Feeds:
Posts
Comments

Departe de a fi la fel de spectaculoasă ca  aceea a unui savant creativ, contribuţia unui eseist – care se rezumă doar la semnalarea modului cum se lărgeşte  spectrul de înţelesuri ale unui moment de realitate,  pe măsură ce efectele atributelor acesteia – a realității – devin mai subtile; și de ce nu, să contribuie pe măsura puterilor sale la raportarea spectrului în discuție către  altele identificate, sau posibil de identificat în alte zone – are şi ea rolul ei în formarea noilor judecăţi despre condiţia , mereu surprinzătoare, a materiei. Mai mult, evidenţierea relaţiilor, în evoluție, dintre înţelesurile noţunii şi atributele, în evoluție, ale obiectului fizic, îl pot ajuta pe savant să sesizeze direcţia de mişcare a orizonturilor materiei, atât în relaţie cu ea însăşi, cât şi cu Fiinţarea. În lungul evoluției gândirii, astfel de contribuții ale unor eseiști – și de ce nu? – ale unor Înțelepți au determinat un raport mai îndrăzneț cu Ființarea, ceea ce l-a determinat pe Heidegger să afirme: „«Plutim» în teamă. Sau, mai limpede spus: teama este cea care ne face să plutim, pentru că, prin ea, fiinţarea în întregul ei ajunge să alunece şi să ne scape. Noi înşine, aceşti oameni fiinţători, aşezaţi în mijlocul fiinţării, alunecăm odată cu fiinţarea, pierzându-ne pe noi înşine.” Poate că, astfel, am putea evita această capcană, și am înțelege faptul că ceea ce numim cunoaștere este un proces, iar noi suntem permanent în interiorul limitelor acestuia, și ceea ce se află dincolo de limite nu există, ci urmează să existe în direct dependență cu cunoștințele noastre. Ca atare, Universul nu poate fi împărțit, nu poate fi delimitat și categorisit decât în  parte pe care deja am izbutit s-o cunoaștem. Instrumentele fizicii moderne au confirmat existența unui corp energetic care învăluie și întrepătrude corpul fizic. S-ar cuveni, datorat acestor dovezi, să ne schimbăm atitudinea față de afirmațiile vechilor înțelepți în ceea ce privește relațiile dintre nivelul fizic și celelalte nivele ale Ființării; câte or fie ele. S-ar cuveni să încercăm să descifrăm cu mai multă atenție, până unde se întind limitele materiei, sau dacă, nu cumva, materie este totul. Teoriile lui Freud, Joung, Shaldreke, toată psihologia modernă, dovedeșc faptul că, ceea ce numim contemporaneitate nu se  rezumă la acțiuni, cauze, sau efecte produse în orizontul care marchează o existență colectivă fizică. Noțiunea de contemporaneitate pare că ar avea nevoie de o actualizare și armonizare a conținutului ținând cont de funcțiile active ale elementelor importante ale cunoașterii de ultimă oră. Pentru că, noțiunea de contemporaneitate care se referă doar la relațiile pe orizontală, cele care funcționează între anumite limite temporale foarte precise, nu mai sunt edificatoare. Este nevoie să vedem cum sunt asimilate și cum funcționează în noțiune elementele de realitate ce vin din verticala a ceea ce se dovedește că este o structură cu mult mai complexă.  Fiecare operațiune de acest fel, nu face altceva decât să ne transforme în captivii unor categorii aflate într-un anume gen de relații în interiorul cărora căutăm să fixăm coordonatele care să ghideze modelul de a cunoaște și nu procesul în subtilitățile lui.  Dacă parcurgem istoria cunoașterii de la începuturile ei și până în zilele noastre, se poate observa cu ușurință că nu asistăm la un proces care evoluează uniform, ci dimpotrivă. Dincolo de toate accidentele, motivate într-un fel sau altul, avem de-a face cu o evoluție a cunoașterii dependentă de capacitatea elementelor nou adăugate de a redefini caracterizant relația cu realitatea presupusă.  (…) O legătură cu realitatea, mai directă şi mai aplicată, are efecte globale asupra modului cum evoluează funcţiile, dar și conținuturile lor. Eseistul se va strădui – de multe ori cu încăpățânare – să le depistează în  legăturile tot mai subtile cu obiectul fizic şi calităţile acestuia – tradiționale sau viitoare – pe care le determină savantul și le fixează într-un argou, de multe ori prea strict specializat și prea tehnic. Poate că s-ar scurta drumul spre nivelele, din ce în ce mai profunde  ale realităţii manifeste; dacă nivelele, care există într-o condiţie apriorii în realitatea pură (ca să folosim o formulare kantiană),  ar putea fi deveni elemente ale unor noțiuni. Dar, ele au nevoie de apariţia unor înţelesuri ca să le pună într-o realitate practică (folosind o aceeaşi formulare). Nu cred că realitatea practică conferă fiinţare, ci mai degrabă aduce obiectul fizic într-un nivel intermediar, capabil să-i confere funcţii mai uşor adaptabile unui  parcurs provocat de o diferenţă de potenţial. Noţiunea este instrumentul cu care mişcarea iniţiază înlănţuirea de spectre din care în final se va obţine o formă, e drept tot atât de instabilă ca şi lanţul de spectre  care o iniţiază. Legăturile dintre obiectul fizic şi noţiune urmează un traiect care produce subtilizarea amândurora, preparându-le astfel pentru trecerea într-un nou nivel al fiinţării. Necontenita mişcare, odată cu întreg interiorul, ca şi cu întreg exteriorul formei, pune contemporaneitatea într-o reală dificultate pentru că,  atunci când se în-fiinţează, o noţiune are un conţinut mai degrabă sărac, schematic, care nu poate pune în relaţii adevăruri, temeiuri, termeni etc. cu un grad crescut de subtilitate. Începutul în-fiinţării noţiunii, privită de la distanţa ultimului nivel al structurii de orizonturi, reprezintă un miez sărac în sensuri şi înţelesuri, dar care are capacitatea de a produce relaţii cu elementele ce vor deveni următorul orizont.  Îmbogăţirea conţinutului fiecărei noţiuni este un proces delicat şi de lungă durată, care cunoaşte momente de fertilizare, dar şi de uscăciune. Să ne gândim la noţiunea „energie” din ecuaţia lui Eistein, E=mc². În faza de început, noţiunea “energie” era un concept care definea o forţă ( un spirit, un duh, un abur, un aer etc.) degajată de foc şi care se manifesta prin fierbinţeală, dogoare etc. Forţa apei se manifesta prin vâltoare, vârtej, bulboană, era o forţă potrivnică celei a focului şi nu era definită energie; aşa cum nici forţa focului nu putea exista în prezenţa celei a apei. Aceste prime ipostaze ale noţiunii ”energie” sunt manifestări rudimentare ale realităţii manifeste, chiar dacă în conţinutul absolut se presupun relaţii pe care la un moment dat Eistein le va descrie prin termenul “E”şi va stabili nivelul cel mai subtil și complet al noţiunii „energie”. De la nivelul „fierbinţeală” la „mc²”, noţiunea „energie” va evolua înfiinţând un număr de nivele şi dând naştere unor structuri capabile să-şi redefinească mereu  conţinutul. Începuturile noţiunii sunt rudimentare, se exprimă prin atribute rudimentare, ca atare rămân sărace în informaţii; termeni ca „fierbinţeală”, „dogoare”, „vâltoare” etc. nici măcar nu  presupun expresia „energie”. Sunt termeni primitivi care sugerează prezenţa unei fiinţări supranaturale a materiei.

După ce a fost descoperită sintagma “forţa aburului”, conceptual s-a adăugat celui iniţial, adică  “forţa apei” şi termenul a deschis calea pentru șir bogat de concept legate de forță.   Pentru omul de ştiinţă atitudinea  este una, limpede şi clară: el trebuie să ajungă la esenţa formelor care fac să existe o mecanică a fiinţării. Pentru el totul pleacă de la nevoia de adaptare, cu cât mecanica fiinţării va fi înţeleasă în detalii intime, în esenţe, cu atât vor fi găsite formele cele mai organice de adaptare la fiinţare. Pentru eseist, însă, atitudinile sunt două, şi pornesc de la obiective diferite. O categorie de eseişti sunt preocupaţi să creeze un fascicol de legături între noţiune şi grupuri cât mai largi de receptori. Pentru un astfel de eseist accentul este dat de transformarea noţiunii în structuri  cu semnificaţii uşor de asimilat, iar importanţa lucrării(lor) sale este dată tocmai de  capacitatea de a transforma substanţa unui moment al noţiunii într-o imagine familiară. Preocuparea autorului este de a-şi încărca discursul cu revelaţii capabile să fixeze cititorului anume informaţii despre substanţa noţiunii. Se crează, astfel, un anume soi de legături între autor şi cititor; pare că amândoi pot folosi judecăți comune ce pot deveni utile amândurora, şi care contribuie din plin la morfologia unei contemporaneităţi. Avem în istorie expresii ca  “Epoca pietrei”, ce a fierului, a bronzului, barocă, rococo, “Art nouveau” etc Se nasc, astfel, forme care funcţionează ca nişte reflexe; atunci când sunt invocate deschid orizonturi familiare, desenează în viteză reţele în care gradul de originalitate  a formei este unul comun. Și totuși, la o privire mai atentă, vom realiza că avem de-a face cu o capcană, și că există diferențe substanțiale între  fondul terminologiei folosită de eseist și cel al limbajul care transmite informații conotante. Sau, aşa cum ar spune Abraham Moles: „Există deci un optim de valoare pentru fiecare fiinţă umană în parte, şi o mai mare sau mai mică satisfacţie a acesteia faţă de un mesaj dat. Cu cât informaţia este mai mare cu atât receptorul primeşte mai multă noutate; cu cât noutatea este mai mare cu atât el este mai puţin capabil de a domina pe plan perceptiv semnele disparate pe care le primeşte, de a le asambla în «Gestalt-uri», de a proiecta, în alţi termeni, cunoştinţele sale anterioare asupra mesajului, pe scurt, de a-l înţelege.” Indiferent dacă forma ţine de un  discurs artistic sau unul ştiinţific, noţiunea – odată ce şi-a delimitat un orizont – tinde să  uniformizeze relieful formal printr-o sumă de informaţii familiare. Partea folositoare a acestei atitudini este, în primul rând, legătura care se crează între eseist şi receptor, iar mai apoi, apariţia unui spectru al nuanţelor conţinutului noţiunii, un spectru cu sensuri în ambele direcţii. Dacă vreţi, acest gen de relaţie funcţionează asemănător unui fascicol de unde; noţiunea emisă de autor este sursa, iar receptorul reprezintă gazda, relativul care scoate la lumină – în funcţie de poziţia lui – şi alte atribute ale noţiunii, necunoscute până atunci.

Există însă o parte vulnerabilă,  cea formată din uşurinţa cu care această relaţie poate fi exploatată, prin extrapolare, în alte scopuri,  cu totul străine naturii ei. Se ajunge astfel la deformări care abat sensurile spre teritorii cu totul străine conţinutului natural al comunicării. Încetul cu încetul, peisajul nou creat ascunde natura spaţiului, totul alunecând spre artificial, prefabricat, invalid. Dizolvarea atributelor noţiunii într-un ascuns, acoperit de reflecţiile aceleiaşi realităţi  ţes la suprafaţă un joc de iluzii provenite din deformarea valorilor atributelor de care vorbeam. Totul se transformă într-un instrument de manipulare şi se obţine o relaţie în care se vorbeşte despre un sistem dar se foloseşte un cu totul altul. Realitatea aflată în ascuns iradiază valori despre care vorbim, dar pe care nu putem să le ordonăm pentru a produce raporturi, din cauza iradierilor sistemului de suprafaţă care se distanţează tot mai mult de realitatea comunicantă din ascuns. Sistemul de suprafaţă are capacitatea de a crea propriile emisii de valori, care însă sunt distanţate faţă de cele din ascuns şi se adresează mai degrabă plăcerii decât comunicării legăturilor dintre obiectele active ale unei realităţi, cele care contribuie substanţial la îmbogăţirea conţinutului noţiunii. Afirmam mai sus că, la începutul existenţei sale, o noţiune este schematică şi are un conţinut fragil cu capacităţi restrânse de a crea legături bogate în sensuri  cu categorii largi de obiecte ale realităţii. Pe măsură ce numărul relativilor este tot mai mare, aceştia vor contribui la îmbogăţirea şi nuanţarea conţinutului noţiunii. Pe măsură ce, în existenţa noţiunii apar relativii, spectrul de valori, adevăruri  şi temeiuri se lărgeşte şi determină lărgirea teritoriului comunicat şi comunicant.

 

 

„Află, omule, despre GÂNDUL ce crește în abis

Aducând ordinea și armonia în spațiu.

… la început existau VIDUL și neființa …

În acea neființă a apărut un gând atottriumfător

Care a umplut VIDUL.

Nu exista Materia, ci doar forța … sau vibrația

Gândului semnificativ care a umplut VIDUL.” – iar fi spus Toth lui Hermes Trismegistul, apud Florin Gheorghiță. În Vidul primordial, GÂNDUL  a devenit prima Formă, una inițiată din Neființă, ca atare manifestată ca neființă, ca o lume invizibilă. Acest Gând originar, inițiat din Neființă și populând Vidul, s-a multiplicat din, și prin, sine, astfel propagându-se – în vibrațiile sale –  armonia ce va contribui la  nașterea Universul fizic – așa cum încercăm să-l cunoaștem  noi cei din lumea întrupată. Vorbim despre o concepție a alternanței între cele două lumi – cea a întrupaților și cea a dezîntrupaților -, concepție care a circulat în toate societățile tradiționale, și pe care Florin Gheorghiță o reia pornind de la mărturiile pe care le aduce obiectivitatea filmului fotografic sau magnetic. (Raportându-ne la această concepție despre un Univers alcătuit din mai multe lumi, cel puțin două, trebuie să ne referim și la acel folclor care a circulat în America anilor ’60, când presa nu contenea să vorbească despre apariția și dispariția misterioasă a unor soldați care participaseră la experimentul ”Philadelphia ”, inițiat și condus de Eistein și Tesla. Soldați declarați morți după rapoartele făcute în urma experimentului eșuat, dar care în aparițiile lor “întrupate” declarau că nu se mai pot fixa într-o formă și timp anume, vagabondând prin lumi.) Toate cele afirmate mai sus întăresc și mai mult convingerea care afirmă: Cunoașterea se dovedește a fi un proces anevoios și strict dependent de cel care-l parcurge pentru că uneltele cu care ne raportăm la informațiile emise de mediu nu sunt omogene, și, mai ales, nu sunt niciodată complete, fapt consemnat în destul de numeroase lucrări de-a lungul timpului. Ar trebui, se pare – după cum au spus și spun înțelepții, mai ales cei indo-tibetani –,  să posedăm patru categorii de unelte cu care să procedăm la cunoaștere în funcție de diferitele nivele ale realității; vorbim de uneltele pentru nivelul fizic, cel astral, cel eteric și cel mental, pentru că acestea sunt – după spusele inițiaților – cele patru nivele sub care se prezintă realitatea uniersală în întregul ei. Chiar dacă, omenirea s-a lăsat influențată în istoria contemporană de un fluid morfic aparent de tip cartezian – fapt care a determinant însăși sensul evoluției mijloacelor tehnologice -, potrivit căruia doar nivelul fizic este cu adevărat real, restul fiind rezultatul fanteziilor unor gânditori care neagă prin mijloacele logice teoretice, existența unei realități materiale, cu alte cuvinte aparențele nu ar ține de lumea fizică. La rândul lor, gânditorii socotesc lumea fizică, o lume a aparențelor. Adversarii acestei concepții despre lumea fizică al nivelului întrupat, afirmă că  elementele aparținătoare lumii în care trăim nu pot fi declarate aparențe, pentru că sunt în integralitatea lor cognoscibile prin mijloace obiective. Ori, nu acest mod de a fi îi face pe înțelepți să le declare ca aparținătoare nivelului aparențelor, ci faptul că nici un astfel de obiect nu contribuie în deplinătatea fiindului său la edificarea unor relații care să devină realitate completă, ci doar cu anumite părți, iar acest fapt are o influență directă asupra cunoașterii. Părțile care nu participă la proces, ascund cunoașterii o anumită parte de realitate. O realitate poate fi numită obiectivă atunci când poate fi cunoscută în totalitatea ei, altminteri rămânând o aparență. Cercetările științifice probează, în anumite momente, coexistența celor două forme de ființare: “ întrupată” și “dezîntrupată”, exprimată prin cel puțin patru nivele (cel de al patrulea fiind cel fizic.) care coexistă și care marchează; mai mult, care probează existența unei mișcări de translație a entităților dintr-un nivel în altul; cele fizice, în entități astrale,  ori eterice sau mentale. Nivelul fizic ar fi cel mai “rudimentar“, un nivel inferior, incomplet, celelalte trei învăluie lumea fizică, o întrepătrund, și abia atunci putem vorbi de o realitate completă, ale cărei elemente, nu mai pot fi numite aparențe, fiindcă, sunt adăugate calitățile pe care celelalte nivele le conțin,, pentru ca în final să se ajungă la realitatea completă.

Poate fi real, acest Univers, sau poate fi doar o aparență, sau se poate ca fiecare moment al acestui Univers să reprezinte originea unor alte Universuri menite să întrepătrundă ceea ce putem reprezenta. Un nou Univers care se naște va exista într-o formă anume, din clipa în care  un gând a fost eliberat în Vid,  existând până la dezîntrupare, atunci când va deveni din nou Neființă, iar toată această alcătuire este o problemă a cunoașterii. „Este întru totul evident că omul obișnuit, în timpul vieții sale terestre, își formează concepții imperfecte și inexacte asupra multor aspecte ale lucrurilor din mediul său. De exemplu, el nu știe nimic despre forțele eterice, astrale și mentale care acționează în toate lucrurile pe care le vede și care în realitate formează partea cea mai importantă din lucrurile respecteive. El vede deci o lume care în mare măsură este propria sa creație. Nu înțelege că lumea îi apare astfel fiindcă nu cunoaște nimic despre ce e mai important. Astfel, din acest punct de vedere, viața fizică obișnuită este iluzorie și, dacă ne vom gândi mai bine, vom remarca repede că ea este chiar mult mai iluzorie„ – observa teosoful A.E.Powell pe la 1927. Cu alte cuvinte, cunoașterea se oprește la limita informațiilor perceptibile. Plecând din acest punct încercăm să atingem desăvârșirea, fără să știm vreodată dacă ne-am apropiat, sau dacă, măcar mergem în direcția cea bună. Informațiile pe care le avem despre celelalte trei forme ale existenței sunt atât de puține și de sărace încât nu putem ști dacă vom atinge – în vreuna dintre formele de existență – structuri în care să coexistăm conștient prin mai multe din forțele realității manifeste în realitatea completă. Fie eterice, fie astrale, fie mentale, energiile devin continuu, căutând desăvârșirea, astfel  relevând entităților care  ating aceste  nivele aparținătoare formei complete a realității. Noi – este foarte posibil – să existăm la periferia ființării, sau – este iarăși foarte posibil – să fi depășit toate formele ființări înaintând spre edificarea unei geometrii noi. (…) Se pare că există întrupați cu  sensibilități speciale care pot percepe ambele forme: ” În ceea ce privește lumea mai vastă și invizibilă care ne înconjoară, tratez acest subiect nu din auzite, ci din propriile observații și cunoștințe directe. Nu știu ce capacități speciale posedă centrii creierului meu față de cei ai unui om obișnuit; sunt însă conștient de faptul că există permanent în jurul meu o lume invizibilă, greu de descris, care traversează, pătrunde și învăluie toate lucrurile lumii noastre…”; este mărturia ocultistului C. Jinarajadasa pe care Florin Gheorghiță o folosește pentru a evidenția existența  lumii invizibile, o lume a dezîntrupaților. Se poate observa, cu foarte puțin efort, că inițiatul vorbește despre un Univers coexistând în alt Univers, adică o lume care presupune o alternanță Ființă – Neființă în punctele de contact și care poate folosi binomul GÂND – OBIECT FIZIC; ceea ce sugerează că Noțiunea este, fie o formă de comunicare  a Gândului aflat în Ființare, adică fiind capabil să ofere înțelesuri, și nu înțeles, materiei; fie un instrument care facilitează posibilitatea permanentei transformari a Ființei în Neființă și invers. Pentru gânditorul care adoptă tipul cartezian de gândire toate acestea sunt inacceptabile, pentru că sunt lipsite de prezența unor coordonate către care să le raporteze, și dimensiunile lor devin incontrolabile, ceea ce – pentru un asemenea tip de gândire – nu  poate fi admis, pentru că nu pot fi cuprinse în simbolurile matematice care să le facă posibile, sau care –cel mai adesea – să le descrie. Din nefericire însă, gândirea carteziană – capabilă să detalieze aspecte remarcabile din geografia momentului – se oprește la limita acestuia. Dincolo de limitele cartezianismului, există modelele de tip  hermeneut, esoteric sau tibetan al reîncarnării, cât și cele derivate din teoriile lui Jung și Sheldrake care devin posibile. Mai mult, devin probabile.  Este oarecum contradictoriu să pui pe seama Neființei apariția formei în Vidul primordial, dar se pare că Gândul, prin vibrația sa, este mijlocul de care se folosește aceasta (Neființa)  să mențină alternanța de care vorbeam, între cele două lumi: Ființă și Neființă. Alternanța Ființă, Neființă este fundamentală pentru memoria Universului, dar și pentru a menține omogenitatea formelor din Ființare și a neformelor din Neființare. Întruparea și Dezîntruparea sunt cele două instrumente ale mecanismului de rafinare a materiei pentru a ajunge în orizonturi tot mai fine, fapt pentru care vechii înțelepți au considerat că tot ceea ce există în Ființare sunt de fapt aparențe care se desăvârșesc  în Neființare, creând acele entități energetice pe care Florin Ghiorghiță a căutat să le ordoneze  în cărțile sale și să extragă toate informațile pe care ni le permit instrumentele noastre teribil de sărăcăcioase, dar și limitele drastice ale cunoașterii și care ar duce la posibilitatea apariției unui limbaj comun celor două lumi.  Deocamdată, însă, nu s-a înregistrat nici un fel de progres în sensul acesta, chiar dacă în lume sunt un număr de oameni de știință preocupați de această temă. Entităție dezîntrupate rămân însă manifestări misterioase  care nu pot fi cunoscute  fie abstract doar prin expunerea pe un material fotosensibil, fie el celuloid sau material magnetic; fie prin intermediul unor inteligențe care au calități de medium. Oricum ar fi, comunicarea este săracă și puternic marcată de reacțiile subiective ale cetățenilor obișnuiți. O concluzie – nesigură și trunchiată – poate fi totuși formulată: toate formele de manifestare ale  entităților (atât întrupate cât și dezîntrupate ) sunt instrumente pentru evoluția în sine a Universului. Fiind lipsit de dimensiuni, Universul – cu toate formele sale – există numai în sine; dimensiunile fiind doar instrumente cu care entitățile stabilesc un număr finit de coordonate ce reprezintă esența informațiilor pe care le emit și permit cunoașterea. Arhetipul, simbolul, (Mai târziu Noțiunea  nuanțează substanța abstractă a Gândului și ne  permite să pătrundem mai adânc în manifestările vibrației, în modalitățile de a deveni materie. Acestea constituie unelte care trebuiesc cunoascute și pentru asta trebuie elaborate sisteme de educație cu totul diferite de cele pe care le folosim în mod obișnuit. Există în toate acestea o condiție însă; detașarea de modul cartezian de a gândi, fiindcă acest mod e caracteristic momentului dintr-o realitate. Iar fiecare realitate este formată dintr-o infinitate de momente, pe care gândirea carteziană le izolează unul de altul. În fond, atunci când ne raportăm la un moment al unei realități, o facem la descrierea acestuia și nu la realitatea intinsecă. Ca atare cunoașterea realității este în mare măsură un proces subiectiv guvernat de relația dintre  autorul cunoașterii și noțiune. Conținutul Noțiunii este dependent de autorul conoașterii, imaginea realității fiind construită din elemente ale descrierii, elemente care stabilesc un traseu subiectiv între Ființă și Neființă.

Cercetările de-o viață ale lui Florin Gheorghiță, i-au permis fizicianului să ordoneze – chiar dacă superficial (nu din cauza autorului, ci a puținătății informației) – un anume model al relațiilor dintre Ființă și Neființă, pe baza mărturiilor obiective pe care a putut să le obțină. Un model care amendează serios pretențiile gândirii de tip cartezian, mai ales cea care s-a dezvoltat, și continuă să se dezvolte, în urma revoluției tehnologice. Se spune îndeobște că tehnologia ne obligă, prin tehnicile pe care le inaugurează, să avem un anume tip de gândire și doar acela, dar refuzăm să acceptăm că întreaga tehnologie a ajuns la acest nivel datorită scopului pe care ni l-am impus noi și pe care l-am urmărit, producând continuu un anume tip de tehnologie, după anume modele, ceea ce a făcut ca generațiile tehnologice următoare să devină și mai adânc scufundate într-o anume mentalitate. Astfel s-a ajuns ca tehnologia să arate și să se comporte într-un anume fel,  să aibă o anume atitudine, de loc străină temeiurilor de la care am pornit și puternic condiționată de ceea ce voian de fapt să obținem de la respectivul mijloc terhnologic. Practic vorbim despre un răspuns exact, pe care tehnologia îl dă  tentațiilor noastre în forma lor obiectivă și nu celei subiective. Lucru care aduce un conflict în modul cum percepem realitatea pe care o creem.

Lungul lanț de cauze și efecte pornit de la aceast conflict, complică conceptul de contemporaneitate, pentru că un orizont de care ar trebuie să ținem seamă și să-i acordăm o atenție aplicată: acela al contemporaneității din Neființă a ajuns să fie foarte greu de identificat. Chiar dacă există o întreagă literatură care vorbește despre existența unor legături strânse între valorile contemporaneității,  care sunt prezente în egală măsură, dar în forme diferite, atât în  Fințare  cât și în Neființare; de faptul că vorbim de categorii care funcționează conform Principiului Polarității, se pare că am abolit orice posibilitate de a mai percepe semnele acestor manifestări.

În 2014, Florin Ghiorghiță publică la Iași, la editura Polirom  un volum care se numește Strania energie a gândirii, carte în care aduce un număr mare de dovezi fotografice despre entitățile  dezîntrupate cu care coexistăm. Relația între entitățile întrupate și cele dezîntrupate respectă regulile principiului polarității, și chiar dacă există – deocamdată – o imposibilitate de a comunica între cele două categorii de entități, faptul că ele coexistă devine evident. Coexistența celor două categorii de entități este un argument pentru faptul că și contemporaneitatea celor două orizonturi are elemente comune, fapt care ar trebui să ne convingă să reconsiderăm atitudinea față de gândirea unor înțelepți ai societățiilor istorice. Mai mult, chiar, ar trebui să reconsiderăm întrgul model cu care judecăm sistemele după care aceștia descriau ființarea sau Universul. „În spusele păstrate de la pythagorei, se pare că şi ei gândeau la fel. Căci unii dintre ei spuneau că sufletul este identic firelor de praf din aer, pe cînd alţii spuneau că el le pune în mişcare.” – spune Aristotel, iar fotografiile pe care Florin Gheorghiță le aduce ca dovezi pentru existența  entităților dezîntrupate  cuprind afirmația stagiritului, la fel de bine cu cuprind reguli ale Principiului Polarității, ale Principiului Vibrației, ca și cel al Corespondenței. Să considerăm, atunci, că trebuie să neglijăm, sau și mai mult, să negăm un sistem de gândire doar pentru că nu se suprapune pe subiectivitatea noastră care se sprijină pe o tehnologie care, la rândul ei este în esență altceva? Atunci când  este vorba doar de contemporaneitate căutăm să găsim mărturii în spațiul din preajma noastră. Comportamentul acesta s-a accentuat  pe măsură ce am adoptat o atitudine carteziană față de evenimentele din realitatea imediată, care nu pare a avea legături cu Neființa, chiar dacă trudnica muncă a unor personalități ca Florin Gheorghiță și nu numai, aduc mărturii despre diversele nivele ale relației Ființă –Neființă (Philip J. Corso, ar fi unul dintre ei, chiar dacă a fost extrem de discret în afirmațiile pe care le-a făcut în timpul vieții.). În cazul existenței unei alternanțe, însă, contemporaneității i se adaugă o nouă formă; există, în cazul acesta o contemporanitate a Neființei și una a Ființei.

Avem de-a face cu două atitudini față de, în fond, aceeași realitate care se produce fie că noi  percepem această realoitate după o atitudine sau cealaltă, ceea ce înseamnă că în Univers se petrece ceva ce încă nu suntem în stare să definim cu adevărat. Putem vorbi mai degrabă de evenimente ce au loc la nivelul subconștientului  Pentru că fiecare atitudine (fie cea definită de Newton, adică “atracția”, fie cea definită de Eistein, “curbarea spațiului”) au o parte pe care rațiunea nu izbutește să o descrie cu claritate. La nivelul istoriei științei există nenumărate astfel de situații, pe care savanții izbutesc să le statueze cu ajutorul simbolurilor matematice.

Dintotdeauna, a fost limpede că într-un punct, oricare ar fi el, și oriunde s-ar găsi, nu se pot produce simultan două acțiuni de același fel. Lucru care i-a făcut pe vechii greci să stipuleze în logica lor unul dintre principiile care afirmă că: este imposibil ca A să fie și să nu fie A în același timp.  Așadar nu ne rămâne de făcut decât să încercăm în continuare să găsim acea  unică lege care guvernează  realitatea universală. Iată de ce, nici un savant nu este interesat să anuleze legiferarea celor de dinainte lui, ci să o completeze.  Îmbucurător este faptul că s-au înmulțit numărul gânditorilor care se străduiesc să pună laolaltă elementele care vin dintr-un domeniu sau altul al realității, elemente care nu cu mult timp în urmă era judecate separat. Este și acesta un motiv,  pentru care trebuie să acordăm mai multă importanță Noțiunii și modului cum evoluează legăturile acesteia cu obiectul fizic.(…)Fie că analizăm legea lui Newton, fie pe cea a lui Eistein, constatăm că totul se datorează unei cauze. Se poate spune că, între corpurile aflate într-o relație oarecare, un număr de cauze stabilesc condițiile. Și totuși – așa cum însăși savanți constată – procesele nu sunt total și complet  definite în anumite cazuri. Există procese care nu pot fi cuprinse în legiferările unui moment definibil. Să luăm exemplul relației dintre un electron și nucleul unui atom. Atunci când se stabilește că electronul este corp punctiform, fizica descrie evoluția acestuia în jurul nucleului ca făcându-se pe o orbită liniară.   Mecanica quantică, în schimb, constată că datorită vitezei foarte mari de deplasare și a distanței foarte mici dintre electorn și nucleu, există abateri de la orbita liniară. Electornului nu i se poate calcula cu precizie un punct stabil pe orbita sa în fiecare moment. Mai mult, nici abatarile nu pot fi calculate. Așadar fizica quantică definește  electronul mai degrabă un “nor”, și nu un corp punctiform, iar orbita, mai degrabă un segment. În ambele cazuri definiția rămâne deformată: atunci când definim electornul “un corp punctiform” ne lovim de comportamentul de “nor” al acestuia. La fel se petrec lucrurile și dacă inversăm termenii. Avem de-a face, în acest caz, cu o trădare a uneia dintre stările materiei, și anume cu Noțiunea. Sigur, poate fi invocat faptul că Noțiunea nu este materie ci „reprezintă” materia, ceea ce ar impune temeinic să căutăm armonizarea între momentele celor două elemente, situație în care ar ajunge Noțiunea să aibă nevoie de o redefinire, iar astfel  trădarea ar fi dublă.

Am ținut să descriu situația electronului, pentru că avem de-a face cu o ubicuitate care relevă faptul că sunt momente ale cunoașterii ce nu cuprind în deplinătatea ei obiectivitatea substanței. Putem spune chiar că sunt momente în care Principiul Corespondenței al ermetismului este foarte greu de acceptat,  chiar dacă este o evidență că el se manifestă. Oare, să însemnea asta că avem o atitudine care ar trebui modificată, ar trebui acordată cu felul de a fia al substanței universale? Nu principiile ermetismului sunt importante, așa cum nici principiile științei moderne  nu sunt, ci faptul că se impuine tot mai mult evidența că c eva ne scapă. Că undeva este o trădare, și că trăim o orbire care ne-a împins să stabilim reguli după principii care nu sunt atât de stabile pe cât le credem. Astfel că cel care își dorește să stabilească modele, trebuie mereu să gândească la modul relativ în care principii universale stabilesc obiectivarea prin Spirit, sau prin Materie, și că Noțiunea merită o atenție cu mult mai mare.

Principiul ermetic al Polarității a fost cu totul anulat, iar Noțiunea a devenit o simplă parte de vorbire cu care denumim entități și elemente ale realității. Întreagă, filosofia lui Kant se transformă într-un discurs bazat pe o logică viciată. Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie; polii opuşi au o natura identică însă de grade diferite; extremele se ating; toate adevărurile sunt doar neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate” – spune acest Principiu al Polarității și sprijină astfel baza filosofiei lui Kant (sau mai degrabă invers: toată filosofia lui Kant se sprijină pe acest principiu), dar pledează și pentru faptul că Noțiunea este materie și face parte din matricea materială, deci trebuie tratată ca atare Dacă, Noțiunea este tratată ca o metodă de punere în practică, cu alte cuvinte: dacă Noțiunea  este acceptată ca stare și formă a materiei, atunci ne vom putea bucura de efectele ei. Dacă Noțiunea este privită ca mod de comunicare, vom rămâne doar la nivelul cuvintelor și nu vom putea trece de cauza lucrurilor pe care le percepem.

Tema Noțiunii merită o atenție specială, mai ales în aceste vremuri când conștiința nu mai are suficient sprijin în informațiile care vin din trecut, ba dimpotrivă. Doctrinele generate din ecuația despre care am vorbit mai sus, au căutat să simplifice conduita filosofică, eliminând treptat categorii care nu se puteau acorda egalității cu pricina. Scopul era ca ecuația despre structura economiei să devină un soi de cheie de boltă la care să se raporteze orice conduită, și pentru un timp lucrurile au mers în sensul dorit de părinții materialismului-dialectic. Un număr mare de noțiuni au pierdut în această perioadă, procente mari din substanța lor originară. Poate că, analizând cum a evoluat substanța ei, vom putea înțelege mai lesne ceva din –  ceea ce nouă ni se pare a fi – paradoxurile naturii unice a Universului și am înțelege că aporia lui Zenon și principiul hermetic al vibrației au o relație productivă pentru cunoaștere și că respectă principiul comun oamenilor de știință: noile descoperiri trebuie să descopere Legea care guvernează întreaga materie și nu să desființeze legeile enunțate înainte.

Ar fi, cred, momentul să aruncăm o privire ceva mai atentă asupra acestui element extrem de interesant: Noțiunea. Definiția ne spune despre noțiune că este elementul fundamental al unei judecăți, că ea participă la raționamente, producând informații despre relațiile dintre formele materiale ce se consumă în realitate. Dar, oare, nu poate fi ea însăși o formă materială? În judecăți și în raționamente  este tratată ca o parte de vorbire care ne informează despre caracteristici ale formelor materiale; caracteristici care se ordonează într-un anume fel de relații și care, în mod obligatoriu produc o concluzie, ca atare, într-un astfel de caz, noțiunea se străduiește să cuprindă generalitatea formei materială care o interesează. Caz în care; oare noțiunea nu este ea însăși o categorie materială,  o structură care produce cunoaștere evoluând din forma materială care se adresează simțurilor? Urmând astfel traseul formei pe care o caracterizează, deci fiind supunsă evoluției ca orice formă materială? Obiectul fizic este o structură  de câmpuri de masă și energie care stabilesc relații de o anumită natură, o natură perisabilă, care în anumite condiții poate deveni fie undă, sau structuri de unde, fie masă – semn că nu și-au pierdut memoria fundamentală – nivel de la care, toate aceste elemente primordiale pot relua evoluția spre orizonturile complexe. Relația masă-undă este mereu  valabilă indiferent dacă facem referire la un  obiect  fizic, sau o altă formă materială, dar asta nu înseamnă că materia se rezumă doar la un asemenea gen de relație. Noțiunea însă, este legată indisolubil de un anume element, și doar de acela, de orice natură ar fi el; fapt pentru care putem bănui că este o variabilă a acelei forme materiale, o formă subtilă a acesteia care contribuie substanțial la evoluția acesteia în relațiile ei cu realitatea.   Acest comportament al noțiunii atrage atenția asupra unei caracteristici interesante și deosebit de productive a acesteia,  din care se nasc numeroase atribute ce contribuie la procesul de segregare a realității pentru a reține  un filon important. Privită superficial, noțiunea este tratată ca o parte de vorbire care ne ajută să identificăm obiecte, acțiuni, evenimente, fenomente din lumea fizică, din realitatea imediată. Astfel tratăm în mod obișnuit noțiunea, fără să dăm atenție unui fapt care se evidențiază în lungul procesului de evoluție al acesteia, alături de forma materială pe care o caracterizează: stările ei subtile. Acestor stări, forma materială datorează momentele ei de ieșire din paradigmă. Teoria morfogenetică a lui Sheldrake dovedește  că există legături evidente între evoluția noțiunii și evoluția formei materiale pe care o caracterizează, legături care păstrează sensul evoluției ambilor termeni. Noțiunea, contribuie la conservarea unor informații – fie recesive, fie în formare – în stări de relativitate, fără să fie nevoie, de toate seriile de forme materiale care ar produce mărturii, mărturii care obliga realitatea să consume atât energie, cât și resurse de masă pentru a întreține procesele. Este suficient să fie produse unde de formă care să inttre în Marele Tot, de unde să revină atunci când o nevoie crează o diferență de potențial. Această contribuție  în relativizarea limitelor unei forme materiale pe care o are noțiunea, pentru că ea este aceea care stabilește nivelul  și modul  în care sunt comunicate informațiile despre evoluția formei respective, pornind de la natura primă și trecând apoi prin toate etapele intermediare ale acesteia. Admițând că, noțiunea evoluează odată cu forma materială; pare, mai degrabă să asistăm la activitatea de divizare a unei naturi unice, iar diversitatea care ne copleșește se obține prin divizarea repetată a acelei naturi unice, dar și a formelor rezultate din ea. ”Universul este tot ce el conține, este o creație mentală a Tot-ului. Realmente, fără nici cea mai mică îndoială Tot-ul este spirit. “ – susține Hermes Trismegistul;  sau eter, akasa, sau haos. Iar noi ne-am obișnuit să împărțim Universul în spirit și materie, până la nivelul la care nu mai acceptăm sub nici o formă că diferitele manifestări ale acesteias su, de fapt, stări ale ei și nu substanțe diferite. Toate principiile cu care filosoful operează merită să fie analizate și dincolo de conținutul esoteric, tocmai pentru că ne introduc în teritoriul subtilului, unde putem descoperi că materia există într-o multitudine de stări care îmbogățesc la nesfârșit Cunoașterea. De fapt cam tot ce se înscrie în domeniile esoterismului, hermetismului, ocultismului, magiei etc. merită să fie analizat și din alte unghiuri, mult mai apropiate de cele pe care le impun realitățile care rezultă din împărțirea infinitului la infinit. Însăși această exprsie: ”Infinitul împărțit la infinit“  poate fi interpretat ca o referire la o  natura unică și comună tuturor lucrurilor,  la o cunoaștere a generalului prin particular, fapt pentru care ar merita să dăm mai multă atenție acelei întrebări pe care Compton și-o pune despre quantă: Ce este, de fapr quanta; undă sau particulă?    Şi atunci, Universul ajunge să fie  constant reprezentarea diversității  naturii omogene a elementelor materiale existente care se divizează și ajunge  sub formă de unde dintr-un teritoriu morfic, ale cărei reguli sunt stabilite de mișcare,  într-unul al formei fizice reale.  Diversitatea lui absolută pornește din capacitatea acestor elemente  de a întreţine continuitatea substanţialităţii ? Sau, totul este hotărât de alternanţa: fiinţare – nefiinţare, ceea ce face să avem de-a face cu o discontinuitate materială – așa cum susține Lucian Blaga?   Avem de-a face cu categorii care sunt în continuă mişcare din cauza diferenţelor de potenţial?;  forme care – prin necontenita mișcare – mențin permanent  omogenitatea  substanţei, pentru ca acestea să producă permanent vibrațiile ce întrețin activitatea morfică în așa fel încât acestea să contribuie la  formarea varietatăților de categorii ale materiei fizice?; situație definită de un alt principiu hermetic, acela al vibrației, ca: ”Nimic nu stă, totul se mișcă, totul vibrează)“? Dacă ar fi să reprezentăm grafic cele afirmate mai sus, ne-am servi de  serie de cicluri cuprinse într-o spirală. Din punct de vedere teoretic, un astfel de raționament este mult mai lesne de acceptat într-un model spiritual, în care ideile par să accepte mai ușor asemenea stări.  Toate judecăţile care eșafodeză un astfel de raţionament pot fi socotite  speculaţii, drept care este mult mai uşor să respingi totul și să te adâncești în paradigmele propuse de spiritualitate,  decât să te supui efortului de a pătrunde prin analize  în profunzimea acțiunilor mecanicii care organizează substanța. Poate că, dacă am izbuti să depășim obstacolele care se ivesc din pricini care ne scapă; dar care ne îndeamnă să căutăm mereu soluții pentru a  edifica raporturile dintre elemente primordiale și ele însele;  raporturi care să ne aducă în fața unor dileme aparent fără soluție – și, asemeni lui Compton, să ne  întrebăm despre quantă: ce este ea de fapt, undă sau particulă?  Evident că entităţile pe care le recunoaştem şi le definim;  ca şi cele pe care nu le putem recunoaşte, pe care le înscriem, mai degrabă, în categorii ca supranaturalul,  magicul, în sacru, doar pentru că suntem surprinşi de un comportament diferit de ceea ce de regulă numim natural, adică ceea ce este cuprins în limitele rațiunii. Entităţile despre care vorbim, au fiecare   instrumente specifice aparţinătoare unor structuri neunitare, nesaturate la nivelul la care le găsim, însă aparţinătoare generalităţii şi fiind parte unitară din substanţialitatea unică, o substanţialitate  a cărei formă este decisă mereu de genul în care se organizează mişcarea care decide toate expresiile şi subtilităţile sale, cu un scop unic: continuitatea materiei; vorbim despre mişcarea care se comportă după modelul pe care îl  reprezintă varietatea valorilor cuprinse într-un spectru, fiecare formă de mişcare fiind armonică unui gen de materie adică fiind ea însăşi  materia în sine. Din cercetările  meticuloase ale fizicienilor se poate stabili că materia contribuie  neîncetat la îmbogăţirea propriei sale structurii  punând în relaţie fascicole de unde dintr-o gamă foarte variată de spectre, aspect care constituie baza morfologiei Universului. Forma universală există într-o totală lipsă de formă care începe să devină, atunci când o diferenţă de potenţial iniţiază o nevoie şi astfel pune în mişcare o categorie de unde  Atunci când vorbim de continuitatea materiei, trebuie să ne gândim că ea se realizează prin circulaţia neîncetată a diferitelor fascicule de unde, desprinse din diferite  spectre de potenţialul nevoii iniţiată de diferenţa de potenţial. Conform unei logici hotărâtă, în primul rând de diferenţele de potenţial apărute în mediu, diferenţe care stimulează contactele particulare ale  categoriei de forme materiale  Diferenţa de potenţial decide valorile lucrului mecanic necesar pentru anularea acesteia – a diferenţei de potenţial – şi motivează contactele. Înţelegerea întregului proces este dificil de realizat datorită lipsei de concepte definite cu care să se poată descrie mecanica fenomenelor. În fapt vorbim de categorii de unde, şi esenţială este armonia dintre ele, armonie care hotărăşte genul de mişcare  ce va determina o anume formă particulară. Unda, în fiinţarea ei, reprezintă un nivel al materiei, mişcarea undei spre iniţierea unei armonii cu o altă(e) undă(e) este un nou pas spre formă şi spre atingerea unui  alt nivel al materiei.  Aceiaşi diferenţă de potenţial motivează apariţia unei nevoi indusă materiei, şi, în al treilea rând, nevoia crează o lipsă care trebuie înlocuită. Sub nici o formă nu trebuie să tratăm aceste cauze ca fiind expresia unei voinţe, ci relaţiei născută din armonia a două lungimi de undă care declanşează ceea ce Newuton a numit „atracţie universală”. Vorbim deci despre reacţia a două corpuri, care în anumite condiţii efectuează un anume lucru mecanic până la anularea acestora, adică, până când forţa care a declanşat mişcarea ajunge la zero. Această forţă iniţială este cea care hotărăşte şi condiţiile  în care se consumă  respectivul lucru mecanic. Mişcarea undelor în întreg Universul produce condiţii pentru  ( vezi efectul Compton) apariţia de elemente noi, iar acestea se comportă ca nişte instrumente capabile să dea naştere unor orizonturi în care dominante sunt calităţi ce nu au caracteristici fizice sau nu doar caracteristici fizice. Poate că ar trebui să acordăm ceva mai multă atenţie termenului materie, mai ales că o teorie ca morfogenetica   lui Rupert Sheldrake dovedeşte că există o circulaţie materială dincolo de lumea fizică.  Condiţie este să ne convingem că materia nu este toată şi întotdeauna reprezentată prin corpuri fizice. O circulaţie importantă pentru existenţa şi evoluţia formei, fapt determinant pentru a ne îndemna  să nu reducem totul doar la starea  fizică a materiei. Modul în care materia se caracterizează ca entitate universală poate fi înţeleasă lesne dacă acordăm ceva atenţie definiţiei spectrului: ”Ansamblu de valori fizice pe care le poate lua, în condiţii determinate, o mărime dată.” Un singur lucru trebuie făcut pentru ca această definiţie să devină mai cuprinzătoare şi anume, să înlocuim expresiea „valori fizice” cu „valori materiale”. Materializarea nu înseamnă doar modificarea valorilor, ci şi a calităţilor în ansamblul lor. Cu alte cuvinte, când vorbim despre materia Universului, vorbim mereu despre aceeaşi materie dar de alte calităţi ale acesteia. Materia este  categoria care dă naştere,  cu contribuţia mişcarii continuu produsă în interiorul ei, unor, calităţi noi, care devin instrumentele cu care sunt înfiinţate funcţii pentru anularea unei nevoii şi înlocuirea unor lipse generate de aceasta. Vechea mitologie a omenirii s-a străduit să reprezinte atât formele nevoii cât şi pe cele ale anulării acesteia prin personificarea fiecărei particularităţi şi înfiinţarea unei simbolistici a esenţelor, tocmai pentru ca materia şi mişcarea să fi reprezentată în unitatea lor.   Din această postură, tot, dar absolut tot ce se găseşte în Univers este aceiaşi materie, mereu însă în stări noi, particulare şi în transformare, capabile să satisfacă o nevoie ce se iveşte dintr-o diferenţă de potenţial,  ca atare, noţiunea, la rândul ei, este tot atât de materie ca şi obiectul-fizic, ba, mai mult, elemente ale lumii fizice fac parte din  particularitatea noţiunii. Sigur că, după secole întregi în care judecata s-a rupt de atitudinea vechiului filosof, care accepta această condiţie a noţiunii, dar şi pe cea a obiectului fizic,  şi o socotea potrivită pe fiecare în forma cuvenită elementului său, modul în care am ajuns să gândim despre materie ne face să judecăm că toate lucrurile cărora li se pot identifica cu greutate calităţi şi atribute fizice – sau nu li se pot atribui de loc -, sunt excluse din lumea materială şi nu li se îngăduie să participe la procesele de acest fel. După un astfel de model; noţiunea face parte dintr-o categorie ce ţine de idee, în consecinţă cu totul în afara lumii materiale, şi numai obiectul fizic poate fi socotit un obiect material, atitudine care produce o serie nesfârşită de încurcături.

Am repetat în câteva rânduri că termenul: Noțiune – merită ceva mai multă atenție și că, modul în care este tratat produce o sumă de distorsiuni ( de la cele mai subtile, până la cele efectiv brutale) care nu se datorează termenului în sine, ci modului cum interpretăm semnele emise de acesta. Acestor interpretări datorăm conduita contradictorie în relație cu relieful realității prezente, în cele mai multe cazuri această conduită depinde de pornirile subiective individuale, pe care adesea, conștiința  le transformăîntr-un soi de axiome ce sunt apoi împărtășite apoi prin contaminare la nivel de rațiune.  Noțiunea este o formă a materiei care, chiar dacă aparent se adresează simțurilor, nu este percepută de acestea, ci este ridicată la nivelul conștiinței de unde, conținutul ei indică simțurilor prezența unei, sau unor forme subtile, pe care experiențele eminamente empirice nu le pot revela și nici caracteriza. De regulă, gândim că informațiile pe care o Noțiune le propagă, trebuie să fi compacte, legate direct de valorile unui corp. Astfel, imaginea pe care vom avea despre corpul respectiv va fi – credem noi – cât mai exactă, ca și raporturile acestuia cu alte corpuri. Cu toate că, de când e lumea, lume, s-a dovedit că, în Univers lucrurile nu stau de loc așa, și că Principiul Polarității, precum și Principiul Vibrației dovedesc că; Noțiunea poartă o anume cantitate de informații subtile, foarte sensibile și foarte fertile, informații ce devin active sub amprenta specifică a particularului, contribuind substanțial la îmbogațărea câmpurilor morfice. Aceste informații morfice, pe care Noțiunea le poartă comportându-se ca un vector-suport, se datorează relației acesteia cu obiectele cu care crează o polaritate. Ea evoluează în același sens, și în același ritm, cu obiectul de care este legată prin relația de polaritate, doar că emite altă varietate de informații. Unele dintre ele sunt cele care păstrează elemente despre imaginea obiectului de care este legată; altele însă îndeamnă la evadări în teritoriile vecine. În consecință, nu putem caracteriza obiectele aflate în stadii primare, ca fiind capabile să emită noțiuni bogate în informații. Mulțumindu-ne  să acceptăm pentru Noțiune  o funcție denominativă,  există riscul să pierdem întreg spectrul de informații care există între aceasta și obiectul în sine. Iată de ce, pentru persoanele care au înclinat spre a defini Noțiunea, ca și multe dintre operațiunile pe care i le datorăm, ca operând într-un câmp al Ideii. Ceea ced înseamnă – spun aceștia – că nu avem de-a face cu elemente materiale, iar cei care operează cu astel de termeni rămân în afara lumii materiale. Doar că, Universul, în totul lui este material, și chiar dacă Principiul Mentalismului afirmă că: “Totul e spirit; Universul este mental.” – asta nu neagă existența materială a Universului. Universul însă există doar între limitele capacității mele de a cunoaște. Tot ce nu este cuprins între aceste limite, nu există.

Ca să înțelegem mai bine acestă stare de fapt, e bine să aruncăm o privirea asupra mitului lui Prometeu, eroul care a furat focul. Mitul are două nivele: unul cel al Focului, simbolul Spiritului, o esență cu care poți cuceri stările subtile ale Universului și pe care doar cei harăziți o pot gestiona; și stânca, simbolul materiei, cea care face captivi întru suferință. Cei care pot gestional Focul (Spiritul) sunt cei care se desprind de captivitatea materiei. Soluția, ne îndeamnă mitul, este nu să furăm Focul ci să-l câștigăm, să ajungem demni pentru a fi însușiți și eliberați în esență. Stânca (Materia) este cea care ne face captivi și ne hărăzește suferinței și ignoranței, pentru că lupta continua cu suferința ne orbește, ne limitează la a repeta continuu aceleași gesturi și aceleași greșeli. Din punctul de vedere al unei gândiri reducționiste cum este cea materialistă, desigur Prometeu este un erou și gestul său este o jertfă, dar din punctul de vedere al unei gândiri ermetice lucrurile nu mai sunt la fel de, iar poziția lui Prometeu este mai degrabă cea a unui nesăbuit, din cauza căruia s-ar fi putut pierde procesul subtil care pune în circulație suma de informații generate de tandemul Noțiune – Obiect, care funcționează după regulile emise de Principiul Polarității ( „Totul e dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul și neasemănătorul au aceeași semnificație; polii opuși au o natură identică însă de gradde diferite; extremele se atind; toate adevărurile nu sunt decât neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate”) – pe care ermeticii l-au enunțat -, ca atare Noțiunea se comportă ca o jumătate de polaritate și funcționează ca un spectru, facilitând astfel cunoașterea în întregul ei. Cealaltă jumătate este Obiectul în sine, Forma de masă, cu toate calitățile și atributele sale. Ca să avem o imagine materială a unei asemenea polarități putem să ne amintim formele desenate de pilitura de fier într-un câmp magnetic, acolo unde, undele emise de  cei doi poli organizează metalul după o formă ce tinde spre simetrie și ne ajută să vizualizăm existența  unor formațiuni non-materiale care provin dintr-un obiect material. De fapt vorbim de un obiect Material (magnetul) tocmai datorită undelor emise, altminteri am avea un obiect de masă.

Faptul că Noțiunea nu poate fi percepută direct prin simțuri, o face să aibă cu formele de masă relații sensibile și instabile. Se poate spune că, Noțiunea este capabilă să lămurească ordinea  relației: Noțiune – Formă de masă în diferite structuri, oferind-o gradual cunoașterii, tot atât de bine cum poate să și adâncească – la fel de gradual – starea de confuzie. Nu putem vorbi de confuzie, eroare sau trădare ca de ceva ce Noțiunea face programatic, urmărind anumite scopuri, ci ca despre ceva ce un alt principiu Hermetic definește: Principiul Karmei, sau principiul cauză-efect ne spune că fiecărei cauze corespunde un anume efect, ori, lanțul acesta odată inițiat nu mai poate fi oprit până la consumarea definitivă. Și, iată cum, ceea ce părea a fi rezultatul logicii unei filosofii esoterice se dovedește a fi o regulă fundamentală a stării primordiale a materiei: “Când schimbi modul în care te uiţi la lucruri, lucrurile la care te uiţi se schimbă!”  (Wayne Dyer)   Și astfel, putem afirma că trădarea nu pornește de la Noțiune, ci de la opțiune, cea cu care am hotărât o anume conduită nouă; iar modul cum arată noua stare a relației Noțiune – Formă de masă nu se datorează nici magiei, nu este nici vreun episod mistic, ci doar o cale pentru care am optat și în care materia se comportă ca atare. Dar, ceea ce este foarte important, probează faptul că Noțiunea este o formă materială. Cred că ar fi interesant să urmărim schema pe care au sugerat-o anticii filosofi, căutând să înțeleagă mecanica subtilă care o guvernează. Pornind de la Marele Tot (Eterul sau Akasa, Haosul Primordial din Mitologie) din care s-a decantat materia și apoi Dumnezeu Creatorul, cel ce  a dat naștere lumii noastre în forma ei arhetipală.  Pentru un anume timde mitologie este o lume care s-a născut dintr-o nevoie divină, anume aceea a  Dumnezeului Creator, care a legat Noțiunea de fiecare formă și a hotărât ca ele să evolueze împreună, fără, însă, să aibă un destin comun. Pentru spiritele care nu cred în acestă forță divină, cum este și al meu – Nevoia este cea care pune în mișcare procesele finalizate cu elemente ce aparțin lumii. După părerea mea, trebuie să acordăm în egală măsură atenție și mitologiei care susține că Totul este o entitate în care se cuprind toate celelalte entități, obligate fiind să coexiste într-o eternă relație, cauză pentru care cunoașterea este numai particulară. Nu poate exista o cunoaștere a generalului, adică a Totului, ci doar una punctuală și din cauza acestui fapt, în cunoaștere nu contează adâncimea – pentru că ea va fi întotdeauna în raport direct cu momentul – ci sensul. Cunoașterea este corectă dacă sensul e corect și în raport direct cu sensul evoluției care este unisensuală.

Atunci când acceptăm că Totul este o realitate substanțială, trebuie să-i acordăm și Noțiunii același statut, pentru că face parte din aceeași familie, ca atare și Totul și Noțiunea sunt stări ale materiei.

Ieșind din societatea tradițională și acceptând mentalitatea  pornită din  principiile create de corifeii Industrialismului – principii ce-și au rădăcinile în modelul ecuației economiei și a bogatei literaturi născute din diferitele interpretări ale acesteia -, o mulțime de ideologii și doctrine au căutat și continuă să caute eliminarea dualiltății energie-masă, tratând materia ca pe un material, ori Noțiunea reprezintă partea de creativitate a masei. Ea este cea care inițiază unda de formă și o preface continuu în relație directă cu condițiile realității. Ca atare, Noțiunea este acea stare a materiei formată din două paliere: Noțunea-pură și Noțiunea-practică, așa cum energia în sine are două nivele: cel pur și cel practic. Domnnul Immanuel Kant a definit aceste paliere și a enunțat funcții ale lor . Când vorbim de puritatea Noțiunii nu facem referire la gradul ei de curățenie, ci la faptul că în ea sunt cuprinse toate variabilele prezente, ca și cele  presupuse ale rațiunii practice. Starea de puritate, este acea stare care presupune  absolut toate formele posibile – posibile sau probabile; virtuale sau reale; aparținând devenirii sau nu – ale unei etități. Vorbim de un spectru în care vibrațiile alcătuiesc fascicole ce vor deveni energii practice și vor crea funcții pentru entitate cu ale cărei vibrații, fascicolul se află în armonie. Modelul ecuației propusă de filosofii materialismului-dialectic reprezintă  descrierea unui proces și nu sinteza acestuia, ca atare termenii săi nu sunt simboluri care să permită abstractizarea acțiunilor ci denumiri ale unor operațiuni, desfășurate într-o anumită ordine. Respectiva egalitate, care are pretenția de a reprezenta baza ideologică a unui anume segment de organizare socială, ne propune două sisteme utopice. Atât Capitalismul cât și Comunismul sunt rezultatul unor propuneri teoretice utopice, derivate dintr-o egalitate care a extras din realitate prin recucere un număr de termeni pe care i-au pus într-o relație de egalitate. Așadar, din spectrul universalității – cu toate semnificațiile generalității – au fost alese câteva fascicole particulare, apoi investite cu funcții de generalitate. Modelul acesta se dovedește că nu rezistă probei celei mai importante: abstractizarea; el nu se poate abstractiza, rămâne în limitele particularității și accelerează procesul reducționist. La ora actuală, cele două sisteme au ajuns să funcționeze ca niște micro-climate închise în niște baloane.  Un numă foarte mare de Noțiuni caracterizante pentru starea de evoluție a materiei nu pot fi folosite pentru a opera în sistemele propuse de cei doi filosofi, ceea ce dă naștere unor tulburări de percepție cu efecte grave asupra sensului cunoașterii. Pentru o scurtă perioadă de timp în istorie, modelul propus a dat senzația că va putea asimila rând pe rând, sub alte condiții, Noțiunile aflate în circulație în societatea tradițională, cele care au întreținut – cu toate funcțiile sale – abstractizarea. S-a dovedit destul de repede, faptul că, într-un sistem particular ce nu permite abstractizarea, Noțiunile respective nu pot iniția funcții, ba – ceea ce este suficient de nociv – vor continua să impulsioneze evoluția funcțiilor universale, agravând starea de confuzie. Procesele care nu vor fi recunoscute ca fiind “materiale”, adică cele care  nu aparțin unui perimetru stabilit pornind de la egalitatea propusă de Marx și Engels, fie vor fi ignorate, fie vor fi declarate ca făcând parte din sferele unor sisteme catalogate ca “obscurantiste”, adică ermetice, ocultiste, mistice etc. Ideologii acestui model au întrebuințat metode de cele mai multe ori cinice în ceea ce privește procesele care nu puteau fi înghesuite în modelul  “materialist”, deformând lanțul cauză-efect pentru a dovedi lipsa de materialitate a noțiunilor, a conceptelor sau a categoriilor cu care se opera. Noțiunile cu care s-a operat și cu care continuă să se opereze induc concepția reducționistă că în Univers entitățile se impart în: materiale, adică entități care se bucură de o existență autonomă determinată de materialitate și “idealiste” adică cele care nu se pot bucura de o astfel de existență, ele fiind doar creația unor imaginații mai mult sau mai puțin educate. Un exemplu edificator ar fi relația dintre Legea Atracției Universale a lui Newton și legea Gravitației sau Legea Relativității Universale a lui Eisten. Legea Atracției Universale a lui Newton stabilește că între corpurile punctiforme funcționează o atracție univesală. Din această lege, Newton extrage Legea gravitației care stipulează ca un corp mai mare atrage un corp mai mic pe care-l ține captiv. Atributele corpurilor punctiforme sunt în relație directă cu dimensiunile, volumul, densitatea etc. iar relațiile dintre acestea dau naștere acelor calități pe care le putem percepe prin simțurile noastre și le putem transforma prin simboluri matematice în relații logice, cu care stabilim nivelul evoluției. Legile lui Eistein,  în schimb stabilesc că relațiile dintre corpuri nu sunt generate de atributele caracteristice acestora, ci mai degrabă de  cauze relative. Astfel, Eistein susține – fără să încerce să anuleze Legea gravitației a lui Newton – că în cazul gravitației, nu este vorba despre atracție ci despre curbarea spațiului ca efect al greutăți corpurilor. Spațiul se curbează direct proporțional cu greutatea corpurilor, în consecință nu calitățile corpului crează gravitația prin relații directe cu un alt corp, ci acțiunea acestuia asupra spațiului care va stabili regulile specifice ale unei relativități particulare.

NOAPTE DE VARĂ

Acest blog este arhiva mea personală. Are inconvenientul că e public, dar e oarecum sigur și poate aștepta o “generație care acceptă”

Voi pune aici ;i piesele de teatru.

Să începem cu:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOAPTE DE VARĂ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PERSONAJELE

 

 

 

FEMEIA –  35 – 40 de ani. Femeie de oraş obişnuită cu serviciile citadine.

 

BEŢIVUL – 40 – 45 de ani. Un individ care s-a înecat în alcool şi s-a oploşit în ţinut. E foarte mulţumit de condiţia lui.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Decorul ne plasează la marginea unei şosele secundare, drum pietruit. Toată scena reprezintă cîţiva metri de margine de şosea. Bineînţeles nu lipsesc şanţul, taluzul şi  copacul,  pe fundalul scenei. Copacul e situat chiar desupra locului unde se va desfăşura acţiunea şi se ajunge destul de greu la el, pentru că taluzul este abrupt şi înalt. Restul elementelor, iarba, pietrişul, configuraţia şanţului, poteca de la poalele copacului, sunt alegerea scenografului. Ca şi luna,  cerul, peisajul de fundal etc.

            E o noapte de vară. Luna se poate vedea sau nu. Pot fi câteva stele răzleţe. Scena e goală şi se aud doar zgomotele specifice câmpului: greieri, păsări de noapte, lătrături depărtate de câini. Cîteva minute scena e goală sub lumina lunii ( sau nu). Undeva, departe, din când în când, neregulat clipesc lumini al unor maşini care trec.

            Apoi, se aude zgomot puternic de frâne scrâşnind pe petriş. Scurt moment de pauză şi o portieră este trântită. Se aude Femeia ţipând isteric, semn că a avut o ceartă lungă:

FEMEIA: Eşti un mojic! Un mitocan! Un porc ordinar!  Să te ia dracu’, golanule! Și acuma ce stai? Ia-ți vânt de aici! Cară-te! ( Sunet de marşarier, maşina întoarce şi motorul se pierde în noapte. Imediat Femeia intră furtunos): Eşti tu deşteptul pământului. Unde mama’ dracului te-am găsit? Cocină de om! O fărâmă de minte n-ai! O fărâmă măcar! Să-ţi pese ţie de cineva? Numai la tine ţi-e gândul. Ştii doar să arunci vorbe, să pui pe altul să-ţi facă treaba, să te dai mare. Să fie pe-a ta! ( Merge furioasă, dar se întoarce din când în cînd şi strigă spre capătul drumului. Mai face câţiva paşi înapoi fluturând o poşetă mare, una numită în folclor „ţoaşcă”. N-are nici o formă, şi e largă, încăpătoare, are două torţi generoase. E de culoare închisă, nu-ţi dai seama la lumina scenei ce culoare anume.)  Nu te-ar mai răbda Dumnezeu! ( E tot mai furioasă, începe să izbească poşeta de pământ.) Nu, măi amărâtule!, nu mă duc la nici un  director, nu fac frumos, şi nici nu stau să mi-o tragă. Mi-ajunge că mi-o tragi tu. M-am săturat să tot plătesc pentru mitocăniile tale.   Jeg de om ce eşti. ( Trânteşte poşeta de pământ, sare pe ea şi-o calcă în picioare. E desculţă, pentru că sandalele cu tocuri înalte i-au sărit din picioare. Ţopăie pe poşetă şi spune cuvinte desperecheate. E tot mai obosită. În cele din urmă se lasă pe marginea şanţului şi începe să plângă. Plânge, un timp,  în hohote, zgomotos. Apoi ridică privirea şi se uită după poşetă. Se apleacă, o apucă şi cotrobăie în ea. Se opreşte, un scurt timp stă nemişcată, apoi trage mâna afară şi vedem un telefon mobil făcut fărâme. Abia acum se dezlănţuie plânsul adevărat, isteric; aruncă resturile telefonului hăt, departe, bate cu pumnii în pământ – mă rog, tot arsenlul unei femei disperate. Se ridică şi strigă spre locul unde a oprit maşina ): Dacă erai om,  mă luai de nevastă. Aşa cum face un bărbat adevărat.  Să fi avut şi noi copii, gospodărie, să am pentru cine să calc cămăşi şi să spăl chiloţi murdari de căcat.  ( S-a aşezat pe marginea şanţului, a pus braţele pe genunchi, capul desupra. Şi stă. Nu trece mult şi apare Beţivul, din aceeaşi direcţie din care a venit şi Femeia. O vede. Se opreşte. E beat rău, abia se ţine pe picioare. Vederea Femeii îl nedumereşte, se uită la ea, clătinându-se, caută să înţeleagă ce caută  pe drumul ăsta. Îi vine o idee şi vrea să meargă spre Femeie. Mare greşeală că încearcă să se mişte. Îşi pierde echilibrul şi aproape că aleargă trecând pe lângă ea, bătând din mâini dezarticulat  să se oprească. Femeia aude paşii, se sperie, ţipă şi se caţără pe taluz. Izbuteşte să urce cam până la jumătate şi rămâne încleştată în iarbă, cu capul răsucit spre Beţiv. Acesta a izbutit să se oprească şi ar vrea să se întoarcă. E o luptă dură. Arată dezarticulat rău. Rămâne în picioare inexplicabil, după ce ajunge în cele mai năstruşnice poziţii. Unele de neimaginat. Singurul lucru care nu-i iese este povestea cu întorsul. O face cam până la mijloc, apoi, pe neaşteptate, revine în poziţia dintâi. Femeia, încet, încet, începe să înţeleagă că nu e nici un pericol de la bărbatul apărut şi începe să coboare prudent.

Despre personajul Beţivului trebuie făcută o precizare importantă. Nu vorbim despre o beţie decorativă, sau întâmpătoare, ci despre una care s-a transformat în condiţie de viaţă. Omului a început să-i placă să se îmbete, şi a sfârşit prin a nu mai fi niciodată treaz. Chiar dacă nu bea, rămâne în starea de beţie. E ca un fel de hibernare. Când e departe de alcool, îşi menţine starea. Să spunem că e un fel de autosugestie. Omul e beat permanent, păstrând prin voinţă efectul alcoolului. Ca atare nu vom şti niciodată dacă e prost, dacă glumeşte, dacă e şiret, dacă are vreun interes, dacă e dus pe altă lume etc. El e beat. Are o logică dincolo de orice limite, e logica lui specială, dar nu ştim dacă are vreo intenţie, dacă vine din limitele inteligenţei, dacă pur şi simplu îşi bate joc. Totul e din adâncul lui, e starea lui intimă care iese la suprafaţă cât ai clipi, iar el nu face nici un efort s-o cenzureze. Sigur, toate astea nu-l privesc pe spectator. Actorul trebuie să ajungă în miezul firescului acestei stări. Să treacă dincolo de el, să ajungă în starea de „beţie pură”, ceea ce necesită iscusinţă, şi sinceritate. Mai întâi de toate sinceritate.)

FEMEIA: Proastă ar fi nevasta aia a ta să nu-ţi ardă un toc de bătaie,  când te-o vedea.  (Bărbatul aude ce i se spune şi ar vrea să reacţioneze, dar are probleme cu întorsul. Sunt prea multe sarcini pe creierul lui. Continuă acţiunea de întoarcere, şi izbuteşte până la urmă. Porneşte prudent către Femeie, încercând să spună ceva. Deschide gura, dar nici un sunet nu iese. Corzile lui vocale nu funcţionează, dar face gesturi largi, rupte. )  Cum poate cineva să se numească om, dacă  se îmbată în halul ăsta?

BEŢIVUL: (Cu foarte multă greutate, dezarticulat, împiedicat. ) Nu.

FEMEIA: Nu, ce?

BEŢIVUL: Nu mă bate.

FEMEIA: Atunci ai să dormi afară, cu câinele.

BEŢIVUL: Nu.

FEMEIA: Nu, ce?

BEŢIVUL: …dorm cu câinele.

FEMEIA: Dacă ai să ajungi acasă… Dacă!,  şi n-o să cazi în vreun şanţ.

BEŢIVUL: Nu.

FEMEIA: Nu, pe dracu’. Nu te uiţi la tine? Ce viaţă mai are şi femeia aia!?

BEŢIVUL: Care femeie?

FEMEIA; Nevastă-ta.

BEŢIVUL: Da’, eu n-am nevastă.

FEMEIA: Du-te la dracu’. ( scurtă tăcere.)

BEŢIVUL: Tu nu stai bine… Aici nu-i vad. Mai sus, pe şosea, la asfalt. Aici trebuie să plăteşti chirie… să dai nişte bani. Mie.

FEMEIA: Ce să-ţi dau, mă?!

BEŢIVUL: Bani… Da’ dacă vrei clienţi, tre’ să mergi mai la vale, la şoseaua mare. Aici nu trec decât eu…şi Gogu,… pe la patru jumate.

FEMEIA: Clienţi, la ce? ( Se dumireşte. ) Fir-ai al dracului de beţiv, da ce crezi tu că sunt eu, mă?

BEŢIVUL: Din alea…

FEMEIA: Ai grijă să nu-ţi ard vreo două,  de bine că ne-am cunoascut. (Scurtă pauză.) Ai un telefon?

BEŢIVUL: (Dă din cap că da. )

FEMNEIA: Dă-l încoace. ( Bărbatul se scotoceşte prin buzunare, scoate un telefon uzat şi i-l întinde. Femeia vrea să formeze un număr, dar telefonul e mort.) Cum se deschide?

BEŢIVUL: Nu se dechide.

FEMEIA: Adică cum:  nu se deschide?

BEŢIVUL: E descărcat… de vreo trei zile.

FEMEIA: Şi la ce-l mai ţii?

BEŢIVUL: Auzi la ea? E telefonu’ meu.

FEMEIA: Ai dreptate ( Îi întinde telefonul.) Să-ţi fie de cap. Mai trece lume pe aici?

BEŢIVUL: Pe drumu’ ăsta? Da, mai trece. Mai trece Gogu, pe la patru jumate dimineaţa. Cu tractoru’.

FEMEIA: Şi eu cum fac să plec de aici? Doar nu o să-mi petrec noaptea în câmp?  Trebuie să plec, trebuie să ajung la oraş.

BEŢIVUL: Auzi la ea.?! Păi, da’ e foarte simplu. Iei autobuzu’.

FEMEIA: Şi la ce oră trece autobuzul?

BEŢIVUL: La şase jumate, mâine dimineaţă. Da’, staţia nu-i aici, e la vreo şase kilometri mai jos, pe şoseaua principală. Aşa că, mai stai puţin, şi pe urmă trebuie să pleci, să ajungi la timp.

FEMEIA: Nu eşti numai beat, eşti şi prost.

BEŢIVUL: Da’, de ce ?

FEMEIA: Păi cum gândeşti tu, că am să merg desculţă şase kilometri?

BEŢIVUL: Mai întâi te încalţi…

FEMEIA: Măi, eşti dus cu pluta. Cu ce să mă încalţ? Că mi s-a rupt tocul la sanda. (Îi arată.)

BEŢIVUL: Îl rupi şi pe ălălalt…

FEMEIA: Să te ia dracu’.  ( Se face linişte. De ficare dată când cei doi tac, sunetele nopţii de vară se aud fermecător.)

BEŢIVUL: Hai să mai vorbim că altfel mă îmbăt la loc. Când vorbesc cu tine mă mai trezesc.

FEMEIA: Ce să vorbesc? Cu cine să vorbesc? Nu vezi că ai minţile duse? Ţi le-a distrus băutura.

BEŢIVUL: E, pe dracu’! Zici tu?

FEMEIA: Mai bine, adună-te puţin şi gândeşte-te cum plec eu de aici?

BEŢIVUL: Ţi-am zis, cu autobuzu’. Că altminteri n-are cine să te ducă… Gogu, cu tractoru’,  nu merge în oraş. El la oraş se duce cu maşina.

FEMEIA: Păi, nu mă poate duce şi pe mine cu maşina? Măcar până la autobuz?

BEŢIVUL: Nu poate, femeie, că adună fânul. Nu se duce el la oraş pe timpul ăsta. Trebuie să adune fânul.

FEMEIA: Şi eu ce fac? Stau toată noaptea în câmp? Şi mâine dimineaţă, cum ajung la autobuz? Mă duce Gogu, ăsta, cu maşina?…

BEŢIVUL: Cu tractoru’, că el cu tractoru’ trece pe la patru jumate. Se duce să adune fânu’.

FEMEIA: Măi, să-ţi fie clar: eu trebuie să plec cumva de aici. Trebuie să ajung la oraş. Mă duc şi eu acasă, că am o casă. Trebuie să mă spăl, să mă schimb… trebuie să mă duc la servici. Nu pot să stau în câmp, cu un beţiv.

BEŢIVUL: Care beţiv?

FEMEIA: Cu tine, care altul.

BEŢIVUL: Eu nu sunt beţiv, sunt alcoolic, ceea ce e altceva.

FEMEIA: Da, e altceva. Bună meseria asta de alcoolic.

BEŢIVUL: A!, nu că nu e meserie, e pasiune. Meseria e altceva, e… E… E altceva.

FEMEIA: Da, e altceva. Şi tu ce meserie ai?

BEŢIVUL: Arhitect.

FEMEIA: Cum adică: arhitect.

BEŢIVUL: Păi, cu facultatea de arhitectură, cum altfel? Şase ani.

FEMEIA: Şi cum ai ajuns în halul ăsta?

BEŢIVUL: Am avut noroc.

FEMEIA: Curat, noroc. (Tac. Pe Femeie o cuprinde frigul de la răcoarea nopţii. Se ghemuie, se cuprinde cu palmele, caută să se încălzească. ) Stai departe de aici?

BEŢIVUL: Adică, cum?

FEMEIA: Adică, unde locuieşti? Unde e casa ta?

BEŢIVUL: Păi, eu n-am casă.

FEMEIA: Şi unde dormi?

BEŢIVUL: La Gogu… la grajd. În fân.

FEMEIA: Şi unde mănânci, unde te speli?

BEŢIVUL: La motel. E la şosea… vreo doi kilometri. Acolo mănânc, acolo mă spăl… Mai beau o bericică, o vodculiţă, mai fac ceva treabă, că nici de poamană nu se cade. Stau mai toată ziua acolo. Pe urmă seara mă trag la Gogu, la grajd. Deasupra vacilor. Că acolo ţine Gogu fânu’. Vara răcoare, iarna cald…de la vaci. Un singur lucru nu-mi convine. Când ţi-e lumea mai dragă şi dormi şi tu mai adânc, încep alea să rumege. Băi, frate, şi fac un zgomot! Îţi dai seama?

FEMEIA: Nu.  Dar la cum fac să plec şi eu de aici nu vrei să te gândeşti. Nu este vreun sat, ceva…?

BEŢIVUL: ( Nu ştim dacă Beţivul e ironic sau doar este efectul alcoolului.)  Este sat, ca la vreo opt kilometri. Acolo sunt şi maşini. Are popa, poliţaiu’, maşina de serviciu, primaru’, secretaru’, moraru’. Sunt multe maşini în sat. Profesorii n-au, ei sunt navetişti, vin cu autobuzu’. Doctor nu e. Şosea nu e. Au şi nişte facilităţi, au iluminat, punct de informare turistică. Au şi parc în comună. Îşi paşte unul caprele în el. E un parc mic.

FEMEIA: . Dă-mi pace cu caprele tale. Pe mine mă interesează cum plec de aici? Trebuie să ajung la oraş.

BEŢIVUL: Am înţeles… Da’, de ce vrei tu să pleci? Ce te apasă aşa de tare?

FEMEIA: Ei, asta-i bună! E chiar bună de tot!! O să rămân aici, cu tine… Toată viaţa! Poate te iau şi de bărbat…

BEȚIVUL: A!, nu… că eu nu sunt bun  de bărbat. Eu mai beau câte un păhărel, mai… Cîteodată. Nu, nu, nu sunt bun.

FEMEIA: Ho!, Că’ nu te-am cerut de bărbat, ţi-am cerut să mă ajuţi să plec de aici.

BEŢIVUL: Da, că nu ţi-am spus. Ai autobuz la şase jumate…

FEMEIA: Şi  staţia e la vreo şase kilometri – pe care trebuie să-i fac desculţă, pentru că mi s-a rupt  sandua. Mi-ai spus. Şi, apropo de băutul ăsta: „câteodată”. De câte ori te îmbeţi tu pe săptămână?

BEŢIVUL: În fiecare zi.

FEMEIA: Cum ai ajuns, măi nenorocitule, în halul ăsta. Ai stat şase ani pe băncile facultăţii. Arhitectul lu’ peşte prăjit…

BEŢIVUL: Şef de promoţie! Ăl mai prima din generaţia mea… şi din altele vreo două. Şi-acuma sunt bun. Să-ţi spună Pestriţu, că sunt bun… Da’ el nu ştie că sunt arhitect, el crede c-am fost finisor, c-am lucrat la interioare.

FEMEIA: Cine e Pestriţu’?

BEŢIVUL: Care Pestriţu’?

FEMEIA: Martorul,…  ăla care ştie că eşti bun.

BEŢIVUL: Aaaa! Păi fii limpede: Pestriţu. Nu-l cheamă Pestriţu’, Pestriţu’ îi spun eu. Îl cheamă Fieraru, e patronul motelului. O lepră. Noroc cu nevasta lui, care e o doamnă. De la ea mă mai aleg c-o haină, cu încălţări. Dac-ar fi după Pestriţu’, mi le-ar lua şi pe-astea. Tot ea îmi dă şi să mănânc. Femeie de treabă.

FEMEIEA: Şi ţie nu ţi-e ruşine, mă? Om cu facultate, te-a ţinut societatea pe banii ei în şcoală, să ajungi un cerşetor?

BEŢIVUL: Ei, iaca, na, că ţi se rupe sufletul după societate. Te-a apucat aşa, dintr-o dată, dragostea de societate. Parcă voiai să pleci la oraş?

FEMEIA:  Arhitectul care îşi bea minţile într-un motel şi doarme într-un grajd, desupra vacilor. Asta-i de Cartea Recordurilor…

BEŢIVUL: Da’, tu, nu stai într-un şanţ, şi nici măcar n-ai sandale să te-ncalţi? (Femeia nu mai răspunde. Se lasă liniştea. Zgomotele nopţii sunt pline de farmec. Beţivului îi pare rău c-a repezit-o, se aşează lângă ea şi-i pune mâna pe umăr. Speriată, femeia sare în picioare, ţipând. De fapt nu ţipă, şuieră apăsat, muşcând cuvintele răspicat.)

FEMEIA: I-a mâna de pe mine! Să-ţi ţii labele acasă, beţivule. Puţi a alcool de te ia ameţeala. Crezi că dacă suntem în câmp şi-s singură, şi e noapte, o să-ţi faci mendrele? Ţi s-au aprins poftele?

BEŢIVUL: ( Izbucneşte în râs.) Linişteşte-te, femeie. Nu are nimeni chef de nimic. Dacă ar fi după „poftele” mele, mai degrabă aş bea o vodcă mare, că s-a cam lăsat răcoare. .

FEMEIA:  Să faci bine să-ţi ţii labele acasă.

BEŢIVUL: Gata, gata. Vino-ţi în fire.  N-o să fie nici o ştire pe internet cu titlu: „Un beţiv a violat o femeie. Uluitor ce-a făcut femeia.”  ( Râde cu poftă. Femeia se uită la el cum râde cu poftă. Nu vede nimic de râs.) Uluitor ce-a făcut  femeia! Ăştia n-au pic de imaginaţie. (Râde din ce în ce mai cu poftă.) Da’, uite, vezi, se poate râde şi de-o tâmpenie ca asta.

EMEIA: De prost ce eşti.

BEŢIVUL: Ştiu şi eu?!

FEMEIA: (Care s-a ridicat atunci când a fost atinsă de beţiv, face un pas spre mijlocul şoselei. E desculţă, şi pietrele ascuţite ale drumului o rănesc.  Începe să ţopăie, scoţând sunete scurte şi ascuţite, pe măsură ce sare de colo, colo.. Caută un loc unde solul să nu-i vătămeze tălpile picioarelor. Devine nervoasă şi suferindă.) Cum dracu’ a ajuns un om ca tine să zacă în pustietatea asta? Uită-te puţin în jurul tău: Ce vezi?  La mama dracului! Te-ai chinuit şase ani să faci facultatea aia? Uită-te puţin în jurul tău, ce vezi?

BEŢIVUL: Nu văd nimic, că e noapte.

FEMEIA; Şi ziua?

BEŢIVUL: Da’ cine trece ziua pe aici? Eu mă duc la motel noaptea, şi mă întorc noaptea

FEMEIA: Băi, termină! Termină! Răspunde la ce te-am întrebat: de ce te-ai dus la facultatea aia?

BEŢIVUL: Erau alte timpuri. Atunci mi s-a părut o idee grozavă.

FEMEIA: Şi acum de ce nu mai e o idee grozavă?

BEŢIVUL: Da’, cine a spus că nu-i o idee grozavă. E, dar nu pentru mine.

FEMEIA: Pentru tine o idee grozavă e să-ţi bei minţile.

BEŢIVUL: Nu-i o idee, e o alternativă.

FEMEIA: (Se aşează pe taluzul şoselei şi-şi masează tălpile suferinde.) Nu se mai poate, aşa. Găseşte o maşină, o căruţă… o ceva, să pot pleca de aici. N-o să stau în câmp. Mi-am făcut picioarele o rană.

BEŢIVUL: Dacă n-ai astâmpăr. Stai locului, şi-o să-ţi fie mai bine.

FEMEIA: Ai idee cât mai e până la patru jumate?

BEŢIVUL: Habar n-am. Nu mă interesează chestia asta cu timpul. Ceas n-am, şi nici timpul nu-l măsor. De ce să am eu grija timpului, nu-i destul că are el grija mea?

FEMEIA: Dar văd că orele le-ai învăţat…

BEŢIVUL: N-am încotro, le-am auzit de atâte ori că nu le mai pot uita.

FEMEIA: De profesat, măcar ai apucat?, sau nici măcar şcoala aia n-ai terminat-o. Îmi vinzi mie braşoave…

BEŢIVUL: Terminat, femeie, terminat. Nu ţi-am spus, şef de promoţie. Proiectul cel mai spectaculos, cel mai grozav, cel mai prima din univers. Da’ tu cu ce te ocupi? Că vad că ai grija altuia. Nu poţi trăi, dacă nu ştii ce hram poartă lumea.

FEMEIA: Sunt documentarist, într-o firmă de consultanţă…

BEŢIVUL: Aaaaa!, de asta-ţi bagi nasul peste tot.

FEMEIA. În cazul tău, nu.  Auzi la el: termină Arhitectura, şef de promoţie, şi îşi bea minţile.

BEŢIVUL: Săru’ mâna, Maica Tereza, da’ nu vrei mata să nu mai scormoneşti lucrurile? Lasă-le nedocumentate.

FEMEIA: Nici să nu te gândeşti! Eşti un caz, băiete. Un caz.

BEŢIVUL: Hă! Un caz fericit. Bine că m-am trezit la timp. Altfel ajungeam un ratat.

FEMEIA: (Râde cu poftă.) Şi-acum ce eşti?

BEŢIVUL: Un om la locul meu.

FEMEIA: Locul tău ar fi să proiectezi clădiri,  să lucrezi pentru oameni. Mă rog, aşa ar fi trebuit să fie …

BEŢIVUL: Zici, tu? Care clădiri? De ce să mai fie nevoie de arhitecţi pentru clădirile din ziua de azi? Clădirile din ziua de azi le proiectează tehnicienii de la fabricile de materiale de construcţii. Au nişte materiale noi; pac!, mai ne procopsim c-o clădire. Arhitecţii le desenează. Atât! Le de-se-nea-ză. Clădirea, ceva reclamă, o şpagă pentru un contract, ceva. Şi uite afacerea. Unde e arhitectura în povestea asta? Totul e să mai vindem ceva… Bine că mi-a dat Dumnezeu gândul cel bun.

FEMEIA: Ce gând?

BEŢIVUL: Să mă apuc de băut.

FEMEIA: Şi-n coclaurii ăştia cum ai ajuns?

BEŢIVUL: M-am trezit într-o noapte. Mă îmbătasem adevărat, da ştii, adevărat, adevărat… M-am trezit, la un moment dat, mergând într-o maşină. M-am uitat la şofer: nu-l cunoşteam. Nu mi-a plăcut mutra lui şi i-am spus să oprească. M-am dat jos, şi uită-mă aici… Da, ce mă tot descoşi?! Ce te doare pe tine de viaţa mea? Am de toate, sunt mulţumit. Ţie-mă Dumnezeu! Vezi că la tine sunt ceva probleme, că prea te fâţâi de colo, colo. Una, două, că să pleci. Zăpăceşti oamenii cu plecările astea.

FEMEIA: La doctor ai fost? La unu’ de cap?

BEŢIVUL: Lasă glumele, că eu vorbesc serios.

FEMEIA: Unde n-ar fi adevărat! Da’, eu nu pot să plec nici din câmpul ăsta… Nu pot să mă despart de un beţiv care spune vrute şi nevrute.

BEŢIVUL: Aşa! Ia spune tu: de câte ori ai plecat la viaţa ta? De câte ori, ţi-ai făcut bocceaua şi ai ţinut potecuţa? Ai?!

FEMEIA: Păi, de unde să plec, nerodule, că e prima oară când mi se întâmplă aşa ceva.

BEŢIVUL: Lasă tu asta… Asta nu se pune. De câte ori ai plecat în viaţă? De câte ori ai lăsat lucrurile baltă, ca să încerci altceva? ( Femeia se uită lung la el şi tace. ) Iacă-tă că se adevereşte: e şi tăcerea un răspuns.

FEMEIA: Nu-mi pun eu mintea cu un beţiv.

BEŢIVUL: Nu cu mine trebuie să-ţi pui mintea. Cu tine.

FEMEIA: Şi ce voiai, să ajung o beţivancă, aşa ca tine…

.BEŢIVUL: Dar, nu te judecă nimeni, suflete. Vorbim şi noi aici, ca să treacă timpul. Tu spui una, eu spun alta.  Şi, nu mai plânge, că faci a ploaie, şi asta ne-ar mai trebui acum.

FEMEIA: Du-te la dracu’ de prost.

BEŢIVUL: E!, aşa mai merge. (Tac. Femeia s-a ghemuit şi stă cu fruntea sprijinită pe genunchi. Beţivul începe să fluiere o melodie ce-i vine în cap. După un timp. ): Din când în când, îi mai fac câte o surpriză lu’ Pestriţu. Plănuiesc cu Doamna,  şi aranjez câte ceva prin interior.  El crede că o fac de prost ce sunt şi pe banii mei. Nici nu întreabă. Îi e frică să nu-mi treacă prin cap, ceva despre vreo plată. Nu ştie, că Doamna mi-a şi dat vreo haină, nişte încălţări mai acătării. Lucruri de trebuinţă. Bani, nu. Că n-am ce face cu ei… Ce să cumpăr aici? Cercei pentru vacile lu’ Gogu? Banii sunt mare capcană…

FEMEIA: Şi ţi-ar strica ceva bani?, să te mai duci la oraş, poate îţi  aduci aminte de tinereţe şi de arhitectură?

BEŢIVUL: Misionar te face tata. Africa o să te mănânce, sau Amazonia; să-i converteşti pe aborigeni, să-i aduci la dreapta credinţă, să-i înbraci cu haine europene. Să-i roadă şi pe ei chiloţii între picioare… ( Râd amândoi. Apoi tac din nou. Zgomotele nopţii şi-au modificat ritmul; unele au dispărut, au apărut altele noi. Timpul trece.)

FEMEIA: Dacă mototolul ăsta  al meu, s-ar hotărî odată şi ne-am lua, s-ar schimba situaţia. Altfel judeci când ai o familile, când ştii că pot veni copiii. De şapte ani suntem împreună şi tot aştept, Doar, doar, s-o hotărî. Nici nu ştiu ce să mai cred. Nu-i om rău, şi e de casă, da’ are tot felul de planuri despre care nu vorbeşte…  ce să aştept de la unu ca ăsta?. Când eram în liceu, habar n-aveam ce-o să fie. Am terminat, am stat vreo doi ani acasă, pe urmă a venit moda cu politica. Cu politica o să schimbăm ţara, o să fie o altă viaţă, şi noi o să fim eroii neamului. Aşa de eroi am fost, că uite-mă stând noaptea într-un câmp şi aşteptând  să vină Gogu cu tractoru’. Da’, vine sigur, Gogu ăsta?

BEŢIVUL: Nesmintit. Gogu îşi iubeşte vacile, şi fânul trebuie strâns, că altminteri se strică. Dau ploile, şi se strică.

FEMEIA:  Mă, da’ ce le mai ştii, tu!

BEŢIVUL: Doar trăiesc aici. Se face al cincilea an de când sunt aici.

FEMEIA: De cinci ani, tu dormi în podul unui grajd!?

BEŢIVUL: De cinci ani.

FEMEIA: Asta nu poate să rămână aşa, omule. Încă eşti tânăr, o mai duci o vreme aşa. Da’, la bătrâneţe ce te faci?

BEŢIVUL: Ce m-am făcut şi la tinereţe.

FEMEIA: De când n-ai mai avut o lucrare?

BEŢIVUL: Păi, n-am avut decât o singură lucrare. Şi mi-a ajuns. O lucrare mare. O contractase unu’. Mi-a dat contractul, şi pe urmă a început să vină: că trebuie folosit materialul ăsta, şi ăsta, şi ăsta. Că faţada trebuie făcută aşa. Că ferestrele trebuiesc făcute aşa. Am scrâşnit din dinţi. I-am dat planurile la gata, după ideile lui, şi m-am îmbătatat pentru prima oară. Cât am fost beat, parcă nici nu era aşa rău. Aşa că am hotărât să mă las de arhitectură şi să mă apuc de băutură. Ca un profesionist.

FEMEIA: O singură lucrare, şi gata!? Ai terminat. Păi nici nu ştiai meserie.

BEŢIVUL: Hai, s-o lăsăm aşa.

FEMEIA: Măăăăăă!, da’ sensibil mai suntem. Ce te-ai fi făcut dacă erai în locul meu? M-am dus să fac ştiinţe politice, plină ochi de cuvinte mari. Ştii cum sorbeam vorbele profesorilor, care turuiau toată teoria din lume şi neţineau numai în citate din oameni celebrii.. Domnule, ce e drept e drept, oamenii ştiau foarte multe cuvinteşi atât. Pe urmă…

BEŢIVUL: Deflorarea a fost dureroasă.

FEMEIA: E!, pe dracu’.

BEŢIVUL:  (Râde cu poftă, îndelung. Femeia îl priveşte mirată, dar are răbdare.) Nu la deflorarea aia mă gândeam eu. La contactul cu meseria.

FEMEIA: Meseria a fost o mare păcăleală. Adunai toată ziua date ca să le folosească şefu’, dar şefu nu le folosea. Avea metodele lui. Rapoartele noastre erau pentru gură cască şi pentru ziarişti. În rest, întâlniri, sindrofii, recepţii, unde  trebuia să-ţi păzeşti fundul şi ţâţele… dacă voiai. Am zis să schimb şi m-am dus la o firmă de marketing. Aceeaşi poveste, eu munceam să adun date, să găsesc o strategie, şeful mă lăuda, dar avea metodele lui. Flutura materialele făcute de mine şi vorbea într-una despre profesionalism… Dar, afacerile erau altceva.  Totul era o minciună, iar tu erai pe nicăieri. Am ajuns la a  treia firmă, una de advertising,  entuziasmul meu se tocise… Când vorbesc cu tine acuma, îmi aud cuvintele şi nu înţeleg nimic. Ori eu nu ştiu să aleg cuvintele potrivite, ori limba asta s-a stricat cu totul. Am suferit zile şi nopţi în şir, dar când îţi vorbesc ţie nu e nici urmă de suferinţă. Parcă s-a uscat, s-a sfarogit. Nu-mi vine în minte decât că sunt mii, zeci de mii, milioane de alde mine… Te gândeşti la astea şi închizi ochii. Da’ bărbatul nu te ia de nevastă, copiii nu vin şi vremea trece… Pe urmă te trezeşti pe un câmp cu un beţiv, pe care-l doare-n cur de toate alea. El doarme cu vacile şi se îmbată la un motel. Păi, să n-o iei razna? Îîîîî, ce mai zici acum, Nostradamus? Proorocul din grajdul lui Gogu. Nu mi-ai zis cine e Gogu, ăsta.

BEŢIVUL: Gogu e… Gogu. E unu’ care munceşte de dimineaţă până seara şi care n-are probleme din astea. El are probleme cu fâneaţa, cu tractoru’, cu mulgătoarele. La bască îl doare pe el de politicienii tăi şi cum te pipăie pe fund la vreo chermeză. Aşa-ţi trebuie dacă ţi-ai băgat fundul acolo. . Sigur, îl interesează banii, are nevoie de bani, dar prea e luat înainte de muncă… ca să mai ştie şi cum să facă bani. Asta, domnă savant, e o mare problemă pentru omul muncii. Când ai mult de muncit, nu-ţi mai rămâne timp şi pentru făcut rost de bani…

FEMEIA: Şi mai ai şi-un Pierde-Vară care bea până la lăsarea întunericului.

BEŢIVUL: Ei, nu că îl mai ajut şi eu cât pot. Cât mă lasă ocupaţia…

FEMEIA: Ce ocupaţie, să ai tu şi noi să nu ştim?

BEŢIVUL: Hai, s-o lăsăm baltă.  Conversaţia noastră a început să semene cu un joc de copii tâmpiţi. Hai, măcar cât suntem doar noi doi şi nu ne vede nimeni, să ne comportăm de parcă am fi inteligenţi. .

FEMEIA: Ai scurte momente de luciditate. Mă şi mir, după atâta alcool..

BEŢIVUL: Sau poate ar trebui să mulţumim alcoolului. Ce zici? Dacă n-ar fi fost alcoolul, acuma aş fi un arhitect care-şi scuipă forografia în fiecare dimineaţă şi seara. E noapte afară, e o noapte de vară. E frumoasă, calmă, solemnă, măreaţă. Ne-a adus întâmplarea împreună. Cel mai probabil, mâine dimineaţă tu pleci cu un autobuz şi eşti bună plecată. Eu o să rămân să-mi împart viaţa între grajdul lui Gogu şi motelul lui Pestriţu. De ce să  nu lăsăm sinceritatea să ne cureţe sufletele.

FEMEIA: Deşteptule! Dar cui îi convine să se arate aşa cum ştie că e. Cum e mai vulnerabil? Cel mai tentant este să minţim cât mai nuanţat. Nu te-am văzut în viaţa mea, nu m-ai văzut în viaţa ta. Eşti un subiect senzaţional, ţie pot să-ţi zugrăvesc ce n-a văzut Parisu’. Nu e nimeni prin preajmă, mâine pleacă fiecare pe drumul lui. Măcar ştiu că circulă pe undeva, prin Univers o imagine frumoasă despre  mine, una aşa cum m-am visat eu copilă fiind: schimbând lumea…

BEŢIVUL: Păi, lumea o schimbi oricum, doar că o faci mereu începând cu tine şi nu-ţi convine asta. Nu-ţi convine de loc.

FEMEIA. Dacă te-ar auzi vreo unul din echipa mea, ar lua foc. Ar spune că vorbeşti ca unu de acum o sută de ani. N-ai pic de simţ practic, ar spune. Nu trăieşti de două ori, aşa că nu lăsa nici un prilej să-ţi scape. Lumea s-a schimbat, e vremea oamenilor care ştiu ce vor…

BEŢIVUL:  Care ştiu ce vor pe dracu’! N-au strop de imaginaţie, imită ca nişte maimuţoi. Imită şi învaţă pe de rost cuvinte ale căror înţeles nu-l ştiu. Dacă unul îşi cumpără un rahat, îşi cumpără toţi rahat. Lumea îşi vede de ale ei. Noaptea asta de vară nu se schimbă doar pentru că ţi-ai cumpărat tu un rahat de firmă.  E va rămâne noapte de vară, până o să izbutim noi să facem o nefăcută. Dacă porneşte un război acuma şi pe aici se umple de morţi sau muribunzi, noaptea asta îşi vede de ale ei. Are răbdare, aşteaptă să ne vină mintea la cap.

FEMNEIA: Ori alcoolul te face mai deştept; ori ai fost deştept şi alcoolul te prosteşte. Într-o singură noapte nu pot să-mi dau seama, şi-mi place aşa. N-o să ştiu adevărul niciodată, dar imaginea e fermecătoare.

BEŢIVUL: Taci, tu, că-mi dau lacrimile! (Râd amândoi.)

FEMEIA: Cu siguranţă, tu ai acolo, o rotiţă ceva, un defect pe undeva….

BEŢIVUL: O!, da. Am un defect mare: văd limpede. Şi ce se vede de la mine e fără leac.. Aici sunt într-o latură, nu-l văd decât pe Pestriţu, dar nu mă prea atinge, nu prea avem contacte noi doi.

FEMEIA: Ai şi tu o responsabilitate. Tocmai pentru că vezi mal limpede trebuie să te implici, trebuie să propui soluţii…

BEŢIVUL: Dacă nu termini cu prostiile te dau afară! Te trimit în oraşul tău de rahat. Şi s-a dus cu noaptea de vară. Bruegel Bătrânul are un tablou, se cheamă “Parabola orbilor”; asta e lumea de astăzi. Dacă te prinzi în şir sfârşeşti acolo unde te duce călăuza. Cu cât şirul e mai mic, cu atât pagubele sunt mai puţine.

FEMEIA: Ce tot vorbeşti!?   Dacă ne adunăm cu toţii şi le arătăm că suntem uniţi…

BEŢIVUL: Uite orbul scote-i ochii

FEMEIA: Democraţia e o forţă şi e forţa…

BEŢIVUL: Şi prostia e o forţă. Mai mare ca democraţia. Şi inconştientul colectiv e o forţă, mai mare şi decât democraţia şi decât prostia la un loc. Nu te pui cu inconştientul colectiv. Da’ de ce vrei tu să-mi strici bucuria aste-i nopţi de vară?  E prima oară după amar de vreme, când stau şi eu în noaptea de vară.

FEMEIA:  Trebuie să dai ceva înapoi cetăţii..

BEŢIVUL: Lasă că dau mâine… sau săptămâna viitoare, mai bine.

FEMEIA: (Revoltată.) Of!Doamne! Nu vrei să înţelegi, sau nu poţi să înţelegi.

BEŢIVUL: De aia zic să ne bucurăm de noaptea asta, acum când sunt un pic mai treaz. Pe urmă îmi intru în ritm şi cine ştie când mai întâlnesc o ocazie ca asta.

FEMEIA: (Nu gustă de loc umorul bărbatului.) Dacă tot nu eşti în stare să pricepi care-i rostul tău, fă bine şi caută ceva cu care să plec de aici.

BEŢIVUL: Până mă duc, până caut, până mă întorc, vine Gogu.

FEMEIA: Mai eşti şi puturos, pe deasupra.

Beţivul: Hai să spunem: comod. E mai de la oraş aşa.  Ştii ce?, hai să-ţi explic cum e treaba cu lumea. Tu, de exemplu, crezi că iarba asta de pe marginea drumului e verde. Dar vine un om cu o coasă, o coseşte şi în câteva zile e galbenă. Gogu, o ia, o duce şi-o dă la vaci, astea o pişă, o balegă şi iarba se face maronie. Gogu o strânge, o duce pe fâneaţă şi, după un timp, se face neagră şi devine pământ. Întrebare: Care e iarba, de fapt? Aşa e şi cu lumea.  Dar şi în lumea asta şi în aia care va veni, au loc şi un beţiv ca mine, şi una care crede în forţa democraţiei ca tine.

FEMEIA: Acuma înţeleg eu, de ce insita săracul taică-meu să mă feresc de bărbatul beţiv.

Măi, filosofule, omul e superior ca să facă o lume mai bună. Ăsta a fost rostul mulţimii de gânditori de pe planeta asta. Toţi au vrut o lume mai bună…

BEŢIVUL: Şi uite ce-a ieşit.

FEMEIA: Păi a ieşit aşa, că vine unul ca tine care în loc să-şi facă datoria, preferă să se îmbete. Ce-ar fi dacă ne-am îmbăta cu toţii?

BEŢIVUL: Am face o lume dreaptă.

FEMEIA: Dreaptă, pe dracu’.

BEŢIVUL: Păi, da, că beţivul are grijă ca şi paharul vecinului să fie plin. Ai văzut tu asta în lume?

FEMEIA: Am văzut că fiecare cum îşi aşterne, aşa doarme.

BEŢIVUL: Atunci, tu de ce nu ţi-ai ţinut  aşternutul de la început, şi-ai umblat mereu după o plapumă mai roz?

FEMEIA: Ca să întrebi tu. Când eram mică, taică-meu mă îndemna mereu să caut soluţii pentru a-mi împlini  dorinţele. S-o fac eu, cu mintea şi mâinile mele. Născocea tot felul de jocuri ca să mă îndemne. Mai târziu, mi se părea că sunt pricepută şi curajoasă. S-a dovedit că nu-i aşa. Pe urmă a venit problema bărbatului, şi mai la urmă aia a copilului. Toate s-au dovedit mai tari ca mine.În ultima vreme îmi sare ţandăra din orice. În seara asta am făcut o criză, m-am dat jos din maşină şi l-am alungat. Iar el a plecat, dobitocul.

BEŢIVUL: Poţi să taci puţin? (Se lasă liniştea. Zgomotele nopţii devin prezente: privighetori, mierle, lătrat, strigăte de păsări de noapte, mă rog sunetele unei nopţi de vară.) Vezi ce firească e noaptea de vară? Cât de firească e lumea într-o noapte de vară? În afara noastră. Noi n-avem ce căuta în lumea asta. Îi stricăm ordinea. Doi străini care spun vorbe într-o nopate de vară. Şi că sunt străini n-ar fi nimic, dar sunt oameni, şi ăştia strică totul. Păsările ne ocolesc, jivinele ne-au mirosit de la distanţă şi aşteaptă, iarba trebuie să suporte călcătura. Vântul ne ia putoarea şi-o împrăştie. Totul se schimbă când apărem. Iar noi nu înţelegem nimic din toate astea. Fiecare fiinţă din regiunea asta, ştie unde sunt celelalte, câte sunt celelalte, ce soi şi ce intenţii au. Fiecare lasă semne peste tot. Ce să mai spun de noi, oamenii… Semnele astea sunt, la rândul lor lumea, şi fac ordinea. Doar noi nu pricepem nimic din cauza aroganţei.

FEMEIA: Cum mă ajută bunul Dumnezeu şi ajung în oraş, îţi cumpă o tobiţă şi o tichie cu clopoţei şi prevestitor te fac.  Tu citeşti toate astea în vodcă? Sau le vezi, aşa. Lumea nu e aşa de frumoasă  cum o vezi tu prin aburii beţiei. Şi eu îmi doresc mereu să fie aşa, caut locul ăla în care lumea să fie ca-n visele mele de adolescentă. Măcar în parte, măcar să aducă cu lumea aia.

BEŢIVUL: Dar ai încercat vreodată să vezi lumea pentru ea în sine? Să uiţi de tine şi de dorinţele tale? Să vezi lumea cu toate ale ei? Să vezi dacă nu ar fi un locuşor şi pentru tine? Mereu aud vorbindu-se despre dezamăgirile semenilor mei. Toate propoziţiile încep cu „eu”, dar se întreabă cineva dacă „eu” ăsta există?

FEMEIA: Omule, eu vreau lucruri simple, simple de tot. Am făcut ştiinţe politice să muncesc pentru oamenii din jurul meu. Nu vreau să mă gândesc la ce mă bate gândul. Nici nu mă interesează. Eu vreau să văd că munca mea capătă un sens. Şi mai vreau ca bărbatul să fie bărbat. Peticul ăla de hârtie mă păzeşte pe mine de ce e mai rău, şi-mi dă puterea să fac un copil. Că asta vreau, un copil de la el…

BEŢIVUL: Şi să spele dracului vasele alea!

FEMEIA: Da.  De la tine lumea se vede altfel. (Tăcere. Ca de obicei zgomotele nopţi revin în prim plan. De fiecare dată sensibil diferit. Unele dispar, altele noi apar.)

BEŢIVUL: E!, nu fi şi tu supărată, lucrurile se vor aranja într-un fel.

FEMEIA: Tu, măcar ai fost însurat vreodată?

BEŢIVUL: N-am avut vreme. Nu m-a lăsat meseria.

FEMEIA: Care din ele?

BEŢIVUL: Arhitectura.

FEMEIA: Păi, ziceai că n-o mai practici.

BEŢIVUL. N-o mai practic ca meserie, nu mai câştig bani din ea. Da’ o profesie nu se uită. Aia e viaţa ta, aia te ţine să nu te faci omul pădurii… Să nu te călugăreşti.

FEMEIA: Ori eşti foarte deştept, ori îţi baţi joc de mine! Şi de femeie n-ai nevoie? Să ai un suflet, o mângâiere…

BEŢIVUL: N-am aşa impresii bune despre femei. Dar nici suficient de proaste să fi ajuns misogin.

FEMEIA: Tu eşti din ăla cu, descalecă şi…

BEŢIVUL:  Am alte alea pe suflet. Şi asta îmi ia toată energia.

FEMEIA: Adică, ce?

BEŢIVUL: Adică…

FEMEIA: Eee?!  Adică?…

BEŢIVUL: „Adică” ăsta e un lucru tare complicat. Sensul lui s-a pierdut prin vremuri. Nu mai e la modă, de cele mai multe ori nici nu se pomeneşte de el. Aşa că, cel mai bine e să-l lăsăm aşa.

FEMEIA: Măi, tu nu stârni curiozitatea ca s-o laşi nesatisfăcută. Tu ştii de  ce e în stare o femeie nesatisfăcută?

BEŢIVUL: Aici, e aici, că „adică” ăsta, pe măsură ce vrei să-l explici, devine mai de neînţeles. Nu sunt vremurile să explici un astfel de „adică”.

FEMEIA: Păi,  fă ceva să-l poţi explica. Nu mai sta pitit printre vaci. Ieşi în lume, nu fi laş.

BEŢIVUL: E complicat.

FEMEIA: Da’ ştiu că te alinţi mai ceva ca o fată mare.

BEŢIVUL:  Lumea evolează după cum s-a închegat forma ei, e o formă anume care se alege, şi când s-a ales nu mai ai ce-i face, trebuie s-o laşi să-şi facă rostul. Tu de ce crezi că am ales să mă dau deoparte? Nu-mi place forma care s-a ales acum, dar nici nu pot face nimic ca să schimb ceva… aşa că am ales să-mi văd de calea mea.

FEMEIA:Oi fi fiind vreun geniu şi noi nu ne dăm seama.

BEŢIVUL: Aia e, că nu sunt un geniu.

FEMEIA: Atunci,  de ce încurci lucrurile?

BEŢIVUL:  Nu mă băga în seamă, ce pretenţii să ai de la un beţiv?

FEMEIA:  Să-şi ţină firea.   Când, toată viaţa ai sperat la ceva, te-ai bătut pentru ceva anume, vine unu’ care vorbeşte în doi peri. Nu te-apucă nervii+!

BEŢIVUL: De când eşti tu, şi-ai învăţat tot felul de tehnici de schimbat lumea, ai izbutit să schimbi ceva?

FEMEIA: De unul singur nu poţi.

BEŢIVUL: Mai caută câţiva.

FEMEIA: Ce cutră de om poţi să fii! Ştii foarte bine că nu se bagă nimeni, că toţi aşteaptă de la ceilalţi.

BEŢIVUL: Asta înseamnă că le convine aşa.

FEMEIA:  Fiecare se plâmge că nu e bine aşa şi că trebuie să facem ceva. Da’, la bătaie nu se bagă nimeni.

BEŢIVUL:Plânsul eu un spectoacol, şi tu-i crezi.

FEMEIA: De ce să nu-i cred? Ţie îţi convine ce se întâmplă?

BEŢIVUL: Eu nu ştiu ce se întâmplă.  Eu iubesc noaptea asta de vară. Multe poţi să înţelegi de la ea. Chiar mă bucur că s-a-ntâmplat să  te rătăceşti pe-aici. Altfel dormeam tun la ora asta.

FEMEIA: Chiar cât o fi ceasul?

BEŢIVUL : Habar n-am.

FEMEIA: Mâine o să fiu moartă, dacă nu mă aleg şi cu vreo răceală.

BEŢIVUL: Poate-i un semn.

FEMEIA: Ce semn?

BEŢIVUL: Că trebuie să ai  mai des astfel de aventuri. Că de la ele înveţi ceva.

FEMEIA: În pilde m-ai şinut toată seara.

BEŢIVUL: Atunci înseamnă că nu înveţi nimic. Nici nu încerci…

FEMEIA:  Adică cum?

BEŢIVUL: Ca şi-n seara asta.

FEMEIA: Nu înţeleg.

BEŢIVUL: Păi, dacă rămâi o noapte în câmp şi vorbeşti cu cineva, asta ar trebui să fie o experienţă şi ar trebui să aibă nişte înţelesuri.  Ar trebui să înţelegi ce e o noapte de vară ce e luna şi ce sunt stelele, acum când poţi să le vezi.  Multe ar fi de învăţat…

FEMEIA: Cu ce ar putea schimba asta viaţa mea?

BEŢIVUL: Păi, şi-n viaţă sunt lucruri care n-au legătură cu ce-ţi doreşti tu şi nici aşa cum vrei tu.  Întâmplarea din seara asta, de pildă. Ai ajuns aici, pentru că ai vrut tu? Nu. Ai ajuns aici pentru că noaptea asta de vară trebuia să te înveţe ceva. Dar, dacă ai învăţat sau  nu, asta numai de tine depinde.

FEMEIA: Mare filosof, mare învăţat.

BEŢIVUL:  Învăţat este ăla de pricepe, nu ăla care vorbeşte.

FEMEIA: Adevărul e că stau pe marginea unui drum, şi-l aştept pe unu’ Gogu, pe care nu l-am văzut în viaţa mea şi sper c-o să mă ducă cu un tractor la o staţie de autobuz. E tot ce-mi pot dori de la viaţă. Nu ştiu când vine, nu ştiu dacă vine şi până atunci, un alcoolic mă ţine la curent cu ultimile tendinţe ale filosofiei. Oare,  Socrate, Platon, Aristotel, ăştia, erau tot aşa de îmbibaţi în băutură? Cică pe Socrate îl bătea nevasta. Tu ai noroc, pe tine n-are cine te bate… Dacă ar fi ceva de învăţat, ar fi că nu trebuie să mă mai cert cu bărbatu-meu în câmp. De-acuma-ncolo, numai în staţia  de autobuz mă cert. ( O dâră luminoasă desenează o linie în noapte.) Ce-a fost asta?

BEŢIVUL: Care?

FEMEIA: Dâra aia de adineaori.

BEŢIVUL: Nu ştiu la ce te referi.

FEMEIA: O dâră de lumină care clipea.

BEŢIVUL: O fi vreun extraterestru care a plecat după aventuri. ( O altă dâră luminoasă se ridică de la pământ şi cade aproape imediat ) Dar dacă nu e un extraterestru, e un licurici.

FEMEIA:Mai există aşa ceva?

BEŢIVUL: Există. E drept că mai rar. Zboară masculii la chemarea femelelor care, ca şi la om, sunt dornice de împerechere.

FEMEIA: Asta e o obrăznicie.

BEŢIVUL: Ba deloc, e o funcţie. Femela vrea împerechere ca să perpetueze specia; cheamă masculul, ăsta vine, îşi face datoria şi pe urmă este mâncat de viu. Nu ca la oameni, în tranşe lunare, sau ori de câte ori este nevoie, ci pe loc. Probabil  de aia n-au nevoie de vreun certificat.

FEMEIA: Oracolul din Delphi….?

BEŢIVUL: Habar n-ai tu câte afli într-un motel. Majoritatea bărbaţilor care vin acolo, despre asta vorbesc. Cu detalii, cu amănunte…  Vor să fie compătimiţi de ceilalţi pentru soarta cruntă care i-a împins pe panta beţiei.

FEMEIA:Şi tu nu gândeşti la fel?

BEŢIVUL: Dimpotrivă. Eu, acuma mă simt bărbat.

FEMEIA: Impresia mea e că totul ţi se trage de la faptul că n-ai o ocupaţie.

BEŢIVUL:  Poate fi şi-aşa, da’ poate fi şi altfel.

FEMEIA: Altfel, adică cum?

BEŢIVUL: Adică să am eu dreptate. Tu nu bei, munceşti şi eşti responsabilă. Ai sentimentul că e bine şi că eşti mulţumită? ( Femeia tace.) Dacă asculţi noaptea asta de vară, înţelegi că sunt duium de întrebări şi duium de răspunsuri. Doar că, una singură e întrebarea ta, şi unul e răspunsul.

FEMEIA: M-ai zăpăcit de cap.

BEŢIVUL:  Cine te-a pus să te cerţi cu bărbatul tău anul ăsta. Dacă te certai acum o sută de ani, altă ar fi fost situaţia. Venea să te întâlnească tot un beţiv, dar unul galant, care ştia ce-i aia curtoazie. Ştia că eşti o doamnă şi nu pregeta să-ţi propună ca momentul să se transforme într-o idilă. Nu-i ocazie mai prielnică ca atunci când un bărbat întâlneşte o femeie într-o noapte de vară. Doar ei doi, o noapte întreagă; fără să-i ştie nimeni. Ce altă ocazie mai prielnică să existe? Ţi-ar fi zugrăvit desfătările mirifice ale iubirii în natura sălbatică, unde te înţeapă ţărâna în fund şi te pişcă furnica de…

FEMEIA: De?…

BEŢIVUL: De…

FEMEIA: Aşa, de?…

BEŢIVUL: (Face gesturi cu mâinile încercând să sugereze locul muşcat de furnică.) De… (Renunţă.) N-ai avut noroc, asta e!

FEMEIA: De-ar fi numai asta!  Dar, beţivul pe care mi l-a dat Dumnezeu se pricepe la toate, şi nu-i tace guriţa nici să-l pici cu ceară. E nevorbit rău, şi-a picat măgăreaţa pe  mine. Că mie asta îmi lipseşte: trăncăneala. De parcă nu mi-ar fi destul trăncăneala de la serviciu. O noapte în natură am avut şi eu, şi praf mi-a făcut-o!

BEŢIVUL: Ţi-am explicat despre licurici…

FEMEIA: Mi-ai explicat cum mănâncă femelele masculii, nu te mai prosti.Mă tot întreb, cum o să se simtă iarba aia care o să crească din mormântul tău?

BEŢIVUL: Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat.

FEMEIA: Sunt udă toată la picioare de la rouă. Mi se lipeşte nisipul de tălpi şi parcă păşesc pe ghimpi.

BEŢIVUL: Fă-ţi şi tu nişte obiele din ceva… Pun pariu că nici măcar nu ştii ce sunt alea. (Îi întinde bluza de treining cu care e îmbrăcat.) Rupe-i mânecile şi înfăşoară-ţi picioarele cu ele.

FEMEIA: Fii, măi, om serios. Dar bluza-i bună că s-a cam făcut răcoare, cum s-o stric?.

BEŢIVUL: Să fii sănătoasă. (Tăcere.)

FEMEIA: Şi chiar nu te mai bate gândul să te întorci la arhitectură. Să laşi naibi băutura şi să faci şi tu ceva?

BEŢIVUL: Acuma, chiar mi se face milă de bărbatul ăla al tău. E de înţeles de ce nu vrea să facă acte cu tine.

FEMEIA: De ce ?

BEŢIVUL: Păi, dacă fără acte eşti în stare să-l ucizi cu cicăleala. Ce-ar fi cu acte?

FEMEIA: Dar, eu pe tine te-am întrebat, nu pe bărbată-meu.

BEŢIVUL: Şi eu m-am simţit ca bărbată-tău. Ce i-ai făcut în seara asta de te-a lăsat în drum?

FEMEIA: Eu, lui? Eu, lui nu i-am făcut nimic. M-am dat jos din maşină, i-am trântit portiera, i-am tras în roată şi-un pumn în capotă. Ce-am făcut?.

BEŢIVUL: Da’, mai înainte de asta?

FEMEIA: I-am spus ce cred despre el.

BEŢIVUL: Într-un mod elegant, să înţeleg.

FEMEIA: E…, în parte.

BEŢIVUL: Uite, de asta nu mă întorc eu la arhitectură. Când ştii năravul cuiva, ori îl accepţi, şi atunci ai grijă cum te porţi; ori nu-l accepţi, şi atunci apuci cărarea ta. Eu am hotărât să nu-l accept.

FEMEIA: Atunci măcar apucă-te şi fă ceva util, nu să bei toată ziua.

BEŢIVUL: Asta nu se poate. Aşa e obiceiul locului. Pe-aici se bea cu ziua.

FEMEIA. Şi la  ce-ţi foloseşte asta? Sănătatea se face praf, de la porcăriile pe care le bei. Banii se duc pe apa sâmbetei…

BEŢIVUL: Care bani? Eu nu am niciodată bani. La ce să-mi mai trebuiască bani. . Adică, înainte când aveam bani, niciodată n-am avut timp să mă bucur de o noapte de vară. De o noapte de vară adevărată, aşa cum arată ea, nu cum crezi tu că arată. Toţi oamenii ăia, închişi în oraşe ştiu că noaptea nu mai este lumină. Atâta ştiu ei despre noapte. Nu mai e lumina soarelui şi se aprinde iluminatul stradal. Dar, despre noapte ce ştiu? Despre o noapte de vară ca asta? Tu, de exemplu, ce ştiai despre noaptea de vară, până în seara asta?

FEMEIA: Lumea nu poate să stea să aştepte răsăritul lunii. Lumea are mersul ei, progresează, se civilizează continuu…

BEŢIVUL: Oare?!

FEMEIA: Se civilizează. Tehnologia face o altă lume…

BEŢIVUL: Asta e sigur. De civilizaţie nu sunt foarte sigur. Mai bine zis de direcţia ei.

FEMEIA:   Aia nu-i bună, ailaltă nu-i bună. Da’ ce e bun, mă. Rachiu? Ăla e  bun?

BEŢIVUL: În lipsă de altceva.

FEMEIA: Tu ai bea şi spirt dat prin pâine.

BEŢIVUL: Ei, nu chiar aşa. Eu sunt un beţiv mai selectiv. Ceva mai mofturos…

FEMEIA: Un mofturos care-şi bagă capul în nisip ca struţu’! Lui nu-i place civilizaţia. El vrea la amnar şi la cremene.

BEŢIVUL: N-am spus că nu-mi place civilizaţia, ci direcţia ei. Nu mi se pare cea mai corectă…

FEMEIA:  Da’, să dormi cu vacile, ţi se pare corect?

BEŢIVUL: În lipsă de altceva… Sigur, mi-ar plăcea un dormitor comod, cu baie directă, cu apă şi tot confortul. Dar…

FEMEIA: Dar?

BEŢIVUL: Şase ani am sperat să ajung arhitect. Voiam să fiu un arhitect bun şi m-am trezit agent de vânzări. Am fost cumpărat de cineva şi făcut peste noapte agent de vânzări.

FEMEIA: Adică, cum ai fost cumpărat?

BEŢIVUL: Naiba ştie! Eu am crezut că voi fi arhitect la lucrarea aia. Dar, se pare că ei voiau  să desenez o clădire pentru nişte materiale de construcţii. Vacile sunt nişte tovarăşe perfecte, în cazul ăsta. Cel puţin pentru mine.

FEMEIA:  Atât a găsit de cuviinţă să facă: să fugă. Trebuie să ne adunăm, să facem o echipă, să luptăm…

BEŢIVUL: Vorbeşti ca un propagandist. Mie nu-mi plac echipele. În cele mai multe cazuri se dovedesc a fi doar nişte găşti, care se dau după cum bate vântul.

FEMEIA: Visul meu este să reuşim să ne strângem, să-i înlăturăm pe corupţi, pe mincinoşi, pe lacomi, pe ticăloşii…

BEŢIVUL: Gata! Gata!!! Că stârpeşti toată lumea. Tu, de fapt, îţi doreşti un serviciu ca lumea şi nu soţ – Atenţie: soţ, nu bărbat! – care să-ţi facă un copil şi să aducă salariul în casă.

FEMEIA: Lumea  nu poate merge  la nesfârşit aşa…

BEŢIVUL: Şi eu ce spuneam?

FEMEIA:  …dar trebuiesc oamenii potriviţi, oamenii care să lupte deschis şi cinstit pentru propăşire.

BEŢIVUL: Nici cei de la paş’opt n-au zis-o mai bine.

FEMEIA:  Ţi se pare că deţii adevărul absolut. Dar ce viaţă duci tu?

BEŢIVUL: O viaţă. Fie că sunt în mijlocul oraşului, fie că sunt la ferma  de vaci, mă scol dimineaţa, fac tot felul de lucruri peste zi şi mă culc seara… Bine, asta când nu se rătăceşte vreo propagandistă ca tine prin ţinut.

FEMEIA: Juri tu, că nici o clipă nu-ţi trece prin minte regretul că nu eşti la planşetă sau pe şantier?

BEŢIVUL: De asta este alcoolul pe lumea asta. Să te lecuiască de tâmpenii.

FEMEIA:  Ceva minte ai în dovleacul ăla. Cum se poate să nu înţelegi că lumea e dezorientată şi că trebuie să ne strângem ca să găsim o cale dreaptă.

BEŢIVUL: În primul rând, eu nu ştiu ce-i calea dreaptă. Eu, de regulă merg pe zece cărări. Şi pe urmă, strâmbăciunile despre care vorbeşti tu au început cu mult timp în urmă.  Tu te uiţi la ce e în jur, dar cauzele s-au stins de mult. Acuma trăim efectele. Sunt două soluţii: ori devii contemporan şi atunci te bagi la joc, ori cauţii să rămâi „neutru la fenomen”, cum spunea un ţăran pe vremea colectivizării.

FEMEIA: Faci parte din lumea asta, ţi-a fost dat să te naşti acum, ai obligaţia să…

BEŢIVUL: Ia, uite, dom’le!, despre ce dicutăm noi. E o noapte de vară frumoasă şi noi ne răcim gura cu prostii. În loc să vorbim despre… habar n-am;  cer, stele, licurici, să devenim romantici pentru câteva ore. Să simţim fiorii naturii…

FEMEI: Mă doare în cur, de natura ta. Omenirea nu şi-a găsit calea justă. Zi de zi de zi eu mă lovesc de lucruri reale şi tu vrei să devenim romantici.

BEŢIVUL: Ce-s alea: „lucruri reale”? Ce e real în lumea asta?

FEMEIA: Că am sperat, şi sper, să pot schimba ceva că vreau un copil, dar nu oricum, că vreau un bărbat, dar nu oricum: soţ. Vreau familia mea. Asta sunt lucruri reale.

BEŢIVUL: Adică lucrurile astea nu le ai?

FEMEIA: …

BEŢIVUL: Păi, atunci înseamnă că nu sunt reale. Sunt doar în imaginaţia ta.

FEMEIA: Du-te la dracu’.(Tăcere. Din nou sunetele nopţii devin prezente.)

BEŢIVUL: Ştii ce mi se pare mie dezgustător?

FEMEIA: Ce?

BEŢIVUL:  Că eşti cumpărat – în lumea de azi toţi suntem cumpăraţi – şi nu ştii cine te cumpără, de fapt, şi pentru ce. În vremea sclavagismului, te duceau în târgul de sclavi, venea unul şi se uita la tine, tu te uitai la el, şi te cumpăra. Ştiai cine te cumpără. Ştiai cam ce te aşteaptă. Azi, te cumpără unul, dar de fapt e doar un intermediar, în spatele lui sunt alţii, care, la rândul lor sunt nişte intermediari. Şi n-ar fi de mirare, să constaţi într-o zi că te-ai cumpărat tu, ca prostu’, dar faci ce spun alţii care n-au nici o legătură cu târgul ăsta. Şi asta numeşti tu realitate?

FEMEIA: Du-te, frate, la un psiholog, fă un tratament, ceva.

BEŢIVUL: Fac, zilnic, şi ajută crede-mă. Dacă nu mă crezi, întreabă-l pe Pestriţu. Dacă nu luam tratament, de mult i-aş fi spart capul cu ceva. Întreabă-l dac-a păţit ceva.

FEMEIA:  Tu trebuie neapărat să pleci de aici. Trebuie să te întorci în oraş. E păcat, zău! Ai momente când poţi fi interesant.

BEŢIVUL: Eu oi fi având, dar lumea nu prea mai are. Vezi, dacă mă întreabă cineva, eu pot să-i spun o poveste. Eu am o poveste.

EMEIA: Păi, dacă oamenii ca tine aleg să se ascundă.. Aveţi ouţele mici, tare mici.

BEŢIVUL: Aaaaa!, nu de la ouţe ni se trage. De la proceduri. Lumea s-a transformat într-un lanţ lung de proceduri, dai din una în alta. Nu se mai descurcă decât aia care ştiu să se înscrie în proceduri. Uită-te puţin în jurul tău: vine câte unul şi turuie  vrute şi nevrute, şi pac o serie de proceduri, la care el e în frunte să ia tot caimacul. Asta e noua ordine mondială.

FEMEIA: Cu teoria stai bine.

BEŢIVUL: Aşa zici? Atunci spune-mi tu, care e locul meu în lumea asta? Eu m-am făcut arhitect şi dar trebui să trăiesc ca agent de vânzări. Eu, de fapt, cine aş fi?

FEMEIA: Eu, nu ştiu cine ai fi;  văd doar ce eşti, un beţiv.

BEŢIVUL: Ăsta a fost norocul meu. Acum măcar ştiu clar cine sunt.

FEMEIA: Nu-i mai bine să ai asfalt, apă caldă, wi-fi? Să poţi vorbi oriunde, să ai informaţiile în timp real? Dacă nici ăsta nu e progres…

BEŢIVUL: Sunt multe nopţi în care stau, vacile rumegă, fânul miroase dulceag, şoarecii chiţăie scurt, eu mestec un fir de iarbă şi mă surprinde când aud sunetul îndepărtat al vreunui motor. E clar o altă lume, una care are puţine legături cu lumea asta în care suntem. În nopţile alea înţeleg de ce are Gogu mereu probleme cu banii şi de ce orăşenii au mereu probleme cu hrana. Şi unii şi alţii au luat-o razna, mi se pare mie. Privite de la distanţă lumile astea două par a fi una singură, doar că nu e adevărat. Şi atunci eu în care să aleg să trăiesc?

FEMEIA: Ce mă tot ameţeşti cu  lumile astea.! Nu există decât o lume. Şi are probleme reale : suprapopularea, epuizarea resurselor, rasismul, fundamentalismul religios, poluarea, schimbările climatice. Cum va fi mîinele ăsta? Ce lume las eu copiilor mei… dacă-i fac, C-o să-i fac.

BEŢIVUL:  Se pare că e tare urât, acolo în lumea aia în care trăieşti tu. Vacile mele sunt blânde şi mi se par tare proaste, dar noapte de noapte îşi mestecă fânul şi-mi dau un sentiment de tihnă.

FEMEIA: Nu putem trăi toţi într-un grajd.  Am auzit despre civilizaţie, despre confort.

BEŢIVUL: Atunci de ce nu sunteţi mulţumiţi?

FEMEIA: Pentru că trebuie să ne gândim mereu la mâine.

BEŢIVUL: Faceţi cam urât, când vă gândiţi la mâine. Îmi spune mie gâtlejul că ceva nu e în regulă. (Scoate de la spate o ploscă metalică destul de încăpătoare şi bea. Îi întinde plosca.) Vrei?

FEMEIA: Pleacă de aici cu porcăria ta! Ce ai acolo?

BEŢIVUL: Whiskey.

FEMEIA: Whiskey din şubă. Ce fel de whiskey?

BEŢIVUL: Master of Malt.

FEMEIA: Ce-i aia?

BEŢIVUL: E una dintre cele mai faimoase mărci de whiskey din lume.

FEMEIA: De la iubitele tale vaci e Master of malt ăsta?

BEŢIVUL:  Am noroc cu un prieten, fost coleg de facultate, care a plecat în Irlanda şi-mi trimite mereu să am rezerve.

FEMEIA: Bun prieten! Mai bine ţi-ar trimite bani, să trăieşti şi tu omeneşte.

BEŢIVUL: Eu i-am spus să nu-mi trimită bani, pentru că-i beau.

FEMEIA: A!, da. Ai şi tu dreptate.

BEŢIVUL: (Insistă.) Ia şi tu o gură mică. E o minune.

FEMEIA: Doar ca să văd cum e. Sunt curioasă.

(BEŢIVUL îi întinde plosca. Femeia gustă temător. Se scutură.)

FEMEIA: Are gust de fum!

BEŢIVUL: Da. E afumat cu turbă şi ţinut în butoaie de cireş. Treizeci de ani în butoi de cireş. Nu vede lumina zilei treizeci de ani.

FEMEIA: Şi câte de astea primeşti?

BEŢIVUL: Cinci cartoane de şase sticle pe lună. Adică treizeci de sticle.

FEMEIA: E o avere!  Şi tu bei câte o sticlă de asta pe zi ?!?!?

BEŢIVUL: Nu. Pe noapte, că ziua beau porcăriile de la Pestriţu.

FEMEIA: Doamne, dumnezeule! Şi când dormi?

BEŢIVUL: După ce termin sticla. N-am o oră fixă. Depinde de cât am de lucru.

FEMEIA: Şi ce lucrezi, tu, mă rog?

BEŢIVUL: Asta nu pot să-ţi spun. De-ale mele… Mi-am amenajat un mic atelier: o planşetă, o masă pentru machete… Chestii de-astea.

FEMEIA: Eşti mai ceva ca un ou kinder, numai surprize. Şi cui foloseşte munca ta?

BEŢIVUL: Îl mai ajut pe prietenul din Irlanda. E un arhitect cunoscut, acolo. Altfel cum ar avea bani de  Master of Malt. Voia să facem un contract, dar mie nu-mi place foarte mult stilul lui. Aşa că i-am spus să-mi trimită un whiskey bun, mai bine.

FEMEIA:  Omul voia să te ajute să câştigi un ban, şi tu munceşti pe băutură.

BEŢIVUL: Şi dacă mă plătea şi beam banii, nu era totuna? Mai beam şi cine ştie ce porcării. Aşa…

FEMEIA: Dar, cu banii, puteai să stai şi tu undeva, ca oamenii, nu într-un grajd.

BEŢIVUL: Asta e o prejudecată. La ce-mi trebuie mie, am tot confortul din lume. Plus o sticlă de whiskey bun.

FEMEIA: Să mor, dacă înţeleg. Aşa, la prima vedere, pari un om inteligent…

BEŢIVUL: Mulţumesc.

FEMEIA: …dar să-ţi baţi joc de tine în halul ăsta?

BEŢIVUL: Dimpotrivă. Am ales calea unde demnitatea mea nu are de suferit. Şi pot să-mi fac meseria curat, fără să vând una-alta. Aici sunt arhitect, nu agent de vânzări.

FEMEIA: Ia stai puţin, şmechere! Da’ tu ai spus, până mai adineori că nu mai practici arhitectura.

BEŢIVUL: Păi, practic nici n-o practic.

FEMEIA: Păi practic cum n-o practici, dacă lucrezi pentru prietenul tău din Irlanda?

BEŢIVUL: Nu se pune. Aia nu e arhitectură. Eu propun nişte soluţii pentru unele momente dintr-un proiect.

FEMEIA:  El nu practică arhitectura dar lucrează pentru un arhitect.

BEŢIVUL:Într-o meserie nu e ca la propagandă. Meseria este un lucru delicat. Au fost vremuri când ocupa mult timp din viaţa omului. Foarte mult timp. Acum, în zilele noastre, ajungi, aşa mai spre bătrâneţe şi te întrebă unul. „Şi, tu ce-ai fost?” „Arhitect” „Şi ce-ai făcut?” „Păi, aia şi aia.” „Aha!” Şi dintr-o dată, asta e toată meseria ta: „Aha!”

FEMEIA: Şi ce-ai vrea tu, mă rog, să fii Apolodor din Damasc?

BEŢIVUL: Şi de ce nu? Un Apolodor care foloseşte tehnici ceva mai moderne, şi materiale mai spectaculoase…

FEMEIA:  Nu spuneai că nu vrei să vinzi materiale?

BEŢIVUL: Aşa e, nu vreau să le vând, vreau să le folosesc.

FEMEIA: În capul tău se bat toate cap în cap.  (Se lasă liniştea.) Oare cât o fi ceasul?

BEŢIVUL: Te-ai plictisit?

FEMEIA: Ei, nu, că ar trebui să mor de fericire că-mi petrec noaptea  la marginea drumului.  O să prind rădăcini …

BEŢIVUL: Când o veni timpul, soseşte Gogu cu tractorul lui şi ai scăpat.

FGEMEIA: Să petreci o noapte întreagă cu unul ca tine, nu e uşor. Mă întreb ce chin ar fi fost pe femeia aia care te-ar fi luat de bărbat. Trebuia să fie una dusă rău ca să te suporte.

BEŢIVUL: Noroc că nu suntem mulţi aştia de-alde mine. Altminteri feministele ca tine ar fi roit ca albinele în toiul verii.

FEMEIA: Mare noroc! Tipii ca tine fac lumea greu de suportat. Te-ascunzi într-un grajd, şi mori pupând sticla. Al meu, parcă e totuşi alt aluat. Şi să ştii că nu sunt feministă, de loc.

BEŢIVUL: Gata, gata. Oricum nu te pot ajuta.  Ţi-ai schimbat părerea despre bărbatul pe care l-ai făcut cu ou şi cu oţet…

FEMEIA: Hai,hai, sari repede şi muşcă…

BEŢIVUL:  Nu te lăsa el în drum fără un motiv temeinic.

FEMEIA: Vede el pe dracu…

BEŢIVUL: Uite la ea! Ştie că bărbatul a plecat la furie. Ştie că, acuma o aşteaptă. Ştie că e bărbatul ei, dar copil nu poate să-i facă decât dacă are hârtie de la primărie. Eşti ciudată, rău, femeie!

FEMEIA: Vreau o familie temeinică. Nu vreau să apară mai târziu complexe, îndoieli… Vreau o legătură care să te facă să gândeşti de două ori înainte de-a face o prostie.

BEŢIVUL: Har, Domnului!, prostiile le facem fără aprobări. Măcar prostiile.

FEMEIA: Mai bine, te-ai duce la culcuşul ăla al tău, ţi-ai face bocceaua şi ai veni cu mine la oraş. Plătesc eu biletul de autobuz.

BEŢIVUL: Pentru nimic în lume. (Bea ce-a mai rămas în ploscă. O scutură să curgă ultimile picături.) Nu mai sunt rezerve, şi asta e rău. O să trebuiască să sufăr un pic.

FEMEIA: Ce plăcere găseşti tu în băutură…

FEMEIA: De ce  bei?

BEŢIVUL: Ca să nu mă trezesc. Într-un moment de luciditate poţi să faci cine ştie ce prostie.

FEMEIA: Prostie e ce faci acum.

BEŢIVUL: Stimata mea Doamnă! Onorata mea companioană! Lumea e după cum izbuteşte să şi-o reprezinte fiecare. Uite: avem o noapte frumoasă de vară. Amândoi suntem în noaptea aceasta, vorbim despre ea, dar pentru fiecare din noi ea e altfel. În afara noastră e iarăşi altfel. Cum o fi de-adevăratele, nimeni nu ştie.

FEMEIA: Vrei să ştii cum e pentru mine frumoasa ta noapte de vară? Atunci ascultă! Am tălpile numai  înţepături. Sunt undă până la fund, se lipesc hainele de mine. Vreau să mă duc la baie şi nu am unde.

BEŢIVUL: De ce? E câmp destul aici.

FEMEIA: Şi să-mi intre ceva în… pe întunericul ăsta. Crezi că-i ca la voi: scoţi, faci, scuturi şi pleci. La noi e delicat, trebuie să ai condiţii… cât de cât.

BEŢIVUL: Îmi imaginez titlul de articol pe faceboock: „Femeie violată de un licurici. Dar stai să vezi cum a reacţionat femeia.”

FEMEIA: Termină cu glumele de doi lei.

BEŢIVUL: Nu glumesc de loc. Mă gândesc numai la cum pândesc jivinele locului, doar, doar te duci să te uşurezi ca să te năpădească. Nu scapă ele aşa o ocazie.

FEMEIA: Termină, îţi spun!

BEŢIVUL: Şi mai spui că lumea nu e după cum şi-o reprezintă fiecare. Ba, aşa e.

FEMEIA: Aşa o fi, dar eu aş vrea un duş fierbinte şi o ciocolată caldă.

BEŢIVUL: Nici măcar whiskey nu mai e.

FEMEIA:  Fiecare cu ce-l doare.

FEMEIA: Tu unde te speli?, când vrei să te speli.

BEŢIVUL: La adăpătoarea pentru vaci…

FEMEIA:  Vara, da’ iarna?

BEŢIVUL: La adăpătoarea pentru vaci.

FEMEIA: Moi degetele şi dai pe la ochi. Ca pisica.

BEŢIVUL: Ba, mă bag cu totul, că e un jgheab destul de încăpător.

FEMEIA: Pe frigul iernii?

BEŢIVUL: Pe frigul iernii.

FEMEIA:  Nu mai turna gogoşi.

BEŢIVUL: Mie mi se pare o mare încântare să-mi încep ziua aşa.

FEMEIA: Şi să n-ai un duş fierbine, o cadă plină de săruri?

BEŢIVUL: Doar o bucată de săpun de rufe. Făcut în casă pe timpul verii, uscat la soare până se face ca piatra.

FEMEIA:  Nu mai face nimeni săpun în casă!

BEŢIVUL: Ei, uite că eu fac.

FEMEIA:   Adică, madama aia de la motel, îţi dă haine, îţi dă mâncare, dar un săpun  nu ţi-ar da.

BEŢIVUL: Ba, mi-ar da. Dar preferă să-i dau eu, de la mine, că are o cameristă care spală rufele la vâltoare…

FEMIA: Rufe la vâltoare?! Cum o să cred să cred toate balivernele astea?

BEŢIVUL:  Dacă întrebi eu îţi răspund şi-ţi spun cum stau lucrurile. Poate aşa ai să înţelegi că mai există şi o altă lume. Ba, mai multe lumi, care nu funcţionează după modelul pe care-l ştii tu. Şi oamenii trăiesc bine şi se simt mulţumiţi cu viaţa lor.

FEMEIA: Să trăieşti ca-n Evul Mediu când poţi să ai la dispoziţie toate comodităţile tehnologiilor moderne.

BEŢIVUL: Ce-s alea comodităţi? Ce-s alea tehnologii? Dacă e atât de bine, de ce vă plângeţi într-una?

FEMEIA: Nu de comodităţi şi de tehnologii ne plângem noi.

BEŢIVUL: Vă plângeţi de chimicale, de materiile sintetice, de organismele modificate genetic, de bolile prea multe, de plăcerile prea puţine, de aerul stătut, de clima care se schimbă…  De atentate. La vacile mele nu pune nimeni bombe. Să-ţi mai spun?

FEMEIA: Toate astea s-ar schimba dacă n-ar fi atâta corupţie, minciună, aroganţă şi dezinteres. Peste tot, în lumea asta, doar banii stau în mintea tuturor.

BEŢIVUL: Ce-s ăia bani?

FEMEIA: Uitasem: tu nu foloseşti bani.

BEŢIVUL: De ce să nu folosesc bani? Bani au şi ei rostul lor. Sunt un instrument, doar că e unul viclean.  Nu folosesc acuma, că n-am de ce. Am tot ce-mi trebuie, slavă Domnului.

FEMEIA: Eşti de-o aroganţă fără margini!

BEŢIVUL: Aşa crezi?

FEMEIA: Da, aşa cred. O faci pe Gică Contra la orice, da’, bei whiskey scump, mănânci la un motel. Nu ştiu cum e cu locul ăla unde dormi. Se poate să fie o surpriză şi acolo.

BEŢIVUL: Păi, de aia nu am nevoie de bani. De aia spun că am tot ce-mi trebuie. Spre deosebire de tine care, cu toate că ai tot ce-ţi trebuie, nu eşti mulţumită. Mai vrei încă. Mai tebuie ceva. Se poate spune că nu ai limite.

FEMEIA: Adică ce am eu aşa de invidiat, mă rog?

BEŢIVUL: Păi, ai un serviciu plătit bine. Un bărbat care de şapte ani stă lipit de tine, cu care ai făcut un cămin..

FEMEIA: Crezi că-i aşa de simplu. Ce cămin am făcut? Să umble tot felul de hăndrălăi cu pantalonii în vine după tine? „Cine-i tipa asta?”, „E una bună, da’ cam a dracului.”, E măritată?” A!, nu. Trăieşte cu unu.” Şi din clipa aia eşti tot un soi de curvă, dar mai mofturoasă. Dacă n-ai patalama, că eşti nevastă, bărbaţii zic că eşti accesibilă. Halal!, fericire, halal! cîmin, când tu n-ai un strop de linişte. Ziceai să fac un copil? Şi ce să audă copilul ăla? Că maică-sa e curvă? Că şi-o trage cu toţi, chiar dacă nu e adevărat? Ce-ţi pasă ţie?

BEŢIVUL: Mde!, e lumea pe care o lauzi. Pentru care te lupţi „s-o faci mai bună”. Pentru care vrei să aduni oameni care să se străduiască…

FEMEIA: Da’, numai lumea asta o avem. Ai tu alta?

BEŢIVUL: N-am. Şi nici nu mă interesează. .

FEMEIA: Da’, ce te faci cu noi ăştilalţi, care nu ne putem îmbăta tot timpul, şi mai vrem şi lucruri omeneşti? Crezi că e un motel, şi-un grajd de vaci la tot pasul?

BEŢIVUL: Ai şi tu dreptatea ta.

FEMEIA:  Eşti generos, ce să-ţi spun!

BEŢIVUL: Hai, gata! Nu pune totul la suflet. Te întorci în oraş, şi-l convingi tu pe omul ăla să te ia de nevastă…

FEMEIA: Atâta ai înţeles, tu din vorbele mele, măi, păcătosule? Păi, atunci eşti prost grămadă.

BEŢIVUL: Păi, dacă eram deştept, ajungem în situaţia asta? (Îi umflă râsul pe amândoi.)

FEMEIA: Uite că vorbirăm timp de-o noapte lungă de vară. Dar, de înţeles, nu ajungem să ne înţelegem. Oare ce-ar trebui să facem ca să izbutim să ne înţelegem?

BEŢIVUL: Dacă mă întrebi pe mine, e mai bine să nu pui bază.

FEMEIA: Tu mai ai de băut nişte şpriţuri.

BEŢIVUL: Întocmai.

FEMEIA: Oare de ce e atât de greu să mai ajungem la un punct comun? Fiecare stă ca ariciul şi apără interesul lui. Dar ce se întâmplă cu interesul comun, cu interesul general?

BEŢIVUL: Păi, nu tu ar trebui să ştii? Tu şi cei de alde tine. Tu te auzi vreodată cum vorbeşti. Voi nu sunteţi oameni, sunteţi manuale, cărţi tehnice. Mă întreb, când îi cer bărbatului tău să te iubească, tot astfel de cuvinte foloseşti.

FEMEIA: Şi de ce te legi de mine? Ce ţi-am făcut eu?

BEŢIVUL: Mie, personal nimic. Dar ai omorât limba. Tu şi cei cu care vrei să îndrepţi lumea. N-aţi putea să lăsaţi lumea aşa cum e,  şi să vă îndreptaţi voi?

FEMEIA: Ne luăm profesori indivizi ca tine, toată ziua cu  băutura-n cap…

BEŢIVUL: Ei, uite că nu ţine! Degeaba te străduieşti să mă jigneşti. Ştii şi singură că am dreptate, dar crezi că aşa ai să fii mai uşor acceptată de ceilalţi. Speri în chestia asta. Vă ţineţi de mână unu cu altul.

FEMEIA: Ştii ce, hai să nu ne certăm tocmai acum. Mai e puţin, şi sper să pot pleca cu Gogu ăla  al tău, la autobuz. Să nu stricăm noaptea de vară.

BEŢIVUL: Aici ai dreptate.

FEMEIA: Până la urma, fiecare are dreptul să trăiască aşa cum vrea.

BEŢIVUL: Din tot adevărul ăsta, numai vorba a rămas. De fapt, lumea de azi trăişte priponită. Fiecare are la gât un lanţ şi se mişcă atât cât e lanţul. Cu mine, n-ai ce face, că sunt beţiv, şi-mi permit tot felul de libertăţi. Unde mai pui c-am vândut şi lanţul pe ţuică.

FEMEIA: Mă, tu te lauzi. Spui vorbe de astea, ca să te dai mare.

BEŢIVUL. Da nu mai vii tu pe aici? Ciu-ciu, whiskey de-ăla bun.

FEMEIA:  Da’, dacă te-aş pune în faţa unei mulţimi să încerci s-o convingi că viaţa e o beţivăneală continuă, ce-ai face?

BEŢIVUL: Mi-aş vedea de treaba mea. Nu eu aş putea convinge mulţimi, pentru că  mie puţin îmi pasă de ce i se întâmplă unei mulţimi.

FEMEIA: De ce nu vrei să recunoaşti că nu se poate trăi aşa cum vrei tu? Că trebuie să ţii cont de faptul că oamenii au fiecare nevoile lui?

BEŢIVUL: Păi, şi eu am nevoile mele. Dar eu mi le împlinesc. De unul singur, aşa cum se cuvine…

FEMEIA: Manipulând pe unul sau pe altul…

BEŢIVUL: O!, sigur că da. Ce e rău în a manipula, dacă la sfârşit iese un lucru bun?

FEMEIA: Sau, dacă ţi se pare că iese un lucru bun. Şi tatălui meu i s-a părut că e un lucru bun să mă manipuleze în copilărie. Dar s-a dovedit mai târziu că a fost un lucru rău. Al dracului de rău.

BEŢIVUL: Trebuie să recunoşti, distinsă companioană, că în societatea modernă uităm tot mai definitiv faptul că viaţa este o afacere particulară.

FEMEIA: Îţi dă mâna să vorbeşti aşa, pentru că eşti bărbat. Dar pentru o femeie nu e la fel, că rămâne cu un pui. Şi omuleţul ăla se ţine de fusta ei, şi-i aduce mereu aminte că nu e singură. Pentru o femeie, viaţa nu e o afacere privată…

BEŢIVUL: Ba este, dar pe măsură ce trece timpul devine tot mai greu să recunoască asta. Vrea instrumente care s-o scutească. Vrea să trăiască singurătatea altcuiva, chiar dacă nu se poate, pentru că piedicile toate sunt în interiorul ei.

FEMEIA: Ce ştii tu despre o femeie?

BEŢIVUL: Tot ce n-ar trebui să ştiu.

FEMEIA: Ai trăit tu cu vreo femeie, s-o vezi tu zi de zi? Să bagi de seamă ce-o frământă?

BEŢIVUL: M-a ferit, Dumnezeu.

FEMEIA: Atunci cum îndrăzneşti?

BEŢIVUL: Văd zi de zi destule femei ca să înţeleg. Aşa cum nu e greu de înţeles cum se prosteşte bărbatul. Şi unul şi altul suferă cumplit de un complex al castrării.

FEMEIA: E sigur că eşti un caz patologic. Ar trebui să te cauţi. Sunt medici care te pot ajuta.

FEMEIA: Poate că, totuşi, ai făcut o alegere justă. Poate că nu eşti făcut să trăieşti alături de oameni…

BEŢIVUL: Asta e sigur.

FEMEIA: E lucru sigur, de-acuma trebuie să fiu foarte atentă unde mă apucă criza. Încă una sau două întâlniri cu unii ca tine şi dau naibii de vreo belea.

BEŢIVUL: Lucrurile se rezolvă doar de la sine. Se rezolvă când vine vremea lor. Au ele nişte rădăcini adânci din care se adună şi se tot adună energiea care schimbă faţa lumii. În rest este doar rătăcire.

FEMEIA: Tu-i dumnezeii mă-sii de bărbat! Aşa judeci tu, bărbatul lu’ Peşte? Du-te, frate, şi ţi-o taie, coase locul şi dă-l cu alifie până se vindecă.

BEŢIVUL: Nu înţeleg de ce te-ai aprins aşa?!

FEMEIA: Cum să nu te aprinzi, când ai în faţa ta unul care-şi spune bărbat, care ştie că tot răul se trage de la o mână de speculatori ordinari, şi mie-mi ţine teorii despre Facerea Lumii şi despre rădăcini. Eşti dus rău cu pluta!

BEŢIVUL: E ceva mai complicat.

FEMEIA: E complicat pentru mintea ta pusă pe moaţe şi pentru coaiele tale cât aluna. E greu să pui dosu’ la bătaie. S-o facă alţii, că noi ne punem la adăpost, ne dăm deoparte. Bagă bine la cap ce-ţi spun: cât o fi femeia de emancipată şi de cu nasul pe sus, a rămas cu nevoia de a fi ocrotită, şi îi e gândul la un bărbat, da’ la unul care ştie să-şi poarte bărbăţia. Iacă, noaptea asta m-a învăţat ceva. Am crezut că al meu e un mototol, dar când mă uit la tine…

BEŢIVUL: Când te uiţi la un caz aparte, ai dreptate. Lumea însă se mişcă după regulile ei…

FEMEIA: Mai du-te, măi, cu regulile tale cu tot. Lumea se mişcă după tăria noastră de a crede în ceva.

BEŢIVUL: E bună atitudinea de propagandist, poate să ajute.

Instinctul nostru ne spune ce trebuie făcut, mai bine decât toate analizele voatre.

BEŢIVUL: Aprigă femeie mai eşti.

FEMEIA: Păi, ce-ai vrea? Să stau după coada voastră? Să aştept să vă hotârâţi voi?

BEŢIVUL: Dar, tot vrei un bărbat cu acte la Primărie.

FEMEIA: Aşa e, vreau barbat la primarie!

BEŢIVUL: Şi totuşi, lumea nu se schimbă la dorinţa noastră…

FEMEIA: (Furioasă.) Da’, cum se schimbă mă rog. Vine la tine la grajd şi te roagă? Te anunţă când face schimbări? Nu mai bea, că ţi se întunecă minţile de tot. O iei razna. Praful s-alege de fărâma de inteligeţă care ţi-a rămas

BEŢIVUL: (Râde.) Eşti în stare să muşti şi cu gingiile goale. Încăpăţânată fire ai! Ar fi plăcut să ştii că viaţa e de partea unor oameni ca tine. Viaţa, însă, are grijile ei, nu e de nici o parte. (Se aude în depărtare un motor de tractor.) Ăsta e Gogu, în douăzeci de minute e aici. Iaca, se termină noaptea de vară pe care-ai petrecut-o în câmp. Probabil este, şi va rămâne, singura ta noapte de vară  sub cerul liber. În loc să te bucuri de ea, am trecut-o sporovăind despre fel de fel de prostii.

FEMEIA: Da’ de ce face Gogu douăzeci de minute până aici?

BEŢIVUL: Ţi se pare mult?

FEMEIA: Păi, douzeci de minute înseamnă ceva drum.

BEŢIVUL: E!, mai durează până încălzeşte motorul, până verifică toate cele, să fie în regulă. Gogu e om gospodar şi nu-i plac lucrurile la voia întâmplării.

FEMEIA: L-ai umplut de calităţi pe Gogu ăsta. Mă întreb cum de te suportă, aşa beat cum eşti tu, tot timpul.

BEŢIVUL: Spre deosebire de tine, lui Gogu nu-i pasă.

FEMEIA: Atunci are un interes.

BEŢIVUL: O fi având, de ce să nu aibă? Tu n-ai interese? Nu te zbaţi să le realizezi? Nu vrei tu bărbat cu acte?

FEMEIA: Ca o muiere eşti. Ai aflat şi tu de o slăbiciune şi te foloseşti de ea fără încetare.

BEŢIVUL: Păi, n-ai spus tu că n-am sculele bărbatului? Că am alea cât aluna?

FEMEIA: Coaie, mamă. Coaie sunt alea. Dacă până şi să le pronunţi numele ţi-e jenă, îţi poţi da seama cât sunt de mari.

BEŢIVUL: Hai să nu… (Se aude zgomot de frâne pe piatra şoselei. Femeia sare de la locul ei şi se uită, apoi îşi strânge grăbită lucrurile.)

FEMEIA: A venit al meu să mă ia. (E bucuroasă, teribil de bucuroasă.) A fost o noapte lungă. Abia aştept să ajung acasă. Să mă spăl, să fac o cadă fierbinte şi cu multe săruri. (Se precipită, se învârte şi se răsuceşte, pe urmă iese în culise. Se aude cum se deschide o portieră.) Mult ţi-a mai trebuit să vii. M-ai lăsat aici toată noaptea. (Portiera se închide şi maşina face manevrele de întoarcere. Apoi oprește FEMEIA reapare grăbită, ajunge la BEȚIV și îi întinde o carte de vizită. )

FEMEIA: Dacă te rătăcești cumva prin oraș, ai aici numerele mele de telefon și adresa. Cine știe, poate bem o cafea și mai povestim. (Iese.)

BEŢIVUL: (Se uită lung după maşina care a plecat, apoi privește lung cartea de vizită o întoarce pe toate fețele, după care o rupe în bucățele mici și le aruncă în aer.).) Hai, Gogule tată, hai. Sper că ţi-a dat Dumnezeu gândul cel bun şi-ai pus o sticlă de ţuică în paporniţă. Hai să adunăm fânu’ ăla, că de dormit nu prea am chef, şi la Pestriţu parcă nu m-aş duce azi. (Râde.) Ciudată mai poate fi câteodată noaptea de vară.  Hai, Gogule că n-am palavragit ca în noaptea asta, de atâta amar de vreme, şi mi s-a uscat şi sufletul. Sunt deshidratat, complet, omule. Mi.am pierdut antrenamentul. (Râde.) O fi mult, o fi puţin?, pentru câte am învăţat în noaptea asta? Oamenii ăştia atâta sunt de preocupaţi de schimbare, că uită de ce au nevoie. Să schimbăm, să schimbăm…Nici n-apucă să înţeleagă ceva din viaţa lor, tot schimbând-o. Hai, Gogule, tată! Ce, Dumnezeu te moşmondeşti atâta?! Hai, măi, Gogule, tată. (Se îndreaptă spre direcţia din care ar trebui să vină Gogu. Alunecă pe pietrele drumului şi se dezechilibrează.) Ce-i, omule cu tine?, că motive să te clatini nu prea ai. Abia ai ieşit dintr-o noapte de vară, lungă şi uscată.

 

 

 

 

SFÂRŞIT

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

.)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOAPTE DE VARĂ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PERSONAJELE

 

 

 

FEMEIA –  35 – 40 de ani. Femeie de oraş obişnuită cu serviciile citadine.

 

BEŢIVUL – 40 – 45 de ani. Un individ care s-a înecat în alcool şi s-a oploşit în ţinut. E foarte mulţumit de condiţia lui.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Decorul ne plasează la marginea unei şosele secundare, drum pietruit. Toată scena reprezintă cîţiva metri de margine de şosea. Bineînţeles nu lipsesc şanţul, taluzul şi  copacul,  pe fundalul scenei. Copacul e situat chiar desupra locului unde se va desfăşura acţiunea şi se ajunge destul de greu la el, pentru că taluzul este abrupt şi înalt. Restul elementelor, iarba, pietrişul, configuraţia şanţului, poteca de la poalele copacului, sunt alegerea scenografului. Ca şi luna,  cerul, peisajul de fundal etc.

            E o noapte de vară. Luna se poate vedea sau nu. Pot fi câteva stele răzleţe. Scena e goală şi se aud doar zgomotele specifice câmpului: greieri, păsări de noapte, lătrături depărtate de câini. Cîteva minute scena e goală sub lumina lunii ( sau nu). Undeva, departe, din când în când, neregulat clipesc lumini al unor maşini care trec.

            Apoi, se aude zgomot puternic de frâne scrâşnind pe petriş. Scurt moment de pauză şi o portieră este trântită. Se aude Femeia ţipând isteric, semn că a avut o ceartă lungă:

FEMEIA: Eşti un mojic! Un mitocan! Un porc ordinar!  Să te ia dracu’, golanule! Și acuma ce stai? Ia-ți vânt de aici! Cară-te! ( Sunet de marşarier, maşina întoarce şi motorul se pierde în noapte. Imediat Femeia intră furtunos): Eşti tu deşteptul pământului. Unde mama’ dracului te-am găsit? Cocină de om! O fărâmă de minte n-ai! O fărâmă măcar! Să-ţi pese ţie de cineva? Numai la tine ţi-e gândul. Ştii doar să arunci vorbe, să pui pe altul să-ţi facă treaba, să te dai mare. Să fie pe-a ta! ( Merge furioasă, dar se întoarce din când în cînd şi strigă spre capătul drumului. Mai face câţiva paşi înapoi fluturând o poşetă mare, una numită în folclor „ţoaşcă”. N-are nici o formă, şi e largă, încăpătoare, are două torţi generoase. E de culoare închisă, nu-ţi dai seama la lumina scenei ce culoare anume.)  Nu te-ar mai răbda Dumnezeu! ( E tot mai furioasă, începe să izbească poşeta de pământ.) Nu, măi amărâtule!, nu mă duc la nici un  director, nu fac frumos, şi nici nu stau să mi-o tragă. Mi-ajunge că mi-o tragi tu. M-am săturat să tot plătesc pentru mitocăniile tale.   Jeg de om ce eşti. ( Trânteşte poşeta de pământ, sare pe ea şi-o calcă în picioare. E desculţă, pentru că sandalele cu tocuri înalte i-au sărit din picioare. Ţopăie pe poşetă şi spune cuvinte desperecheate. E tot mai obosită. În cele din urmă se lasă pe marginea şanţului şi începe să plângă. Plânge, un timp,  în hohote, zgomotos. Apoi ridică privirea şi se uită după poşetă. Se apleacă, o apucă şi cotrobăie în ea. Se opreşte, un scurt timp stă nemişcată, apoi trage mâna afară şi vedem un telefon mobil făcut fărâme. Abia acum se dezlănţuie plânsul adevărat, isteric; aruncă resturile telefonului hăt, departe, bate cu pumnii în pământ – mă rog, tot arsenlul unei femei disperate. Se ridică şi strigă spre locul unde a oprit maşina ): Dacă erai om,  mă luai de nevastă. Aşa cum face un bărbat adevărat.  Să fi avut şi noi copii, gospodărie, să am pentru cine să calc cămăşi şi să spăl chiloţi murdari de căcat.  ( S-a aşezat pe marginea şanţului, a pus braţele pe genunchi, capul desupra. Şi stă. Nu trece mult şi apare Beţivul, din aceeaşi direcţie din care a venit şi Femeia. O vede. Se opreşte. E beat rău, abia se ţine pe picioare. Vederea Femeii îl nedumereşte, se uită la ea, clătinându-se, caută să înţeleagă ce caută  pe drumul ăsta. Îi vine o idee şi vrea să meargă spre Femeie. Mare greşeală că încearcă să se mişte. Îşi pierde echilibrul şi aproape că aleargă trecând pe lângă ea, bătând din mâini dezarticulat  să se oprească. Femeia aude paşii, se sperie, ţipă şi se caţără pe taluz. Izbuteşte să urce cam până la jumătate şi rămâne încleştată în iarbă, cu capul răsucit spre Beţiv. Acesta a izbutit să se oprească şi ar vrea să se întoarcă. E o luptă dură. Arată dezarticulat rău. Rămâne în picioare inexplicabil, după ce ajunge în cele mai năstruşnice poziţii. Unele de neimaginat. Singurul lucru care nu-i iese este povestea cu întorsul. O face cam până la mijloc, apoi, pe neaşteptate, revine în poziţia dintâi. Femeia, încet, încet, începe să înţeleagă că nu e nici un pericol de la bărbatul apărut şi începe să coboare prudent.

Despre personajul Beţivului trebuie făcută o precizare importantă. Nu vorbim despre o beţie decorativă, sau întâmpătoare, ci despre una care s-a transformat în condiţie de viaţă. Omului a început să-i placă să se îmbete, şi a sfârşit prin a nu mai fi niciodată treaz. Chiar dacă nu bea, rămâne în starea de beţie. E ca un fel de hibernare. Când e departe de alcool, îşi menţine starea. Să spunem că e un fel de autosugestie. Omul e beat permanent, păstrând prin voinţă efectul alcoolului. Ca atare nu vom şti niciodată dacă e prost, dacă glumeşte, dacă e şiret, dacă are vreun interes, dacă e dus pe altă lume etc. El e beat. Are o logică dincolo de orice limite, e logica lui specială, dar nu ştim dacă are vreo intenţie, dacă vine din limitele inteligenţei, dacă pur şi simplu îşi bate joc. Totul e din adâncul lui, e starea lui intimă care iese la suprafaţă cât ai clipi, iar el nu face nici un efort s-o cenzureze. Sigur, toate astea nu-l privesc pe spectator. Actorul trebuie să ajungă în miezul firescului acestei stări. Să treacă dincolo de el, să ajungă în starea de „beţie pură”, ceea ce necesită iscusinţă, şi sinceritate. Mai întâi de toate sinceritate.)

FEMEIA: Proastă ar fi nevasta aia a ta să nu-ţi ardă un toc de bătaie,  când te-o vedea.  (Bărbatul aude ce i se spune şi ar vrea să reacţioneze, dar are probleme cu întorsul. Sunt prea multe sarcini pe creierul lui. Continuă acţiunea de întoarcere, şi izbuteşte până la urmă. Porneşte prudent către Femeie, încercând să spună ceva. Deschide gura, dar nici un sunet nu iese. Corzile lui vocale nu funcţionează, dar face gesturi largi, rupte. )  Cum poate cineva să se numească om, dacă  se îmbată în halul ăsta?

BEŢIVUL: (Cu foarte multă greutate, dezarticulat, împiedicat. ) Nu.

FEMEIA: Nu, ce?

BEŢIVUL: Nu mă bate.

FEMEIA: Atunci ai să dormi afară, cu câinele.

BEŢIVUL: Nu.

FEMEIA: Nu, ce?

BEŢIVUL: …dorm cu câinele.

FEMEIA: Dacă ai să ajungi acasă… Dacă!,  şi n-o să cazi în vreun şanţ.

BEŢIVUL: Nu.

FEMEIA: Nu, pe dracu’. Nu te uiţi la tine? Ce viaţă mai are şi femeia aia!?

BEŢIVUL: Care femeie?

FEMEIA; Nevastă-ta.

BEŢIVUL: Da’, eu n-am nevastă.

FEMEIA: Du-te la dracu’. ( scurtă tăcere.)

BEŢIVUL: Tu nu stai bine… Aici nu-i vad. Mai sus, pe şosea, la asfalt. Aici trebuie să plăteşti chirie… să dai nişte bani. Mie.

FEMEIA: Ce să-ţi dau, mă?!

BEŢIVUL: Bani… Da’ dacă vrei clienţi, tre’ să mergi mai la vale, la şoseaua mare. Aici nu trec decât eu…şi Gogu,… pe la patru jumate.

FEMEIA: Clienţi, la ce? ( Se dumireşte. ) Fir-ai al dracului de beţiv, da ce crezi tu că sunt eu, mă?

BEŢIVUL: Din alea…

FEMEIA: Ai grijă să nu-ţi ard vreo două,  de bine că ne-am cunoascut. (Scurtă pauză.) Ai un telefon?

BEŢIVUL: (Dă din cap că da. )

FEMNEIA: Dă-l încoace. ( Bărbatul se scotoceşte prin buzunare, scoate un telefon uzat şi i-l întinde. Femeia vrea să formeze un număr, dar telefonul e mort.) Cum se deschide?

BEŢIVUL: Nu se dechide.

FEMEIA: Adică cum:  nu se deschide?

BEŢIVUL: E descărcat… de vreo trei zile.

FEMEIA: Şi la ce-l mai ţii?

BEŢIVUL: Auzi la ea? E telefonu’ meu.

FEMEIA: Ai dreptate ( Îi întinde telefonul.) Să-ţi fie de cap. Mai trece lume pe aici?

BEŢIVUL: Pe drumu’ ăsta? Da, mai trece. Mai trece Gogu, pe la patru jumate dimineaţa. Cu tractoru’.

FEMEIA: Şi eu cum fac să plec de aici? Doar nu o să-mi petrec noaptea în câmp?  Trebuie să plec, trebuie să ajung la oraş.

BEŢIVUL: Auzi la ea.?! Păi, da’ e foarte simplu. Iei autobuzu’.

FEMEIA: Şi la ce oră trece autobuzul?

BEŢIVUL: La şase jumate, mâine dimineaţă. Da’, staţia nu-i aici, e la vreo şase kilometri mai jos, pe şoseaua principală. Aşa că, mai stai puţin, şi pe urmă trebuie să pleci, să ajungi la timp.

FEMEIA: Nu eşti numai beat, eşti şi prost.

BEŢIVUL: Da’, de ce ?

FEMEIA: Păi cum gândeşti tu, că am să merg desculţă şase kilometri?

BEŢIVUL: Mai întâi te încalţi…

FEMEIA: Măi, eşti dus cu pluta. Cu ce să mă încalţ? Că mi s-a rupt tocul la sanda. (Îi arată.)

BEŢIVUL: Îl rupi şi pe ălălalt…

FEMEIA: Să te ia dracu’.  ( Se face linişte. De ficare dată când cei doi tac, sunetele nopţii de vară se aud fermecător.)

BEŢIVUL: Hai să mai vorbim că altfel mă îmbăt la loc. Când vorbesc cu tine mă mai trezesc.

FEMEIA: Ce să vorbesc? Cu cine să vorbesc? Nu vezi că ai minţile duse? Ţi le-a distrus băutura.

BEŢIVUL: E, pe dracu’! Zici tu?

FEMEIA: Mai bine, adună-te puţin şi gândeşte-te cum plec eu de aici?

BEŢIVUL: Ţi-am zis, cu autobuzu’. Că altminteri n-are cine să te ducă… Gogu, cu tractoru’,  nu merge în oraş. El la oraş se duce cu maşina.

FEMEIA: Păi, nu mă poate duce şi pe mine cu maşina? Măcar până la autobuz?

BEŢIVUL: Nu poate, femeie, că adună fânul. Nu se duce el la oraş pe timpul ăsta. Trebuie să adune fânul.

FEMEIA: Şi eu ce fac? Stau toată noaptea în câmp? Şi mâine dimineaţă, cum ajung la autobuz? Mă duce Gogu, ăsta, cu maşina?…

BEŢIVUL: Cu tractoru’, că el cu tractoru’ trece pe la patru jumate. Se duce să adune fânu’.

FEMEIA: Măi, să-ţi fie clar: eu trebuie să plec cumva de aici. Trebuie să ajung la oraş. Mă duc şi eu acasă, că am o casă. Trebuie să mă spăl, să mă schimb… trebuie să mă duc la servici. Nu pot să stau în câmp, cu un beţiv.

BEŢIVUL: Care beţiv?

FEMEIA: Cu tine, care altul.

BEŢIVUL: Eu nu sunt beţiv, sunt alcoolic, ceea ce e altceva.

FEMEIA: Da, e altceva. Bună meseria asta de alcoolic.

BEŢIVUL: A!, nu că nu e meserie, e pasiune. Meseria e altceva, e… E… E altceva.

FEMEIA: Da, e altceva. Şi tu ce meserie ai?

BEŢIVUL: Arhitect.

FEMEIA: Cum adică: arhitect.

BEŢIVUL: Păi, cu facultatea de arhitectură, cum altfel? Şase ani.

FEMEIA: Şi cum ai ajuns în halul ăsta?

BEŢIVUL: Am avut noroc.

FEMEIA: Curat, noroc. (Tac. Pe Femeie o cuprinde frigul de la răcoarea nopţii. Se ghemuie, se cuprinde cu palmele, caută să se încălzească. ) Stai departe de aici?

BEŢIVUL: Adică, cum?

FEMEIA: Adică, unde locuieşti? Unde e casa ta?

BEŢIVUL: Păi, eu n-am casă.

FEMEIA: Şi unde dormi?

BEŢIVUL: La Gogu… la grajd. În fân.

FEMEIA: Şi unde mănânci, unde te speli?

BEŢIVUL: La motel. E la şosea… vreo doi kilometri. Acolo mănânc, acolo mă spăl… Mai beau o bericică, o vodculiţă, mai fac ceva treabă, că nici de poamană nu se cade. Stau mai toată ziua acolo. Pe urmă seara mă trag la Gogu, la grajd. Deasupra vacilor. Că acolo ţine Gogu fânu’. Vara răcoare, iarna cald…de la vaci. Un singur lucru nu-mi convine. Când ţi-e lumea mai dragă şi dormi şi tu mai adânc, încep alea să rumege. Băi, frate, şi fac un zgomot! Îţi dai seama?

FEMEIA: Nu.  Dar la cum fac să plec şi eu de aici nu vrei să te gândeşti. Nu este vreun sat, ceva…?

BEŢIVUL: ( Nu ştim dacă Beţivul e ironic sau doar este efectul alcoolului.)  Este sat, ca la vreo opt kilometri. Acolo sunt şi maşini. Are popa, poliţaiu’, maşina de serviciu, primaru’, secretaru’, moraru’. Sunt multe maşini în sat. Profesorii n-au, ei sunt navetişti, vin cu autobuzu’. Doctor nu e. Şosea nu e. Au şi nişte facilităţi, au iluminat, punct de informare turistică. Au şi parc în comună. Îşi paşte unul caprele în el. E un parc mic.

FEMEIA: . Dă-mi pace cu caprele tale. Pe mine mă interesează cum plec de aici? Trebuie să ajung la oraş.

BEŢIVUL: Am înţeles… Da’, de ce vrei tu să pleci? Ce te apasă aşa de tare?

FEMEIA: Ei, asta-i bună! E chiar bună de tot!! O să rămân aici, cu tine… Toată viaţa! Poate te iau şi de bărbat…

BEȚIVUL: A!, nu… că eu nu sunt bun  de bărbat. Eu mai beau câte un păhărel, mai… Cîteodată. Nu, nu, nu sunt bun.

FEMEIA: Ho!, Că’ nu te-am cerut de bărbat, ţi-am cerut să mă ajuţi să plec de aici.

BEŢIVUL: Da, că nu ţi-am spus. Ai autobuz la şase jumate…

FEMEIA: Şi  staţia e la vreo şase kilometri – pe care trebuie să-i fac desculţă, pentru că mi s-a rupt  sandua. Mi-ai spus. Şi, apropo de băutul ăsta: „câteodată”. De câte ori te îmbeţi tu pe săptămână?

BEŢIVUL: În fiecare zi.

FEMEIA: Cum ai ajuns, măi nenorocitule, în halul ăsta. Ai stat şase ani pe băncile facultăţii. Arhitectul lu’ peşte prăjit…

BEŢIVUL: Şef de promoţie! Ăl mai prima din generaţia mea… şi din altele vreo două. Şi-acuma sunt bun. Să-ţi spună Pestriţu, că sunt bun… Da’ el nu ştie că sunt arhitect, el crede c-am fost finisor, c-am lucrat la interioare.

FEMEIA: Cine e Pestriţu’?

BEŢIVUL: Care Pestriţu’?

FEMEIA: Martorul,…  ăla care ştie că eşti bun.

BEŢIVUL: Aaaa! Păi fii limpede: Pestriţu. Nu-l cheamă Pestriţu’, Pestriţu’ îi spun eu. Îl cheamă Fieraru, e patronul motelului. O lepră. Noroc cu nevasta lui, care e o doamnă. De la ea mă mai aleg c-o haină, cu încălţări. Dac-ar fi după Pestriţu’, mi le-ar lua şi pe-astea. Tot ea îmi dă şi să mănânc. Femeie de treabă.

FEMEIEA: Şi ţie nu ţi-e ruşine, mă? Om cu facultate, te-a ţinut societatea pe banii ei în şcoală, să ajungi un cerşetor?

BEŢIVUL: Ei, iaca, na, că ţi se rupe sufletul după societate. Te-a apucat aşa, dintr-o dată, dragostea de societate. Parcă voiai să pleci la oraş?

FEMEIA:  Arhitectul care îşi bea minţile într-un motel şi doarme într-un grajd, desupra vacilor. Asta-i de Cartea Recordurilor…

BEŢIVUL: Da’, tu, nu stai într-un şanţ, şi nici măcar n-ai sandale să te-ncalţi? (Femeia nu mai răspunde. Se lasă liniştea. Zgomotele nopţii sunt pline de farmec. Beţivului îi pare rău c-a repezit-o, se aşează lângă ea şi-i pune mâna pe umăr. Speriată, femeia sare în picioare, ţipând. De fapt nu ţipă, şuieră apăsat, muşcând cuvintele răspicat.)

FEMEIA: I-a mâna de pe mine! Să-ţi ţii labele acasă, beţivule. Puţi a alcool de te ia ameţeala. Crezi că dacă suntem în câmp şi-s singură, şi e noapte, o să-ţi faci mendrele? Ţi s-au aprins poftele?

BEŢIVUL: ( Izbucneşte în râs.) Linişteşte-te, femeie. Nu are nimeni chef de nimic. Dacă ar fi după „poftele” mele, mai degrabă aş bea o vodcă mare, că s-a cam lăsat răcoare. .

FEMEIA:  Să faci bine să-ţi ţii labele acasă.

BEŢIVUL: Gata, gata. Vino-ţi în fire.  N-o să fie nici o ştire pe internet cu titlu: „Un beţiv a violat o femeie. Uluitor ce-a făcut femeia.”  ( Râde cu poftă. Femeia se uită la el cum râde cu poftă. Nu vede nimic de râs.) Uluitor ce-a făcut  femeia! Ăştia n-au pic de imaginaţie. (Râde din ce în ce mai cu poftă.) Da’, uite, vezi, se poate râde şi de-o tâmpenie ca asta.

EMEIA: De prost ce eşti.

BEŢIVUL: Ştiu şi eu?!

FEMEIA: (Care s-a ridicat atunci când a fost atinsă de beţiv, face un pas spre mijlocul şoselei. E desculţă, şi pietrele ascuţite ale drumului o rănesc.  Începe să ţopăie, scoţând sunete scurte şi ascuţite, pe măsură ce sare de colo, colo.. Caută un loc unde solul să nu-i vătămeze tălpile picioarelor. Devine nervoasă şi suferindă.) Cum dracu’ a ajuns un om ca tine să zacă în pustietatea asta? Uită-te puţin în jurul tău: Ce vezi?  La mama dracului! Te-ai chinuit şase ani să faci facultatea aia? Uită-te puţin în jurul tău, ce vezi?

BEŢIVUL: Nu văd nimic, că e noapte.

FEMEIA; Şi ziua?

BEŢIVUL: Da’ cine trece ziua pe aici? Eu mă duc la motel noaptea, şi mă întorc noaptea

FEMEIA: Băi, termină! Termină! Răspunde la ce te-am întrebat: de ce te-ai dus la facultatea aia?

BEŢIVUL: Erau alte timpuri. Atunci mi s-a părut o idee grozavă.

FEMEIA: Şi acum de ce nu mai e o idee grozavă?

BEŢIVUL: Da’, cine a spus că nu-i o idee grozavă. E, dar nu pentru mine.

FEMEIA: Pentru tine o idee grozavă e să-ţi bei minţile.

BEŢIVUL: Nu-i o idee, e o alternativă.

FEMEIA: (Se aşează pe taluzul şoselei şi-şi masează tălpile suferinde.) Nu se mai poate, aşa. Găseşte o maşină, o căruţă… o ceva, să pot pleca de aici. N-o să stau în câmp. Mi-am făcut picioarele o rană.

BEŢIVUL: Dacă n-ai astâmpăr. Stai locului, şi-o să-ţi fie mai bine.

FEMEIA: Ai idee cât mai e până la patru jumate?

BEŢIVUL: Habar n-am. Nu mă interesează chestia asta cu timpul. Ceas n-am, şi nici timpul nu-l măsor. De ce să am eu grija timpului, nu-i destul că are el grija mea?

FEMEIA: Dar văd că orele le-ai învăţat…

BEŢIVUL: N-am încotro, le-am auzit de atâte ori că nu le mai pot uita.

FEMEIA: De profesat, măcar ai apucat?, sau nici măcar şcoala aia n-ai terminat-o. Îmi vinzi mie braşoave…

BEŢIVUL: Terminat, femeie, terminat. Nu ţi-am spus, şef de promoţie. Proiectul cel mai spectaculos, cel mai grozav, cel mai prima din univers. Da’ tu cu ce te ocupi? Că vad că ai grija altuia. Nu poţi trăi, dacă nu ştii ce hram poartă lumea.

FEMEIA: Sunt documentarist, într-o firmă de consultanţă…

BEŢIVUL: Aaaaa!, de asta-ţi bagi nasul peste tot.

FEMEIA. În cazul tău, nu.  Auzi la el: termină Arhitectura, şef de promoţie, şi îşi bea minţile.

BEŢIVUL: Săru’ mâna, Maica Tereza, da’ nu vrei mata să nu mai scormoneşti lucrurile? Lasă-le nedocumentate.

FEMEIA: Nici să nu te gândeşti! Eşti un caz, băiete. Un caz.

BEŢIVUL: Hă! Un caz fericit. Bine că m-am trezit la timp. Altfel ajungeam un ratat.

FEMEIA: (Râde cu poftă.) Şi-acum ce eşti?

BEŢIVUL: Un om la locul meu.

FEMEIA: Locul tău ar fi să proiectezi clădiri,  să lucrezi pentru oameni. Mă rog, aşa ar fi trebuit să fie …

BEŢIVUL: Zici, tu? Care clădiri? De ce să mai fie nevoie de arhitecţi pentru clădirile din ziua de azi? Clădirile din ziua de azi le proiectează tehnicienii de la fabricile de materiale de construcţii. Au nişte materiale noi; pac!, mai ne procopsim c-o clădire. Arhitecţii le desenează. Atât! Le de-se-nea-ză. Clădirea, ceva reclamă, o şpagă pentru un contract, ceva. Şi uite afacerea. Unde e arhitectura în povestea asta? Totul e să mai vindem ceva… Bine că mi-a dat Dumnezeu gândul cel bun.

FEMEIA: Ce gând?

BEŢIVUL: Să mă apuc de băut.

FEMEIA: Şi-n coclaurii ăştia cum ai ajuns?

BEŢIVUL: M-am trezit într-o noapte. Mă îmbătasem adevărat, da ştii, adevărat, adevărat… M-am trezit, la un moment dat, mergând într-o maşină. M-am uitat la şofer: nu-l cunoşteam. Nu mi-a plăcut mutra lui şi i-am spus să oprească. M-am dat jos, şi uită-mă aici… Da, ce mă tot descoşi?! Ce te doare pe tine de viaţa mea? Am de toate, sunt mulţumit. Ţie-mă Dumnezeu! Vezi că la tine sunt ceva probleme, că prea te fâţâi de colo, colo. Una, două, că să pleci. Zăpăceşti oamenii cu plecările astea.

FEMEIA: La doctor ai fost? La unu’ de cap?

BEŢIVUL: Lasă glumele, că eu vorbesc serios.

FEMEIA: Unde n-ar fi adevărat! Da’, eu nu pot să plec nici din câmpul ăsta… Nu pot să mă despart de un beţiv care spune vrute şi nevrute.

BEŢIVUL: Aşa! Ia spune tu: de câte ori ai plecat la viaţa ta? De câte ori, ţi-ai făcut bocceaua şi ai ţinut potecuţa? Ai?!

FEMEIA: Păi, de unde să plec, nerodule, că e prima oară când mi se întâmplă aşa ceva.

BEŢIVUL: Lasă tu asta… Asta nu se pune. De câte ori ai plecat în viaţă? De câte ori ai lăsat lucrurile baltă, ca să încerci altceva? ( Femeia se uită lung la el şi tace. ) Iacă-tă că se adevereşte: e şi tăcerea un răspuns.

FEMEIA: Nu-mi pun eu mintea cu un beţiv.

BEŢIVUL: Nu cu mine trebuie să-ţi pui mintea. Cu tine.

FEMEIA: Şi ce voiai, să ajung o beţivancă, aşa ca tine…

.BEŢIVUL: Dar, nu te judecă nimeni, suflete. Vorbim şi noi aici, ca să treacă timpul. Tu spui una, eu spun alta.  Şi, nu mai plânge, că faci a ploaie, şi asta ne-ar mai trebui acum.

FEMEIA: Du-te la dracu’ de prost.

BEŢIVUL: E!, aşa mai merge. (Tac. Femeia s-a ghemuit şi stă cu fruntea sprijinită pe genunchi. Beţivul începe să fluiere o melodie ce-i vine în cap. După un timp. ): Din când în când, îi mai fac câte o surpriză lu’ Pestriţu. Plănuiesc cu Doamna,  şi aranjez câte ceva prin interior.  El crede că o fac de prost ce sunt şi pe banii mei. Nici nu întreabă. Îi e frică să nu-mi treacă prin cap, ceva despre vreo plată. Nu ştie, că Doamna mi-a şi dat vreo haină, nişte încălţări mai acătării. Lucruri de trebuinţă. Bani, nu. Că n-am ce face cu ei… Ce să cumpăr aici? Cercei pentru vacile lu’ Gogu? Banii sunt mare capcană…

FEMEIA: Şi ţi-ar strica ceva bani?, să te mai duci la oraş, poate îţi  aduci aminte de tinereţe şi de arhitectură?

BEŢIVUL: Misionar te face tata. Africa o să te mănânce, sau Amazonia; să-i converteşti pe aborigeni, să-i aduci la dreapta credinţă, să-i înbraci cu haine europene. Să-i roadă şi pe ei chiloţii între picioare… ( Râd amândoi. Apoi tac din nou. Zgomotele nopţii şi-au modificat ritmul; unele au dispărut, au apărut altele noi. Timpul trece.)

FEMEIA: Dacă mototolul ăsta  al meu, s-ar hotărî odată şi ne-am lua, s-ar schimba situaţia. Altfel judeci când ai o familile, când ştii că pot veni copiii. De şapte ani suntem împreună şi tot aştept, Doar, doar, s-o hotărî. Nici nu ştiu ce să mai cred. Nu-i om rău, şi e de casă, da’ are tot felul de planuri despre care nu vorbeşte…  ce să aştept de la unu ca ăsta?. Când eram în liceu, habar n-aveam ce-o să fie. Am terminat, am stat vreo doi ani acasă, pe urmă a venit moda cu politica. Cu politica o să schimbăm ţara, o să fie o altă viaţă, şi noi o să fim eroii neamului. Aşa de eroi am fost, că uite-mă stând noaptea într-un câmp şi aşteptând  să vină Gogu cu tractoru’. Da’, vine sigur, Gogu ăsta?

BEŢIVUL: Nesmintit. Gogu îşi iubeşte vacile, şi fânul trebuie strâns, că altminteri se strică. Dau ploile, şi se strică.

FEMEIA:  Mă, da’ ce le mai ştii, tu!

BEŢIVUL: Doar trăiesc aici. Se face al cincilea an de când sunt aici.

FEMEIA: De cinci ani, tu dormi în podul unui grajd!?

BEŢIVUL: De cinci ani.

FEMEIA: Asta nu poate să rămână aşa, omule. Încă eşti tânăr, o mai duci o vreme aşa. Da’, la bătrâneţe ce te faci?

BEŢIVUL: Ce m-am făcut şi la tinereţe.

FEMEIA: De când n-ai mai avut o lucrare?

BEŢIVUL: Păi, n-am avut decât o singură lucrare. Şi mi-a ajuns. O lucrare mare. O contractase unu’. Mi-a dat contractul, şi pe urmă a început să vină: că trebuie folosit materialul ăsta, şi ăsta, şi ăsta. Că faţada trebuie făcută aşa. Că ferestrele trebuiesc făcute aşa. Am scrâşnit din dinţi. I-am dat planurile la gata, după ideile lui, şi m-am îmbătatat pentru prima oară. Cât am fost beat, parcă nici nu era aşa rău. Aşa că am hotărât să mă las de arhitectură şi să mă apuc de băutură. Ca un profesionist.

FEMEIA: O singură lucrare, şi gata!? Ai terminat. Păi nici nu ştiai meserie.

BEŢIVUL: Hai, s-o lăsăm aşa.

FEMEIA: Măăăăăă!, da’ sensibil mai suntem. Ce te-ai fi făcut dacă erai în locul meu? M-am dus să fac ştiinţe politice, plină ochi de cuvinte mari. Ştii cum sorbeam vorbele profesorilor, care turuiau toată teoria din lume şi neţineau numai în citate din oameni celebrii.. Domnule, ce e drept e drept, oamenii ştiau foarte multe cuvinteşi atât. Pe urmă…

BEŢIVUL: Deflorarea a fost dureroasă.

FEMEIA: E!, pe dracu’.

BEŢIVUL:  (Râde cu poftă, îndelung. Femeia îl priveşte mirată, dar are răbdare.) Nu la deflorarea aia mă gândeam eu. La contactul cu meseria.

FEMEIA: Meseria a fost o mare păcăleală. Adunai toată ziua date ca să le folosească şefu’, dar şefu nu le folosea. Avea metodele lui. Rapoartele noastre erau pentru gură cască şi pentru ziarişti. În rest, întâlniri, sindrofii, recepţii, unde  trebuia să-ţi păzeşti fundul şi ţâţele… dacă voiai. Am zis să schimb şi m-am dus la o firmă de marketing. Aceeaşi poveste, eu munceam să adun date, să găsesc o strategie, şeful mă lăuda, dar avea metodele lui. Flutura materialele făcute de mine şi vorbea într-una despre profesionalism… Dar, afacerile erau altceva.  Totul era o minciună, iar tu erai pe nicăieri. Am ajuns la a  treia firmă, una de advertising,  entuziasmul meu se tocise… Când vorbesc cu tine acuma, îmi aud cuvintele şi nu înţeleg nimic. Ori eu nu ştiu să aleg cuvintele potrivite, ori limba asta s-a stricat cu totul. Am suferit zile şi nopţi în şir, dar când îţi vorbesc ţie nu e nici urmă de suferinţă. Parcă s-a uscat, s-a sfarogit. Nu-mi vine în minte decât că sunt mii, zeci de mii, milioane de alde mine… Te gândeşti la astea şi închizi ochii. Da’ bărbatul nu te ia de nevastă, copiii nu vin şi vremea trece… Pe urmă te trezeşti pe un câmp cu un beţiv, pe care-l doare-n cur de toate alea. El doarme cu vacile şi se îmbată la un motel. Păi, să n-o iei razna? Îîîîî, ce mai zici acum, Nostradamus? Proorocul din grajdul lui Gogu. Nu mi-ai zis cine e Gogu, ăsta.

BEŢIVUL: Gogu e… Gogu. E unu’ care munceşte de dimineaţă până seara şi care n-are probleme din astea. El are probleme cu fâneaţa, cu tractoru’, cu mulgătoarele. La bască îl doare pe el de politicienii tăi şi cum te pipăie pe fund la vreo chermeză. Aşa-ţi trebuie dacă ţi-ai băgat fundul acolo. . Sigur, îl interesează banii, are nevoie de bani, dar prea e luat înainte de muncă… ca să mai ştie şi cum să facă bani. Asta, domnă savant, e o mare problemă pentru omul muncii. Când ai mult de muncit, nu-ţi mai rămâne timp şi pentru făcut rost de bani…

FEMEIA: Şi mai ai şi-un Pierde-Vară care bea până la lăsarea întunericului.

BEŢIVUL: Ei, nu că îl mai ajut şi eu cât pot. Cât mă lasă ocupaţia…

FEMEIA: Ce ocupaţie, să ai tu şi noi să nu ştim?

BEŢIVUL: Hai, s-o lăsăm baltă.  Conversaţia noastră a început să semene cu un joc de copii tâmpiţi. Hai, măcar cât suntem doar noi doi şi nu ne vede nimeni, să ne comportăm de parcă am fi inteligenţi. .

FEMEIA: Ai scurte momente de luciditate. Mă şi mir, după atâta alcool..

BEŢIVUL: Sau poate ar trebui să mulţumim alcoolului. Ce zici? Dacă n-ar fi fost alcoolul, acuma aş fi un arhitect care-şi scuipă forografia în fiecare dimineaţă şi seara. E noapte afară, e o noapte de vară. E frumoasă, calmă, solemnă, măreaţă. Ne-a adus întâmplarea împreună. Cel mai probabil, mâine dimineaţă tu pleci cu un autobuz şi eşti bună plecată. Eu o să rămân să-mi împart viaţa între grajdul lui Gogu şi motelul lui Pestriţu. De ce să  nu lăsăm sinceritatea să ne cureţe sufletele.

FEMEIA: Deşteptule! Dar cui îi convine să se arate aşa cum ştie că e. Cum e mai vulnerabil? Cel mai tentant este să minţim cât mai nuanţat. Nu te-am văzut în viaţa mea, nu m-ai văzut în viaţa ta. Eşti un subiect senzaţional, ţie pot să-ţi zugrăvesc ce n-a văzut Parisu’. Nu e nimeni prin preajmă, mâine pleacă fiecare pe drumul lui. Măcar ştiu că circulă pe undeva, prin Univers o imagine frumoasă despre  mine, una aşa cum m-am visat eu copilă fiind: schimbând lumea…

BEŢIVUL: Păi, lumea o schimbi oricum, doar că o faci mereu începând cu tine şi nu-ţi convine asta. Nu-ţi convine de loc.

FEMEIA. Dacă te-ar auzi vreo unul din echipa mea, ar lua foc. Ar spune că vorbeşti ca unu de acum o sută de ani. N-ai pic de simţ practic, ar spune. Nu trăieşti de două ori, aşa că nu lăsa nici un prilej să-ţi scape. Lumea s-a schimbat, e vremea oamenilor care ştiu ce vor…

BEŢIVUL:  Care ştiu ce vor pe dracu’! N-au strop de imaginaţie, imită ca nişte maimuţoi. Imită şi învaţă pe de rost cuvinte ale căror înţeles nu-l ştiu. Dacă unul îşi cumpără un rahat, îşi cumpără toţi rahat. Lumea îşi vede de ale ei. Noaptea asta de vară nu se schimbă doar pentru că ţi-ai cumpărat tu un rahat de firmă.  E va rămâne noapte de vară, până o să izbutim noi să facem o nefăcută. Dacă porneşte un război acuma şi pe aici se umple de morţi sau muribunzi, noaptea asta îşi vede de ale ei. Are răbdare, aşteaptă să ne vină mintea la cap.

FEMNEIA: Ori alcoolul te face mai deştept; ori ai fost deştept şi alcoolul te prosteşte. Într-o singură noapte nu pot să-mi dau seama, şi-mi place aşa. N-o să ştiu adevărul niciodată, dar imaginea e fermecătoare.

BEŢIVUL: Taci, tu, că-mi dau lacrimile! (Râd amândoi.)

FEMEIA: Cu siguranţă, tu ai acolo, o rotiţă ceva, un defect pe undeva….

BEŢIVUL: O!, da. Am un defect mare: văd limpede. Şi ce se vede de la mine e fără leac.. Aici sunt într-o latură, nu-l văd decât pe Pestriţu, dar nu mă prea atinge, nu prea avem contacte noi doi.

FEMEIA: Ai şi tu o responsabilitate. Tocmai pentru că vezi mal limpede trebuie să te implici, trebuie să propui soluţii…

BEŢIVUL: Dacă nu termini cu prostiile te dau afară! Te trimit în oraşul tău de rahat. Şi s-a dus cu noaptea de vară. Bruegel Bătrânul are un tablou, se cheamă “Parabola orbilor”; asta e lumea de astăzi. Dacă te prinzi în şir sfârşeşti acolo unde te duce călăuza. Cu cât şirul e mai mic, cu atât pagubele sunt mai puţine.

FEMEIA: Ce tot vorbeşti!?   Dacă ne adunăm cu toţii şi le arătăm că suntem uniţi…

BEŢIVUL: Uite orbul scote-i ochii

FEMEIA: Democraţia e o forţă şi e forţa…

BEŢIVUL: Şi prostia e o forţă. Mai mare ca democraţia. Şi inconştientul colectiv e o forţă, mai mare şi decât democraţia şi decât prostia la un loc. Nu te pui cu inconştientul colectiv. Da’ de ce vrei tu să-mi strici bucuria aste-i nopţi de vară?  E prima oară după amar de vreme, când stau şi eu în noaptea de vară.

FEMEIA:  Trebuie să dai ceva înapoi cetăţii..

BEŢIVUL: Lasă că dau mâine… sau săptămâna viitoare, mai bine.

FEMEIA: (Revoltată.) Of!Doamne! Nu vrei să înţelegi, sau nu poţi să înţelegi.

BEŢIVUL: De aia zic să ne bucurăm de noaptea asta, acum când sunt un pic mai treaz. Pe urmă îmi intru în ritm şi cine ştie când mai întâlnesc o ocazie ca asta.

FEMEIA: (Nu gustă de loc umorul bărbatului.) Dacă tot nu eşti în stare să pricepi care-i rostul tău, fă bine şi caută ceva cu care să plec de aici.

BEŢIVUL: Până mă duc, până caut, până mă întorc, vine Gogu.

FEMEIA: Mai eşti şi puturos, pe deasupra.

Beţivul: Hai să spunem: comod. E mai de la oraş aşa.  Ştii ce?, hai să-ţi explic cum e treaba cu lumea. Tu, de exemplu, crezi că iarba asta de pe marginea drumului e verde. Dar vine un om cu o coasă, o coseşte şi în câteva zile e galbenă. Gogu, o ia, o duce şi-o dă la vaci, astea o pişă, o balegă şi iarba se face maronie. Gogu o strânge, o duce pe fâneaţă şi, după un timp, se face neagră şi devine pământ. Întrebare: Care e iarba, de fapt? Aşa e şi cu lumea.  Dar şi în lumea asta şi în aia care va veni, au loc şi un beţiv ca mine, şi una care crede în forţa democraţiei ca tine.

FEMEIA: Acuma înţeleg eu, de ce insita săracul taică-meu să mă feresc de bărbatul beţiv.

Măi, filosofule, omul e superior ca să facă o lume mai bună. Ăsta a fost rostul mulţimii de gânditori de pe planeta asta. Toţi au vrut o lume mai bună…

BEŢIVUL: Şi uite ce-a ieşit.

FEMEIA: Păi a ieşit aşa, că vine unul ca tine care în loc să-şi facă datoria, preferă să se îmbete. Ce-ar fi dacă ne-am îmbăta cu toţii?

BEŢIVUL: Am face o lume dreaptă.

FEMEIA: Dreaptă, pe dracu’.

BEŢIVUL: Păi, da, că beţivul are grijă ca şi paharul vecinului să fie plin. Ai văzut tu asta în lume?

FEMEIA: Am văzut că fiecare cum îşi aşterne, aşa doarme.

BEŢIVUL: Atunci, tu de ce nu ţi-ai ţinut  aşternutul de la început, şi-ai umblat mereu după o plapumă mai roz?

FEMEIA: Ca să întrebi tu. Când eram mică, taică-meu mă îndemna mereu să caut soluţii pentru a-mi împlini  dorinţele. S-o fac eu, cu mintea şi mâinile mele. Născocea tot felul de jocuri ca să mă îndemne. Mai târziu, mi se părea că sunt pricepută şi curajoasă. S-a dovedit că nu-i aşa. Pe urmă a venit problema bărbatului, şi mai la urmă aia a copilului. Toate s-au dovedit mai tari ca mine.În ultima vreme îmi sare ţandăra din orice. În seara asta am făcut o criză, m-am dat jos din maşină şi l-am alungat. Iar el a plecat, dobitocul.

BEŢIVUL: Poţi să taci puţin? (Se lasă liniştea. Zgomotele nopţii devin prezente: privighetori, mierle, lătrat, strigăte de păsări de noapte, mă rog sunetele unei nopţi de vară.) Vezi ce firească e noaptea de vară? Cât de firească e lumea într-o noapte de vară? În afara noastră. Noi n-avem ce căuta în lumea asta. Îi stricăm ordinea. Doi străini care spun vorbe într-o nopate de vară. Şi că sunt străini n-ar fi nimic, dar sunt oameni, şi ăştia strică totul. Păsările ne ocolesc, jivinele ne-au mirosit de la distanţă şi aşteaptă, iarba trebuie să suporte călcătura. Vântul ne ia putoarea şi-o împrăştie. Totul se schimbă când apărem. Iar noi nu înţelegem nimic din toate astea. Fiecare fiinţă din regiunea asta, ştie unde sunt celelalte, câte sunt celelalte, ce soi şi ce intenţii au. Fiecare lasă semne peste tot. Ce să mai spun de noi, oamenii… Semnele astea sunt, la rândul lor lumea, şi fac ordinea. Doar noi nu pricepem nimic din cauza aroganţei.

FEMEIA: Cum mă ajută bunul Dumnezeu şi ajung în oraş, îţi cumpă o tobiţă şi o tichie cu clopoţei şi prevestitor te fac.  Tu citeşti toate astea în vodcă? Sau le vezi, aşa. Lumea nu e aşa de frumoasă  cum o vezi tu prin aburii beţiei. Şi eu îmi doresc mereu să fie aşa, caut locul ăla în care lumea să fie ca-n visele mele de adolescentă. Măcar în parte, măcar să aducă cu lumea aia.

BEŢIVUL: Dar ai încercat vreodată să vezi lumea pentru ea în sine? Să uiţi de tine şi de dorinţele tale? Să vezi lumea cu toate ale ei? Să vezi dacă nu ar fi un locuşor şi pentru tine? Mereu aud vorbindu-se despre dezamăgirile semenilor mei. Toate propoziţiile încep cu „eu”, dar se întreabă cineva dacă „eu” ăsta există?

FEMEIA: Omule, eu vreau lucruri simple, simple de tot. Am făcut ştiinţe politice să muncesc pentru oamenii din jurul meu. Nu vreau să mă gândesc la ce mă bate gândul. Nici nu mă interesează. Eu vreau să văd că munca mea capătă un sens. Şi mai vreau ca bărbatul să fie bărbat. Peticul ăla de hârtie mă păzeşte pe mine de ce e mai rău, şi-mi dă puterea să fac un copil. Că asta vreau, un copil de la el…

BEŢIVUL: Şi să spele dracului vasele alea!

FEMEIA: Da.  De la tine lumea se vede altfel. (Tăcere. Ca de obicei zgomotele nopţi revin în prim plan. De fiecare dată sensibil diferit. Unele dispar, altele noi apar.)

BEŢIVUL: E!, nu fi şi tu supărată, lucrurile se vor aranja într-un fel.

FEMEIA: Tu, măcar ai fost însurat vreodată?

BEŢIVUL: N-am avut vreme. Nu m-a lăsat meseria.

FEMEIA: Care din ele?

BEŢIVUL: Arhitectura.

FEMEIA: Păi, ziceai că n-o mai practici.

BEŢIVUL. N-o mai practic ca meserie, nu mai câştig bani din ea. Da’ o profesie nu se uită. Aia e viaţa ta, aia te ţine să nu te faci omul pădurii… Să nu te călugăreşti.

FEMEIA: Ori eşti foarte deştept, ori îţi baţi joc de mine! Şi de femeie n-ai nevoie? Să ai un suflet, o mângâiere…

BEŢIVUL: N-am aşa impresii bune despre femei. Dar nici suficient de proaste să fi ajuns misogin.

FEMEIA: Tu eşti din ăla cu, descalecă şi…

BEŢIVUL:  Am alte alea pe suflet. Şi asta îmi ia toată energia.

FEMEIA: Adică, ce?

BEŢIVUL: Adică…

FEMEIA: Eee?!  Adică?…

BEŢIVUL: „Adică” ăsta e un lucru tare complicat. Sensul lui s-a pierdut prin vremuri. Nu mai e la modă, de cele mai multe ori nici nu se pomeneşte de el. Aşa că, cel mai bine e să-l lăsăm aşa.

FEMEIA: Măi, tu nu stârni curiozitatea ca s-o laşi nesatisfăcută. Tu ştii de  ce e în stare o femeie nesatisfăcută?

BEŢIVUL: Aici, e aici, că „adică” ăsta, pe măsură ce vrei să-l explici, devine mai de neînţeles. Nu sunt vremurile să explici un astfel de „adică”.

FEMEIA: Păi,  fă ceva să-l poţi explica. Nu mai sta pitit printre vaci. Ieşi în lume, nu fi laş.

BEŢIVUL: E complicat.

FEMEIA: Da’ ştiu că te alinţi mai ceva ca o fată mare.

BEŢIVUL:  Lumea evolează după cum s-a închegat forma ei, e o formă anume care se alege, şi când s-a ales nu mai ai ce-i face, trebuie s-o laşi să-şi facă rostul. Tu de ce crezi că am ales să mă dau deoparte? Nu-mi place forma care s-a ales acum, dar nici nu pot face nimic ca să schimb ceva… aşa că am ales să-mi văd de calea mea.

FEMEIA:Oi fi fiind vreun geniu şi noi nu ne dăm seama.

BEŢIVUL: Aia e, că nu sunt un geniu.

FEMEIA: Atunci,  de ce încurci lucrurile?

BEŢIVUL:  Nu mă băga în seamă, ce pretenţii să ai de la un beţiv?

FEMEIA:  Să-şi ţină firea.   Când, toată viaţa ai sperat la ceva, te-ai bătut pentru ceva anume, vine unu’ care vorbeşte în doi peri. Nu te-apucă nervii+!

BEŢIVUL: De când eşti tu, şi-ai învăţat tot felul de tehnici de schimbat lumea, ai izbutit să schimbi ceva?

FEMEIA: De unul singur nu poţi.

BEŢIVUL: Mai caută câţiva.

FEMEIA: Ce cutră de om poţi să fii! Ştii foarte bine că nu se bagă nimeni, că toţi aşteaptă de la ceilalţi.

BEŢIVUL: Asta înseamnă că le convine aşa.

FEMEIA:  Fiecare se plâmge că nu e bine aşa şi că trebuie să facem ceva. Da’, la bătaie nu se bagă nimeni.

BEŢIVUL:Plânsul eu un spectoacol, şi tu-i crezi.

FEMEIA: De ce să nu-i cred? Ţie îţi convine ce se întâmplă?

BEŢIVUL: Eu nu ştiu ce se întâmplă.  Eu iubesc noaptea asta de vară. Multe poţi să înţelegi de la ea. Chiar mă bucur că s-a-ntâmplat să  te rătăceşti pe-aici. Altfel dormeam tun la ora asta.

FEMEIA: Chiar cât o fi ceasul?

BEŢIVUL : Habar n-am.

FEMEIA: Mâine o să fiu moartă, dacă nu mă aleg şi cu vreo răceală.

BEŢIVUL: Poate-i un semn.

FEMEIA: Ce semn?

BEŢIVUL: Că trebuie să ai  mai des astfel de aventuri. Că de la ele înveţi ceva.

FEMEIA: În pilde m-ai şinut toată seara.

BEŢIVUL: Atunci înseamnă că nu înveţi nimic. Nici nu încerci…

FEMEIA:  Adică cum?

BEŢIVUL: Ca şi-n seara asta.

FEMEIA: Nu înţeleg.

BEŢIVUL: Păi, dacă rămâi o noapte în câmp şi vorbeşti cu cineva, asta ar trebui să fie o experienţă şi ar trebui să aibă nişte înţelesuri.  Ar trebui să înţelegi ce e o noapte de vară ce e luna şi ce sunt stelele, acum când poţi să le vezi.  Multe ar fi de învăţat…

FEMEIA: Cu ce ar putea schimba asta viaţa mea?

BEŢIVUL: Păi, şi-n viaţă sunt lucruri care n-au legătură cu ce-ţi doreşti tu şi nici aşa cum vrei tu.  Întâmplarea din seara asta, de pildă. Ai ajuns aici, pentru că ai vrut tu? Nu. Ai ajuns aici pentru că noaptea asta de vară trebuia să te înveţe ceva. Dar, dacă ai învăţat sau  nu, asta numai de tine depinde.

FEMEIA: Mare filosof, mare învăţat.

BEŢIVUL:  Învăţat este ăla de pricepe, nu ăla care vorbeşte.

FEMEIA: Adevărul e că stau pe marginea unui drum, şi-l aştept pe unu’ Gogu, pe care nu l-am văzut în viaţa mea şi sper c-o să mă ducă cu un tractor la o staţie de autobuz. E tot ce-mi pot dori de la viaţă. Nu ştiu când vine, nu ştiu dacă vine şi până atunci, un alcoolic mă ţine la curent cu ultimile tendinţe ale filosofiei. Oare,  Socrate, Platon, Aristotel, ăştia, erau tot aşa de îmbibaţi în băutură? Cică pe Socrate îl bătea nevasta. Tu ai noroc, pe tine n-are cine te bate… Dacă ar fi ceva de învăţat, ar fi că nu trebuie să mă mai cert cu bărbatu-meu în câmp. De-acuma-ncolo, numai în staţia  de autobuz mă cert. ( O dâră luminoasă desenează o linie în noapte.) Ce-a fost asta?

BEŢIVUL: Care?

FEMEIA: Dâra aia de adineaori.

BEŢIVUL: Nu ştiu la ce te referi.

FEMEIA: O dâră de lumină care clipea.

BEŢIVUL: O fi vreun extraterestru care a plecat după aventuri. ( O altă dâră luminoasă se ridică de la pământ şi cade aproape imediat ) Dar dacă nu e un extraterestru, e un licurici.

FEMEIA:Mai există aşa ceva?

BEŢIVUL: Există. E drept că mai rar. Zboară masculii la chemarea femelelor care, ca şi la om, sunt dornice de împerechere.

FEMEIA: Asta e o obrăznicie.

BEŢIVUL: Ba deloc, e o funcţie. Femela vrea împerechere ca să perpetueze specia; cheamă masculul, ăsta vine, îşi face datoria şi pe urmă este mâncat de viu. Nu ca la oameni, în tranşe lunare, sau ori de câte ori este nevoie, ci pe loc. Probabil  de aia n-au nevoie de vreun certificat.

FEMEIA: Oracolul din Delphi….?

BEŢIVUL: Habar n-ai tu câte afli într-un motel. Majoritatea bărbaţilor care vin acolo, despre asta vorbesc. Cu detalii, cu amănunte…  Vor să fie compătimiţi de ceilalţi pentru soarta cruntă care i-a împins pe panta beţiei.

FEMEIA:Şi tu nu gândeşti la fel?

BEŢIVUL: Dimpotrivă. Eu, acuma mă simt bărbat.

FEMEIA: Impresia mea e că totul ţi se trage de la faptul că n-ai o ocupaţie.

BEŢIVUL:  Poate fi şi-aşa, da’ poate fi şi altfel.

FEMEIA: Altfel, adică cum?

BEŢIVUL: Adică să am eu dreptate. Tu nu bei, munceşti şi eşti responsabilă. Ai sentimentul că e bine şi că eşti mulţumită? ( Femeia tace.) Dacă asculţi noaptea asta de vară, înţelegi că sunt duium de întrebări şi duium de răspunsuri. Doar că, una singură e întrebarea ta, şi unul e răspunsul.

FEMEIA: M-ai zăpăcit de cap.

BEŢIVUL:  Cine te-a pus să te cerţi cu bărbatul tău anul ăsta. Dacă te certai acum o sută de ani, altă ar fi fost situaţia. Venea să te întâlnească tot un beţiv, dar unul galant, care ştia ce-i aia curtoazie. Ştia că eşti o doamnă şi nu pregeta să-ţi propună ca momentul să se transforme într-o idilă. Nu-i ocazie mai prielnică ca atunci când un bărbat întâlneşte o femeie într-o noapte de vară. Doar ei doi, o noapte întreagă; fără să-i ştie nimeni. Ce altă ocazie mai prielnică să existe? Ţi-ar fi zugrăvit desfătările mirifice ale iubirii în natura sălbatică, unde te înţeapă ţărâna în fund şi te pişcă furnica de…

FEMEIA: De?…

BEŢIVUL: De…

FEMEIA: Aşa, de?…

BEŢIVUL: (Face gesturi cu mâinile încercând să sugereze locul muşcat de furnică.) De… (Renunţă.) N-ai avut noroc, asta e!

FEMEIA: De-ar fi numai asta!  Dar, beţivul pe care mi l-a dat Dumnezeu se pricepe la toate, şi nu-i tace guriţa nici să-l pici cu ceară. E nevorbit rău, şi-a picat măgăreaţa pe  mine. Că mie asta îmi lipseşte: trăncăneala. De parcă nu mi-ar fi destul trăncăneala de la serviciu. O noapte în natură am avut şi eu, şi praf mi-a făcut-o!

BEŢIVUL: Ţi-am explicat despre licurici…

FEMEIA: Mi-ai explicat cum mănâncă femelele masculii, nu te mai prosti.Mă tot întreb, cum o să se simtă iarba aia care o să crească din mormântul tău?

BEŢIVUL: Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat.

FEMEIA: Sunt udă toată la picioare de la rouă. Mi se lipeşte nisipul de tălpi şi parcă păşesc pe ghimpi.

BEŢIVUL: Fă-ţi şi tu nişte obiele din ceva… Pun pariu că nici măcar nu ştii ce sunt alea. (Îi întinde bluza de treining cu care e îmbrăcat.) Rupe-i mânecile şi înfăşoară-ţi picioarele cu ele.

FEMEIA: Fii, măi, om serios. Dar bluza-i bună că s-a cam făcut răcoare, cum s-o stric?.

BEŢIVUL: Să fii sănătoasă. (Tăcere.)

FEMEIA: Şi chiar nu te mai bate gândul să te întorci la arhitectură. Să laşi naibi băutura şi să faci şi tu ceva?

BEŢIVUL: Acuma, chiar mi se face milă de bărbatul ăla al tău. E de înţeles de ce nu vrea să facă acte cu tine.

FEMEIA: De ce ?

BEŢIVUL: Păi, dacă fără acte eşti în stare să-l ucizi cu cicăleala. Ce-ar fi cu acte?

FEMEIA: Dar, eu pe tine te-am întrebat, nu pe bărbată-meu.

BEŢIVUL: Şi eu m-am simţit ca bărbată-tău. Ce i-ai făcut în seara asta de te-a lăsat în drum?

FEMEIA: Eu, lui? Eu, lui nu i-am făcut nimic. M-am dat jos din maşină, i-am trântit portiera, i-am tras în roată şi-un pumn în capotă. Ce-am făcut?.

BEŢIVUL: Da’, mai înainte de asta?

FEMEIA: I-am spus ce cred despre el.

BEŢIVUL: Într-un mod elegant, să înţeleg.

FEMEIA: E…, în parte.

BEŢIVUL: Uite, de asta nu mă întorc eu la arhitectură. Când ştii năravul cuiva, ori îl accepţi, şi atunci ai grijă cum te porţi; ori nu-l accepţi, şi atunci apuci cărarea ta. Eu am hotărât să nu-l accept.

FEMEIA: Atunci măcar apucă-te şi fă ceva util, nu să bei toată ziua.

BEŢIVUL: Asta nu se poate. Aşa e obiceiul locului. Pe-aici se bea cu ziua.

FEMEIA. Şi la  ce-ţi foloseşte asta? Sănătatea se face praf, de la porcăriile pe care le bei. Banii se duc pe apa sâmbetei…

BEŢIVUL: Care bani? Eu nu am niciodată bani. La ce să-mi mai trebuiască bani. . Adică, înainte când aveam bani, niciodată n-am avut timp să mă bucur de o noapte de vară. De o noapte de vară adevărată, aşa cum arată ea, nu cum crezi tu că arată. Toţi oamenii ăia, închişi în oraşe ştiu că noaptea nu mai este lumină. Atâta ştiu ei despre noapte. Nu mai e lumina soarelui şi se aprinde iluminatul stradal. Dar, despre noapte ce ştiu? Despre o noapte de vară ca asta? Tu, de exemplu, ce ştiai despre noaptea de vară, până în seara asta?

FEMEIA: Lumea nu poate să stea să aştepte răsăritul lunii. Lumea are mersul ei, progresează, se civilizează continuu…

BEŢIVUL: Oare?!

FEMEIA: Se civilizează. Tehnologia face o altă lume…

BEŢIVUL: Asta e sigur. De civilizaţie nu sunt foarte sigur. Mai bine zis de direcţia ei.

FEMEIA:   Aia nu-i bună, ailaltă nu-i bună. Da’ ce e bun, mă. Rachiu? Ăla e  bun?

BEŢIVUL: În lipsă de altceva.

FEMEIA: Tu ai bea şi spirt dat prin pâine.

BEŢIVUL: Ei, nu chiar aşa. Eu sunt un beţiv mai selectiv. Ceva mai mofturos…

FEMEIA: Un mofturos care-şi bagă capul în nisip ca struţu’! Lui nu-i place civilizaţia. El vrea la amnar şi la cremene.

BEŢIVUL: N-am spus că nu-mi place civilizaţia, ci direcţia ei. Nu mi se pare cea mai corectă…

FEMEIA:  Da’, să dormi cu vacile, ţi se pare corect?

BEŢIVUL: În lipsă de altceva… Sigur, mi-ar plăcea un dormitor comod, cu baie directă, cu apă şi tot confortul. Dar…

FEMEIA: Dar?

BEŢIVUL: Şase ani am sperat să ajung arhitect. Voiam să fiu un arhitect bun şi m-am trezit agent de vânzări. Am fost cumpărat de cineva şi făcut peste noapte agent de vânzări.

FEMEIA: Adică, cum ai fost cumpărat?

BEŢIVUL: Naiba ştie! Eu am crezut că voi fi arhitect la lucrarea aia. Dar, se pare că ei voiau  să desenez o clădire pentru nişte materiale de construcţii. Vacile sunt nişte tovarăşe perfecte, în cazul ăsta. Cel puţin pentru mine.

FEMEIA:  Atât a găsit de cuviinţă să facă: să fugă. Trebuie să ne adunăm, să facem o echipă, să luptăm…

BEŢIVUL: Vorbeşti ca un propagandist. Mie nu-mi plac echipele. În cele mai multe cazuri se dovedesc a fi doar nişte găşti, care se dau după cum bate vântul.

FEMEIA: Visul meu este să reuşim să ne strângem, să-i înlăturăm pe corupţi, pe mincinoşi, pe lacomi, pe ticăloşii…

BEŢIVUL: Gata! Gata!!! Că stârpeşti toată lumea. Tu, de fapt, îţi doreşti un serviciu ca lumea şi nu soţ – Atenţie: soţ, nu bărbat! – care să-ţi facă un copil şi să aducă salariul în casă.

FEMEIA: Lumea  nu poate merge  la nesfârşit aşa…

BEŢIVUL: Şi eu ce spuneam?

FEMEIA:  …dar trebuiesc oamenii potriviţi, oamenii care să lupte deschis şi cinstit pentru propăşire.

BEŢIVUL: Nici cei de la paş’opt n-au zis-o mai bine.

FEMEIA:  Ţi se pare că deţii adevărul absolut. Dar ce viaţă duci tu?

BEŢIVUL: O viaţă. Fie că sunt în mijlocul oraşului, fie că sunt la ferma  de vaci, mă scol dimineaţa, fac tot felul de lucruri peste zi şi mă culc seara… Bine, asta când nu se rătăceşte vreo propagandistă ca tine prin ţinut.

FEMEIA: Juri tu, că nici o clipă nu-ţi trece prin minte regretul că nu eşti la planşetă sau pe şantier?

BEŢIVUL: De asta este alcoolul pe lumea asta. Să te lecuiască de tâmpenii.

FEMEIA:  Ceva minte ai în dovleacul ăla. Cum se poate să nu înţelegi că lumea e dezorientată şi că trebuie să ne strângem ca să găsim o cale dreaptă.

BEŢIVUL: În primul rând, eu nu ştiu ce-i calea dreaptă. Eu, de regulă merg pe zece cărări. Şi pe urmă, strâmbăciunile despre care vorbeşti tu au început cu mult timp în urmă.  Tu te uiţi la ce e în jur, dar cauzele s-au stins de mult. Acuma trăim efectele. Sunt două soluţii: ori devii contemporan şi atunci te bagi la joc, ori cauţii să rămâi „neutru la fenomen”, cum spunea un ţăran pe vremea colectivizării.

FEMEIA: Faci parte din lumea asta, ţi-a fost dat să te naşti acum, ai obligaţia să…

BEŢIVUL: Ia, uite, dom’le!, despre ce dicutăm noi. E o noapte de vară frumoasă şi noi ne răcim gura cu prostii. În loc să vorbim despre… habar n-am;  cer, stele, licurici, să devenim romantici pentru câteva ore. Să simţim fiorii naturii…

FEMEI: Mă doare în cur, de natura ta. Omenirea nu şi-a găsit calea justă. Zi de zi de zi eu mă lovesc de lucruri reale şi tu vrei să devenim romantici.

BEŢIVUL: Ce-s alea: „lucruri reale”? Ce e real în lumea asta?

FEMEIA: Că am sperat, şi sper, să pot schimba ceva că vreau un copil, dar nu oricum, că vreau un bărbat, dar nu oricum: soţ. Vreau familia mea. Asta sunt lucruri reale.

BEŢIVUL: Adică lucrurile astea nu le ai?

FEMEIA: …

BEŢIVUL: Păi, atunci înseamnă că nu sunt reale. Sunt doar în imaginaţia ta.

FEMEIA: Du-te la dracu’.(Tăcere. Din nou sunetele nopţii devin prezente.)

BEŢIVUL: Ştii ce mi se pare mie dezgustător?

FEMEIA: Ce?

BEŢIVUL:  Că eşti cumpărat – în lumea de azi toţi suntem cumpăraţi – şi nu ştii cine te cumpără, de fapt, şi pentru ce. În vremea sclavagismului, te duceau în târgul de sclavi, venea unul şi se uita la tine, tu te uitai la el, şi te cumpăra. Ştiai cine te cumpără. Ştiai cam ce te aşteaptă. Azi, te cumpără unul, dar de fapt e doar un intermediar, în spatele lui sunt alţii, care, la rândul lor sunt nişte intermediari. Şi n-ar fi de mirare, să constaţi într-o zi că te-ai cumpărat tu, ca prostu’, dar faci ce spun alţii care n-au nici o legătură cu târgul ăsta. Şi asta numeşti tu realitate?

FEMEIA: Du-te, frate, la un psiholog, fă un tratament, ceva.

BEŢIVUL: Fac, zilnic, şi ajută crede-mă. Dacă nu mă crezi, întreabă-l pe Pestriţu. Dacă nu luam tratament, de mult i-aş fi spart capul cu ceva. Întreabă-l dac-a păţit ceva.

FEMEIA:  Tu trebuie neapărat să pleci de aici. Trebuie să te întorci în oraş. E păcat, zău! Ai momente când poţi fi interesant.

BEŢIVUL: Eu oi fi având, dar lumea nu prea mai are. Vezi, dacă mă întreabă cineva, eu pot să-i spun o poveste. Eu am o poveste.

EMEIA: Păi, dacă oamenii ca tine aleg să se ascundă.. Aveţi ouţele mici, tare mici.

BEŢIVUL: Aaaaa!, nu de la ouţe ni se trage. De la proceduri. Lumea s-a transformat într-un lanţ lung de proceduri, dai din una în alta. Nu se mai descurcă decât aia care ştiu să se înscrie în proceduri. Uită-te puţin în jurul tău: vine câte unul şi turuie  vrute şi nevrute, şi pac o serie de proceduri, la care el e în frunte să ia tot caimacul. Asta e noua ordine mondială.

FEMEIA: Cu teoria stai bine.

BEŢIVUL: Aşa zici? Atunci spune-mi tu, care e locul meu în lumea asta? Eu m-am făcut arhitect şi dar trebui să trăiesc ca agent de vânzări. Eu, de fapt, cine aş fi?

FEMEIA: Eu, nu ştiu cine ai fi;  văd doar ce eşti, un beţiv.

BEŢIVUL: Ăsta a fost norocul meu. Acum măcar ştiu clar cine sunt.

FEMEIA: Nu-i mai bine să ai asfalt, apă caldă, wi-fi? Să poţi vorbi oriunde, să ai informaţiile în timp real? Dacă nici ăsta nu e progres…

BEŢIVUL: Sunt multe nopţi în care stau, vacile rumegă, fânul miroase dulceag, şoarecii chiţăie scurt, eu mestec un fir de iarbă şi mă surprinde când aud sunetul îndepărtat al vreunui motor. E clar o altă lume, una care are puţine legături cu lumea asta în care suntem. În nopţile alea înţeleg de ce are Gogu mereu probleme cu banii şi de ce orăşenii au mereu probleme cu hrana. Şi unii şi alţii au luat-o razna, mi se pare mie. Privite de la distanţă lumile astea două par a fi una singură, doar că nu e adevărat. Şi atunci eu în care să aleg să trăiesc?

FEMEIA: Ce mă tot ameţeşti cu  lumile astea.! Nu există decât o lume. Şi are probleme reale : suprapopularea, epuizarea resurselor, rasismul, fundamentalismul religios, poluarea, schimbările climatice. Cum va fi mîinele ăsta? Ce lume las eu copiilor mei… dacă-i fac, C-o să-i fac.

BEŢIVUL:  Se pare că e tare urât, acolo în lumea aia în care trăieşti tu. Vacile mele sunt blânde şi mi se par tare proaste, dar noapte de noapte îşi mestecă fânul şi-mi dau un sentiment de tihnă.

FEMEIA: Nu putem trăi toţi într-un grajd.  Am auzit despre civilizaţie, despre confort.

BEŢIVUL: Atunci de ce nu sunteţi mulţumiţi?

FEMEIA: Pentru că trebuie să ne gândim mereu la mâine.

BEŢIVUL: Faceţi cam urât, când vă gândiţi la mâine. Îmi spune mie gâtlejul că ceva nu e în regulă. (Scoate de la spate o ploscă metalică destul de încăpătoare şi bea. Îi întinde plosca.) Vrei?

FEMEIA: Pleacă de aici cu porcăria ta! Ce ai acolo?

BEŢIVUL: Whiskey.

FEMEIA: Whiskey din şubă. Ce fel de whiskey?

BEŢIVUL: Master of Malt.

FEMEIA: Ce-i aia?

BEŢIVUL: E una dintre cele mai faimoase mărci de whiskey din lume.

FEMEIA: De la iubitele tale vaci e Master of malt ăsta?

BEŢIVUL:  Am noroc cu un prieten, fost coleg de facultate, care a plecat în Irlanda şi-mi trimite mereu să am rezerve.

FEMEIA: Bun prieten! Mai bine ţi-ar trimite bani, să trăieşti şi tu omeneşte.

BEŢIVUL: Eu i-am spus să nu-mi trimită bani, pentru că-i beau.

FEMEIA: A!, da. Ai şi tu dreptate.

BEŢIVUL: (Insistă.) Ia şi tu o gură mică. E o minune.

FEMEIA: Doar ca să văd cum e. Sunt curioasă.

(BEŢIVUL îi întinde plosca. Femeia gustă temător. Se scutură.)

FEMEIA: Are gust de fum!

BEŢIVUL: Da. E afumat cu turbă şi ţinut în butoaie de cireş. Treizeci de ani în butoi de cireş. Nu vede lumina zilei treizeci de ani.

FEMEIA: Şi câte de astea primeşti?

BEŢIVUL: Cinci cartoane de şase sticle pe lună. Adică treizeci de sticle.

FEMEIA: E o avere!  Şi tu bei câte o sticlă de asta pe zi ?!?!?

BEŢIVUL: Nu. Pe noapte, că ziua beau porcăriile de la Pestriţu.

FEMEIA: Doamne, dumnezeule! Şi când dormi?

BEŢIVUL: După ce termin sticla. N-am o oră fixă. Depinde de cât am de lucru.

FEMEIA: Şi ce lucrezi, tu, mă rog?

BEŢIVUL: Asta nu pot să-ţi spun. De-ale mele… Mi-am amenajat un mic atelier: o planşetă, o masă pentru machete… Chestii de-astea.

FEMEIA: Eşti mai ceva ca un ou kinder, numai surprize. Şi cui foloseşte munca ta?

BEŢIVUL: Îl mai ajut pe prietenul din Irlanda. E un arhitect cunoscut, acolo. Altfel cum ar avea bani de  Master of Malt. Voia să facem un contract, dar mie nu-mi place foarte mult stilul lui. Aşa că i-am spus să-mi trimită un whiskey bun, mai bine.

FEMEIA:  Omul voia să te ajute să câştigi un ban, şi tu munceşti pe băutură.

BEŢIVUL: Şi dacă mă plătea şi beam banii, nu era totuna? Mai beam şi cine ştie ce porcării. Aşa…

FEMEIA: Dar, cu banii, puteai să stai şi tu undeva, ca oamenii, nu într-un grajd.

BEŢIVUL: Asta e o prejudecată. La ce-mi trebuie mie, am tot confortul din lume. Plus o sticlă de whiskey bun.

FEMEIA: Să mor, dacă înţeleg. Aşa, la prima vedere, pari un om inteligent…

BEŢIVUL: Mulţumesc.

FEMEIA: …dar să-ţi baţi joc de tine în halul ăsta?

BEŢIVUL: Dimpotrivă. Am ales calea unde demnitatea mea nu are de suferit. Şi pot să-mi fac meseria curat, fără să vând una-alta. Aici sunt arhitect, nu agent de vânzări.

FEMEIA: Ia stai puţin, şmechere! Da’ tu ai spus, până mai adineori că nu mai practici arhitectura.

BEŢIVUL: Păi, practic nici n-o practic.

FEMEIA: Păi practic cum n-o practici, dacă lucrezi pentru prietenul tău din Irlanda?

BEŢIVUL: Nu se pune. Aia nu e arhitectură. Eu propun nişte soluţii pentru unele momente dintr-un proiect.

FEMEIA:  El nu practică arhitectura dar lucrează pentru un arhitect.

BEŢIVUL:Într-o meserie nu e ca la propagandă. Meseria este un lucru delicat. Au fost vremuri când ocupa mult timp din viaţa omului. Foarte mult timp. Acum, în zilele noastre, ajungi, aşa mai spre bătrâneţe şi te întrebă unul. „Şi, tu ce-ai fost?” „Arhitect” „Şi ce-ai făcut?” „Păi, aia şi aia.” „Aha!” Şi dintr-o dată, asta e toată meseria ta: „Aha!”

FEMEIA: Şi ce-ai vrea tu, mă rog, să fii Apolodor din Damasc?

BEŢIVUL: Şi de ce nu? Un Apolodor care foloseşte tehnici ceva mai moderne, şi materiale mai spectaculoase…

FEMEIA:  Nu spuneai că nu vrei să vinzi materiale?

BEŢIVUL: Aşa e, nu vreau să le vând, vreau să le folosesc.

FEMEIA: În capul tău se bat toate cap în cap.  (Se lasă liniştea.) Oare cât o fi ceasul?

BEŢIVUL: Te-ai plictisit?

FEMEIA: Ei, nu, că ar trebui să mor de fericire că-mi petrec noaptea  la marginea drumului.  O să prind rădăcini …

BEŢIVUL: Când o veni timpul, soseşte Gogu cu tractorul lui şi ai scăpat.

FGEMEIA: Să petreci o noapte întreagă cu unul ca tine, nu e uşor. Mă întreb ce chin ar fi fost pe femeia aia care te-ar fi luat de bărbat. Trebuia să fie una dusă rău ca să te suporte.

BEŢIVUL: Noroc că nu suntem mulţi aştia de-alde mine. Altminteri feministele ca tine ar fi roit ca albinele în toiul verii.

FEMEIA: Mare noroc! Tipii ca tine fac lumea greu de suportat. Te-ascunzi într-un grajd, şi mori pupând sticla. Al meu, parcă e totuşi alt aluat. Şi să ştii că nu sunt feministă, de loc.

BEŢIVUL: Gata, gata. Oricum nu te pot ajuta.  Ţi-ai schimbat părerea despre bărbatul pe care l-ai făcut cu ou şi cu oţet…

FEMEIA: Hai,hai, sari repede şi muşcă…

BEŢIVUL:  Nu te lăsa el în drum fără un motiv temeinic.

FEMEIA: Vede el pe dracu…

BEŢIVUL: Uite la ea! Ştie că bărbatul a plecat la furie. Ştie că, acuma o aşteaptă. Ştie că e bărbatul ei, dar copil nu poate să-i facă decât dacă are hârtie de la primărie. Eşti ciudată, rău, femeie!

FEMEIA: Vreau o familie temeinică. Nu vreau să apară mai târziu complexe, îndoieli… Vreau o legătură care să te facă să gândeşti de două ori înainte de-a face o prostie.

BEŢIVUL: Har, Domnului!, prostiile le facem fără aprobări. Măcar prostiile.

FEMEIA: Mai bine, te-ai duce la culcuşul ăla al tău, ţi-ai face bocceaua şi ai veni cu mine la oraş. Plătesc eu biletul de autobuz.

BEŢIVUL: Pentru nimic în lume. (Bea ce-a mai rămas în ploscă. O scutură să curgă ultimile picături.) Nu mai sunt rezerve, şi asta e rău. O să trebuiască să sufăr un pic.

FEMEIA: Ce plăcere găseşti tu în băutură…

FEMEIA: De ce  bei?

BEŢIVUL: Ca să nu mă trezesc. Într-un moment de luciditate poţi să faci cine ştie ce prostie.

FEMEIA: Prostie e ce faci acum.

BEŢIVUL: Stimata mea Doamnă! Onorata mea companioană! Lumea e după cum izbuteşte să şi-o reprezinte fiecare. Uite: avem o noapte frumoasă de vară. Amândoi suntem în noaptea aceasta, vorbim despre ea, dar pentru fiecare din noi ea e altfel. În afara noastră e iarăşi altfel. Cum o fi de-adevăratele, nimeni nu ştie.

FEMEIA: Vrei să ştii cum e pentru mine frumoasa ta noapte de vară? Atunci ascultă! Am tălpile numai  înţepături. Sunt undă până la fund, se lipesc hainele de mine. Vreau să mă duc la baie şi nu am unde.

BEŢIVUL: De ce? E câmp destul aici.

FEMEIA: Şi să-mi intre ceva în… pe întunericul ăsta. Crezi că-i ca la voi: scoţi, faci, scuturi şi pleci. La noi e delicat, trebuie să ai condiţii… cât de cât.

BEŢIVUL: Îmi imaginez titlul de articol pe faceboock: „Femeie violată de un licurici. Dar stai să vezi cum a reacţionat femeia.”

FEMEIA: Termină cu glumele de doi lei.

BEŢIVUL: Nu glumesc de loc. Mă gândesc numai la cum pândesc jivinele locului, doar, doar te duci să te uşurezi ca să te năpădească. Nu scapă ele aşa o ocazie.

FEMEIA: Termină, îţi spun!

BEŢIVUL: Şi mai spui că lumea nu e după cum şi-o reprezintă fiecare. Ba, aşa e.

FEMEIA: Aşa o fi, dar eu aş vrea un duş fierbinte şi o ciocolată caldă.

BEŢIVUL: Nici măcar whiskey nu mai e.

FEMEIA:  Fiecare cu ce-l doare.

FEMEIA: Tu unde te speli?, când vrei să te speli.

BEŢIVUL: La adăpătoarea pentru vaci…

FEMEIA:  Vara, da’ iarna?

BEŢIVUL: La adăpătoarea pentru vaci.

FEMEIA: Moi degetele şi dai pe la ochi. Ca pisica.

BEŢIVUL: Ba, mă bag cu totul, că e un jgheab destul de încăpător.

FEMEIA: Pe frigul iernii?

BEŢIVUL: Pe frigul iernii.

FEMEIA:  Nu mai turna gogoşi.

BEŢIVUL: Mie mi se pare o mare încântare să-mi încep ziua aşa.

FEMEIA: Şi să n-ai un duş fierbine, o cadă plină de săruri?

BEŢIVUL: Doar o bucată de săpun de rufe. Făcut în casă pe timpul verii, uscat la soare până se face ca piatra.

FEMEIA:  Nu mai face nimeni săpun în casă!

BEŢIVUL: Ei, uite că eu fac.

FEMEIA:   Adică, madama aia de la motel, îţi dă haine, îţi dă mâncare, dar un săpun  nu ţi-ar da.

BEŢIVUL: Ba, mi-ar da. Dar preferă să-i dau eu, de la mine, că are o cameristă care spală rufele la vâltoare…

FEMIA: Rufe la vâltoare?! Cum o să cred să cred toate balivernele astea?

BEŢIVUL:  Dacă întrebi eu îţi răspund şi-ţi spun cum stau lucrurile. Poate aşa ai să înţelegi că mai există şi o altă lume. Ba, mai multe lumi, care nu funcţionează după modelul pe care-l ştii tu. Şi oamenii trăiesc bine şi se simt mulţumiţi cu viaţa lor.

FEMEIA: Să trăieşti ca-n Evul Mediu când poţi să ai la dispoziţie toate comodităţile tehnologiilor moderne.

BEŢIVUL: Ce-s alea comodităţi? Ce-s alea tehnologii? Dacă e atât de bine, de ce vă plângeţi într-una?

FEMEIA: Nu de comodităţi şi de tehnologii ne plângem noi.

BEŢIVUL: Vă plângeţi de chimicale, de materiile sintetice, de organismele modificate genetic, de bolile prea multe, de plăcerile prea puţine, de aerul stătut, de clima care se schimbă…  De atentate. La vacile mele nu pune nimeni bombe. Să-ţi mai spun?

FEMEIA: Toate astea s-ar schimba dacă n-ar fi atâta corupţie, minciună, aroganţă şi dezinteres. Peste tot, în lumea asta, doar banii stau în mintea tuturor.

BEŢIVUL: Ce-s ăia bani?

FEMEIA: Uitasem: tu nu foloseşti bani.

BEŢIVUL: De ce să nu folosesc bani? Bani au şi ei rostul lor. Sunt un instrument, doar că e unul viclean.  Nu folosesc acuma, că n-am de ce. Am tot ce-mi trebuie, slavă Domnului.

FEMEIA: Eşti de-o aroganţă fără margini!

BEŢIVUL: Aşa crezi?

FEMEIA: Da, aşa cred. O faci pe Gică Contra la orice, da’, bei whiskey scump, mănânci la un motel. Nu ştiu cum e cu locul ăla unde dormi. Se poate să fie o surpriză şi acolo.

BEŢIVUL: Păi, de aia nu am nevoie de bani. De aia spun că am tot ce-mi trebuie. Spre deosebire de tine care, cu toate că ai tot ce-ţi trebuie, nu eşti mulţumită. Mai vrei încă. Mai tebuie ceva. Se poate spune că nu ai limite.

FEMEIA: Adică ce am eu aşa de invidiat, mă rog?

BEŢIVUL: Păi, ai un serviciu plătit bine. Un bărbat care de şapte ani stă lipit de tine, cu care ai făcut un cămin..

FEMEIA: Crezi că-i aşa de simplu. Ce cămin am făcut? Să umble tot felul de hăndrălăi cu pantalonii în vine după tine? „Cine-i tipa asta?”, „E una bună, da’ cam a dracului.”, E măritată?” A!, nu. Trăieşte cu unu.” Şi din clipa aia eşti tot un soi de curvă, dar mai mofturoasă. Dacă n-ai patalama, că eşti nevastă, bărbaţii zic că eşti accesibilă. Halal!, fericire, halal! cîmin, când tu n-ai un strop de linişte. Ziceai să fac un copil? Şi ce să audă copilul ăla? Că maică-sa e curvă? Că şi-o trage cu toţi, chiar dacă nu e adevărat? Ce-ţi pasă ţie?

BEŢIVUL: Mde!, e lumea pe care o lauzi. Pentru care te lupţi „s-o faci mai bună”. Pentru care vrei să aduni oameni care să se străduiască…

FEMEIA: Da’, numai lumea asta o avem. Ai tu alta?

BEŢIVUL: N-am. Şi nici nu mă interesează. .

FEMEIA: Da’, ce te faci cu noi ăştilalţi, care nu ne putem îmbăta tot timpul, şi mai vrem şi lucruri omeneşti? Crezi că e un motel, şi-un grajd de vaci la tot pasul?

BEŢIVUL: Ai şi tu dreptatea ta.

FEMEIA:  Eşti generos, ce să-ţi spun!

BEŢIVUL: Hai, gata! Nu pune totul la suflet. Te întorci în oraş, şi-l convingi tu pe omul ăla să te ia de nevastă…

FEMEIA: Atâta ai înţeles, tu din vorbele mele, măi, păcătosule? Păi, atunci eşti prost grămadă.

BEŢIVUL: Păi, dacă eram deştept, ajungem în situaţia asta? (Îi umflă râsul pe amândoi.)

FEMEIA: Uite că vorbirăm timp de-o noapte lungă de vară. Dar, de înţeles, nu ajungem să ne înţelegem. Oare ce-ar trebui să facem ca să izbutim să ne înţelegem?

BEŢIVUL: Dacă mă întrebi pe mine, e mai bine să nu pui bază.

FEMEIA: Tu mai ai de băut nişte şpriţuri.

BEŢIVUL: Întocmai.

FEMEIA: Oare de ce e atât de greu să mai ajungem la un punct comun? Fiecare stă ca ariciul şi apără interesul lui. Dar ce se întâmplă cu interesul comun, cu interesul general?

BEŢIVUL: Păi, nu tu ar trebui să ştii? Tu şi cei de alde tine. Tu te auzi vreodată cum vorbeşti. Voi nu sunteţi oameni, sunteţi manuale, cărţi tehnice. Mă întreb, când îi cer bărbatului tău să te iubească, tot astfel de cuvinte foloseşti.

FEMEIA: Şi de ce te legi de mine? Ce ţi-am făcut eu?

BEŢIVUL: Mie, personal nimic. Dar ai omorât limba. Tu şi cei cu care vrei să îndrepţi lumea. N-aţi putea să lăsaţi lumea aşa cum e,  şi să vă îndreptaţi voi?

FEMEIA: Ne luăm profesori indivizi ca tine, toată ziua cu  băutura-n cap…

BEŢIVUL: Ei, uite că nu ţine! Degeaba te străduieşti să mă jigneşti. Ştii şi singură că am dreptate, dar crezi că aşa ai să fii mai uşor acceptată de ceilalţi. Speri în chestia asta. Vă ţineţi de mână unu cu altul.

FEMEIA: Ştii ce, hai să nu ne certăm tocmai acum. Mai e puţin, şi sper să pot pleca cu Gogu ăla  al tău, la autobuz. Să nu stricăm noaptea de vară.

BEŢIVUL: Aici ai dreptate.

FEMEIA: Până la urma, fiecare are dreptul să trăiască aşa cum vrea.

BEŢIVUL: Din tot adevărul ăsta, numai vorba a rămas. De fapt, lumea de azi trăişte priponită. Fiecare are la gât un lanţ şi se mişcă atât cât e lanţul. Cu mine, n-ai ce face, că sunt beţiv, şi-mi permit tot felul de libertăţi. Unde mai pui c-am vândut şi lanţul pe ţuică.

FEMEIA: Mă, tu te lauzi. Spui vorbe de astea, ca să te dai mare.

BEŢIVUL. Da nu mai vii tu pe aici? Ciu-ciu, whiskey de-ăla bun.

FEMEIA:  Da’, dacă te-aş pune în faţa unei mulţimi să încerci s-o convingi că viaţa e o beţivăneală continuă, ce-ai face?

BEŢIVUL: Mi-aş vedea de treaba mea. Nu eu aş putea convinge mulţimi, pentru că  mie puţin îmi pasă de ce i se întâmplă unei mulţimi.

FEMEIA: De ce nu vrei să recunoaşti că nu se poate trăi aşa cum vrei tu? Că trebuie să ţii cont de faptul că oamenii au fiecare nevoile lui?

BEŢIVUL: Păi, şi eu am nevoile mele. Dar eu mi le împlinesc. De unul singur, aşa cum se cuvine…

FEMEIA: Manipulând pe unul sau pe altul…

BEŢIVUL: O!, sigur că da. Ce e rău în a manipula, dacă la sfârşit iese un lucru bun?

FEMEIA: Sau, dacă ţi se pare că iese un lucru bun. Şi tatălui meu i s-a părut că e un lucru bun să mă manipuleze în copilărie. Dar s-a dovedit mai târziu că a fost un lucru rău. Al dracului de rău.

BEŢIVUL: Trebuie să recunoşti, distinsă companioană, că în societatea modernă uităm tot mai definitiv faptul că viaţa este o afacere particulară.

FEMEIA: Îţi dă mâna să vorbeşti aşa, pentru că eşti bărbat. Dar pentru o femeie nu e la fel, că rămâne cu un pui. Şi omuleţul ăla se ţine de fusta ei, şi-i aduce mereu aminte că nu e singură. Pentru o femeie, viaţa nu e o afacere privată…

BEŢIVUL: Ba este, dar pe măsură ce trece timpul devine tot mai greu să recunoască asta. Vrea instrumente care s-o scutească. Vrea să trăiască singurătatea altcuiva, chiar dacă nu se poate, pentru că piedicile toate sunt în interiorul ei.

FEMEIA: Ce ştii tu despre o femeie?

BEŢIVUL: Tot ce n-ar trebui să ştiu.

FEMEIA: Ai trăit tu cu vreo femeie, s-o vezi tu zi de zi? Să bagi de seamă ce-o frământă?

BEŢIVUL: M-a ferit, Dumnezeu.

FEMEIA: Atunci cum îndrăzneşti?

BEŢIVUL: Văd zi de zi destule femei ca să înţeleg. Aşa cum nu e greu de înţeles cum se prosteşte bărbatul. Şi unul şi altul suferă cumplit de un complex al castrării.

FEMEIA: E sigur că eşti un caz patologic. Ar trebui să te cauţi. Sunt medici care te pot ajuta.

FEMEIA: Poate că, totuşi, ai făcut o alegere justă. Poate că nu eşti făcut să trăieşti alături de oameni…

BEŢIVUL: Asta e sigur.

FEMEIA: E lucru sigur, de-acuma trebuie să fiu foarte atentă unde mă apucă criza. Încă una sau două întâlniri cu unii ca tine şi dau naibii de vreo belea.

BEŢIVUL: Lucrurile se rezolvă doar de la sine. Se rezolvă când vine vremea lor. Au ele nişte rădăcini adânci din care se adună şi se tot adună energiea care schimbă faţa lumii. În rest este doar rătăcire.

FEMEIA: Tu-i dumnezeii mă-sii de bărbat! Aşa judeci tu, bărbatul lu’ Peşte? Du-te, frate, şi ţi-o taie, coase locul şi dă-l cu alifie până se vindecă.

BEŢIVUL: Nu înţeleg de ce te-ai aprins aşa?!

FEMEIA: Cum să nu te aprinzi, când ai în faţa ta unul care-şi spune bărbat, care ştie că tot răul se trage de la o mână de speculatori ordinari, şi mie-mi ţine teorii despre Facerea Lumii şi despre rădăcini. Eşti dus rău cu pluta!

BEŢIVUL: E ceva mai complicat.

FEMEIA: E complicat pentru mintea ta pusă pe moaţe şi pentru coaiele tale cât aluna. E greu să pui dosu’ la bătaie. S-o facă alţii, că noi ne punem la adăpost, ne dăm deoparte. Bagă bine la cap ce-ţi spun: cât o fi femeia de emancipată şi de cu nasul pe sus, a rămas cu nevoia de a fi ocrotită, şi îi e gândul la un bărbat, da’ la unul care ştie să-şi poarte bărbăţia. Iacă, noaptea asta m-a învăţat ceva. Am crezut că al meu e un mototol, dar când mă uit la tine…

BEŢIVUL: Când te uiţi la un caz aparte, ai dreptate. Lumea însă se mişcă după regulile ei…

FEMEIA: Mai du-te, măi, cu regulile tale cu tot. Lumea se mişcă după tăria noastră de a crede în ceva.

BEŢIVUL: E bună atitudinea de propagandist, poate să ajute.

Instinctul nostru ne spune ce trebuie făcut, mai bine decât toate analizele voatre.

BEŢIVUL: Aprigă femeie mai eşti.

FEMEIA: Păi, ce-ai vrea? Să stau după coada voastră? Să aştept să vă hotârâţi voi?

BEŢIVUL: Dar, tot vrei un bărbat cu acte la Primărie.

FEMEIA: Aşa e, vreau barbat la primarie!

BEŢIVUL: Şi totuşi, lumea nu se schimbă la dorinţa noastră…

FEMEIA: (Furioasă.) Da’, cum se schimbă mă rog. Vine la tine la grajd şi te roagă? Te anunţă când face schimbări? Nu mai bea, că ţi se întunecă minţile de tot. O iei razna. Praful s-alege de fărâma de inteligeţă care ţi-a rămas

BEŢIVUL: (Râde.) Eşti în stare să muşti şi cu gingiile goale. Încăpăţânată fire ai! Ar fi plăcut să ştii că viaţa e de partea unor oameni ca tine. Viaţa, însă, are grijile ei, nu e de nici o parte. (Se aude în depărtare un motor de tractor.) Ăsta e Gogu, în douăzeci de minute e aici. Iaca, se termină noaptea de vară pe care-ai petrecut-o în câmp. Probabil este, şi va rămâne, singura ta noapte de vară  sub cerul liber. În loc să te bucuri de ea, am trecut-o sporovăind despre fel de fel de prostii.

FEMEIA: Da’ de ce face Gogu douăzeci de minute până aici?

BEŢIVUL: Ţi se pare mult?

FEMEIA: Păi, douzeci de minute înseamnă ceva drum.

BEŢIVUL: E!, mai durează până încălzeşte motorul, până verifică toate cele, să fie în regulă. Gogu e om gospodar şi nu-i plac lucrurile la voia întâmplării.

FEMEIA: L-ai umplut de calităţi pe Gogu ăsta. Mă întreb cum de te suportă, aşa beat cum eşti tu, tot timpul.

BEŢIVUL: Spre deosebire de tine, lui Gogu nu-i pasă.

FEMEIA: Atunci are un interes.

BEŢIVUL: O fi având, de ce să nu aibă? Tu n-ai interese? Nu te zbaţi să le realizezi? Nu vrei tu bărbat cu acte?

FEMEIA: Ca o muiere eşti. Ai aflat şi tu de o slăbiciune şi te foloseşti de ea fără încetare.

BEŢIVUL: Păi, n-ai spus tu că n-am sculele bărbatului? Că am alea cât aluna?

FEMEIA: Coaie, mamă. Coaie sunt alea. Dacă până şi să le pronunţi numele ţi-e jenă, îţi poţi da seama cât sunt de mari.

BEŢIVUL: Hai să nu… (Se aude zgomot de frâne pe piatra şoselei. Femeia sare de la locul ei şi se uită, apoi îşi strânge grăbită lucrurile.)

FEMEIA: A venit al meu să mă ia. (E bucuroasă, teribil de bucuroasă.) A fost o noapte lungă. Abia aştept să ajung acasă. Să mă spăl, să fac o cadă fierbinte şi cu multe săruri. (Se precipită, se învârte şi se răsuceşte, pe urmă iese în culise. Se aude cum se deschide o portieră.) Mult ţi-a mai trebuit să vii. M-ai lăsat aici toată noaptea. (Portiera se închide şi maşina face manevrele de întoarcere. Apoi oprește FEMEIA reapare grăbită, ajunge la BEȚIV și îi întinde o carte de vizită. )

FEMEIA: Dacă te rătăcești cumva prin oraș, ai aici numerele mele de telefon și adresa. Cine știe, poate bem o cafea și mai povestim. (Iese.)

BEŢIVUL: (Se uită lung după maşina care a plecat, apoi privește lung cartea de vizită o întoarce pe toate fețele, după care o rupe în bucățele mici și le aruncă în aer.).) Hai, Gogule tată, hai. Sper că ţi-a dat Dumnezeu gândul cel bun şi-ai pus o sticlă de ţuică în paporniţă. Hai să adunăm fânu’ ăla, că de dormit nu prea am chef, şi la Pestriţu parcă nu m-aş duce azi. (Râde.) Ciudată mai poate fi câteodată noaptea de vară.  Hai, Gogule că n-am palavragit ca în noaptea asta, de atâta amar de vreme, şi mi s-a uscat şi sufletul. Sunt deshidratat, complet, omule. Mi.am pierdut antrenamentul. (Râde.) O fi mult, o fi puţin?, pentru câte am învăţat în noaptea asta? Oamenii ăştia atâta sunt de preocupaţi de schimbare, că uită de ce au nevoie. Să schimbăm, să schimbăm…Nici n-apucă să înţeleagă ceva din viaţa lor, tot schimbând-o. Hai, Gogule, tată! Ce, Dumnezeu te moşmondeşti atâta?! Hai, măi, Gogule, tată. (Se îndreaptă spre direcţia din care ar trebui să vină Gogu. Alunecă pe pietrele drumului şi se dezechilibrează.) Ce-i, omule cu tine?, că motive să te clatini nu prea ai. Abia ai ieşit dintr-o noapte de vară, lungă şi uscată.

 

 

 

 

SFÂRŞIT

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

.)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOAPTE DE VARĂ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PERSONAJELE

 

 

 

FEMEIA –  35 – 40 de ani. Femeie de oraş obişnuită cu serviciile citadine.

 

BEŢIVUL – 40 – 45 de ani. Un individ care s-a înecat în alcool şi s-a oploşit în ţinut. E foarte mulţumit de condiţia lui.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Decorul ne plasează la marginea unei şosele secundare, drum pietruit. Toată scena reprezintă cîţiva metri de margine de şosea. Bineînţeles nu lipsesc şanţul, taluzul şi  copacul,  pe fundalul scenei. Copacul e situat chiar desupra locului unde se va desfăşura acţiunea şi se ajunge destul de greu la el, pentru că taluzul este abrupt şi înalt. Restul elementelor, iarba, pietrişul, configuraţia şanţului, poteca de la poalele copacului, sunt alegerea scenografului. Ca şi luna,  cerul, peisajul de fundal etc.

            E o noapte de vară. Luna se poate vedea sau nu. Pot fi câteva stele răzleţe. Scena e goală şi se aud doar zgomotele specifice câmpului: greieri, păsări de noapte, lătrături depărtate de câini. Cîteva minute scena e goală sub lumina lunii ( sau nu). Undeva, departe, din când în când, neregulat clipesc lumini al unor maşini care trec.

            Apoi, se aude zgomot puternic de frâne scrâşnind pe petriş. Scurt moment de pauză şi o portieră este trântită. Se aude Femeia ţipând isteric, semn că a avut o ceartă lungă:

FEMEIA: Eşti un mojic! Un mitocan! Un porc ordinar!  Să te ia dracu’, golanule! Și acuma ce stai? Ia-ți vânt de aici! Cară-te! ( Sunet de marşarier, maşina întoarce şi motorul se pierde în noapte. Imediat Femeia intră furtunos): Eşti tu deşteptul pământului. Unde mama’ dracului te-am găsit? Cocină de om! O fărâmă de minte n-ai! O fărâmă măcar! Să-ţi pese ţie de cineva? Numai la tine ţi-e gândul. Ştii doar să arunci vorbe, să pui pe altul să-ţi facă treaba, să te dai mare. Să fie pe-a ta! ( Merge furioasă, dar se întoarce din când în cînd şi strigă spre capătul drumului. Mai face câţiva paşi înapoi fluturând o poşetă mare, una numită în folclor „ţoaşcă”. N-are nici o formă, şi e largă, încăpătoare, are două torţi generoase. E de culoare închisă, nu-ţi dai seama la lumina scenei ce culoare anume.)  Nu te-ar mai răbda Dumnezeu! ( E tot mai furioasă, începe să izbească poşeta de pământ.) Nu, măi amărâtule!, nu mă duc la nici un  director, nu fac frumos, şi nici nu stau să mi-o tragă. Mi-ajunge că mi-o tragi tu. M-am săturat să tot plătesc pentru mitocăniile tale.   Jeg de om ce eşti. ( Trânteşte poşeta de pământ, sare pe ea şi-o calcă în picioare. E desculţă, pentru că sandalele cu tocuri înalte i-au sărit din picioare. Ţopăie pe poşetă şi spune cuvinte desperecheate. E tot mai obosită. În cele din urmă se lasă pe marginea şanţului şi începe să plângă. Plânge, un timp,  în hohote, zgomotos. Apoi ridică privirea şi se uită după poşetă. Se apleacă, o apucă şi cotrobăie în ea. Se opreşte, un scurt timp stă nemişcată, apoi trage mâna afară şi vedem un telefon mobil făcut fărâme. Abia acum se dezlănţuie plânsul adevărat, isteric; aruncă resturile telefonului hăt, departe, bate cu pumnii în pământ – mă rog, tot arsenlul unei femei disperate. Se ridică şi strigă spre locul unde a oprit maşina ): Dacă erai om,  mă luai de nevastă. Aşa cum face un bărbat adevărat.  Să fi avut şi noi copii, gospodărie, să am pentru cine să calc cămăşi şi să spăl chiloţi murdari de căcat.  ( S-a aşezat pe marginea şanţului, a pus braţele pe genunchi, capul desupra. Şi stă. Nu trece mult şi apare Beţivul, din aceeaşi direcţie din care a venit şi Femeia. O vede. Se opreşte. E beat rău, abia se ţine pe picioare. Vederea Femeii îl nedumereşte, se uită la ea, clătinându-se, caută să înţeleagă ce caută  pe drumul ăsta. Îi vine o idee şi vrea să meargă spre Femeie. Mare greşeală că încearcă să se mişte. Îşi pierde echilibrul şi aproape că aleargă trecând pe lângă ea, bătând din mâini dezarticulat  să se oprească. Femeia aude paşii, se sperie, ţipă şi se caţără pe taluz. Izbuteşte să urce cam până la jumătate şi rămâne încleştată în iarbă, cu capul răsucit spre Beţiv. Acesta a izbutit să se oprească şi ar vrea să se întoarcă. E o luptă dură. Arată dezarticulat rău. Rămâne în picioare inexplicabil, după ce ajunge în cele mai năstruşnice poziţii. Unele de neimaginat. Singurul lucru care nu-i iese este povestea cu întorsul. O face cam până la mijloc, apoi, pe neaşteptate, revine în poziţia dintâi. Femeia, încet, încet, începe să înţeleagă că nu e nici un pericol de la bărbatul apărut şi începe să coboare prudent.

Despre personajul Beţivului trebuie făcută o precizare importantă. Nu vorbim despre o beţie decorativă, sau întâmpătoare, ci despre una care s-a transformat în condiţie de viaţă. Omului a început să-i placă să se îmbete, şi a sfârşit prin a nu mai fi niciodată treaz. Chiar dacă nu bea, rămâne în starea de beţie. E ca un fel de hibernare. Când e departe de alcool, îşi menţine starea. Să spunem că e un fel de autosugestie. Omul e beat permanent, păstrând prin voinţă efectul alcoolului. Ca atare nu vom şti niciodată dacă e prost, dacă glumeşte, dacă e şiret, dacă are vreun interes, dacă e dus pe altă lume etc. El e beat. Are o logică dincolo de orice limite, e logica lui specială, dar nu ştim dacă are vreo intenţie, dacă vine din limitele inteligenţei, dacă pur şi simplu îşi bate joc. Totul e din adâncul lui, e starea lui intimă care iese la suprafaţă cât ai clipi, iar el nu face nici un efort s-o cenzureze. Sigur, toate astea nu-l privesc pe spectator. Actorul trebuie să ajungă în miezul firescului acestei stări. Să treacă dincolo de el, să ajungă în starea de „beţie pură”, ceea ce necesită iscusinţă, şi sinceritate. Mai întâi de toate sinceritate.)

FEMEIA: Proastă ar fi nevasta aia a ta să nu-ţi ardă un toc de bătaie,  când te-o vedea.  (Bărbatul aude ce i se spune şi ar vrea să reacţioneze, dar are probleme cu întorsul. Sunt prea multe sarcini pe creierul lui. Continuă acţiunea de întoarcere, şi izbuteşte până la urmă. Porneşte prudent către Femeie, încercând să spună ceva. Deschide gura, dar nici un sunet nu iese. Corzile lui vocale nu funcţionează, dar face gesturi largi, rupte. )  Cum poate cineva să se numească om, dacă  se îmbată în halul ăsta?

BEŢIVUL: (Cu foarte multă greutate, dezarticulat, împiedicat. ) Nu.

FEMEIA: Nu, ce?

BEŢIVUL: Nu mă bate.

FEMEIA: Atunci ai să dormi afară, cu câinele.

BEŢIVUL: Nu.

FEMEIA: Nu, ce?

BEŢIVUL: …dorm cu câinele.

FEMEIA: Dacă ai să ajungi acasă… Dacă!,  şi n-o să cazi în vreun şanţ.

BEŢIVUL: Nu.

FEMEIA: Nu, pe dracu’. Nu te uiţi la tine? Ce viaţă mai are şi femeia aia!?

BEŢIVUL: Care femeie?

FEMEIA; Nevastă-ta.

BEŢIVUL: Da’, eu n-am nevastă.

FEMEIA: Du-te la dracu’. ( scurtă tăcere.)

BEŢIVUL: Tu nu stai bine… Aici nu-i vad. Mai sus, pe şosea, la asfalt. Aici trebuie să plăteşti chirie… să dai nişte bani. Mie.

FEMEIA: Ce să-ţi dau, mă?!

BEŢIVUL: Bani… Da’ dacă vrei clienţi, tre’ să mergi mai la vale, la şoseaua mare. Aici nu trec decât eu…şi Gogu,… pe la patru jumate.

FEMEIA: Clienţi, la ce? ( Se dumireşte. ) Fir-ai al dracului de beţiv, da ce crezi tu că sunt eu, mă?

BEŢIVUL: Din alea…

FEMEIA: Ai grijă să nu-ţi ard vreo două,  de bine că ne-am cunoascut. (Scurtă pauză.) Ai un telefon?

BEŢIVUL: (Dă din cap că da. )

FEMNEIA: Dă-l încoace. ( Bărbatul se scotoceşte prin buzunare, scoate un telefon uzat şi i-l întinde. Femeia vrea să formeze un număr, dar telefonul e mort.) Cum se deschide?

BEŢIVUL: Nu se dechide.

FEMEIA: Adică cum:  nu se deschide?

BEŢIVUL: E descărcat… de vreo trei zile.

FEMEIA: Şi la ce-l mai ţii?

BEŢIVUL: Auzi la ea? E telefonu’ meu.

FEMEIA: Ai dreptate ( Îi întinde telefonul.) Să-ţi fie de cap. Mai trece lume pe aici?

BEŢIVUL: Pe drumu’ ăsta? Da, mai trece. Mai trece Gogu, pe la patru jumate dimineaţa. Cu tractoru’.

FEMEIA: Şi eu cum fac să plec de aici? Doar nu o să-mi petrec noaptea în câmp?  Trebuie să plec, trebuie să ajung la oraş.

BEŢIVUL: Auzi la ea.?! Păi, da’ e foarte simplu. Iei autobuzu’.

FEMEIA: Şi la ce oră trece autobuzul?

BEŢIVUL: La şase jumate, mâine dimineaţă. Da’, staţia nu-i aici, e la vreo şase kilometri mai jos, pe şoseaua principală. Aşa că, mai stai puţin, şi pe urmă trebuie să pleci, să ajungi la timp.

FEMEIA: Nu eşti numai beat, eşti şi prost.

BEŢIVUL: Da’, de ce ?

FEMEIA: Păi cum gândeşti tu, că am să merg desculţă şase kilometri?

BEŢIVUL: Mai întâi te încalţi…

FEMEIA: Măi, eşti dus cu pluta. Cu ce să mă încalţ? Că mi s-a rupt tocul la sanda. (Îi arată.)

BEŢIVUL: Îl rupi şi pe ălălalt…

FEMEIA: Să te ia dracu’.  ( Se face linişte. De ficare dată când cei doi tac, sunetele nopţii de vară se aud fermecător.)

BEŢIVUL: Hai să mai vorbim că altfel mă îmbăt la loc. Când vorbesc cu tine mă mai trezesc.

FEMEIA: Ce să vorbesc? Cu cine să vorbesc? Nu vezi că ai minţile duse? Ţi le-a distrus băutura.

BEŢIVUL: E, pe dracu’! Zici tu?

FEMEIA: Mai bine, adună-te puţin şi gândeşte-te cum plec eu de aici?

BEŢIVUL: Ţi-am zis, cu autobuzu’. Că altminteri n-are cine să te ducă… Gogu, cu tractoru’,  nu merge în oraş. El la oraş se duce cu maşina.

FEMEIA: Păi, nu mă poate duce şi pe mine cu maşina? Măcar până la autobuz?

BEŢIVUL: Nu poate, femeie, că adună fânul. Nu se duce el la oraş pe timpul ăsta. Trebuie să adune fânul.

FEMEIA: Şi eu ce fac? Stau toată noaptea în câmp? Şi mâine dimineaţă, cum ajung la autobuz? Mă duce Gogu, ăsta, cu maşina?…

BEŢIVUL: Cu tractoru’, că el cu tractoru’ trece pe la patru jumate. Se duce să adune fânu’.

FEMEIA: Măi, să-ţi fie clar: eu trebuie să plec cumva de aici. Trebuie să ajung la oraş. Mă duc şi eu acasă, că am o casă. Trebuie să mă spăl, să mă schimb… trebuie să mă duc la servici. Nu pot să stau în câmp, cu un beţiv.

BEŢIVUL: Care beţiv?

FEMEIA: Cu tine, care altul.

BEŢIVUL: Eu nu sunt beţiv, sunt alcoolic, ceea ce e altceva.

FEMEIA: Da, e altceva. Bună meseria asta de alcoolic.

BEŢIVUL: A!, nu că nu e meserie, e pasiune. Meseria e altceva, e… E… E altceva.

FEMEIA: Da, e altceva. Şi tu ce meserie ai?

BEŢIVUL: Arhitect.

FEMEIA: Cum adică: arhitect.

BEŢIVUL: Păi, cu facultatea de arhitectură, cum altfel? Şase ani.

FEMEIA: Şi cum ai ajuns în halul ăsta?

BEŢIVUL: Am avut noroc.

FEMEIA: Curat, noroc. (Tac. Pe Femeie o cuprinde frigul de la răcoarea nopţii. Se ghemuie, se cuprinde cu palmele, caută să se încălzească. ) Stai departe de aici?

BEŢIVUL: Adică, cum?

FEMEIA: Adică, unde locuieşti? Unde e casa ta?

BEŢIVUL: Păi, eu n-am casă.

FEMEIA: Şi unde dormi?

BEŢIVUL: La Gogu… la grajd. În fân.

FEMEIA: Şi unde mănânci, unde te speli?

BEŢIVUL: La motel. E la şosea… vreo doi kilometri. Acolo mănânc, acolo mă spăl… Mai beau o bericică, o vodculiţă, mai fac ceva treabă, că nici de poamană nu se cade. Stau mai toată ziua acolo. Pe urmă seara mă trag la Gogu, la grajd. Deasupra vacilor. Că acolo ţine Gogu fânu’. Vara răcoare, iarna cald…de la vaci. Un singur lucru nu-mi convine. Când ţi-e lumea mai dragă şi dormi şi tu mai adânc, încep alea să rumege. Băi, frate, şi fac un zgomot! Îţi dai seama?

FEMEIA: Nu.  Dar la cum fac să plec şi eu de aici nu vrei să te gândeşti. Nu este vreun sat, ceva…?

BEŢIVUL: ( Nu ştim dacă Beţivul e ironic sau doar este efectul alcoolului.)  Este sat, ca la vreo opt kilometri. Acolo sunt şi maşini. Are popa, poliţaiu’, maşina de serviciu, primaru’, secretaru’, moraru’. Sunt multe maşini în sat. Profesorii n-au, ei sunt navetişti, vin cu autobuzu’. Doctor nu e. Şosea nu e. Au şi nişte facilităţi, au iluminat, punct de informare turistică. Au şi parc în comună. Îşi paşte unul caprele în el. E un parc mic.

FEMEIA: . Dă-mi pace cu caprele tale. Pe mine mă interesează cum plec de aici? Trebuie să ajung la oraş.

BEŢIVUL: Am înţeles… Da’, de ce vrei tu să pleci? Ce te apasă aşa de tare?

FEMEIA: Ei, asta-i bună! E chiar bună de tot!! O să rămân aici, cu tine… Toată viaţa! Poate te iau şi de bărbat…

BEȚIVUL: A!, nu… că eu nu sunt bun  de bărbat. Eu mai beau câte un păhărel, mai… Cîteodată. Nu, nu, nu sunt bun.

FEMEIA: Ho!, Că’ nu te-am cerut de bărbat, ţi-am cerut să mă ajuţi să plec de aici.

BEŢIVUL: Da, că nu ţi-am spus. Ai autobuz la şase jumate…

FEMEIA: Şi  staţia e la vreo şase kilometri – pe care trebuie să-i fac desculţă, pentru că mi s-a rupt  sandua. Mi-ai spus. Şi, apropo de băutul ăsta: „câteodată”. De câte ori te îmbeţi tu pe săptămână?

BEŢIVUL: În fiecare zi.

FEMEIA: Cum ai ajuns, măi nenorocitule, în halul ăsta. Ai stat şase ani pe băncile facultăţii. Arhitectul lu’ peşte prăjit…

BEŢIVUL: Şef de promoţie! Ăl mai prima din generaţia mea… şi din altele vreo două. Şi-acuma sunt bun. Să-ţi spună Pestriţu, că sunt bun… Da’ el nu ştie că sunt arhitect, el crede c-am fost finisor, c-am lucrat la interioare.

FEMEIA: Cine e Pestriţu’?

BEŢIVUL: Care Pestriţu’?

FEMEIA: Martorul,…  ăla care ştie că eşti bun.

BEŢIVUL: Aaaa! Păi fii limpede: Pestriţu. Nu-l cheamă Pestriţu’, Pestriţu’ îi spun eu. Îl cheamă Fieraru, e patronul motelului. O lepră. Noroc cu nevasta lui, care e o doamnă. De la ea mă mai aleg c-o haină, cu încălţări. Dac-ar fi după Pestriţu’, mi le-ar lua şi pe-astea. Tot ea îmi dă şi să mănânc. Femeie de treabă.

FEMEIEA: Şi ţie nu ţi-e ruşine, mă? Om cu facultate, te-a ţinut societatea pe banii ei în şcoală, să ajungi un cerşetor?

BEŢIVUL: Ei, iaca, na, că ţi se rupe sufletul după societate. Te-a apucat aşa, dintr-o dată, dragostea de societate. Parcă voiai să pleci la oraş?

FEMEIA:  Arhitectul care îşi bea minţile într-un motel şi doarme într-un grajd, desupra vacilor. Asta-i de Cartea Recordurilor…

BEŢIVUL: Da’, tu, nu stai într-un şanţ, şi nici măcar n-ai sandale să te-ncalţi? (Femeia nu mai răspunde. Se lasă liniştea. Zgomotele nopţii sunt pline de farmec. Beţivului îi pare rău c-a repezit-o, se aşează lângă ea şi-i pune mâna pe umăr. Speriată, femeia sare în picioare, ţipând. De fapt nu ţipă, şuieră apăsat, muşcând cuvintele răspicat.)

FEMEIA: I-a mâna de pe mine! Să-ţi ţii labele acasă, beţivule. Puţi a alcool de te ia ameţeala. Crezi că dacă suntem în câmp şi-s singură, şi e noapte, o să-ţi faci mendrele? Ţi s-au aprins poftele?

BEŢIVUL: ( Izbucneşte în râs.) Linişteşte-te, femeie. Nu are nimeni chef de nimic. Dacă ar fi după „poftele” mele, mai degrabă aş bea o vodcă mare, că s-a cam lăsat răcoare. .

FEMEIA:  Să faci bine să-ţi ţii labele acasă.

BEŢIVUL: Gata, gata. Vino-ţi în fire.  N-o să fie nici o ştire pe internet cu titlu: „Un beţiv a violat o femeie. Uluitor ce-a făcut femeia.”  ( Râde cu poftă. Femeia se uită la el cum râde cu poftă. Nu vede nimic de râs.) Uluitor ce-a făcut  femeia! Ăştia n-au pic de imaginaţie. (Râde din ce în ce mai cu poftă.) Da’, uite, vezi, se poate râde şi de-o tâmpenie ca asta.

EMEIA: De prost ce eşti.

BEŢIVUL: Ştiu şi eu?!

FEMEIA: (Care s-a ridicat atunci când a fost atinsă de beţiv, face un pas spre mijlocul şoselei. E desculţă, şi pietrele ascuţite ale drumului o rănesc.  Începe să ţopăie, scoţând sunete scurte şi ascuţite, pe măsură ce sare de colo, colo.. Caută un loc unde solul să nu-i vătămeze tălpile picioarelor. Devine nervoasă şi suferindă.) Cum dracu’ a ajuns un om ca tine să zacă în pustietatea asta? Uită-te puţin în jurul tău: Ce vezi?  La mama dracului! Te-ai chinuit şase ani să faci facultatea aia? Uită-te puţin în jurul tău, ce vezi?

BEŢIVUL: Nu văd nimic, că e noapte.

FEMEIA; Şi ziua?

BEŢIVUL: Da’ cine trece ziua pe aici? Eu mă duc la motel noaptea, şi mă întorc noaptea

FEMEIA: Băi, termină! Termină! Răspunde la ce te-am întrebat: de ce te-ai dus la facultatea aia?

BEŢIVUL: Erau alte timpuri. Atunci mi s-a părut o idee grozavă.

FEMEIA: Şi acum de ce nu mai e o idee grozavă?

BEŢIVUL: Da’, cine a spus că nu-i o idee grozavă. E, dar nu pentru mine.

FEMEIA: Pentru tine o idee grozavă e să-ţi bei minţile.

BEŢIVUL: Nu-i o idee, e o alternativă.

FEMEIA: (Se aşează pe taluzul şoselei şi-şi masează tălpile suferinde.) Nu se mai poate, aşa. Găseşte o maşină, o căruţă… o ceva, să pot pleca de aici. N-o să stau în câmp. Mi-am făcut picioarele o rană.

BEŢIVUL: Dacă n-ai astâmpăr. Stai locului, şi-o să-ţi fie mai bine.

FEMEIA: Ai idee cât mai e până la patru jumate?

BEŢIVUL: Habar n-am. Nu mă interesează chestia asta cu timpul. Ceas n-am, şi nici timpul nu-l măsor. De ce să am eu grija timpului, nu-i destul că are el grija mea?

FEMEIA: Dar văd că orele le-ai învăţat…

BEŢIVUL: N-am încotro, le-am auzit de atâte ori că nu le mai pot uita.

FEMEIA: De profesat, măcar ai apucat?, sau nici măcar şcoala aia n-ai terminat-o. Îmi vinzi mie braşoave…

BEŢIVUL: Terminat, femeie, terminat. Nu ţi-am spus, şef de promoţie. Proiectul cel mai spectaculos, cel mai grozav, cel mai prima din univers. Da’ tu cu ce te ocupi? Că vad că ai grija altuia. Nu poţi trăi, dacă nu ştii ce hram poartă lumea.

FEMEIA: Sunt documentarist, într-o firmă de consultanţă…

BEŢIVUL: Aaaaa!, de asta-ţi bagi nasul peste tot.

FEMEIA. În cazul tău, nu.  Auzi la el: termină Arhitectura, şef de promoţie, şi îşi bea minţile.

BEŢIVUL: Săru’ mâna, Maica Tereza, da’ nu vrei mata să nu mai scormoneşti lucrurile? Lasă-le nedocumentate.

FEMEIA: Nici să nu te gândeşti! Eşti un caz, băiete. Un caz.

BEŢIVUL: Hă! Un caz fericit. Bine că m-am trezit la timp. Altfel ajungeam un ratat.

FEMEIA: (Râde cu poftă.) Şi-acum ce eşti?

BEŢIVUL: Un om la locul meu.

FEMEIA: Locul tău ar fi să proiectezi clădiri,  să lucrezi pentru oameni. Mă rog, aşa ar fi trebuit să fie …

BEŢIVUL: Zici, tu? Care clădiri? De ce să mai fie nevoie de arhitecţi pentru clădirile din ziua de azi? Clădirile din ziua de azi le proiectează tehnicienii de la fabricile de materiale de construcţii. Au nişte materiale noi; pac!, mai ne procopsim c-o clădire. Arhitecţii le desenează. Atât! Le de-se-nea-ză. Clădirea, ceva reclamă, o şpagă pentru un contract, ceva. Şi uite afacerea. Unde e arhitectura în povestea asta? Totul e să mai vindem ceva… Bine că mi-a dat Dumnezeu gândul cel bun.

FEMEIA: Ce gând?

BEŢIVUL: Să mă apuc de băut.

FEMEIA: Şi-n coclaurii ăştia cum ai ajuns?

BEŢIVUL: M-am trezit într-o noapte. Mă îmbătasem adevărat, da ştii, adevărat, adevărat… M-am trezit, la un moment dat, mergând într-o maşină. M-am uitat la şofer: nu-l cunoşteam. Nu mi-a plăcut mutra lui şi i-am spus să oprească. M-am dat jos, şi uită-mă aici… Da, ce mă tot descoşi?! Ce te doare pe tine de viaţa mea? Am de toate, sunt mulţumit. Ţie-mă Dumnezeu! Vezi că la tine sunt ceva probleme, că prea te fâţâi de colo, colo. Una, două, că să pleci. Zăpăceşti oamenii cu plecările astea.

FEMEIA: La doctor ai fost? La unu’ de cap?

BEŢIVUL: Lasă glumele, că eu vorbesc serios.

FEMEIA: Unde n-ar fi adevărat! Da’, eu nu pot să plec nici din câmpul ăsta… Nu pot să mă despart de un beţiv care spune vrute şi nevrute.

BEŢIVUL: Aşa! Ia spune tu: de câte ori ai plecat la viaţa ta? De câte ori, ţi-ai făcut bocceaua şi ai ţinut potecuţa? Ai?!

FEMEIA: Păi, de unde să plec, nerodule, că e prima oară când mi se întâmplă aşa ceva.

BEŢIVUL: Lasă tu asta… Asta nu se pune. De câte ori ai plecat în viaţă? De câte ori ai lăsat lucrurile baltă, ca să încerci altceva? ( Femeia se uită lung la el şi tace. ) Iacă-tă că se adevereşte: e şi tăcerea un răspuns.

FEMEIA: Nu-mi pun eu mintea cu un beţiv.

BEŢIVUL: Nu cu mine trebuie să-ţi pui mintea. Cu tine.

FEMEIA: Şi ce voiai, să ajung o beţivancă, aşa ca tine…

.BEŢIVUL: Dar, nu te judecă nimeni, suflete. Vorbim şi noi aici, ca să treacă timpul. Tu spui una, eu spun alta.  Şi, nu mai plânge, că faci a ploaie, şi asta ne-ar mai trebui acum.

FEMEIA: Du-te la dracu’ de prost.

BEŢIVUL: E!, aşa mai merge. (Tac. Femeia s-a ghemuit şi stă cu fruntea sprijinită pe genunchi. Beţivul începe să fluiere o melodie ce-i vine în cap. După un timp. ): Din când în când, îi mai fac câte o surpriză lu’ Pestriţu. Plănuiesc cu Doamna,  şi aranjez câte ceva prin interior.  El crede că o fac de prost ce sunt şi pe banii mei. Nici nu întreabă. Îi e frică să nu-mi treacă prin cap, ceva despre vreo plată. Nu ştie, că Doamna mi-a şi dat vreo haină, nişte încălţări mai acătării. Lucruri de trebuinţă. Bani, nu. Că n-am ce face cu ei… Ce să cumpăr aici? Cercei pentru vacile lu’ Gogu? Banii sunt mare capcană…

FEMEIA: Şi ţi-ar strica ceva bani?, să te mai duci la oraş, poate îţi  aduci aminte de tinereţe şi de arhitectură?

BEŢIVUL: Misionar te face tata. Africa o să te mănânce, sau Amazonia; să-i converteşti pe aborigeni, să-i aduci la dreapta credinţă, să-i înbraci cu haine europene. Să-i roadă şi pe ei chiloţii între picioare… ( Râd amândoi. Apoi tac din nou. Zgomotele nopţii şi-au modificat ritmul; unele au dispărut, au apărut altele noi. Timpul trece.)

FEMEIA: Dacă mototolul ăsta  al meu, s-ar hotărî odată şi ne-am lua, s-ar schimba situaţia. Altfel judeci când ai o familile, când ştii că pot veni copiii. De şapte ani suntem împreună şi tot aştept, Doar, doar, s-o hotărî. Nici nu ştiu ce să mai cred. Nu-i om rău, şi e de casă, da’ are tot felul de planuri despre care nu vorbeşte…  ce să aştept de la unu ca ăsta?. Când eram în liceu, habar n-aveam ce-o să fie. Am terminat, am stat vreo doi ani acasă, pe urmă a venit moda cu politica. Cu politica o să schimbăm ţara, o să fie o altă viaţă, şi noi o să fim eroii neamului. Aşa de eroi am fost, că uite-mă stând noaptea într-un câmp şi aşteptând  să vină Gogu cu tractoru’. Da’, vine sigur, Gogu ăsta?

BEŢIVUL: Nesmintit. Gogu îşi iubeşte vacile, şi fânul trebuie strâns, că altminteri se strică. Dau ploile, şi se strică.

FEMEIA:  Mă, da’ ce le mai ştii, tu!

BEŢIVUL: Doar trăiesc aici. Se face al cincilea an de când sunt aici.

FEMEIA: De cinci ani, tu dormi în podul unui grajd!?

BEŢIVUL: De cinci ani.

FEMEIA: Asta nu poate să rămână aşa, omule. Încă eşti tânăr, o mai duci o vreme aşa. Da’, la bătrâneţe ce te faci?

BEŢIVUL: Ce m-am făcut şi la tinereţe.

FEMEIA: De când n-ai mai avut o lucrare?

BEŢIVUL: Păi, n-am avut decât o singură lucrare. Şi mi-a ajuns. O lucrare mare. O contractase unu’. Mi-a dat contractul, şi pe urmă a început să vină: că trebuie folosit materialul ăsta, şi ăsta, şi ăsta. Că faţada trebuie făcută aşa. Că ferestrele trebuiesc făcute aşa. Am scrâşnit din dinţi. I-am dat planurile la gata, după ideile lui, şi m-am îmbătatat pentru prima oară. Cât am fost beat, parcă nici nu era aşa rău. Aşa că am hotărât să mă las de arhitectură şi să mă apuc de băutură. Ca un profesionist.

FEMEIA: O singură lucrare, şi gata!? Ai terminat. Păi nici nu ştiai meserie.

BEŢIVUL: Hai, s-o lăsăm aşa.

FEMEIA: Măăăăăă!, da’ sensibil mai suntem. Ce te-ai fi făcut dacă erai în locul meu? M-am dus să fac ştiinţe politice, plină ochi de cuvinte mari. Ştii cum sorbeam vorbele profesorilor, care turuiau toată teoria din lume şi neţineau numai în citate din oameni celebrii.. Domnule, ce e drept e drept, oamenii ştiau foarte multe cuvinteşi atât. Pe urmă…

BEŢIVUL: Deflorarea a fost dureroasă.

FEMEIA: E!, pe dracu’.

BEŢIVUL:  (Râde cu poftă, îndelung. Femeia îl priveşte mirată, dar are răbdare.) Nu la deflorarea aia mă gândeam eu. La contactul cu meseria.

FEMEIA: Meseria a fost o mare păcăleală. Adunai toată ziua date ca să le folosească şefu’, dar şefu nu le folosea. Avea metodele lui. Rapoartele noastre erau pentru gură cască şi pentru ziarişti. În rest, întâlniri, sindrofii, recepţii, unde  trebuia să-ţi păzeşti fundul şi ţâţele… dacă voiai. Am zis să schimb şi m-am dus la o firmă de marketing. Aceeaşi poveste, eu munceam să adun date, să găsesc o strategie, şeful mă lăuda, dar avea metodele lui. Flutura materialele făcute de mine şi vorbea într-una despre profesionalism… Dar, afacerile erau altceva.  Totul era o minciună, iar tu erai pe nicăieri. Am ajuns la a  treia firmă, una de advertising,  entuziasmul meu se tocise… Când vorbesc cu tine acuma, îmi aud cuvintele şi nu înţeleg nimic. Ori eu nu ştiu să aleg cuvintele potrivite, ori limba asta s-a stricat cu totul. Am suferit zile şi nopţi în şir, dar când îţi vorbesc ţie nu e nici urmă de suferinţă. Parcă s-a uscat, s-a sfarogit. Nu-mi vine în minte decât că sunt mii, zeci de mii, milioane de alde mine… Te gândeşti la astea şi închizi ochii. Da’ bărbatul nu te ia de nevastă, copiii nu vin şi vremea trece… Pe urmă te trezeşti pe un câmp cu un beţiv, pe care-l doare-n cur de toate alea. El doarme cu vacile şi se îmbată la un motel. Păi, să n-o iei razna? Îîîîî, ce mai zici acum, Nostradamus? Proorocul din grajdul lui Gogu. Nu mi-ai zis cine e Gogu, ăsta.

BEŢIVUL: Gogu e… Gogu. E unu’ care munceşte de dimineaţă până seara şi care n-are probleme din astea. El are probleme cu fâneaţa, cu tractoru’, cu mulgătoarele. La bască îl doare pe el de politicienii tăi şi cum te pipăie pe fund la vreo chermeză. Aşa-ţi trebuie dacă ţi-ai băgat fundul acolo. . Sigur, îl interesează banii, are nevoie de bani, dar prea e luat înainte de muncă… ca să mai ştie şi cum să facă bani. Asta, domnă savant, e o mare problemă pentru omul muncii. Când ai mult de muncit, nu-ţi mai rămâne timp şi pentru făcut rost de bani…

FEMEIA: Şi mai ai şi-un Pierde-Vară care bea până la lăsarea întunericului.

BEŢIVUL: Ei, nu că îl mai ajut şi eu cât pot. Cât mă lasă ocupaţia…

FEMEIA: Ce ocupaţie, să ai tu şi noi să nu ştim?

BEŢIVUL: Hai, s-o lăsăm baltă.  Conversaţia noastră a început să semene cu un joc de copii tâmpiţi. Hai, măcar cât suntem doar noi doi şi nu ne vede nimeni, să ne comportăm de parcă am fi inteligenţi. .

FEMEIA: Ai scurte momente de luciditate. Mă şi mir, după atâta alcool..

BEŢIVUL: Sau poate ar trebui să mulţumim alcoolului. Ce zici? Dacă n-ar fi fost alcoolul, acuma aş fi un arhitect care-şi scuipă forografia în fiecare dimineaţă şi seara. E noapte afară, e o noapte de vară. E frumoasă, calmă, solemnă, măreaţă. Ne-a adus întâmplarea împreună. Cel mai probabil, mâine dimineaţă tu pleci cu un autobuz şi eşti bună plecată. Eu o să rămân să-mi împart viaţa între grajdul lui Gogu şi motelul lui Pestriţu. De ce să  nu lăsăm sinceritatea să ne cureţe sufletele.

FEMEIA: Deşteptule! Dar cui îi convine să se arate aşa cum ştie că e. Cum e mai vulnerabil? Cel mai tentant este să minţim cât mai nuanţat. Nu te-am văzut în viaţa mea, nu m-ai văzut în viaţa ta. Eşti un subiect senzaţional, ţie pot să-ţi zugrăvesc ce n-a văzut Parisu’. Nu e nimeni prin preajmă, mâine pleacă fiecare pe drumul lui. Măcar ştiu că circulă pe undeva, prin Univers o imagine frumoasă despre  mine, una aşa cum m-am visat eu copilă fiind: schimbând lumea…

BEŢIVUL: Păi, lumea o schimbi oricum, doar că o faci mereu începând cu tine şi nu-ţi convine asta. Nu-ţi convine de loc.

FEMEIA. Dacă te-ar auzi vreo unul din echipa mea, ar lua foc. Ar spune că vorbeşti ca unu de acum o sută de ani. N-ai pic de simţ practic, ar spune. Nu trăieşti de două ori, aşa că nu lăsa nici un prilej să-ţi scape. Lumea s-a schimbat, e vremea oamenilor care ştiu ce vor…

BEŢIVUL:  Care ştiu ce vor pe dracu’! N-au strop de imaginaţie, imită ca nişte maimuţoi. Imită şi învaţă pe de rost cuvinte ale căror înţeles nu-l ştiu. Dacă unul îşi cumpără un rahat, îşi cumpără toţi rahat. Lumea îşi vede de ale ei. Noaptea asta de vară nu se schimbă doar pentru că ţi-ai cumpărat tu un rahat de firmă.  E va rămâne noapte de vară, până o să izbutim noi să facem o nefăcută. Dacă porneşte un război acuma şi pe aici se umple de morţi sau muribunzi, noaptea asta îşi vede de ale ei. Are răbdare, aşteaptă să ne vină mintea la cap.

FEMNEIA: Ori alcoolul te face mai deştept; ori ai fost deştept şi alcoolul te prosteşte. Într-o singură noapte nu pot să-mi dau seama, şi-mi place aşa. N-o să ştiu adevărul niciodată, dar imaginea e fermecătoare.

BEŢIVUL: Taci, tu, că-mi dau lacrimile! (Râd amândoi.)

FEMEIA: Cu siguranţă, tu ai acolo, o rotiţă ceva, un defect pe undeva….

BEŢIVUL: O!, da. Am un defect mare: văd limpede. Şi ce se vede de la mine e fără leac.. Aici sunt într-o latură, nu-l văd decât pe Pestriţu, dar nu mă prea atinge, nu prea avem contacte noi doi.

FEMEIA: Ai şi tu o responsabilitate. Tocmai pentru că vezi mal limpede trebuie să te implici, trebuie să propui soluţii…

BEŢIVUL: Dacă nu termini cu prostiile te dau afară! Te trimit în oraşul tău de rahat. Şi s-a dus cu noaptea de vară. Bruegel Bătrânul are un tablou, se cheamă “Parabola orbilor”; asta e lumea de astăzi. Dacă te prinzi în şir sfârşeşti acolo unde te duce călăuza. Cu cât şirul e mai mic, cu atât pagubele sunt mai puţine.

FEMEIA: Ce tot vorbeşti!?   Dacă ne adunăm cu toţii şi le arătăm că suntem uniţi…

BEŢIVUL: Uite orbul scote-i ochii

FEMEIA: Democraţia e o forţă şi e forţa…

BEŢIVUL: Şi prostia e o forţă. Mai mare ca democraţia. Şi inconştientul colectiv e o forţă, mai mare şi decât democraţia şi decât prostia la un loc. Nu te pui cu inconştientul colectiv. Da’ de ce vrei tu să-mi strici bucuria aste-i nopţi de vară?  E prima oară după amar de vreme, când stau şi eu în noaptea de vară.

FEMEIA:  Trebuie să dai ceva înapoi cetăţii..

BEŢIVUL: Lasă că dau mâine… sau săptămâna viitoare, mai bine.

FEMEIA: (Revoltată.) Of!Doamne! Nu vrei să înţelegi, sau nu poţi să înţelegi.

BEŢIVUL: De aia zic să ne bucurăm de noaptea asta, acum când sunt un pic mai treaz. Pe urmă îmi intru în ritm şi cine ştie când mai întâlnesc o ocazie ca asta.

FEMEIA: (Nu gustă de loc umorul bărbatului.) Dacă tot nu eşti în stare să pricepi care-i rostul tău, fă bine şi caută ceva cu care să plec de aici.

BEŢIVUL: Până mă duc, până caut, până mă întorc, vine Gogu.

FEMEIA: Mai eşti şi puturos, pe deasupra.

Beţivul: Hai să spunem: comod. E mai de la oraş aşa.  Ştii ce?, hai să-ţi explic cum e treaba cu lumea. Tu, de exemplu, crezi că iarba asta de pe marginea drumului e verde. Dar vine un om cu o coasă, o coseşte şi în câteva zile e galbenă. Gogu, o ia, o duce şi-o dă la vaci, astea o pişă, o balegă şi iarba se face maronie. Gogu o strânge, o duce pe fâneaţă şi, după un timp, se face neagră şi devine pământ. Întrebare: Care e iarba, de fapt? Aşa e şi cu lumea.  Dar şi în lumea asta şi în aia care va veni, au loc şi un beţiv ca mine, şi una care crede în forţa democraţiei ca tine.

FEMEIA: Acuma înţeleg eu, de ce insita săracul taică-meu să mă feresc de bărbatul beţiv.

Măi, filosofule, omul e superior ca să facă o lume mai bună. Ăsta a fost rostul mulţimii de gânditori de pe planeta asta. Toţi au vrut o lume mai bună…

BEŢIVUL: Şi uite ce-a ieşit.

FEMEIA: Păi a ieşit aşa, că vine unul ca tine care în loc să-şi facă datoria, preferă să se îmbete. Ce-ar fi dacă ne-am îmbăta cu toţii?

BEŢIVUL: Am face o lume dreaptă.

FEMEIA: Dreaptă, pe dracu’.

BEŢIVUL: Păi, da, că beţivul are grijă ca şi paharul vecinului să fie plin. Ai văzut tu asta în lume?

FEMEIA: Am văzut că fiecare cum îşi aşterne, aşa doarme.

BEŢIVUL: Atunci, tu de ce nu ţi-ai ţinut  aşternutul de la început, şi-ai umblat mereu după o plapumă mai roz?

FEMEIA: Ca să întrebi tu. Când eram mică, taică-meu mă îndemna mereu să caut soluţii pentru a-mi împlini  dorinţele. S-o fac eu, cu mintea şi mâinile mele. Născocea tot felul de jocuri ca să mă îndemne. Mai târziu, mi se părea că sunt pricepută şi curajoasă. S-a dovedit că nu-i aşa. Pe urmă a venit problema bărbatului, şi mai la urmă aia a copilului. Toate s-au dovedit mai tari ca mine.În ultima vreme îmi sare ţandăra din orice. În seara asta am făcut o criză, m-am dat jos din maşină şi l-am alungat. Iar el a plecat, dobitocul.

BEŢIVUL: Poţi să taci puţin? (Se lasă liniştea. Zgomotele nopţii devin prezente: privighetori, mierle, lătrat, strigăte de păsări de noapte, mă rog sunetele unei nopţi de vară.) Vezi ce firească e noaptea de vară? Cât de firească e lumea într-o noapte de vară? În afara noastră. Noi n-avem ce căuta în lumea asta. Îi stricăm ordinea. Doi străini care spun vorbe într-o nopate de vară. Şi că sunt străini n-ar fi nimic, dar sunt oameni, şi ăştia strică totul. Păsările ne ocolesc, jivinele ne-au mirosit de la distanţă şi aşteaptă, iarba trebuie să suporte călcătura. Vântul ne ia putoarea şi-o împrăştie. Totul se schimbă când apărem. Iar noi nu înţelegem nimic din toate astea. Fiecare fiinţă din regiunea asta, ştie unde sunt celelalte, câte sunt celelalte, ce soi şi ce intenţii au. Fiecare lasă semne peste tot. Ce să mai spun de noi, oamenii… Semnele astea sunt, la rândul lor lumea, şi fac ordinea. Doar noi nu pricepem nimic din cauza aroganţei.

FEMEIA: Cum mă ajută bunul Dumnezeu şi ajung în oraş, îţi cumpă o tobiţă şi o tichie cu clopoţei şi prevestitor te fac.  Tu citeşti toate astea în vodcă? Sau le vezi, aşa. Lumea nu e aşa de frumoasă  cum o vezi tu prin aburii beţiei. Şi eu îmi doresc mereu să fie aşa, caut locul ăla în care lumea să fie ca-n visele mele de adolescentă. Măcar în parte, măcar să aducă cu lumea aia.

BEŢIVUL: Dar ai încercat vreodată să vezi lumea pentru ea în sine? Să uiţi de tine şi de dorinţele tale? Să vezi lumea cu toate ale ei? Să vezi dacă nu ar fi un locuşor şi pentru tine? Mereu aud vorbindu-se despre dezamăgirile semenilor mei. Toate propoziţiile încep cu „eu”, dar se întreabă cineva dacă „eu” ăsta există?

FEMEIA: Omule, eu vreau lucruri simple, simple de tot. Am făcut ştiinţe politice să muncesc pentru oamenii din jurul meu. Nu vreau să mă gândesc la ce mă bate gândul. Nici nu mă interesează. Eu vreau să văd că munca mea capătă un sens. Şi mai vreau ca bărbatul să fie bărbat. Peticul ăla de hârtie mă păzeşte pe mine de ce e mai rău, şi-mi dă puterea să fac un copil. Că asta vreau, un copil de la el…

BEŢIVUL: Şi să spele dracului vasele alea!

FEMEIA: Da.  De la tine lumea se vede altfel. (Tăcere. Ca de obicei zgomotele nopţi revin în prim plan. De fiecare dată sensibil diferit. Unele dispar, altele noi apar.)

BEŢIVUL: E!, nu fi şi tu supărată, lucrurile se vor aranja într-un fel.

FEMEIA: Tu, măcar ai fost însurat vreodată?

BEŢIVUL: N-am avut vreme. Nu m-a lăsat meseria.

FEMEIA: Care din ele?

BEŢIVUL: Arhitectura.

FEMEIA: Păi, ziceai că n-o mai practici.

BEŢIVUL. N-o mai practic ca meserie, nu mai câştig bani din ea. Da’ o profesie nu se uită. Aia e viaţa ta, aia te ţine să nu te faci omul pădurii… Să nu te călugăreşti.

FEMEIA: Ori eşti foarte deştept, ori îţi baţi joc de mine! Şi de femeie n-ai nevoie? Să ai un suflet, o mângâiere…

BEŢIVUL: N-am aşa impresii bune despre femei. Dar nici suficient de proaste să fi ajuns misogin.

FEMEIA: Tu eşti din ăla cu, descalecă şi…

BEŢIVUL:  Am alte alea pe suflet. Şi asta îmi ia toată energia.

FEMEIA: Adică, ce?

BEŢIVUL: Adică…

FEMEIA: Eee?!  Adică?…

BEŢIVUL: „Adică” ăsta e un lucru tare complicat. Sensul lui s-a pierdut prin vremuri. Nu mai e la modă, de cele mai multe ori nici nu se pomeneşte de el. Aşa că, cel mai bine e să-l lăsăm aşa.

FEMEIA: Măi, tu nu stârni curiozitatea ca s-o laşi nesatisfăcută. Tu ştii de  ce e în stare o femeie nesatisfăcută?

BEŢIVUL: Aici, e aici, că „adică” ăsta, pe măsură ce vrei să-l explici, devine mai de neînţeles. Nu sunt vremurile să explici un astfel de „adică”.

FEMEIA: Păi,  fă ceva să-l poţi explica. Nu mai sta pitit printre vaci. Ieşi în lume, nu fi laş.

BEŢIVUL: E complicat.

FEMEIA: Da’ ştiu că te alinţi mai ceva ca o fată mare.

BEŢIVUL:  Lumea evolează după cum s-a închegat forma ei, e o formă anume care se alege, şi când s-a ales nu mai ai ce-i face, trebuie s-o laşi să-şi facă rostul. Tu de ce crezi că am ales să mă dau deoparte? Nu-mi place forma care s-a ales acum, dar nici nu pot face nimic ca să schimb ceva… aşa că am ales să-mi văd de calea mea.

FEMEIA:Oi fi fiind vreun geniu şi noi nu ne dăm seama.

BEŢIVUL: Aia e, că nu sunt un geniu.

FEMEIA: Atunci,  de ce încurci lucrurile?

BEŢIVUL:  Nu mă băga în seamă, ce pretenţii să ai de la un beţiv?

FEMEIA:  Să-şi ţină firea.   Când, toată viaţa ai sperat la ceva, te-ai bătut pentru ceva anume, vine unu’ care vorbeşte în doi peri. Nu te-apucă nervii+!

BEŢIVUL: De când eşti tu, şi-ai învăţat tot felul de tehnici de schimbat lumea, ai izbutit să schimbi ceva?

FEMEIA: De unul singur nu poţi.

BEŢIVUL: Mai caută câţiva.

FEMEIA: Ce cutră de om poţi să fii! Ştii foarte bine că nu se bagă nimeni, că toţi aşteaptă de la ceilalţi.

BEŢIVUL: Asta înseamnă că le convine aşa.

FEMEIA:  Fiecare se plâmge că nu e bine aşa şi că trebuie să facem ceva. Da’, la bătaie nu se bagă nimeni.

BEŢIVUL:Plânsul eu un spectoacol, şi tu-i crezi.

FEMEIA: De ce să nu-i cred? Ţie îţi convine ce se întâmplă?

BEŢIVUL: Eu nu ştiu ce se întâmplă.  Eu iubesc noaptea asta de vară. Multe poţi să înţelegi de la ea. Chiar mă bucur că s-a-ntâmplat să  te rătăceşti pe-aici. Altfel dormeam tun la ora asta.

FEMEIA: Chiar cât o fi ceasul?

BEŢIVUL : Habar n-am.

FEMEIA: Mâine o să fiu moartă, dacă nu mă aleg şi cu vreo răceală.

BEŢIVUL: Poate-i un semn.

FEMEIA: Ce semn?

BEŢIVUL: Că trebuie să ai  mai des astfel de aventuri. Că de la ele înveţi ceva.

FEMEIA: În pilde m-ai şinut toată seara.

BEŢIVUL: Atunci înseamnă că nu înveţi nimic. Nici nu încerci…

FEMEIA:  Adică cum?

BEŢIVUL: Ca şi-n seara asta.

FEMEIA: Nu înţeleg.

BEŢIVUL: Păi, dacă rămâi o noapte în câmp şi vorbeşti cu cineva, asta ar trebui să fie o experienţă şi ar trebui să aibă nişte înţelesuri.  Ar trebui să înţelegi ce e o noapte de vară ce e luna şi ce sunt stelele, acum când poţi să le vezi.  Multe ar fi de învăţat…

FEMEIA: Cu ce ar putea schimba asta viaţa mea?

BEŢIVUL: Păi, şi-n viaţă sunt lucruri care n-au legătură cu ce-ţi doreşti tu şi nici aşa cum vrei tu.  Întâmplarea din seara asta, de pildă. Ai ajuns aici, pentru că ai vrut tu? Nu. Ai ajuns aici pentru că noaptea asta de vară trebuia să te înveţe ceva. Dar, dacă ai învăţat sau  nu, asta numai de tine depinde.

FEMEIA: Mare filosof, mare învăţat.

BEŢIVUL:  Învăţat este ăla de pricepe, nu ăla care vorbeşte.

FEMEIA: Adevărul e că stau pe marginea unui drum, şi-l aştept pe unu’ Gogu, pe care nu l-am văzut în viaţa mea şi sper c-o să mă ducă cu un tractor la o staţie de autobuz. E tot ce-mi pot dori de la viaţă. Nu ştiu când vine, nu ştiu dacă vine şi până atunci, un alcoolic mă ţine la curent cu ultimile tendinţe ale filosofiei. Oare,  Socrate, Platon, Aristotel, ăştia, erau tot aşa de îmbibaţi în băutură? Cică pe Socrate îl bătea nevasta. Tu ai noroc, pe tine n-are cine te bate… Dacă ar fi ceva de învăţat, ar fi că nu trebuie să mă mai cert cu bărbatu-meu în câmp. De-acuma-ncolo, numai în staţia  de autobuz mă cert. ( O dâră luminoasă desenează o linie în noapte.) Ce-a fost asta?

BEŢIVUL: Care?

FEMEIA: Dâra aia de adineaori.

BEŢIVUL: Nu ştiu la ce te referi.

FEMEIA: O dâră de lumină care clipea.

BEŢIVUL: O fi vreun extraterestru care a plecat după aventuri. ( O altă dâră luminoasă se ridică de la pământ şi cade aproape imediat ) Dar dacă nu e un extraterestru, e un licurici.

FEMEIA:Mai există aşa ceva?

BEŢIVUL: Există. E drept că mai rar. Zboară masculii la chemarea femelelor care, ca şi la om, sunt dornice de împerechere.

FEMEIA: Asta e o obrăznicie.

BEŢIVUL: Ba deloc, e o funcţie. Femela vrea împerechere ca să perpetueze specia; cheamă masculul, ăsta vine, îşi face datoria şi pe urmă este mâncat de viu. Nu ca la oameni, în tranşe lunare, sau ori de câte ori este nevoie, ci pe loc. Probabil  de aia n-au nevoie de vreun certificat.

FEMEIA: Oracolul din Delphi….?

BEŢIVUL: Habar n-ai tu câte afli într-un motel. Majoritatea bărbaţilor care vin acolo, despre asta vorbesc. Cu detalii, cu amănunte…  Vor să fie compătimiţi de ceilalţi pentru soarta cruntă care i-a împins pe panta beţiei.

FEMEIA:Şi tu nu gândeşti la fel?

BEŢIVUL: Dimpotrivă. Eu, acuma mă simt bărbat.

FEMEIA: Impresia mea e că totul ţi se trage de la faptul că n-ai o ocupaţie.

BEŢIVUL:  Poate fi şi-aşa, da’ poate fi şi altfel.

FEMEIA: Altfel, adică cum?

BEŢIVUL: Adică să am eu dreptate. Tu nu bei, munceşti şi eşti responsabilă. Ai sentimentul că e bine şi că eşti mulţumită? ( Femeia tace.) Dacă asculţi noaptea asta de vară, înţelegi că sunt duium de întrebări şi duium de răspunsuri. Doar că, una singură e întrebarea ta, şi unul e răspunsul.

FEMEIA: M-ai zăpăcit de cap.

BEŢIVUL:  Cine te-a pus să te cerţi cu bărbatul tău anul ăsta. Dacă te certai acum o sută de ani, altă ar fi fost situaţia. Venea să te întâlnească tot un beţiv, dar unul galant, care ştia ce-i aia curtoazie. Ştia că eşti o doamnă şi nu pregeta să-ţi propună ca momentul să se transforme într-o idilă. Nu-i ocazie mai prielnică ca atunci când un bărbat întâlneşte o femeie într-o noapte de vară. Doar ei doi, o noapte întreagă; fără să-i ştie nimeni. Ce altă ocazie mai prielnică să existe? Ţi-ar fi zugrăvit desfătările mirifice ale iubirii în natura sălbatică, unde te înţeapă ţărâna în fund şi te pişcă furnica de…

FEMEIA: De?…

BEŢIVUL: De…

FEMEIA: Aşa, de?…

BEŢIVUL: (Face gesturi cu mâinile încercând să sugereze locul muşcat de furnică.) De… (Renunţă.) N-ai avut noroc, asta e!

FEMEIA: De-ar fi numai asta!  Dar, beţivul pe care mi l-a dat Dumnezeu se pricepe la toate, şi nu-i tace guriţa nici să-l pici cu ceară. E nevorbit rău, şi-a picat măgăreaţa pe  mine. Că mie asta îmi lipseşte: trăncăneala. De parcă nu mi-ar fi destul trăncăneala de la serviciu. O noapte în natură am avut şi eu, şi praf mi-a făcut-o!

BEŢIVUL: Ţi-am explicat despre licurici…

FEMEIA: Mi-ai explicat cum mănâncă femelele masculii, nu te mai prosti.Mă tot întreb, cum o să se simtă iarba aia care o să crească din mormântul tău?

BEŢIVUL: Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat.

FEMEIA: Sunt udă toată la picioare de la rouă. Mi se lipeşte nisipul de tălpi şi parcă păşesc pe ghimpi.

BEŢIVUL: Fă-ţi şi tu nişte obiele din ceva… Pun pariu că nici măcar nu ştii ce sunt alea. (Îi întinde bluza de treining cu care e îmbrăcat.) Rupe-i mânecile şi înfăşoară-ţi picioarele cu ele.

FEMEIA: Fii, măi, om serios. Dar bluza-i bună că s-a cam făcut răcoare, cum s-o stric?.

BEŢIVUL: Să fii sănătoasă. (Tăcere.)

FEMEIA: Şi chiar nu te mai bate gândul să te întorci la arhitectură. Să laşi naibi băutura şi să faci şi tu ceva?

BEŢIVUL: Acuma, chiar mi se face milă de bărbatul ăla al tău. E de înţeles de ce nu vrea să facă acte cu tine.

FEMEIA: De ce ?

BEŢIVUL: Păi, dacă fără acte eşti în stare să-l ucizi cu cicăleala. Ce-ar fi cu acte?

FEMEIA: Dar, eu pe tine te-am întrebat, nu pe bărbată-meu.

BEŢIVUL: Şi eu m-am simţit ca bărbată-tău. Ce i-ai făcut în seara asta de te-a lăsat în drum?

FEMEIA: Eu, lui? Eu, lui nu i-am făcut nimic. M-am dat jos din maşină, i-am trântit portiera, i-am tras în roată şi-un pumn în capotă. Ce-am făcut?.

BEŢIVUL: Da’, mai înainte de asta?

FEMEIA: I-am spus ce cred despre el.

BEŢIVUL: Într-un mod elegant, să înţeleg.

FEMEIA: E…, în parte.

BEŢIVUL: Uite, de asta nu mă întorc eu la arhitectură. Când ştii năravul cuiva, ori îl accepţi, şi atunci ai grijă cum te porţi; ori nu-l accepţi, şi atunci apuci cărarea ta. Eu am hotărât să nu-l accept.

FEMEIA: Atunci măcar apucă-te şi fă ceva util, nu să bei toată ziua.

BEŢIVUL: Asta nu se poate. Aşa e obiceiul locului. Pe-aici se bea cu ziua.

FEMEIA. Şi la  ce-ţi foloseşte asta? Sănătatea se face praf, de la porcăriile pe care le bei. Banii se duc pe apa sâmbetei…

BEŢIVUL: Care bani? Eu nu am niciodată bani. La ce să-mi mai trebuiască bani. . Adică, înainte când aveam bani, niciodată n-am avut timp să mă bucur de o noapte de vară. De o noapte de vară adevărată, aşa cum arată ea, nu cum crezi tu că arată. Toţi oamenii ăia, închişi în oraşe ştiu că noaptea nu mai este lumină. Atâta ştiu ei despre noapte. Nu mai e lumina soarelui şi se aprinde iluminatul stradal. Dar, despre noapte ce ştiu? Despre o noapte de vară ca asta? Tu, de exemplu, ce ştiai despre noaptea de vară, până în seara asta?

FEMEIA: Lumea nu poate să stea să aştepte răsăritul lunii. Lumea are mersul ei, progresează, se civilizează continuu…

BEŢIVUL: Oare?!

FEMEIA: Se civilizează. Tehnologia face o altă lume…

BEŢIVUL: Asta e sigur. De civilizaţie nu sunt foarte sigur. Mai bine zis de direcţia ei.

FEMEIA:   Aia nu-i bună, ailaltă nu-i bună. Da’ ce e bun, mă. Rachiu? Ăla e  bun?

BEŢIVUL: În lipsă de altceva.

FEMEIA: Tu ai bea şi spirt dat prin pâine.

BEŢIVUL: Ei, nu chiar aşa. Eu sunt un beţiv mai selectiv. Ceva mai mofturos…

FEMEIA: Un mofturos care-şi bagă capul în nisip ca struţu’! Lui nu-i place civilizaţia. El vrea la amnar şi la cremene.

BEŢIVUL: N-am spus că nu-mi place civilizaţia, ci direcţia ei. Nu mi se pare cea mai corectă…

FEMEIA:  Da’, să dormi cu vacile, ţi se pare corect?

BEŢIVUL: În lipsă de altceva… Sigur, mi-ar plăcea un dormitor comod, cu baie directă, cu apă şi tot confortul. Dar…

FEMEIA: Dar?

BEŢIVUL: Şase ani am sperat să ajung arhitect. Voiam să fiu un arhitect bun şi m-am trezit agent de vânzări. Am fost cumpărat de cineva şi făcut peste noapte agent de vânzări.

FEMEIA: Adică, cum ai fost cumpărat?

BEŢIVUL: Naiba ştie! Eu am crezut că voi fi arhitect la lucrarea aia. Dar, se pare că ei voiau  să desenez o clădire pentru nişte materiale de construcţii. Vacile sunt nişte tovarăşe perfecte, în cazul ăsta. Cel puţin pentru mine.

FEMEIA:  Atât a găsit de cuviinţă să facă: să fugă. Trebuie să ne adunăm, să facem o echipă, să luptăm…

BEŢIVUL: Vorbeşti ca un propagandist. Mie nu-mi plac echipele. În cele mai multe cazuri se dovedesc a fi doar nişte găşti, care se dau după cum bate vântul.

FEMEIA: Visul meu este să reuşim să ne strângem, să-i înlăturăm pe corupţi, pe mincinoşi, pe lacomi, pe ticăloşii…

BEŢIVUL: Gata! Gata!!! Că stârpeşti toată lumea. Tu, de fapt, îţi doreşti un serviciu ca lumea şi nu soţ – Atenţie: soţ, nu bărbat! – care să-ţi facă un copil şi să aducă salariul în casă.

FEMEIA: Lumea  nu poate merge  la nesfârşit aşa…

BEŢIVUL: Şi eu ce spuneam?

FEMEIA:  …dar trebuiesc oamenii potriviţi, oamenii care să lupte deschis şi cinstit pentru propăşire.

BEŢIVUL: Nici cei de la paş’opt n-au zis-o mai bine.

FEMEIA:  Ţi se pare că deţii adevărul absolut. Dar ce viaţă duci tu?

BEŢIVUL: O viaţă. Fie că sunt în mijlocul oraşului, fie că sunt la ferma  de vaci, mă scol dimineaţa, fac tot felul de lucruri peste zi şi mă culc seara… Bine, asta când nu se rătăceşte vreo propagandistă ca tine prin ţinut.

FEMEIA: Juri tu, că nici o clipă nu-ţi trece prin minte regretul că nu eşti la planşetă sau pe şantier?

BEŢIVUL: De asta este alcoolul pe lumea asta. Să te lecuiască de tâmpenii.

FEMEIA:  Ceva minte ai în dovleacul ăla. Cum se poate să nu înţelegi că lumea e dezorientată şi că trebuie să ne strângem ca să găsim o cale dreaptă.

BEŢIVUL: În primul rând, eu nu ştiu ce-i calea dreaptă. Eu, de regulă merg pe zece cărări. Şi pe urmă, strâmbăciunile despre care vorbeşti tu au început cu mult timp în urmă.  Tu te uiţi la ce e în jur, dar cauzele s-au stins de mult. Acuma trăim efectele. Sunt două soluţii: ori devii contemporan şi atunci te bagi la joc, ori cauţii să rămâi „neutru la fenomen”, cum spunea un ţăran pe vremea colectivizării.

FEMEIA: Faci parte din lumea asta, ţi-a fost dat să te naşti acum, ai obligaţia să…

BEŢIVUL: Ia, uite, dom’le!, despre ce dicutăm noi. E o noapte de vară frumoasă şi noi ne răcim gura cu prostii. În loc să vorbim despre… habar n-am;  cer, stele, licurici, să devenim romantici pentru câteva ore. Să simţim fiorii naturii…

FEMEI: Mă doare în cur, de natura ta. Omenirea nu şi-a găsit calea justă. Zi de zi de zi eu mă lovesc de lucruri reale şi tu vrei să devenim romantici.

BEŢIVUL: Ce-s alea: „lucruri reale”? Ce e real în lumea asta?

FEMEIA: Că am sperat, şi sper, să pot schimba ceva că vreau un copil, dar nu oricum, că vreau un bărbat, dar nu oricum: soţ. Vreau familia mea. Asta sunt lucruri reale.

BEŢIVUL: Adică lucrurile astea nu le ai?

FEMEIA: …

BEŢIVUL: Păi, atunci înseamnă că nu sunt reale. Sunt doar în imaginaţia ta.

FEMEIA: Du-te la dracu’.(Tăcere. Din nou sunetele nopţii devin prezente.)

BEŢIVUL: Ştii ce mi se pare mie dezgustător?

FEMEIA: Ce?

BEŢIVUL:  Că eşti cumpărat – în lumea de azi toţi suntem cumpăraţi – şi nu ştii cine te cumpără, de fapt, şi pentru ce. În vremea sclavagismului, te duceau în târgul de sclavi, venea unul şi se uita la tine, tu te uitai la el, şi te cumpăra. Ştiai cine te cumpără. Ştiai cam ce te aşteaptă. Azi, te cumpără unul, dar de fapt e doar un intermediar, în spatele lui sunt alţii, care, la rândul lor sunt nişte intermediari. Şi n-ar fi de mirare, să constaţi într-o zi că te-ai cumpărat tu, ca prostu’, dar faci ce spun alţii care n-au nici o legătură cu târgul ăsta. Şi asta numeşti tu realitate?

FEMEIA: Du-te, frate, la un psiholog, fă un tratament, ceva.

BEŢIVUL: Fac, zilnic, şi ajută crede-mă. Dacă nu mă crezi, întreabă-l pe Pestriţu. Dacă nu luam tratament, de mult i-aş fi spart capul cu ceva. Întreabă-l dac-a păţit ceva.

FEMEIA:  Tu trebuie neapărat să pleci de aici. Trebuie să te întorci în oraş. E păcat, zău! Ai momente când poţi fi interesant.

BEŢIVUL: Eu oi fi având, dar lumea nu prea mai are. Vezi, dacă mă întreabă cineva, eu pot să-i spun o poveste. Eu am o poveste.

EMEIA: Păi, dacă oamenii ca tine aleg să se ascundă.. Aveţi ouţele mici, tare mici.

BEŢIVUL: Aaaaa!, nu de la ouţe ni se trage. De la proceduri. Lumea s-a transformat într-un lanţ lung de proceduri, dai din una în alta. Nu se mai descurcă decât aia care ştiu să se înscrie în proceduri. Uită-te puţin în jurul tău: vine câte unul şi turuie  vrute şi nevrute, şi pac o serie de proceduri, la care el e în frunte să ia tot caimacul. Asta e noua ordine mondială.

FEMEIA: Cu teoria stai bine.

BEŢIVUL: Aşa zici? Atunci spune-mi tu, care e locul meu în lumea asta? Eu m-am făcut arhitect şi dar trebui să trăiesc ca agent de vânzări. Eu, de fapt, cine aş fi?

FEMEIA: Eu, nu ştiu cine ai fi;  văd doar ce eşti, un beţiv.

BEŢIVUL: Ăsta a fost norocul meu. Acum măcar ştiu clar cine sunt.

FEMEIA: Nu-i mai bine să ai asfalt, apă caldă, wi-fi? Să poţi vorbi oriunde, să ai informaţiile în timp real? Dacă nici ăsta nu e progres…

BEŢIVUL: Sunt multe nopţi în care stau, vacile rumegă, fânul miroase dulceag, şoarecii chiţăie scurt, eu mestec un fir de iarbă şi mă surprinde când aud sunetul îndepărtat al vreunui motor. E clar o altă lume, una care are puţine legături cu lumea asta în care suntem. În nopţile alea înţeleg de ce are Gogu mereu probleme cu banii şi de ce orăşenii au mereu probleme cu hrana. Şi unii şi alţii au luat-o razna, mi se pare mie. Privite de la distanţă lumile astea două par a fi una singură, doar că nu e adevărat. Şi atunci eu în care să aleg să trăiesc?

FEMEIA: Ce mă tot ameţeşti cu  lumile astea.! Nu există decât o lume. Şi are probleme reale : suprapopularea, epuizarea resurselor, rasismul, fundamentalismul religios, poluarea, schimbările climatice. Cum va fi mîinele ăsta? Ce lume las eu copiilor mei… dacă-i fac, C-o să-i fac.

BEŢIVUL:  Se pare că e tare urât, acolo în lumea aia în care trăieşti tu. Vacile mele sunt blânde şi mi se par tare proaste, dar noapte de noapte îşi mestecă fânul şi-mi dau un sentiment de tihnă.

FEMEIA: Nu putem trăi toţi într-un grajd.  Am auzit despre civilizaţie, despre confort.

BEŢIVUL: Atunci de ce nu sunteţi mulţumiţi?

FEMEIA: Pentru că trebuie să ne gândim mereu la mâine.

BEŢIVUL: Faceţi cam urât, când vă gândiţi la mâine. Îmi spune mie gâtlejul că ceva nu e în regulă. (Scoate de la spate o ploscă metalică destul de încăpătoare şi bea. Îi întinde plosca.) Vrei?

FEMEIA: Pleacă de aici cu porcăria ta! Ce ai acolo?

BEŢIVUL: Whiskey.

FEMEIA: Whiskey din şubă. Ce fel de whiskey?

BEŢIVUL: Master of Malt.

FEMEIA: Ce-i aia?

BEŢIVUL: E una dintre cele mai faimoase mărci de whiskey din lume.

FEMEIA: De la iubitele tale vaci e Master of malt ăsta?

BEŢIVUL:  Am noroc cu un prieten, fost coleg de facultate, care a plecat în Irlanda şi-mi trimite mereu să am rezerve.

FEMEIA: Bun prieten! Mai bine ţi-ar trimite bani, să trăieşti şi tu omeneşte.

BEŢIVUL: Eu i-am spus să nu-mi trimită bani, pentru că-i beau.

FEMEIA: A!, da. Ai şi tu dreptate.

BEŢIVUL: (Insistă.) Ia şi tu o gură mică. E o minune.

FEMEIA: Doar ca să văd cum e. Sunt curioasă.

(BEŢIVUL îi întinde plosca. Femeia gustă temător. Se scutură.)

FEMEIA: Are gust de fum!

BEŢIVUL: Da. E afumat cu turbă şi ţinut în butoaie de cireş. Treizeci de ani în butoi de cireş. Nu vede lumina zilei treizeci de ani.

FEMEIA: Şi câte de astea primeşti?

BEŢIVUL: Cinci cartoane de şase sticle pe lună. Adică treizeci de sticle.

FEMEIA: E o avere!  Şi tu bei câte o sticlă de asta pe zi ?!?!?

BEŢIVUL: Nu. Pe noapte, că ziua beau porcăriile de la Pestriţu.

FEMEIA: Doamne, dumnezeule! Şi când dormi?

BEŢIVUL: După ce termin sticla. N-am o oră fixă. Depinde de cât am de lucru.

FEMEIA: Şi ce lucrezi, tu, mă rog?

BEŢIVUL: Asta nu pot să-ţi spun. De-ale mele… Mi-am amenajat un mic atelier: o planşetă, o masă pentru machete… Chestii de-astea.

FEMEIA: Eşti mai ceva ca un ou kinder, numai surprize. Şi cui foloseşte munca ta?

BEŢIVUL: Îl mai ajut pe prietenul din Irlanda. E un arhitect cunoscut, acolo. Altfel cum ar avea bani de  Master of Malt. Voia să facem un contract, dar mie nu-mi place foarte mult stilul lui. Aşa că i-am spus să-mi trimită un whiskey bun, mai bine.

FEMEIA:  Omul voia să te ajute să câştigi un ban, şi tu munceşti pe băutură.

BEŢIVUL: Şi dacă mă plătea şi beam banii, nu era totuna? Mai beam şi cine ştie ce porcării. Aşa…

FEMEIA: Dar, cu banii, puteai să stai şi tu undeva, ca oamenii, nu într-un grajd.

BEŢIVUL: Asta e o prejudecată. La ce-mi trebuie mie, am tot confortul din lume. Plus o sticlă de whiskey bun.

FEMEIA: Să mor, dacă înţeleg. Aşa, la prima vedere, pari un om inteligent…

BEŢIVUL: Mulţumesc.

FEMEIA: …dar să-ţi baţi joc de tine în halul ăsta?

BEŢIVUL: Dimpotrivă. Am ales calea unde demnitatea mea nu are de suferit. Şi pot să-mi fac meseria curat, fără să vând una-alta. Aici sunt arhitect, nu agent de vânzări.

FEMEIA: Ia stai puţin, şmechere! Da’ tu ai spus, până mai adineori că nu mai practici arhitectura.

BEŢIVUL: Păi, practic nici n-o practic.

FEMEIA: Păi practic cum n-o practici, dacă lucrezi pentru prietenul tău din Irlanda?

BEŢIVUL: Nu se pune. Aia nu e arhitectură. Eu propun nişte soluţii pentru unele momente dintr-un proiect.

FEMEIA:  El nu practică arhitectura dar lucrează pentru un arhitect.

BEŢIVUL:Într-o meserie nu e ca la propagandă. Meseria este un lucru delicat. Au fost vremuri când ocupa mult timp din viaţa omului. Foarte mult timp. Acum, în zilele noastre, ajungi, aşa mai spre bătrâneţe şi te întrebă unul. „Şi, tu ce-ai fost?” „Arhitect” „Şi ce-ai făcut?” „Păi, aia şi aia.” „Aha!” Şi dintr-o dată, asta e toată meseria ta: „Aha!”

FEMEIA: Şi ce-ai vrea tu, mă rog, să fii Apolodor din Damasc?

BEŢIVUL: Şi de ce nu? Un Apolodor care foloseşte tehnici ceva mai moderne, şi materiale mai spectaculoase…

FEMEIA:  Nu spuneai că nu vrei să vinzi materiale?

BEŢIVUL: Aşa e, nu vreau să le vând, vreau să le folosesc.

FEMEIA: În capul tău se bat toate cap în cap.  (Se lasă liniştea.) Oare cât o fi ceasul?

BEŢIVUL: Te-ai plictisit?

FEMEIA: Ei, nu, că ar trebui să mor de fericire că-mi petrec noaptea  la marginea drumului.  O să prind rădăcini …

BEŢIVUL: Când o veni timpul, soseşte Gogu cu tractorul lui şi ai scăpat.

FGEMEIA: Să petreci o noapte întreagă cu unul ca tine, nu e uşor. Mă întreb ce chin ar fi fost pe femeia aia care te-ar fi luat de bărbat. Trebuia să fie una dusă rău ca să te suporte.

BEŢIVUL: Noroc că nu suntem mulţi aştia de-alde mine. Altminteri feministele ca tine ar fi roit ca albinele în toiul verii.

FEMEIA: Mare noroc! Tipii ca tine fac lumea greu de suportat. Te-ascunzi într-un grajd, şi mori pupând sticla. Al meu, parcă e totuşi alt aluat. Şi să ştii că nu sunt feministă, de loc.

BEŢIVUL: Gata, gata. Oricum nu te pot ajuta.  Ţi-ai schimbat părerea despre bărbatul pe care l-ai făcut cu ou şi cu oţet…

FEMEIA: Hai,hai, sari repede şi muşcă…

BEŢIVUL:  Nu te lăsa el în drum fără un motiv temeinic.

FEMEIA: Vede el pe dracu…

BEŢIVUL: Uite la ea! Ştie că bărbatul a plecat la furie. Ştie că, acuma o aşteaptă. Ştie că e bărbatul ei, dar copil nu poate să-i facă decât dacă are hârtie de la primărie. Eşti ciudată, rău, femeie!

FEMEIA: Vreau o familie temeinică. Nu vreau să apară mai târziu complexe, îndoieli… Vreau o legătură care să te facă să gândeşti de două ori înainte de-a face o prostie.

BEŢIVUL: Har, Domnului!, prostiile le facem fără aprobări. Măcar prostiile.

FEMEIA: Mai bine, te-ai duce la culcuşul ăla al tău, ţi-ai face bocceaua şi ai veni cu mine la oraş. Plătesc eu biletul de autobuz.

BEŢIVUL: Pentru nimic în lume. (Bea ce-a mai rămas în ploscă. O scutură să curgă ultimile picături.) Nu mai sunt rezerve, şi asta e rău. O să trebuiască să sufăr un pic.

FEMEIA: Ce plăcere găseşti tu în băutură…

FEMEIA: De ce  bei?

BEŢIVUL: Ca să nu mă trezesc. Într-un moment de luciditate poţi să faci cine ştie ce prostie.

FEMEIA: Prostie e ce faci acum.

BEŢIVUL: Stimata mea Doamnă! Onorata mea companioană! Lumea e după cum izbuteşte să şi-o reprezinte fiecare. Uite: avem o noapte frumoasă de vară. Amândoi suntem în noaptea aceasta, vorbim despre ea, dar pentru fiecare din noi ea e altfel. În afara noastră e iarăşi altfel. Cum o fi de-adevăratele, nimeni nu ştie.

FEMEIA: Vrei să ştii cum e pentru mine frumoasa ta noapte de vară? Atunci ascultă! Am tălpile numai  înţepături. Sunt undă până la fund, se lipesc hainele de mine. Vreau să mă duc la baie şi nu am unde.

BEŢIVUL: De ce? E câmp destul aici.

FEMEIA: Şi să-mi intre ceva în… pe întunericul ăsta. Crezi că-i ca la voi: scoţi, faci, scuturi şi pleci. La noi e delicat, trebuie să ai condiţii… cât de cât.

BEŢIVUL: Îmi imaginez titlul de articol pe faceboock: „Femeie violată de un licurici. Dar stai să vezi cum a reacţionat femeia.”

FEMEIA: Termină cu glumele de doi lei.

BEŢIVUL: Nu glumesc de loc. Mă gândesc numai la cum pândesc jivinele locului, doar, doar te duci să te uşurezi ca să te năpădească. Nu scapă ele aşa o ocazie.

FEMEIA: Termină, îţi spun!

BEŢIVUL: Şi mai spui că lumea nu e după cum şi-o reprezintă fiecare. Ba, aşa e.

FEMEIA: Aşa o fi, dar eu aş vrea un duş fierbinte şi o ciocolată caldă.

BEŢIVUL: Nici măcar whiskey nu mai e.

FEMEIA:  Fiecare cu ce-l doare.

FEMEIA: Tu unde te speli?, când vrei să te speli.

BEŢIVUL: La adăpătoarea pentru vaci…

FEMEIA:  Vara, da’ iarna?

BEŢIVUL: La adăpătoarea pentru vaci.

FEMEIA: Moi degetele şi dai pe la ochi. Ca pisica.

BEŢIVUL: Ba, mă bag cu totul, că e un jgheab destul de încăpător.

FEMEIA: Pe frigul iernii?

BEŢIVUL: Pe frigul iernii.

FEMEIA:  Nu mai turna gogoşi.

BEŢIVUL: Mie mi se pare o mare încântare să-mi încep ziua aşa.

FEMEIA: Şi să n-ai un duş fierbine, o cadă plină de săruri?

BEŢIVUL: Doar o bucată de săpun de rufe. Făcut în casă pe timpul verii, uscat la soare până se face ca piatra.

FEMEIA:  Nu mai face nimeni săpun în casă!

BEŢIVUL: Ei, uite că eu fac.

FEMEIA:   Adică, madama aia de la motel, îţi dă haine, îţi dă mâncare, dar un săpun  nu ţi-ar da.

BEŢIVUL: Ba, mi-ar da. Dar preferă să-i dau eu, de la mine, că are o cameristă care spală rufele la vâltoare…

FEMIA: Rufe la vâltoare?! Cum o să cred să cred toate balivernele astea?

BEŢIVUL:  Dacă întrebi eu îţi răspund şi-ţi spun cum stau lucrurile. Poate aşa ai să înţelegi că mai există şi o altă lume. Ba, mai multe lumi, care nu funcţionează după modelul pe care-l ştii tu. Şi oamenii trăiesc bine şi se simt mulţumiţi cu viaţa lor.

FEMEIA: Să trăieşti ca-n Evul Mediu când poţi să ai la dispoziţie toate comodităţile tehnologiilor moderne.

BEŢIVUL: Ce-s alea comodităţi? Ce-s alea tehnologii? Dacă e atât de bine, de ce vă plângeţi într-una?

FEMEIA: Nu de comodităţi şi de tehnologii ne plângem noi.

BEŢIVUL: Vă plângeţi de chimicale, de materiile sintetice, de organismele modificate genetic, de bolile prea multe, de plăcerile prea puţine, de aerul stătut, de clima care se schimbă…  De atentate. La vacile mele nu pune nimeni bombe. Să-ţi mai spun?

FEMEIA: Toate astea s-ar schimba dacă n-ar fi atâta corupţie, minciună, aroganţă şi dezinteres. Peste tot, în lumea asta, doar banii stau în mintea tuturor.

BEŢIVUL: Ce-s ăia bani?

FEMEIA: Uitasem: tu nu foloseşti bani.

BEŢIVUL: De ce să nu folosesc bani? Bani au şi ei rostul lor. Sunt un instrument, doar că e unul viclean.  Nu folosesc acuma, că n-am de ce. Am tot ce-mi trebuie, slavă Domnului.

FEMEIA: Eşti de-o aroganţă fără margini!

BEŢIVUL: Aşa crezi?

FEMEIA: Da, aşa cred. O faci pe Gică Contra la orice, da’, bei whiskey scump, mănânci la un motel. Nu ştiu cum e cu locul ăla unde dormi. Se poate să fie o surpriză şi acolo.

BEŢIVUL: Păi, de aia nu am nevoie de bani. De aia spun că am tot ce-mi trebuie. Spre deosebire de tine care, cu toate că ai tot ce-ţi trebuie, nu eşti mulţumită. Mai vrei încă. Mai tebuie ceva. Se poate spune că nu ai limite.

FEMEIA: Adică ce am eu aşa de invidiat, mă rog?

BEŢIVUL: Păi, ai un serviciu plătit bine. Un bărbat care de şapte ani stă lipit de tine, cu care ai făcut un cămin..

FEMEIA: Crezi că-i aşa de simplu. Ce cămin am făcut? Să umble tot felul de hăndrălăi cu pantalonii în vine după tine? „Cine-i tipa asta?”, „E una bună, da’ cam a dracului.”, E măritată?” A!, nu. Trăieşte cu unu.” Şi din clipa aia eşti tot un soi de curvă, dar mai mofturoasă. Dacă n-ai patalama, că eşti nevastă, bărbaţii zic că eşti accesibilă. Halal!, fericire, halal! cîmin, când tu n-ai un strop de linişte. Ziceai să fac un copil? Şi ce să audă copilul ăla? Că maică-sa e curvă? Că şi-o trage cu toţi, chiar dacă nu e adevărat? Ce-ţi pasă ţie?

BEŢIVUL: Mde!, e lumea pe care o lauzi. Pentru care te lupţi „s-o faci mai bună”. Pentru care vrei să aduni oameni care să se străduiască…

FEMEIA: Da’, numai lumea asta o avem. Ai tu alta?

BEŢIVUL: N-am. Şi nici nu mă interesează. .

FEMEIA: Da’, ce te faci cu noi ăştilalţi, care nu ne putem îmbăta tot timpul, şi mai vrem şi lucruri omeneşti? Crezi că e un motel, şi-un grajd de vaci la tot pasul?

BEŢIVUL: Ai şi tu dreptatea ta.

FEMEIA:  Eşti generos, ce să-ţi spun!

BEŢIVUL: Hai, gata! Nu pune totul la suflet. Te întorci în oraş, şi-l convingi tu pe omul ăla să te ia de nevastă…

FEMEIA: Atâta ai înţeles, tu din vorbele mele, măi, păcătosule? Păi, atunci eşti prost grămadă.

BEŢIVUL: Păi, dacă eram deştept, ajungem în situaţia asta? (Îi umflă râsul pe amândoi.)

FEMEIA: Uite că vorbirăm timp de-o noapte lungă de vară. Dar, de înţeles, nu ajungem să ne înţelegem. Oare ce-ar trebui să facem ca să izbutim să ne înţelegem?

BEŢIVUL: Dacă mă întrebi pe mine, e mai bine să nu pui bază.

FEMEIA: Tu mai ai de băut nişte şpriţuri.

BEŢIVUL: Întocmai.

FEMEIA: Oare de ce e atât de greu să mai ajungem la un punct comun? Fiecare stă ca ariciul şi apără interesul lui. Dar ce se întâmplă cu interesul comun, cu interesul general?

BEŢIVUL: Păi, nu tu ar trebui să ştii? Tu şi cei de alde tine. Tu te auzi vreodată cum vorbeşti. Voi nu sunteţi oameni, sunteţi manuale, cărţi tehnice. Mă întreb, când îi cer bărbatului tău să te iubească, tot astfel de cuvinte foloseşti.

FEMEIA: Şi de ce te legi de mine? Ce ţi-am făcut eu?

BEŢIVUL: Mie, personal nimic. Dar ai omorât limba. Tu şi cei cu care vrei să îndrepţi lumea. N-aţi putea să lăsaţi lumea aşa cum e,  şi să vă îndreptaţi voi?

FEMEIA: Ne luăm profesori indivizi ca tine, toată ziua cu  băutura-n cap…

BEŢIVUL: Ei, uite că nu ţine! Degeaba te străduieşti să mă jigneşti. Ştii şi singură că am dreptate, dar crezi că aşa ai să fii mai uşor acceptată de ceilalţi. Speri în chestia asta. Vă ţineţi de mână unu cu altul.

FEMEIA: Ştii ce, hai să nu ne certăm tocmai acum. Mai e puţin, şi sper să pot pleca cu Gogu ăla  al tău, la autobuz. Să nu stricăm noaptea de vară.

BEŢIVUL: Aici ai dreptate.

FEMEIA: Până la urma, fiecare are dreptul să trăiască aşa cum vrea.

BEŢIVUL: Din tot adevărul ăsta, numai vorba a rămas. De fapt, lumea de azi trăişte priponită. Fiecare are la gât un lanţ şi se mişcă atât cât e lanţul. Cu mine, n-ai ce face, că sunt beţiv, şi-mi permit tot felul de libertăţi. Unde mai pui c-am vândut şi lanţul pe ţuică.

FEMEIA: Mă, tu te lauzi. Spui vorbe de astea, ca să te dai mare.

BEŢIVUL. Da nu mai vii tu pe aici? Ciu-ciu, whiskey de-ăla bun.

FEMEIA:  Da’, dacă te-aş pune în faţa unei mulţimi să încerci s-o convingi că viaţa e o beţivăneală continuă, ce-ai face?

BEŢIVUL: Mi-aş vedea de treaba mea. Nu eu aş putea convinge mulţimi, pentru că  mie puţin îmi pasă de ce i se întâmplă unei mulţimi.

FEMEIA: De ce nu vrei să recunoaşti că nu se poate trăi aşa cum vrei tu? Că trebuie să ţii cont de faptul că oamenii au fiecare nevoile lui?

BEŢIVUL: Păi, şi eu am nevoile mele. Dar eu mi le împlinesc. De unul singur, aşa cum se cuvine…

FEMEIA: Manipulând pe unul sau pe altul…

BEŢIVUL: O!, sigur că da. Ce e rău în a manipula, dacă la sfârşit iese un lucru bun?

FEMEIA: Sau, dacă ţi se pare că iese un lucru bun. Şi tatălui meu i s-a părut că e un lucru bun să mă manipuleze în copilărie. Dar s-a dovedit mai târziu că a fost un lucru rău. Al dracului de rău.

BEŢIVUL: Trebuie să recunoşti, distinsă companioană, că în societatea modernă uităm tot mai definitiv faptul că viaţa este o afacere particulară.

FEMEIA: Îţi dă mâna să vorbeşti aşa, pentru că eşti bărbat. Dar pentru o femeie nu e la fel, că rămâne cu un pui. Şi omuleţul ăla se ţine de fusta ei, şi-i aduce mereu aminte că nu e singură. Pentru o femeie, viaţa nu e o afacere privată…

BEŢIVUL: Ba este, dar pe măsură ce trece timpul devine tot mai greu să recunoască asta. Vrea instrumente care s-o scutească. Vrea să trăiască singurătatea altcuiva, chiar dacă nu se poate, pentru că piedicile toate sunt în interiorul ei.

FEMEIA: Ce ştii tu despre o femeie?

BEŢIVUL: Tot ce n-ar trebui să ştiu.

FEMEIA: Ai trăit tu cu vreo femeie, s-o vezi tu zi de zi? Să bagi de seamă ce-o frământă?

BEŢIVUL: M-a ferit, Dumnezeu.

FEMEIA: Atunci cum îndrăzneşti?

BEŢIVUL: Văd zi de zi destule femei ca să înţeleg. Aşa cum nu e greu de înţeles cum se prosteşte bărbatul. Şi unul şi altul suferă cumplit de un complex al castrării.

FEMEIA: E sigur că eşti un caz patologic. Ar trebui să te cauţi. Sunt medici care te pot ajuta.

FEMEIA: Poate că, totuşi, ai făcut o alegere justă. Poate că nu eşti făcut să trăieşti alături de oameni…

BEŢIVUL: Asta e sigur.

FEMEIA: E lucru sigur, de-acuma trebuie să fiu foarte atentă unde mă apucă criza. Încă una sau două întâlniri cu unii ca tine şi dau naibii de vreo belea.

BEŢIVUL: Lucrurile se rezolvă doar de la sine. Se rezolvă când vine vremea lor. Au ele nişte rădăcini adânci din care se adună şi se tot adună energiea care schimbă faţa lumii. În rest este doar rătăcire.

FEMEIA: Tu-i dumnezeii mă-sii de bărbat! Aşa judeci tu, bărbatul lu’ Peşte? Du-te, frate, şi ţi-o taie, coase locul şi dă-l cu alifie până se vindecă.

BEŢIVUL: Nu înţeleg de ce te-ai aprins aşa?!

FEMEIA: Cum să nu te aprinzi, când ai în faţa ta unul care-şi spune bărbat, care ştie că tot răul se trage de la o mână de speculatori ordinari, şi mie-mi ţine teorii despre Facerea Lumii şi despre rădăcini. Eşti dus rău cu pluta!

BEŢIVUL: E ceva mai complicat.

FEMEIA: E complicat pentru mintea ta pusă pe moaţe şi pentru coaiele tale cât aluna. E greu să pui dosu’ la bătaie. S-o facă alţii, că noi ne punem la adăpost, ne dăm deoparte. Bagă bine la cap ce-ţi spun: cât o fi femeia de emancipată şi de cu nasul pe sus, a rămas cu nevoia de a fi ocrotită, şi îi e gândul la un bărbat, da’ la unul care ştie să-şi poarte bărbăţia. Iacă, noaptea asta m-a învăţat ceva. Am crezut că al meu e un mototol, dar când mă uit la tine…

BEŢIVUL: Când te uiţi la un caz aparte, ai dreptate. Lumea însă se mişcă după regulile ei…

FEMEIA: Mai du-te, măi, cu regulile tale cu tot. Lumea se mişcă după tăria noastră de a crede în ceva.

BEŢIVUL: E bună atitudinea de propagandist, poate să ajute.

Instinctul nostru ne spune ce trebuie făcut, mai bine decât toate analizele voatre.

BEŢIVUL: Aprigă femeie mai eşti.

FEMEIA: Păi, ce-ai vrea? Să stau după coada voastră? Să aştept să vă hotârâţi voi?

BEŢIVUL: Dar, tot vrei un bărbat cu acte la Primărie.

FEMEIA: Aşa e, vreau barbat la primarie!

BEŢIVUL: Şi totuşi, lumea nu se schimbă la dorinţa noastră…

FEMEIA: (Furioasă.) Da’, cum se schimbă mă rog. Vine la tine la grajd şi te roagă? Te anunţă când face schimbări? Nu mai bea, că ţi se întunecă minţile de tot. O iei razna. Praful s-alege de fărâma de inteligeţă care ţi-a rămas

BEŢIVUL: (Râde.) Eşti în stare să muşti şi cu gingiile goale. Încăpăţânată fire ai! Ar fi plăcut să ştii că viaţa e de partea unor oameni ca tine. Viaţa, însă, are grijile ei, nu e de nici o parte. (Se aude în depărtare un motor de tractor.) Ăsta e Gogu, în douăzeci de minute e aici. Iaca, se termină noaptea de vară pe care-ai petrecut-o în câmp. Probabil este, şi va rămâne, singura ta noapte de vară  sub cerul liber. În loc să te bucuri de ea, am trecut-o sporovăind despre fel de fel de prostii.

FEMEIA: Da’ de ce face Gogu douăzeci de minute până aici?

BEŢIVUL: Ţi se pare mult?

FEMEIA: Păi, douzeci de minute înseamnă ceva drum.

BEŢIVUL: E!, mai durează până încălzeşte motorul, până verifică toate cele, să fie în regulă. Gogu e om gospodar şi nu-i plac lucrurile la voia întâmplării.

FEMEIA: L-ai umplut de calităţi pe Gogu ăsta. Mă întreb cum de te suportă, aşa beat cum eşti tu, tot timpul.

BEŢIVUL: Spre deosebire de tine, lui Gogu nu-i pasă.

FEMEIA: Atunci are un interes.

BEŢIVUL: O fi având, de ce să nu aibă? Tu n-ai interese? Nu te zbaţi să le realizezi? Nu vrei tu bărbat cu acte?

FEMEIA: Ca o muiere eşti. Ai aflat şi tu de o slăbiciune şi te foloseşti de ea fără încetare.

BEŢIVUL: Păi, n-ai spus tu că n-am sculele bărbatului? Că am alea cât aluna?

FEMEIA: Coaie, mamă. Coaie sunt alea. Dacă până şi să le pronunţi numele ţi-e jenă, îţi poţi da seama cât sunt de mari.

BEŢIVUL: Hai să nu… (Se aude zgomot de frâne pe piatra şoselei. Femeia sare de la locul ei şi se uită, apoi îşi strânge grăbită lucrurile.)

FEMEIA: A venit al meu să mă ia. (E bucuroasă, teribil de bucuroasă.) A fost o noapte lungă. Abia aştept să ajung acasă. Să mă spăl, să fac o cadă fierbinte şi cu multe săruri. (Se precipită, se învârte şi se răsuceşte, pe urmă iese în culise. Se aude cum se deschide o portieră.) Mult ţi-a mai trebuit să vii. M-ai lăsat aici toată noaptea. (Portiera se închide şi maşina face manevrele de întoarcere. Apoi oprește FEMEIA reapare grăbită, ajunge la BEȚIV și îi întinde o carte de vizită. )

FEMEIA: Dacă te rătăcești cumva prin oraș, ai aici numerele mele de telefon și adresa. Cine știe, poate bem o cafea și mai povestim. (Iese.)

BEŢIVUL: (Se uită lung după maşina care a plecat, apoi privește lung cartea de vizită o întoarce pe toate fețele, după care o rupe în bucățele mici și le aruncă în aer.).) Hai, Gogule tată, hai. Sper că ţi-a dat Dumnezeu gândul cel bun şi-ai pus o sticlă de ţuică în paporniţă. Hai să adunăm fânu’ ăla, că de dormit nu prea am chef, şi la Pestriţu parcă nu m-aş duce azi. (Râde.) Ciudată mai poate fi câteodată noaptea de vară.  Hai, Gogule că n-am palavragit ca în noaptea asta, de atâta amar de vreme, şi mi s-a uscat şi sufletul. Sunt deshidratat, complet, omule. Mi.am pierdut antrenamentul. (Râde.) O fi mult, o fi puţin?, pentru câte am învăţat în noaptea asta? Oamenii ăştia atâta sunt de preocupaţi de schimbare, că uită de ce au nevoie. Să schimbăm, să schimbăm…Nici n-apucă să înţeleagă ceva din viaţa lor, tot schimbând-o. Hai, Gogule, tată! Ce, Dumnezeu te moşmondeşti atâta?! Hai, măi, Gogule, tată. (Se îndreaptă spre direcţia din care ar trebui să vină Gogu. Alunecă pe pietrele drumului şi se dezechilibrează.) Ce-i, omule cu tine?, că motive să te clatini nu prea ai. Abia ai ieşit dintr-o noapte de vară, lungă şi uscată.

 

 

 

 

SFÂRŞIT

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

.)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOAPTE DE VARĂ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PERSONAJELE

 

 

 

FEMEIA –  35 – 40 de ani. Femeie de oraş obişnuită cu serviciile citadine.

 

BEŢIVUL – 40 – 45 de ani. Un individ care s-a înecat în alcool şi s-a oploşit în ţinut. E foarte mulţumit de condiţia lui.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Decorul ne plasează la marginea unei şosele secundare, drum pietruit. Toată scena reprezintă cîţiva metri de margine de şosea. Bineînţeles nu lipsesc şanţul, taluzul şi  copacul,  pe fundalul scenei. Copacul e situat chiar desupra locului unde se va desfăşura acţiunea şi se ajunge destul de greu la el, pentru că taluzul este abrupt şi înalt. Restul elementelor, iarba, pietrişul, configuraţia şanţului, poteca de la poalele copacului, sunt alegerea scenografului. Ca şi luna,  cerul, peisajul de fundal etc.

            E o noapte de vară. Luna se poate vedea sau nu. Pot fi câteva stele răzleţe. Scena e goală şi se aud doar zgomotele specifice câmpului: greieri, păsări de noapte, lătrături depărtate de câini. Cîteva minute scena e goală sub lumina lunii ( sau nu). Undeva, departe, din când în când, neregulat clipesc lumini al unor maşini care trec.

            Apoi, se aude zgomot puternic de frâne scrâşnind pe petriş. Scurt moment de pauză şi o portieră este trântită. Se aude Femeia ţipând isteric, semn că a avut o ceartă lungă:

FEMEIA: Eşti un mojic! Un mitocan! Un porc ordinar!  Să te ia dracu’, golanule! Și acuma ce stai? Ia-ți vânt de aici! Cară-te! ( Sunet de marşarier, maşina întoarce şi motorul se pierde în noapte. Imediat Femeia intră furtunos): Eşti tu deşteptul pământului. Unde mama’ dracului te-am găsit? Cocină de om! O fărâmă de minte n-ai! O fărâmă măcar! Să-ţi pese ţie de cineva? Numai la tine ţi-e gândul. Ştii doar să arunci vorbe, să pui pe altul să-ţi facă treaba, să te dai mare. Să fie pe-a ta! ( Merge furioasă, dar se întoarce din când în cînd şi strigă spre capătul drumului. Mai face câţiva paşi înapoi fluturând o poşetă mare, una numită în folclor „ţoaşcă”. N-are nici o formă, şi e largă, încăpătoare, are două torţi generoase. E de culoare închisă, nu-ţi dai seama la lumina scenei ce culoare anume.)  Nu te-ar mai răbda Dumnezeu! ( E tot mai furioasă, începe să izbească poşeta de pământ.) Nu, măi amărâtule!, nu mă duc la nici un  director, nu fac frumos, şi nici nu stau să mi-o tragă. Mi-ajunge că mi-o tragi tu. M-am săturat să tot plătesc pentru mitocăniile tale.   Jeg de om ce eşti. ( Trânteşte poşeta de pământ, sare pe ea şi-o calcă în picioare. E desculţă, pentru că sandalele cu tocuri înalte i-au sărit din picioare. Ţopăie pe poşetă şi spune cuvinte desperecheate. E tot mai obosită. În cele din urmă se lasă pe marginea şanţului şi începe să plângă. Plânge, un timp,  în hohote, zgomotos. Apoi ridică privirea şi se uită după poşetă. Se apleacă, o apucă şi cotrobăie în ea. Se opreşte, un scurt timp stă nemişcată, apoi trage mâna afară şi vedem un telefon mobil făcut fărâme. Abia acum se dezlănţuie plânsul adevărat, isteric; aruncă resturile telefonului hăt, departe, bate cu pumnii în pământ – mă rog, tot arsenlul unei femei disperate. Se ridică şi strigă spre locul unde a oprit maşina ): Dacă erai om,  mă luai de nevastă. Aşa cum face un bărbat adevărat.  Să fi avut şi noi copii, gospodărie, să am pentru cine să calc cămăşi şi să spăl chiloţi murdari de căcat.  ( S-a aşezat pe marginea şanţului, a pus braţele pe genunchi, capul desupra. Şi stă. Nu trece mult şi apare Beţivul, din aceeaşi direcţie din care a venit şi Femeia. O vede. Se opreşte. E beat rău, abia se ţine pe picioare. Vederea Femeii îl nedumereşte, se uită la ea, clătinându-se, caută să înţeleagă ce caută  pe drumul ăsta. Îi vine o idee şi vrea să meargă spre Femeie. Mare greşeală că încearcă să se mişte. Îşi pierde echilibrul şi aproape că aleargă trecând pe lângă ea, bătând din mâini dezarticulat  să se oprească. Femeia aude paşii, se sperie, ţipă şi se caţără pe taluz. Izbuteşte să urce cam până la jumătate şi rămâne încleştată în iarbă, cu capul răsucit spre Beţiv. Acesta a izbutit să se oprească şi ar vrea să se întoarcă. E o luptă dură. Arată dezarticulat rău. Rămâne în picioare inexplicabil, după ce ajunge în cele mai năstruşnice poziţii. Unele de neimaginat. Singurul lucru care nu-i iese este povestea cu întorsul. O face cam până la mijloc, apoi, pe neaşteptate, revine în poziţia dintâi. Femeia, încet, încet, începe să înţeleagă că nu e nici un pericol de la bărbatul apărut şi începe să coboare prudent.

Despre personajul Beţivului trebuie făcută o precizare importantă. Nu vorbim despre o beţie decorativă, sau întâmpătoare, ci despre una care s-a transformat în condiţie de viaţă. Omului a început să-i placă să se îmbete, şi a sfârşit prin a nu mai fi niciodată treaz. Chiar dacă nu bea, rămâne în starea de beţie. E ca un fel de hibernare. Când e departe de alcool, îşi menţine starea. Să spunem că e un fel de autosugestie. Omul e beat permanent, păstrând prin voinţă efectul alcoolului. Ca atare nu vom şti niciodată dacă e prost, dacă glumeşte, dacă e şiret, dacă are vreun interes, dacă e dus pe altă lume etc. El e beat. Are o logică dincolo de orice limite, e logica lui specială, dar nu ştim dacă are vreo intenţie, dacă vine din limitele inteligenţei, dacă pur şi simplu îşi bate joc. Totul e din adâncul lui, e starea lui intimă care iese la suprafaţă cât ai clipi, iar el nu face nici un efort s-o cenzureze. Sigur, toate astea nu-l privesc pe spectator. Actorul trebuie să ajungă în miezul firescului acestei stări. Să treacă dincolo de el, să ajungă în starea de „beţie pură”, ceea ce necesită iscusinţă, şi sinceritate. Mai întâi de toate sinceritate.)

FEMEIA: Proastă ar fi nevasta aia a ta să nu-ţi ardă un toc de bătaie,  când te-o vedea.  (Bărbatul aude ce i se spune şi ar vrea să reacţioneze, dar are probleme cu întorsul. Sunt prea multe sarcini pe creierul lui. Continuă acţiunea de întoarcere, şi izbuteşte până la urmă. Porneşte prudent către Femeie, încercând să spună ceva. Deschide gura, dar nici un sunet nu iese. Corzile lui vocale nu funcţionează, dar face gesturi largi, rupte. )  Cum poate cineva să se numească om, dacă  se îmbată în halul ăsta?

BEŢIVUL: (Cu foarte multă greutate, dezarticulat, împiedicat. ) Nu.

FEMEIA: Nu, ce?

BEŢIVUL: Nu mă bate.

FEMEIA: Atunci ai să dormi afară, cu câinele.

BEŢIVUL: Nu.

FEMEIA: Nu, ce?

BEŢIVUL: …dorm cu câinele.

FEMEIA: Dacă ai să ajungi acasă… Dacă!,  şi n-o să cazi în vreun şanţ.

BEŢIVUL: Nu.

FEMEIA: Nu, pe dracu’. Nu te uiţi la tine? Ce viaţă mai are şi femeia aia!?

BEŢIVUL: Care femeie?

FEMEIA; Nevastă-ta.

BEŢIVUL: Da’, eu n-am nevastă.

FEMEIA: Du-te la dracu’. ( scurtă tăcere.)

BEŢIVUL: Tu nu stai bine… Aici nu-i vad. Mai sus, pe şosea, la asfalt. Aici trebuie să plăteşti chirie… să dai nişte bani. Mie.

FEMEIA: Ce să-ţi dau, mă?!

BEŢIVUL: Bani… Da’ dacă vrei clienţi, tre’ să mergi mai la vale, la şoseaua mare. Aici nu trec decât eu…şi Gogu,… pe la patru jumate.

FEMEIA: Clienţi, la ce? ( Se dumireşte. ) Fir-ai al dracului de beţiv, da ce crezi tu că sunt eu, mă?

BEŢIVUL: Din alea…

FEMEIA: Ai grijă să nu-ţi ard vreo două,  de bine că ne-am cunoascut. (Scurtă pauză.) Ai un telefon?

BEŢIVUL: (Dă din cap că da. )

FEMNEIA: Dă-l încoace. ( Bărbatul se scotoceşte prin buzunare, scoate un telefon uzat şi i-l întinde. Femeia vrea să formeze un număr, dar telefonul e mort.) Cum se deschide?

BEŢIVUL: Nu se dechide.

FEMEIA: Adică cum:  nu se deschide?

BEŢIVUL: E descărcat… de vreo trei zile.

FEMEIA: Şi la ce-l mai ţii?

BEŢIVUL: Auzi la ea? E telefonu’ meu.

FEMEIA: Ai dreptate ( Îi întinde telefonul.) Să-ţi fie de cap. Mai trece lume pe aici?

BEŢIVUL: Pe drumu’ ăsta? Da, mai trece. Mai trece Gogu, pe la patru jumate dimineaţa. Cu tractoru’.

FEMEIA: Şi eu cum fac să plec de aici? Doar nu o să-mi petrec noaptea în câmp?  Trebuie să plec, trebuie să ajung la oraş.

BEŢIVUL: Auzi la ea.?! Păi, da’ e foarte simplu. Iei autobuzu’.

FEMEIA: Şi la ce oră trece autobuzul?

BEŢIVUL: La şase jumate, mâine dimineaţă. Da’, staţia nu-i aici, e la vreo şase kilometri mai jos, pe şoseaua principală. Aşa că, mai stai puţin, şi pe urmă trebuie să pleci, să ajungi la timp.

FEMEIA: Nu eşti numai beat, eşti şi prost.

BEŢIVUL: Da’, de ce ?

FEMEIA: Păi cum gândeşti tu, că am să merg desculţă şase kilometri?

BEŢIVUL: Mai întâi te încalţi…

FEMEIA: Măi, eşti dus cu pluta. Cu ce să mă încalţ? Că mi s-a rupt tocul la sanda. (Îi arată.)

BEŢIVUL: Îl rupi şi pe ălălalt…

FEMEIA: Să te ia dracu’.  ( Se face linişte. De ficare dată când cei doi tac, sunetele nopţii de vară se aud fermecător.)

BEŢIVUL: Hai să mai vorbim că altfel mă îmbăt la loc. Când vorbesc cu tine mă mai trezesc.

FEMEIA: Ce să vorbesc? Cu cine să vorbesc? Nu vezi că ai minţile duse? Ţi le-a distrus băutura.

BEŢIVUL: E, pe dracu’! Zici tu?

FEMEIA: Mai bine, adună-te puţin şi gândeşte-te cum plec eu de aici?

BEŢIVUL: Ţi-am zis, cu autobuzu’. Că altminteri n-are cine să te ducă… Gogu, cu tractoru’,  nu merge în oraş. El la oraş se duce cu maşina.

FEMEIA: Păi, nu mă poate duce şi pe mine cu maşina? Măcar până la autobuz?

BEŢIVUL: Nu poate, femeie, că adună fânul. Nu se duce el la oraş pe timpul ăsta. Trebuie să adune fânul.

FEMEIA: Şi eu ce fac? Stau toată noaptea în câmp? Şi mâine dimineaţă, cum ajung la autobuz? Mă duce Gogu, ăsta, cu maşina?…

BEŢIVUL: Cu tractoru’, că el cu tractoru’ trece pe la patru jumate. Se duce să adune fânu’.

FEMEIA: Măi, să-ţi fie clar: eu trebuie să plec cumva de aici. Trebuie să ajung la oraş. Mă duc şi eu acasă, că am o casă. Trebuie să mă spăl, să mă schimb… trebuie să mă duc la servici. Nu pot să stau în câmp, cu un beţiv.

BEŢIVUL: Care beţiv?

FEMEIA: Cu tine, care altul.

BEŢIVUL: Eu nu sunt beţiv, sunt alcoolic, ceea ce e altceva.

FEMEIA: Da, e altceva. Bună meseria asta de alcoolic.

BEŢIVUL: A!, nu că nu e meserie, e pasiune. Meseria e altceva, e… E… E altceva.

FEMEIA: Da, e altceva. Şi tu ce meserie ai?

BEŢIVUL: Arhitect.

FEMEIA: Cum adică: arhitect.

BEŢIVUL: Păi, cu facultatea de arhitectură, cum altfel? Şase ani.

FEMEIA: Şi cum ai ajuns în halul ăsta?

BEŢIVUL: Am avut noroc.

FEMEIA: Curat, noroc. (Tac. Pe Femeie o cuprinde frigul de la răcoarea nopţii. Se ghemuie, se cuprinde cu palmele, caută să se încălzească. ) Stai departe de aici?

BEŢIVUL: Adică, cum?

FEMEIA: Adică, unde locuieşti? Unde e casa ta?

BEŢIVUL: Păi, eu n-am casă.

FEMEIA: Şi unde dormi?

BEŢIVUL: La Gogu… la grajd. În fân.

FEMEIA: Şi unde mănânci, unde te speli?

BEŢIVUL: La motel. E la şosea… vreo doi kilometri. Acolo mănânc, acolo mă spăl… Mai beau o bericică, o vodculiţă, mai fac ceva treabă, că nici de poamană nu se cade. Stau mai toată ziua acolo. Pe urmă seara mă trag la Gogu, la grajd. Deasupra vacilor. Că acolo ţine Gogu fânu’. Vara răcoare, iarna cald…de la vaci. Un singur lucru nu-mi convine. Când ţi-e lumea mai dragă şi dormi şi tu mai adânc, încep alea să rumege. Băi, frate, şi fac un zgomot! Îţi dai seama?

FEMEIA: Nu.  Dar la cum fac să plec şi eu de aici nu vrei să te gândeşti. Nu este vreun sat, ceva…?

BEŢIVUL: ( Nu ştim dacă Beţivul e ironic sau doar este efectul alcoolului.)  Este sat, ca la vreo opt kilometri. Acolo sunt şi maşini. Are popa, poliţaiu’, maşina de serviciu, primaru’, secretaru’, moraru’. Sunt multe maşini în sat. Profesorii n-au, ei sunt navetişti, vin cu autobuzu’. Doctor nu e. Şosea nu e. Au şi nişte facilităţi, au iluminat, punct de informare turistică. Au şi parc în comună. Îşi paşte unul caprele în el. E un parc mic.

FEMEIA: . Dă-mi pace cu caprele tale. Pe mine mă interesează cum plec de aici? Trebuie să ajung la oraş.

BEŢIVUL: Am înţeles… Da’, de ce vrei tu să pleci? Ce te apasă aşa de tare?

FEMEIA: Ei, asta-i bună! E chiar bună de tot!! O să rămân aici, cu tine… Toată viaţa! Poate te iau şi de bărbat…

BEȚIVUL: A!, nu… că eu nu sunt bun  de bărbat. Eu mai beau câte un păhărel, mai… Cîteodată. Nu, nu, nu sunt bun.

FEMEIA: Ho!, Că’ nu te-am cerut de bărbat, ţi-am cerut să mă ajuţi să plec de aici.

BEŢIVUL: Da, că nu ţi-am spus. Ai autobuz la şase jumate…

FEMEIA: Şi  staţia e la vreo şase kilometri – pe care trebuie să-i fac desculţă, pentru că mi s-a rupt  sandua. Mi-ai spus. Şi, apropo de băutul ăsta: „câteodată”. De câte ori te îmbeţi tu pe săptămână?

BEŢIVUL: În fiecare zi.

FEMEIA: Cum ai ajuns, măi nenorocitule, în halul ăsta. Ai stat şase ani pe băncile facultăţii. Arhitectul lu’ peşte prăjit…

BEŢIVUL: Şef de promoţie! Ăl mai prima din generaţia mea… şi din altele vreo două. Şi-acuma sunt bun. Să-ţi spună Pestriţu, că sunt bun… Da’ el nu ştie că sunt arhitect, el crede c-am fost finisor, c-am lucrat la interioare.

FEMEIA: Cine e Pestriţu’?

BEŢIVUL: Care Pestriţu’?

FEMEIA: Martorul,…  ăla care ştie că eşti bun.

BEŢIVUL: Aaaa! Păi fii limpede: Pestriţu. Nu-l cheamă Pestriţu’, Pestriţu’ îi spun eu. Îl cheamă Fieraru, e patronul motelului. O lepră. Noroc cu nevasta lui, care e o doamnă. De la ea mă mai aleg c-o haină, cu încălţări. Dac-ar fi după Pestriţu’, mi le-ar lua şi pe-astea. Tot ea îmi dă şi să mănânc. Femeie de treabă.

FEMEIEA: Şi ţie nu ţi-e ruşine, mă? Om cu facultate, te-a ţinut societatea pe banii ei în şcoală, să ajungi un cerşetor?

BEŢIVUL: Ei, iaca, na, că ţi se rupe sufletul după societate. Te-a apucat aşa, dintr-o dată, dragostea de societate. Parcă voiai să pleci la oraş?

FEMEIA:  Arhitectul care îşi bea minţile într-un motel şi doarme într-un grajd, desupra vacilor. Asta-i de Cartea Recordurilor…

BEŢIVUL: Da’, tu, nu stai într-un şanţ, şi nici măcar n-ai sandale să te-ncalţi? (Femeia nu mai răspunde. Se lasă liniştea. Zgomotele nopţii sunt pline de farmec. Beţivului îi pare rău c-a repezit-o, se aşează lângă ea şi-i pune mâna pe umăr. Speriată, femeia sare în picioare, ţipând. De fapt nu ţipă, şuieră apăsat, muşcând cuvintele răspicat.)

FEMEIA: I-a mâna de pe mine! Să-ţi ţii labele acasă, beţivule. Puţi a alcool de te ia ameţeala. Crezi că dacă suntem în câmp şi-s singură, şi e noapte, o să-ţi faci mendrele? Ţi s-au aprins poftele?

BEŢIVUL: ( Izbucneşte în râs.) Linişteşte-te, femeie. Nu are nimeni chef de nimic. Dacă ar fi după „poftele” mele, mai degrabă aş bea o vodcă mare, că s-a cam lăsat răcoare. .

FEMEIA:  Să faci bine să-ţi ţii labele acasă.

BEŢIVUL: Gata, gata. Vino-ţi în fire.  N-o să fie nici o ştire pe internet cu titlu: „Un beţiv a violat o femeie. Uluitor ce-a făcut femeia.”  ( Râde cu poftă. Femeia se uită la el cum râde cu poftă. Nu vede nimic de râs.) Uluitor ce-a făcut  femeia! Ăştia n-au pic de imaginaţie. (Râde din ce în ce mai cu poftă.) Da’, uite, vezi, se poate râde şi de-o tâmpenie ca asta.

EMEIA: De prost ce eşti.

BEŢIVUL: Ştiu şi eu?!

FEMEIA: (Care s-a ridicat atunci când a fost atinsă de beţiv, face un pas spre mijlocul şoselei. E desculţă, şi pietrele ascuţite ale drumului o rănesc.  Începe să ţopăie, scoţând sunete scurte şi ascuţite, pe măsură ce sare de colo, colo.. Caută un loc unde solul să nu-i vătămeze tălpile picioarelor. Devine nervoasă şi suferindă.) Cum dracu’ a ajuns un om ca tine să zacă în pustietatea asta? Uită-te puţin în jurul tău: Ce vezi?  La mama dracului! Te-ai chinuit şase ani să faci facultatea aia? Uită-te puţin în jurul tău, ce vezi?

BEŢIVUL: Nu văd nimic, că e noapte.

FEMEIA; Şi ziua?

BEŢIVUL: Da’ cine trece ziua pe aici? Eu mă duc la motel noaptea, şi mă întorc noaptea

FEMEIA: Băi, termină! Termină! Răspunde la ce te-am întrebat: de ce te-ai dus la facultatea aia?

BEŢIVUL: Erau alte timpuri. Atunci mi s-a părut o idee grozavă.

FEMEIA: Şi acum de ce nu mai e o idee grozavă?

BEŢIVUL: Da’, cine a spus că nu-i o idee grozavă. E, dar nu pentru mine.

FEMEIA: Pentru tine o idee grozavă e să-ţi bei minţile.

BEŢIVUL: Nu-i o idee, e o alternativă.

FEMEIA: (Se aşează pe taluzul şoselei şi-şi masează tălpile suferinde.) Nu se mai poate, aşa. Găseşte o maşină, o căruţă… o ceva, să pot pleca de aici. N-o să stau în câmp. Mi-am făcut picioarele o rană.

BEŢIVUL: Dacă n-ai astâmpăr. Stai locului, şi-o să-ţi fie mai bine.

FEMEIA: Ai idee cât mai e până la patru jumate?

BEŢIVUL: Habar n-am. Nu mă interesează chestia asta cu timpul. Ceas n-am, şi nici timpul nu-l măsor. De ce să am eu grija timpului, nu-i destul că are el grija mea?

FEMEIA: Dar văd că orele le-ai învăţat…

BEŢIVUL: N-am încotro, le-am auzit de atâte ori că nu le mai pot uita.

FEMEIA: De profesat, măcar ai apucat?, sau nici măcar şcoala aia n-ai terminat-o. Îmi vinzi mie braşoave…

BEŢIVUL: Terminat, femeie, terminat. Nu ţi-am spus, şef de promoţie. Proiectul cel mai spectaculos, cel mai grozav, cel mai prima din univers. Da’ tu cu ce te ocupi? Că vad că ai grija altuia. Nu poţi trăi, dacă nu ştii ce hram poartă lumea.

FEMEIA: Sunt documentarist, într-o firmă de consultanţă…

BEŢIVUL: Aaaaa!, de asta-ţi bagi nasul peste tot.

FEMEIA. În cazul tău, nu.  Auzi la el: termină Arhitectura, şef de promoţie, şi îşi bea minţile.

BEŢIVUL: Săru’ mâna, Maica Tereza, da’ nu vrei mata să nu mai scormoneşti lucrurile? Lasă-le nedocumentate.

FEMEIA: Nici să nu te gândeşti! Eşti un caz, băiete. Un caz.

BEŢIVUL: Hă! Un caz fericit. Bine că m-am trezit la timp. Altfel ajungeam un ratat.

FEMEIA: (Râde cu poftă.) Şi-acum ce eşti?

BEŢIVUL: Un om la locul meu.

FEMEIA: Locul tău ar fi să proiectezi clădiri,  să lucrezi pentru oameni. Mă rog, aşa ar fi trebuit să fie …

BEŢIVUL: Zici, tu? Care clădiri? De ce să mai fie nevoie de arhitecţi pentru clădirile din ziua de azi? Clădirile din ziua de azi le proiectează tehnicienii de la fabricile de materiale de construcţii. Au nişte materiale noi; pac!, mai ne procopsim c-o clădire. Arhitecţii le desenează. Atât! Le de-se-nea-ză. Clădirea, ceva reclamă, o şpagă pentru un contract, ceva. Şi uite afacerea. Unde e arhitectura în povestea asta? Totul e să mai vindem ceva… Bine că mi-a dat Dumnezeu gândul cel bun.

FEMEIA: Ce gând?

BEŢIVUL: Să mă apuc de băut.

FEMEIA: Şi-n coclaurii ăştia cum ai ajuns?

BEŢIVUL: M-am trezit într-o noapte. Mă îmbătasem adevărat, da ştii, adevărat, adevărat… M-am trezit, la un moment dat, mergând într-o maşină. M-am uitat la şofer: nu-l cunoşteam. Nu mi-a plăcut mutra lui şi i-am spus să oprească. M-am dat jos, şi uită-mă aici… Da, ce mă tot descoşi?! Ce te doare pe tine de viaţa mea? Am de toate, sunt mulţumit. Ţie-mă Dumnezeu! Vezi că la tine sunt ceva probleme, că prea te fâţâi de colo, colo. Una, două, că să pleci. Zăpăceşti oamenii cu plecările astea.

FEMEIA: La doctor ai fost? La unu’ de cap?

BEŢIVUL: Lasă glumele, că eu vorbesc serios.

FEMEIA: Unde n-ar fi adevărat! Da’, eu nu pot să plec nici din câmpul ăsta… Nu pot să mă despart de un beţiv care spune vrute şi nevrute.

BEŢIVUL: Aşa! Ia spune tu: de câte ori ai plecat la viaţa ta? De câte ori, ţi-ai făcut bocceaua şi ai ţinut potecuţa? Ai?!

FEMEIA: Păi, de unde să plec, nerodule, că e prima oară când mi se întâmplă aşa ceva.

BEŢIVUL: Lasă tu asta… Asta nu se pune. De câte ori ai plecat în viaţă? De câte ori ai lăsat lucrurile baltă, ca să încerci altceva? ( Femeia se uită lung la el şi tace. ) Iacă-tă că se adevereşte: e şi tăcerea un răspuns.

FEMEIA: Nu-mi pun eu mintea cu un beţiv.

BEŢIVUL: Nu cu mine trebuie să-ţi pui mintea. Cu tine.

FEMEIA: Şi ce voiai, să ajung o beţivancă, aşa ca tine…

.BEŢIVUL: Dar, nu te judecă nimeni, suflete. Vorbim şi noi aici, ca să treacă timpul. Tu spui una, eu spun alta.  Şi, nu mai plânge, că faci a ploaie, şi asta ne-ar mai trebui acum.

FEMEIA: Du-te la dracu’ de prost.

BEŢIVUL: E!, aşa mai merge. (Tac. Femeia s-a ghemuit şi stă cu fruntea sprijinită pe genunchi. Beţivul începe să fluiere o melodie ce-i vine în cap. După un timp. ): Din când în când, îi mai fac câte o surpriză lu’ Pestriţu. Plănuiesc cu Doamna,  şi aranjez câte ceva prin interior.  El crede că o fac de prost ce sunt şi pe banii mei. Nici nu întreabă. Îi e frică să nu-mi treacă prin cap, ceva despre vreo plată. Nu ştie, că Doamna mi-a şi dat vreo haină, nişte încălţări mai acătării. Lucruri de trebuinţă. Bani, nu. Că n-am ce face cu ei… Ce să cumpăr aici? Cercei pentru vacile lu’ Gogu? Banii sunt mare capcană…

FEMEIA: Şi ţi-ar strica ceva bani?, să te mai duci la oraş, poate îţi  aduci aminte de tinereţe şi de arhitectură?

BEŢIVUL: Misionar te face tata. Africa o să te mănânce, sau Amazonia; să-i converteşti pe aborigeni, să-i aduci la dreapta credinţă, să-i înbraci cu haine europene. Să-i roadă şi pe ei chiloţii între picioare… ( Râd amândoi. Apoi tac din nou. Zgomotele nopţii şi-au modificat ritmul; unele au dispărut, au apărut altele noi. Timpul trece.)

FEMEIA: Dacă mototolul ăsta  al meu, s-ar hotărî odată şi ne-am lua, s-ar schimba situaţia. Altfel judeci când ai o familile, când ştii că pot veni copiii. De şapte ani suntem împreună şi tot aştept, Doar, doar, s-o hotărî. Nici nu ştiu ce să mai cred. Nu-i om rău, şi e de casă, da’ are tot felul de planuri despre care nu vorbeşte…  ce să aştept de la unu ca ăsta?. Când eram în liceu, habar n-aveam ce-o să fie. Am terminat, am stat vreo doi ani acasă, pe urmă a venit moda cu politica. Cu politica o să schimbăm ţara, o să fie o altă viaţă, şi noi o să fim eroii neamului. Aşa de eroi am fost, că uite-mă stând noaptea într-un câmp şi aşteptând  să vină Gogu cu tractoru’. Da’, vine sigur, Gogu ăsta?

BEŢIVUL: Nesmintit. Gogu îşi iubeşte vacile, şi fânul trebuie strâns, că altminteri se strică. Dau ploile, şi se strică.

FEMEIA:  Mă, da’ ce le mai ştii, tu!

BEŢIVUL: Doar trăiesc aici. Se face al cincilea an de când sunt aici.

FEMEIA: De cinci ani, tu dormi în podul unui grajd!?

BEŢIVUL: De cinci ani.

FEMEIA: Asta nu poate să rămână aşa, omule. Încă eşti tânăr, o mai duci o vreme aşa. Da’, la bătrâneţe ce te faci?

BEŢIVUL: Ce m-am făcut şi la tinereţe.

FEMEIA: De când n-ai mai avut o lucrare?

BEŢIVUL: Păi, n-am avut decât o singură lucrare. Şi mi-a ajuns. O lucrare mare. O contractase unu’. Mi-a dat contractul, şi pe urmă a început să vină: că trebuie folosit materialul ăsta, şi ăsta, şi ăsta. Că faţada trebuie făcută aşa. Că ferestrele trebuiesc făcute aşa. Am scrâşnit din dinţi. I-am dat planurile la gata, după ideile lui, şi m-am îmbătatat pentru prima oară. Cât am fost beat, parcă nici nu era aşa rău. Aşa că am hotărât să mă las de arhitectură şi să mă apuc de băutură. Ca un profesionist.

FEMEIA: O singură lucrare, şi gata!? Ai terminat. Păi nici nu ştiai meserie.

BEŢIVUL: Hai, s-o lăsăm aşa.

FEMEIA: Măăăăăă!, da’ sensibil mai suntem. Ce te-ai fi făcut dacă erai în locul meu? M-am dus să fac ştiinţe politice, plină ochi de cuvinte mari. Ştii cum sorbeam vorbele profesorilor, care turuiau toată teoria din lume şi neţineau numai în citate din oameni celebrii.. Domnule, ce e drept e drept, oamenii ştiau foarte multe cuvinteşi atât. Pe urmă…

BEŢIVUL: Deflorarea a fost dureroasă.

FEMEIA: E!, pe dracu’.

BEŢIVUL:  (Râde cu poftă, îndelung. Femeia îl priveşte mirată, dar are răbdare.) Nu la deflorarea aia mă gândeam eu. La contactul cu meseria.

FEMEIA: Meseria a fost o mare păcăleală. Adunai toată ziua date ca să le folosească şefu’, dar şefu nu le folosea. Avea metodele lui. Rapoartele noastre erau pentru gură cască şi pentru ziarişti. În rest, întâlniri, sindrofii, recepţii, unde  trebuia să-ţi păzeşti fundul şi ţâţele… dacă voiai. Am zis să schimb şi m-am dus la o firmă de marketing. Aceeaşi poveste, eu munceam să adun date, să găsesc o strategie, şeful mă lăuda, dar avea metodele lui. Flutura materialele făcute de mine şi vorbea într-una despre profesionalism… Dar, afacerile erau altceva.  Totul era o minciună, iar tu erai pe nicăieri. Am ajuns la a  treia firmă, una de advertising,  entuziasmul meu se tocise… Când vorbesc cu tine acuma, îmi aud cuvintele şi nu înţeleg nimic. Ori eu nu ştiu să aleg cuvintele potrivite, ori limba asta s-a stricat cu totul. Am suferit zile şi nopţi în şir, dar când îţi vorbesc ţie nu e nici urmă de suferinţă. Parcă s-a uscat, s-a sfarogit. Nu-mi vine în minte decât că sunt mii, zeci de mii, milioane de alde mine… Te gândeşti la astea şi închizi ochii. Da’ bărbatul nu te ia de nevastă, copiii nu vin şi vremea trece… Pe urmă te trezeşti pe un câmp cu un beţiv, pe care-l doare-n cur de toate alea. El doarme cu vacile şi se îmbată la un motel. Păi, să n-o iei razna? Îîîîî, ce mai zici acum, Nostradamus? Proorocul din grajdul lui Gogu. Nu mi-ai zis cine e Gogu, ăsta.

BEŢIVUL: Gogu e… Gogu. E unu’ care munceşte de dimineaţă până seara şi care n-are probleme din astea. El are probleme cu fâneaţa, cu tractoru’, cu mulgătoarele. La bască îl doare pe el de politicienii tăi şi cum te pipăie pe fund la vreo chermeză. Aşa-ţi trebuie dacă ţi-ai băgat fundul acolo. . Sigur, îl interesează banii, are nevoie de bani, dar prea e luat înainte de muncă… ca să mai ştie şi cum să facă bani. Asta, domnă savant, e o mare problemă pentru omul muncii. Când ai mult de muncit, nu-ţi mai rămâne timp şi pentru făcut rost de bani…

FEMEIA: Şi mai ai şi-un Pierde-Vară care bea până la lăsarea întunericului.

BEŢIVUL: Ei, nu că îl mai ajut şi eu cât pot. Cât mă lasă ocupaţia…

FEMEIA: Ce ocupaţie, să ai tu şi noi să nu ştim?

BEŢIVUL: Hai, s-o lăsăm baltă.  Conversaţia noastră a început să semene cu un joc de copii tâmpiţi. Hai, măcar cât suntem doar noi doi şi nu ne vede nimeni, să ne comportăm de parcă am fi inteligenţi. .

FEMEIA: Ai scurte momente de luciditate. Mă şi mir, după atâta alcool..

BEŢIVUL: Sau poate ar trebui să mulţumim alcoolului. Ce zici? Dacă n-ar fi fost alcoolul, acuma aş fi un arhitect care-şi scuipă forografia în fiecare dimineaţă şi seara. E noapte afară, e o noapte de vară. E frumoasă, calmă, solemnă, măreaţă. Ne-a adus întâmplarea împreună. Cel mai probabil, mâine dimineaţă tu pleci cu un autobuz şi eşti bună plecată. Eu o să rămân să-mi împart viaţa între grajdul lui Gogu şi motelul lui Pestriţu. De ce să  nu lăsăm sinceritatea să ne cureţe sufletele.

FEMEIA: Deşteptule! Dar cui îi convine să se arate aşa cum ştie că e. Cum e mai vulnerabil? Cel mai tentant este să minţim cât mai nuanţat. Nu te-am văzut în viaţa mea, nu m-ai văzut în viaţa ta. Eşti un subiect senzaţional, ţie pot să-ţi zugrăvesc ce n-a văzut Parisu’. Nu e nimeni prin preajmă, mâine pleacă fiecare pe drumul lui. Măcar ştiu că circulă pe undeva, prin Univers o imagine frumoasă despre  mine, una aşa cum m-am visat eu copilă fiind: schimbând lumea…

BEŢIVUL: Păi, lumea o schimbi oricum, doar că o faci mereu începând cu tine şi nu-ţi convine asta. Nu-ţi convine de loc.

FEMEIA. Dacă te-ar auzi vreo unul din echipa mea, ar lua foc. Ar spune că vorbeşti ca unu de acum o sută de ani. N-ai pic de simţ practic, ar spune. Nu trăieşti de două ori, aşa că nu lăsa nici un prilej să-ţi scape. Lumea s-a schimbat, e vremea oamenilor care ştiu ce vor…

BEŢIVUL:  Care ştiu ce vor pe dracu’! N-au strop de imaginaţie, imită ca nişte maimuţoi. Imită şi învaţă pe de rost cuvinte ale căror înţeles nu-l ştiu. Dacă unul îşi cumpără un rahat, îşi cumpără toţi rahat. Lumea îşi vede de ale ei. Noaptea asta de vară nu se schimbă doar pentru că ţi-ai cumpărat tu un rahat de firmă.  E va rămâne noapte de vară, până o să izbutim noi să facem o nefăcută. Dacă porneşte un război acuma şi pe aici se umple de morţi sau muribunzi, noaptea asta îşi vede de ale ei. Are răbdare, aşteaptă să ne vină mintea la cap.

FEMNEIA: Ori alcoolul te face mai deştept; ori ai fost deştept şi alcoolul te prosteşte. Într-o singură noapte nu pot să-mi dau seama, şi-mi place aşa. N-o să ştiu adevărul niciodată, dar imaginea e fermecătoare.

BEŢIVUL: Taci, tu, că-mi dau lacrimile! (Râd amândoi.)

FEMEIA: Cu siguranţă, tu ai acolo, o rotiţă ceva, un defect pe undeva….

BEŢIVUL: O!, da. Am un defect mare: văd limpede. Şi ce se vede de la mine e fără leac.. Aici sunt într-o latură, nu-l văd decât pe Pestriţu, dar nu mă prea atinge, nu prea avem contacte noi doi.

FEMEIA: Ai şi tu o responsabilitate. Tocmai pentru că vezi mal limpede trebuie să te implici, trebuie să propui soluţii…

BEŢIVUL: Dacă nu termini cu prostiile te dau afară! Te trimit în oraşul tău de rahat. Şi s-a dus cu noaptea de vară. Bruegel Bătrânul are un tablou, se cheamă “Parabola orbilor”; asta e lumea de astăzi. Dacă te prinzi în şir sfârşeşti acolo unde te duce călăuza. Cu cât şirul e mai mic, cu atât pagubele sunt mai puţine.

FEMEIA: Ce tot vorbeşti!?   Dacă ne adunăm cu toţii şi le arătăm că suntem uniţi…

BEŢIVUL: Uite orbul scote-i ochii

FEMEIA: Democraţia e o forţă şi e forţa…

BEŢIVUL: Şi prostia e o forţă. Mai mare ca democraţia. Şi inconştientul colectiv e o forţă, mai mare şi decât democraţia şi decât prostia la un loc. Nu te pui cu inconştientul colectiv. Da’ de ce vrei tu să-mi strici bucuria aste-i nopţi de vară?  E prima oară după amar de vreme, când stau şi eu în noaptea de vară.

FEMEIA:  Trebuie să dai ceva înapoi cetăţii..

BEŢIVUL: Lasă că dau mâine… sau săptămâna viitoare, mai bine.

FEMEIA: (Revoltată.) Of!Doamne! Nu vrei să înţelegi, sau nu poţi să înţelegi.

BEŢIVUL: De aia zic să ne bucurăm de noaptea asta, acum când sunt un pic mai treaz. Pe urmă îmi intru în ritm şi cine ştie când mai întâlnesc o ocazie ca asta.

FEMEIA: (Nu gustă de loc umorul bărbatului.) Dacă tot nu eşti în stare să pricepi care-i rostul tău, fă bine şi caută ceva cu care să plec de aici.

BEŢIVUL: Până mă duc, până caut, până mă întorc, vine Gogu.

FEMEIA: Mai eşti şi puturos, pe deasupra.

Beţivul: Hai să spunem: comod. E mai de la oraş aşa.  Ştii ce?, hai să-ţi explic cum e treaba cu lumea. Tu, de exemplu, crezi că iarba asta de pe marginea drumului e verde. Dar vine un om cu o coasă, o coseşte şi în câteva zile e galbenă. Gogu, o ia, o duce şi-o dă la vaci, astea o pişă, o balegă şi iarba se face maronie. Gogu o strânge, o duce pe fâneaţă şi, după un timp, se face neagră şi devine pământ. Întrebare: Care e iarba, de fapt? Aşa e şi cu lumea.  Dar şi în lumea asta şi în aia care va veni, au loc şi un beţiv ca mine, şi una care crede în forţa democraţiei ca tine.

FEMEIA: Acuma înţeleg eu, de ce insita săracul taică-meu să mă feresc de bărbatul beţiv.

Măi, filosofule, omul e superior ca să facă o lume mai bună. Ăsta a fost rostul mulţimii de gânditori de pe planeta asta. Toţi au vrut o lume mai bună…

BEŢIVUL: Şi uite ce-a ieşit.

FEMEIA: Păi a ieşit aşa, că vine unul ca tine care în loc să-şi facă datoria, preferă să se îmbete. Ce-ar fi dacă ne-am îmbăta cu toţii?

BEŢIVUL: Am face o lume dreaptă.

FEMEIA: Dreaptă, pe dracu’.

BEŢIVUL: Păi, da, că beţivul are grijă ca şi paharul vecinului să fie plin. Ai văzut tu asta în lume?

FEMEIA: Am văzut că fiecare cum îşi aşterne, aşa doarme.

BEŢIVUL: Atunci, tu de ce nu ţi-ai ţinut  aşternutul de la început, şi-ai umblat mereu după o plapumă mai roz?

FEMEIA: Ca să întrebi tu. Când eram mică, taică-meu mă îndemna mereu să caut soluţii pentru a-mi împlini  dorinţele. S-o fac eu, cu mintea şi mâinile mele. Născocea tot felul de jocuri ca să mă îndemne. Mai târziu, mi se părea că sunt pricepută şi curajoasă. S-a dovedit că nu-i aşa. Pe urmă a venit problema bărbatului, şi mai la urmă aia a copilului. Toate s-au dovedit mai tari ca mine.În ultima vreme îmi sare ţandăra din orice. În seara asta am făcut o criză, m-am dat jos din maşină şi l-am alungat. Iar el a plecat, dobitocul.

BEŢIVUL: Poţi să taci puţin? (Se lasă liniştea. Zgomotele nopţii devin prezente: privighetori, mierle, lătrat, strigăte de păsări de noapte, mă rog sunetele unei nopţi de vară.) Vezi ce firească e noaptea de vară? Cât de firească e lumea într-o noapte de vară? În afara noastră. Noi n-avem ce căuta în lumea asta. Îi stricăm ordinea. Doi străini care spun vorbe într-o nopate de vară. Şi că sunt străini n-ar fi nimic, dar sunt oameni, şi ăştia strică totul. Păsările ne ocolesc, jivinele ne-au mirosit de la distanţă şi aşteaptă, iarba trebuie să suporte călcătura. Vântul ne ia putoarea şi-o împrăştie. Totul se schimbă când apărem. Iar noi nu înţelegem nimic din toate astea. Fiecare fiinţă din regiunea asta, ştie unde sunt celelalte, câte sunt celelalte, ce soi şi ce intenţii au. Fiecare lasă semne peste tot. Ce să mai spun de noi, oamenii… Semnele astea sunt, la rândul lor lumea, şi fac ordinea. Doar noi nu pricepem nimic din cauza aroganţei.

FEMEIA: Cum mă ajută bunul Dumnezeu şi ajung în oraş, îţi cumpă o tobiţă şi o tichie cu clopoţei şi prevestitor te fac.  Tu citeşti toate astea în vodcă? