Feeds:
Posts
Comments

* * *

Chiar dacâ, sau tocmai pentru că, trăim într-o societate care face niște eforturi fără precedent să întrețină și să întețească consumul; este nevoie să medităm mult mai profund asupra dorinței. Mai ales că, pe zi ce trece, ea devine un factor eminamente exterior. Dorința ce ia naștere din activitatea interiorului, produce efecte diametral opuse dorinței care ne stăpânește în aceste momente. Fundamental, dacă aducem o dorință către originea ei, putem observa că există mijloace de a trece dincolo de acest punct. Dincolo de el se deschide un orizont care oferă un grad nesperat de libertate. Atât timp cât dorința te stăpânește și nu te poți scutura din ghearele ei, nu ai nici cum să crezi și nici cum să înțelegi această libertate, care se exprimă ca o forță ce te trece mult dincolo de spațiul extrem de strâmt al dorinței. Cele două câmpuri: cel al spațiului de dincolo de originea dorinței, și cel al orizontului care se deschide după hotarele acesteia, sunt, de fapt, unul și același; un spațiu al libertății de exprimare a spiritului aflat în legătură cu vibrațiile fundamentale ale Universului. Aceste vibrații antrenează spiritul în atingerea acelor valori care determină eternitatea. Din postura pe care orice entitate a Universului o are, aceea de a opta între timp și eternitate, aceasta din urmă, ca și timpul de altfel folosește anumiți factori de determinare. Care factori, practic sunt anulați în momentul în care atingi sinele eternității,sau sinele timpul, după cum hotărăște opțiunea ta. Însă, în teritoriul unde, nici eternitatea, nici timpul nu poate stabili valori care să exercite energii, în acest teritoriu, suntem la dispoziția dorinței, sau, mai bine zis putem fi la dispoziția acesteia. Spun că putem fi pentru acele foarte rare entități care aleg s-o evite, preferând să rămână în spațiul în care aceasta nu există. Dacă stai să te gândești, dorința este un punct în care se întâlnesc mai mulți factori, care independenți nu au cine știe ce forță, dar care, atunci când se întâlnesc și dau naștere unei dorințe, capătă energii de-a dreptul copleșitoare. Fie că vorbim de dorința interioară, fie că vorbim despre cea exterioară mecanica este asemănătoare, doar sensurile sunt de cele mai multe ori opuse; cele exterioare antrenând energii ale destructurării care merg până la desființare. Cu toate că, lângă noi se consumă exemple nenumărate, în care destructurarea desființează, în primul rând sistemul care a înfiițat-o, mai înainte de a desființa sistemele cu care este în relații; cu toate că avem aceste exemple, nu ne putem împiedica să limităm acțiunile dorinței asupra noastră. Parcă intrăm într-un soi de beție care nu poate fi vindecată decât atunci când subiectul ei, al beției, dispare cu totul. Se mare că, dorința este unul dintre elementele fundamentale care au provocat dispariția civilizațiilor. Faptul că descoperim, antropologic, etnografic, filosofic, logic, mărturii despre existența și manifestare unei anume categorii de dorință, poate argumenta o astfel de afirmație. Oricum ar fi, în adâncul conștiinței mele sunt convins de faptul că orice abatere produsă într-un parcurs are urmări decisive, pe care le antrenăm, le perfecționăm, le îmbunătățim mecanica, afirmând mereu că totul se întâmplă tocmai pentru că nu acționăm suficient asupra unei abateri. Poate că eliminarea ei ar fi o soluție. Sau poate că nu. Ce mă evervează cel mai mult este faptul că vorbim mereu de voința divinității, care ar urma să producă minuni. Doar că divinitatea este o entitate lipsită de voință. Ca și Universul, de altfel.

