate dintr-o dată ceea ce se petecea, de fapt, în fiecare din ei. Serghei ar fi vrut să se vorbească mult, să se certe, să se convingă unul pe celălat. Sufletele lor voiau orice fel de alinare, dar conduita nu accepta, iar bărbăţii se comportau de parcă împlineau un ritual cotidian, lipsit de importanţă. O sumă de convenienţe banale ale unora ce iau prânzul împreună. Serghei nu ştia ce se petrece în sufletul atât de hârşit al Avocatului, dar el se simţea tot mai slab, tot mai la capătul puterilor, doar că trebuia să reziste cu orice chip, pentru că asta era regula jocului şi amândoi ştiau că sub nici o formă ea nu poate fi încălcată, coste cât o costa. Şi peste toate venea siguranţa faptului că aceasta avea să fie ultima lor întâlnire, şi, peste toate, ultima veste. Odată plecată familia, nu vor exista telefoane, mailuri, nu vor exista alte veşti. Doi bărbaţi care s-au pierdut pentru totdeuna înghiţiţi de necunoscut. Da, a fost cea mai grea zi din viaţa lui. Bătălia pe care a purtat-o în după amiaza aceea a fost istovitoare. Spre seară, când a plecat din casa Avocatului a simţit că abia îl ţin picioarele, tremurul din trupul său s-a întărit şi pe drum începea să realizeze ce senzaţie de slăbiciune îl macină. Nu-şi amintea mare lucru din ziua aceea, din întreaga zi,  trăirile copleşitoare îl făcuseră să înţeleagă trainica legătură de dragoste dintre el şi familia aceasta, acum pierdută. N-a avut putere să se ducă imediat la casa ce  va fi a lui. La casa dăruită de Avocat. Timp de o săptămână s-a comportat ca un căpcăun, doar certuri, doar conflicte şi muncă până la epuizare. Cioplea cu furie, şlefuia, se arunca asupra materialelor cu neostoita dorinţă de a ajunge până în sufletul lor. I se părea că abia acum începe cu adevărat să înţeleagă unde se află forma cea adevărată, aceea care poate povesti despre Nimicul din care vine. După mult timp a înţeles că acesta a fost câştigul acelei mari dureri prin care trecuse. A pătruns cu adevărat în miezul nevoii de a povesti, nu omeneşte, nu după reguli descrise şi respectate, ci din adâncul ne-firii, din chiar sufletul încă nenăscut al poveştii. Atunci, însă, nu-şi dădea seama, atunci voia doar să-şi consume durerea, pe care n-o înţelegea. Nu înţelegea de fel de ce resimte atât de intens durerea. Legăturile sale cu Avocatul nu fuseseră niciodată foarte strânse, el personal, nu provocase decât arareori întâlniri, nu avusese multe cereri de împlinit. De cele mai multe ori întâlnirile lor se produceau în urma unui telefon ce venea de la el, de la Avocat. Un telefon care stabilea un prânz, o întâlnire banală în vreun bar. Urmau discuţiile ciudate, sau Avocatul îl anunţa că se gândise la un anume lucru, iar el urmă să-l îndeplinească. Ciudat era că de fiecare dată respecta dorinţele acestuia, nu-şi punea întrebări, şi ştia că face asta, pentru că era omul care-l scosese din neştiinţă. El fusese omul care-l împinsese spre şcoală şi pentru asta merita tot respectul, merita să-i arate supunere. Aşa cum ştia el să se arate supus. Până la plecarea din ţară a Avocatului a crezut că asta e tot, că doar asta e tot, că doar asta îi leagă. Dar nu era aşa.

După vreo zece zile s-a dus să vadă casa. O stradă îngustă, ferită şi la numărul cu pricina un gard din fier forjat amărât, înfipt într-un soclu ros de vreme. În spatele gardului la nici un metru o casă mică, fără etaj, gris. Pe faţadă nu era vreo uşă de intrare, doar două ferestre mici cu cercevele vechi şi scorojite. A folosit cheia de la poartă şi petele prospete de ulei i-au arătat că de curând trecuse un meşter pe-acolo. În casa se intra prin spate, pe o uşă îngustă la capătul câtorva trepete, iar înăuntru geamuri sparte, hârtii aduse de vânt, gunoaie vechi, bucăţi de tencuială. Mă rog, o senzaţie deplină de părăsit. Serghei venea zi de zi şi se învârtea prin casă, prin curtea lungă şi îngustă, prin depozitul plin de cuiburi de vrăbii şi de resturi adunate cum nu te poate duce mintea. Nu  pricepea sub nici un chip cum o să dea de capăt acestei poveşti. Se trezise stăpân peste o casă în paragină, o casă  în suferinţă. El care nu stăpânise nimic până la vârsta aia, era dintr-o dată proprietar. Şedea pe treptele intrării şi privea îndelung curtea, pereţii casei, depozitul lung  de pe zidurile căruia tencuiala căzuse aproape cu totul şi cărămizile  pierdeau moratarul pe la rosturi. Totul era un dezastru! Venea zilnic să se otrăvească, pur şi simplu să se otrăvească. Senzaţia de neputinţă, mizeria, paragina, putregaiul, colbul gros, gunoiul în mormane îi încleia sufletul. Primise o casă de pe urma căreia nu avea  nici un folos. Nu putea să locuiască în ea, nu putea s-o repare, într-un cuvânt nu-i folosea la nimic. Mult timp n-a înţeles de ce cumpărase casa asta Avocatul, ştia foarte bine că el era doar un student cu bani foarte puţini. Era într-o duminică, către amiază,  stătea pe treptele intrării ca de obicei, când a înţeles că aceasta era ultima lecţie pe care i-o dăduse Avocatul. Voia să-l înveţe că o propietate nu este în primul rând bucurie, ci suferinţă şi responsabilitate. O proprietate este aşa cum eşti tu, este oglinda ta cea mai fidelă. Un om, îi spunea în felul acesta Avocatul, nu trebuie să aibă decât proprietăţile pe care le merită, pe care le poate stăpâni, a căror responsabilitate poate să şi-o asume. El putea să aibă casa asta doar dacă o merită şi şi-o asumă. Avocatul îl pusese să dea o probă, grea probă, şi doar de el depindea dacă poate s-o treacă sau nu. Avocatul era acum departe, peste mări şi ţări, din partea lui nu mai putea veni nici un sprijin. Serghei râdea şi-şi lovea palmele de genunchi: descoperise şiretlicul. Şi ca de atâtea ori îi veni în minte momentul când Adina îl altoise crunt peste bărbăţie, simţea şi acum o bucurie asemănătoare, o bucurie a bărbatului care trebuie să se ia la trântă cu ceva, a bărbatului care este provocat. Bucuria asta îl făcea să ştie că a primit provocarea. He, he, he!, domnule Avocat!, domnule Avocat!!  Să vedem  dacă poate trece cu bine peste lecţia asta. Serghei privi cu alţi ochi proprietatea sa. Acum era sigur de asta, era sigur că asta este proprietatea sa şi trebuia să arate lucrul acesta, trebuia s-o apere, s-o întărească. Spaţiul acesta era teritoriul lui: îi aparţinea, făcea parte din fiinţa şi din voinţa lui. Şi dintr-o dată a înţeles lucru mare: meseria pentru care se pregătea şi la care râvnise cu ardoare şi teamă, trebuia să fie însăşi fiinţa lui dacă vrea să nu-i fie povară. Meseria trebuia să trăiască aidoma lui, sub nici un chip nu trebuiau să se despartă, nici măcar o clipită, nici măcar în glumă, nici măcar la supărare. Îl podidiră lacrimile; putea să-şi permită, era singur, era în spaţiul lui, şi putea să lase lacrimile să-i curgă pentru a mulţumi cum se cuvine omului care îl adusese până la acest adevăr. Acum ştia sigur că îi datora enorm Avocatului, un om despre care nu ştia mare lucru, habar n-avea ce făcuse acesta în viaţa lui, cu ce se ocupase, cum îşi câştigase existenţa, dar acum ştia că-i datora practic cam toate lucrurile sale esenţiale. Era timpul să devedească faptul că a înţeles.

Read Full Post »