Advertisements

* * *

Atunci când citești materiale ale gânditorilor orientali, fie că sunt redactate sub forma unor interviuri, fie independente, urmărind o temă anume, ceea ce te frapează este faptul că, oamenii aceștia operează cu noțiuni teribil de abstracte, și dacă noțiunea în sine nu este abstractă, devine, pusă fiind într-un context care-i dezvoltă această caracteristică. Este foarte dificil, un laic fiind, să pătrunzi în substanța care conține relațiile unor obiecte, unele doar ale interiorului, altele doar ale exteriorului și să vezi că modul de relaționare nu este cel obișnuit. Ne-am aștepta ca, în mod natural, obiectele exteriorului să influențeze direct calități ale celor ale interiorului, sau să modifice evoluția acestor. Cel puțin, asta este concluzia pe care o tragem urmărind cercetările științelor moderne, unde, fiecare entitate universală pare să influențeze cel puțin o alta, aparținătoare materiei universale. Ei, bine, se pare că între exteriorul nostru și interiorul nostru lucrurile nu stau tocmai așa. Iar o afirmație de genul: “… este inerent naturii Sinelui să se trezească în sine”, poate produce o tulburare de percepție, fiindcă nu se acordează deloc cu o relație exterior-interior, așa cum o concepem noi. Sinele care se trezește în sine, presupune exclusiv un proces, ințiat, dezvoltat și adus la nivelul de obiect, de către Sine, pentru Sine, în sine. Nu există nici o umbră de relație cu exteriorul; mai mult, este indusă concluzia că nici nu va exista vreo umbră de astfel de relație. Și totuși, exteriorul, mai bine spus, obiectele exteriorului, par a participa și la cele mai rafinate și intime procese ale interiorului. Pentru gânditorii orientali comportamentul obiectelor exteriorului se manifestă în forme extrem de subtile. Nevoia de comunicare tehnică a trebuit să dezvolte acest limbaj abstract, care are, pentru inițiați, valențe destul de precise. Spun “destul de precise”, pentru că în științele spirituale, nimic din ceea ce este numit precis, nu are gradul și forma de preciziune pe care o pretinde spiritul omului modern. Preciziunea este strict dependentă de particularitatea spiritului participant într-un proces sau într-o acțiune. Rezultatul acestora este la rândul lor dependent de aceea particularitate. În științele spirituale, nu au fost, și probabil nu vor putea fi două particulartiăți care să obțină rezultate identice. Modul cum Eistein a condiționat probarea relativității (să existe cel puțin trei martori ai unui fenomen), pare să țină cont de diferențele care apar între două particularități și să încerce să reducă, pe cât posibil, erorile.
Sigur, totul pare să fie doar o problemă strict tehnică a unor savanți, o problemă care nu ne poate influența nouă existența. Iar încercarea unui eseist de a pătrunde în astfel de domenii, nu este decât modul jalnic în care acesta își dorește să epateze. Din partea mea, puteți să-i spuneți cum vreți, dar de faptul că ceea ce se petrece între exterior și interior n-are efect, să nu-mi vorbiți. Sau cel puțin să n-o faceți în termenii aceștia. Credința mea fermă este că toată istoria noastră a evoluat bălălău, tocmai pentru că, nu ne-au interesat nivelele mai profunde – și deci mai subtile – ale realității. Inclusiv, Teoria Relativității, despre care vorbim mereu, am redus-o la o ecuație matematică. Pe când ea încearcă – săraca! -să ne transmită detalii revelatorii despre fenomenele subtile ale materiei.

* * *

Mi-aduc aminte că, în una dintre cărțile sale Alexandra David-Neel remarca profunzimea unei îvățături din scripturile budhiste. “Exemplul clasic oferit de textele budiste e cel al carului format dintr-o îmbinare de roţi – cu spiţele şi butucul lor -, oişte etc., sau exemplul casei care constă într-o şarpantă facută din grinzi, bârne, acoperiş etc. Dar carul în sine, casa în sine, unde sunt?” Ar fi lesne să ajungi până la izvoarele acestei învățături, urmărind spectacolul construcției unei clădiri. Mulțimea de muncitori și grămezile de materiale, vorbesc singure despre faptul că viitoarea clădire este – la urma, urmei – o complexă și relevantă învățătură. Ea va rămâne învățătură și după ce oamenii vor intra și vor ieși din ea cu diferite scopuri. Clădirea în sine însă, se poate spune că nici măcar nu există, ci doar funcțiile ei, care înlesnesc sau desființează, acțiuni ale realității exterioare, se perfecționează continuu, folosind-o. Atunci când despre ea se pomenește cu o oarecare ocazie, nu clădirea, în sine, dă naștere unor atribute caracterizante, ci scopul și funcțiile ei. Chiar dacă are o anume înfățișare, este ridicată din elemente ale materiei obiective, ocupă un loc în spațiu, ea este doar rezultatul relativ al unor eforturi abstracte. Acestea sunt și motivele pentru care arhitectura este o artă cumplit de grea și de sofisticată, și care, mai ales în ultima vreme, a început să cedeze tot mai mult din teritoriul ei altor domenii. Asta pentru că, arhitectura a uitat cum se lucrează cu funcțiile. Toate amintirile despre arhitecții perioadelor când funcțiile activităților pentru care construcția era folosită, se pare că nu ne mai sunt de folos, Eforturile unor profesioniști ca Corbusier, Gropius, Fuller, Wright, Gaudi, ca să numesc doar câțiva dintre oamenii pentru care arhitectura nu era doar “arta de a acoperi un gol”, ci aceea de a da forme unor funcții abstracte, s-au topit cu timpul. Cel care are curiozitatea să citească volumul lui Fulcanelli despre catedralele gotice, poate că va izbuti să întredeschidă o ușă prin care să întrezărească ceva despre acest mister al arhitecturii, ce se dovedește a fi ucis și îngropat cu sânge rece de logica binară.
Se cuvine a fi însă remarcat, atunci când vorbim despre construcții, cât de înțeleaptă este afirmația budhistă, pe care am amintit-o mai sus, atunci când ne gândim la construcția din interiorul spiritului. Aceea la care conștiința lucrează pe tot parcursul existenței noastre din această lumea fizică. Și, dacă ar fi să fim de acord cu afirmațiile anumitor filosofi, pe tot parcursul eternității. Acestei construcții datorăm toate misterioasele funcții care ne fac să fim ceea ce suntem, dar ne și oferă prilejul să devenim. Singurul lucru care mai trebuie să contribuie la devenire este acordul nostru. Trebuie să fim de acord cu devenirea, sau, mai bine zis cu sensul în care devenim. Oricum ar fi, în orice sens ne dorim devenirea, ea se va întâpla. Lucrul acesta nu ar fi posibil dacă clădirea ar fi ea însăși, dacă sinele clădirii s-ar manifesta pe sine. Tot ce-am avea ar fi o clădire fără folos, construită doar ca să se exprime pe sine, fără să înlesnească vreo funcție. Am discuta despre clădirea cu pricina ca despre un Narcis al arhitecturii, care se caută pe el până la moarte.

* * *

E dimineața, foarte devreme, dar majoritatea dintre voi nu știți ce înseamnă asta. În fond este o chestiune de temperament: sunt un tip foarte matinal. Mă trezesc mai mereu înainte de cinci, pentru că există dimineața un spectacol pe care nu-mi place să-l pierd. Fie senin, fie înnorat, dimineața răsare soarele și-mi amintește mereu o vorbă a scripturilor orale orientale: Printr-un strat gros de nori, întotdeauna soarele este cel care străbate către noi, nu noi către soare. În dimineața aceasta se anunță o zi incertă, peste soarele care răsare, pâlcuri de nori se ridică, rămân o scurtă vreme, apoi dispar ca și cum n-ar fi fost. Cerul devine senin ca și cum nimic nu se mai poate întâmpla, dar norii vin din nou și jocul se repetă, Peste un soare care-și schimbă intensitatea culorilor și tăria luminii. Sunt două naturi care se înfruntă și, în același timp, fac ca fiecare să se nască datorită celeilalte. Credeți-mă este spectaculos și subtil! Mă fac să înțeleg mai temeinic diferențele care apar în starea aceluiași lucru, și cum se produc două naturi diferite și opuse. La prima vedere, ai putea crede că naturile despre care vorbesc au fiecare datul lor, din el pornesc și urmează un destin despre care nu știu și nu pot hotărâ nimic. În mintea mea, șiruri lungi de semne de întrebare marchează nelămuririle care punctează fiecare moment. De ce, în primul rând, dacă totul își are sorgintea într-o natură universală, care este guvernată de legi precise și unice, să nu putem înțelege cauza fenomenelor. Problema cea mai acută este: nu putem sau, pur și simplu, nici măcar nu ne batem capul? Iar, să-ți bați capul, ce înseamnă? Poate, adesea ne batem capul, dar rezultatul rămâne același; fenomenul este la fel de neînțeles ca mai înainte.
Tot ce aparține de natura obiectivă, tot ce este obiect al acestei naturi, este guvernat de principii ce derivă din mișcarea subtilă a materiei, din vibrația acesteia. Pare că nu există o lege, ci un dat; lucrului aceluia, sau acțiunii aceleia, sau stării aceleia, așa îi este dat. Soarelui așa îi este dat, el trebuie să răsară, fie că cerul este senin, fie că nori groși așează un strat între noi și el. Până la urmă, lui îi este dat să străbată și să ajungă la noi. Numim asta, realitate obiectivă. Eu, cel care asist la spectacolul soarelui care ba este, ba nu este acoperit de nori, aduc totul către ego-ul meu și-i construiesc o realitate subiectivă. Lui, ego-ului meu îi construiesc o astfel de realitate, încerc să i-o dedic, încerc să-l fac egalul realității obiective. dar, chiar dacă uneori, par să izbutesc, nivelul rămâne inferior. Paradoxal este că, cele două realități pornesc din aceeași natură, dar undeva este un punct care devine origine și de unde, cele două realități pornesc în direcții diferite. Nu spun opuse, pentru că de cele mai multe ori nu sunt opuse, ci diferite. Este motivul pentru care înțelegem mai greu. Dacă ar fi opuse, cele două realități și-ar sublinia, una alteia, naturile, iar noi am înțelege mai lesne ce se petrece.
Ceea ce afirm aici pare o speculație fără urmă de efect practic. Doar că, în viața de zi cu zi, ceea ce ni se întâmplă se datorează modului cum credităm o realitate sau alta. Fiecare dintre aceste realități; realitatea obiectivă, cea care izbutește întotdeauna să străbată până la noi, este dominată de o cardinală, cea subiectivă, a ego-ului nostru, realitatea în care mai degrabă aștept ca ceva să străbată până la mine, este dominată de o altă cardinală. Lucrurile, acțiunile, fenomenele, faptele noastre sunt direct dependente de sfera cardinalei pe care o accept. Cei mai mulți dintre noi, credem și dorim să fim cuprinși în sfera cardialei subiective. Doar câțiva, rari și indiferenți se alătură, mai degrabă cardinalei obiective. Cu aceștia, nu prea ai ce discuta, pentru că ori sunt de acord cu tot, ori cârtesc fără încetare. Ori cum ar fi, ai impresia, fie că tu ești un prost, fie că el este un prost. Altă cale nu e.Iar peste toate acestea rămâne doar nădejdea că soarele va străbate și va face lumină și-n povestea asta.

* * *

Mi-a luat destulă vreme să ajung la înțelesurile adânci ale unei afirmații a lui Pitagora: “Fiți modești: modestia este un veșmânt ușor, de culoare blândă, plăcută vederii, ușor de purtat.”. Sunt convins că, cei mai mulți vor surâde și vor da din cap de mai mult ori a aprobare. Ei, bine, pentru mine n-a fost atât de ușor. În primul rând pentru că,în adolescența, tinerețea și prima parte a maturității, pentru mine nu conta decât societatea, caz în care era musai să fiu gata pentru a mă pune la dispoziția ei. Iar societatea nu prea avea ce face cu mine înclinându-mă în fața unei modestii așa cum o definea Pitagora. Că de fapt, societatea mă împingea mereu spre o vicleană ipocrizie, asta am aflat tare târziu, bătrâior fiind. N-a fost un șoc, n-a fost o revelație, n-a fost o surpriză, dar o mare amărăciune a fost. Pentru că, mi-am dat seama din clipa aceea că, societatea este o capcană nemiloasă, iar opțiunea pe care trebuie să o faci nu-ți dă nici o șansă să mai rămâi – nici măcar o ciipită! – cu tine. Atât de strâmb a evoluat amărâta noastră de societate, încât și cele câteva calități morale care să te poată ține în echilibru față de evoluția Universului, au fost viciate profund, au fost abătute din țâțânele lor și menite să otrăvească tot. Păcatul Originar, despre care vorbim într-una și pe care îl acuzăm c-a făcut și c-a dres nu înseamnă nimic. Sub nici o formă nu ne mai putem raporta la un astfel de moment care, în fond este un monument de inocență. Este doar originea din care au început să evolueze categoriile viitoare. Procesul este în curs și va continua,eternitatea fiind mereu departe de ea însăși. Aceasta este și cauza pentru care nimic din ce a început nu se va termina la un moment dat.
Dar, ce este cu adevărat dramartic este faptul că Universul nu are nimic care să poată fi îndreptat, nimic din ce este în Univers, nu poate fi comparat cu nimic și nu poate fi raportat la nimic. În Univers nu exiști “ca să”; în Univers exiști. Și atât! definiția pe care Pitagora o dă modestiei, în schimb, este plină de sensuri celeste. Departe de divinitate aceste sensuri și de aceea cu atât mai profunde. Sunt sensuri ce nu se pot instituționaliza sub nici o formă, ca atare nu pot fi pângărite și ipocrizia nu le poate atinge. Ele sunt sensuri ce se înscriu armonios în mecanica Univesului. Și asta pentru că, așa cum vede Pitagora lucrurile, modestia este un proces ce pendulează între spirit și ego. Dacă egoul are nevoie continuu de acțiuni care să-i consolideze statura, altminteri deformând cam tot ce este în jurul său; spiritul nu are nevoie de nimic. El se produce mereu pe sine. Partea care rămâne la suprafață și care poate sprijini ego-ul în anumite condiții, dacă este preluată de modestie, poate face ca imaginea ego-ului să rîmână egală cu sine. E un veșmânt ușor, modestia și plăcut! Dacă începi să-l simți cum te protejează, poți să fii sigur că ego-ul tău nu va ieși din hotarele cumpătării. Fii atent, însă, modestia nu te protejează de nimeni, doar excesele ego-ului vor fi determinate să nu depășească anumite hotare. Ei, bine, toate aceste lucruri despre care vă vorbesc și pe care Pitagora le-a prins într-o frază, nu fac nici cât o ceapă degerată în manifestările societății, care pur și simplu nu au limite. Putem compara foarte bine, societatea cu șarpele cel viclean și nemilos, iar pe toți aceia care stau în slujba lui cu slugile lui Lucifer.
După ce a oferit lui Isus smaraldul din care a fost făurit Sfântul Graal.

LikeShow more reactions

* * *

În momentele istorice în care societatea trece prin procese de destructurare, procese care ne afectează emoțional destul de puternic. În astfel de momente, apare un soi de paradox, și anume; categorii, cărora altă dată nu le acordam o atenție specială, pentru că pur și simplu indicau o stare de normalitate, devin acum tot mai depărtate și prețioase. Forma, conținutul, emoțiile, într-un cuvânt toate atributele esențiale ale categoriei capătă alte dimensiuni. Vechile scripturi ale științelor spirituale orientale caută să explice procesul, și chiar să insiste asupra faptului că trebuie să-l provocăm, pentru a înțelege profund o realitate. Atâta timp cât spiritul nostru este cantonat într-o anume realitate, nu avem posibilitatea s-o observăm cu adevărat. Atunci când am izbutit s-o traversăm, să ajungem dincolo de ea, cel două planuri, adică cel al structurii interioare, dar și cel al structurii care arată întregul se suprapun în spiritul nostru și realitatea apare sub forma unei percepții – să spunem așa – complete. În cazul în care vă vorbeam mai sus, atunci când pentru noi cei vii, din noțiunile respective au rămas doar amintiri despre interiorul unei realități anume, reprezentate de acea categorie, structura nu este una naturală, pe care spritul s-o perceapă ca atare, ci una subiectivă, în consecință ea nu e prezentă în conștiință, ci în rațiune. Sigur că ceea ce scriu eu aici pare subtil și greu de înțeles. Dar, Domniile Voastre ar trebui să înțeleagă din toate astea un singur lucru: că, în cazul de față nu este nimic de înțeles. Spiritul nu înțelege nici că există și nici că ar fi de existat. el există și atât, acesta fiind faptul pentru care Hegel a considerat că opera de artă devine cu adevărat importantă doar atunci când spiritul tinde să fie propria sa esență.
Totuși, ca să înțelegeți mai bine despre ce vorbesc, am să vă amintesc că într-una din zile trecute am scris un material despre dragostea din palmele unui bătrân țăran. Materialul acela poate părea o izbucnire subiectivă care poartă în sine un iz romantic și emoțional. Hai, totuși să încercăm o mică analiză. Pentru un orășean semnele din palma bătrânului sunt “de perceput”, pe când, pentru țăran, ele sunt “percepute”. Diferența de stare dintre “de perceput” și “perceput” este esențială, este atât de radicală, încât ceea ce se întâmplă bătrânului țăran, nu va ajunge niciodată la un orășean, chiar dacă acesta este un iubitor al roadelor pământului. Pentru acela, însă, care izbutește să treacă dincolo de realitatea celor două realități, sensurile lui “de perceput” și ale lui “perceput” devin un întreg. Și acum apare un element ce pare de nerezolvat: cum anume să înțelegi ceva ce nu este de înțeles. Societatea modernă insistă asupra faptului că totul trebuie să fie înțeles ca să poată funcționa. Acesta fiind motivul pentru care două instrumente teribil de importante ale cunoașterii au fost practic desființate, pentru că nimeni nu mai are încredere în ele. Vorbesc despre instinct și intuiție.Dacă în vechile societăți, instinctul și intuiția erau instrumente folosite, mai ales în cazurile dificile în care “percepția” se dovedea a fi nesigură, sau incompletă. Rezultatele provenite prin uzitarea instinctului și intuiției depindeau de gradul în care spiritul putea accesa conștiința. Cu timpul cele mai multe procese s-au transferat către rațiune, de aici venind și obișnuința de a opera numai cu lucruri care sunt “înțelese”.
Este o imagine care ar putea să ne definească foarte plastic situația în care ne aflăm, și anume: La ora actuală, arătăm ca micul păianjen , care și-a dat drumul pe firul lui, încercând să prindă un punct convenabil de care să-și lege pânza. El înțelege tot: ce e firul. unde se află, cum să facă să controleze într-un fel firul, unde și-ar dori să ajungă etc. Un singur lucru nu este pe înțelesul său; care anume va fi locul în care va putea lega firul pentru prima oară.
După părerea mea, tare ar fi bine dacă ați acorda un strop de atenție lucrurilor ce par de neînțeles. Dar cine sunt eu să vă îndemn la așa ceva?

* * *

Probabil că așa mi-a fost mie scris, să lupt toată existența mea cu cenzura. Am cunoscut-o de timpuriu, pe la șaptesprezece ani, câd această activitate se făcea instituționalizat, cu titulatura pompoasă de: “Direcția Presei”. Sigur că noi o consideram odioasă și, pe oamenii ce lucrau acolo îi consideram niște dușmani personali. Între noi și Direcția Presei avea loc un joc, care mai apoi mi s-a părut tragi-comic. La prima înfățișare ne duceam cu o publicație care știam că nu poate fi acceptată sub nici o formă, ceea ce se și întâmpla, la a doua duceam o variantă “îmbunătățită”, pentru ca, la a treia să mergem cu ceea ce voiam de fapt noi să apară. Credeam că strategia noastră este rodul unor mișcări de inteligență greu de sesizat. Mult mai târziu am aflat că cenzorii știau foarte bine jocul și le convenea de minune. datoria lor era îndeplinită: au respins de două ori o publicație prea îndrăzneață și au “dat drumul” uneia care îndeplinea condițiile. Apoi au urmat diverse forme de cenzură care depindeau de personajele ce ocupau felurite funcții. Cu toate jucam diverse jocuri reciproc acceptate. Când regimul s-a schimbat mi-am zis că măcar prostia asta să dispară din viața mea. Ei, bine, nu numai că n-a dispărut, dar s-a instalat cu o strășnicie aproape lipsită de cuviință. Nu mai vorbim de o instituție sau de o persoană, vorbim de un sistem care cenzurează tot ce mișcă. “Așa, pentru că așa se face” este formula care te pune în colțul tău. Un orecine, așezat dincolo de un birou stabilește regula jocului. Că e bună, că e proastă, că nu e regula jocului pe care-l propui, nu contează. E regula, probabil singura regulă, după care joacă el. Vrei să te joci cu el, accepți regul, nu accepți regula, joci la altă ușă. Că uși sunt destule! Doar că toate ușile joacă după variante ale aceleiași reguli. Cât timp am fost în sistem am izbutit să produc niște modificări, modificări ce s-au făcut doar pentru mine – nu pentru că eram eu mai altfel, ci pentru că eram teribil de violent. Modificările au funcționat atâta timp cât am funcționat și eu. Pe urmă totul a redevenit vechea formă, un soi de deșert al inteligenței. Când am plecat din sistem am făcut cunoștință cu cea mai sălbatică manifestare a cenzurii și mulți ani de zile – vreun sfert de veac – am dus lupte crâncene. Pe urmă m-am plictisit și m-am retras, lăsând sistemele care se creau să se dezvolte “fără opoziție”. Am încercat, pe urmă, să fiu “șmecher” și am creat tot felul de forme prin care să propun nașterea unor alte sisteme. De multe ori am izbutit într-o oarecare măsură, doar că totul se întâmpla mult mai lent decât i-ar fi plăcut gustului meu. La ora la care scriu rândurile astea, o sngură grijă am, aceea de a încerca să țin în viață anumite idei, principii, modele. Probabil, cei care vin din urmă le vor putea dezvolta. Sigur că mi-ar fi plăcut să pot face asta eu, pentru că nimic nu te încântă mai tare decât lucrul ieșit din mâna ta. O discuție avută cu directorul unei edituri acum câțiva ani, mi-a arătat că “mai e mult până departe”. Omul mi-a explicat în jur de o oră la telefon, ce trebuie să fac eu ca scriitor ca el, ca editor, să facă profit, pentru că el, spre deosebire de mine, are responsabilități. Nu am fost surprins, am fost uluit de mentalitatea respectivului doman, și mi-am dat seama că asta este expresia a ceea ce se petrece în întreg sistemul. Dacă vechea cenzură trudea să țină în funcție o minciuna ideologică în mare măsură moartă și îngropată, acum întreg sistemul luptă cu toate forțele să țină în funcție minciuna profitabilă. Cu alte cuvinte: “Trăiască minciuna, minciuna noastră, care e cea mai mândră minciună din lume!” E ca o pecingine minciuna noastră, se întinde fără scrupule peste tot, inclusiv peste relațiile pesonale cele mai intime. Citesc tot mai des tot felul de materiale în care amanții sunt sfătuiți cum să-l mintă mai frumos pe partener că au avut un sex nemaipomenit. Și ne mai mirăm că sunt preferați roboții.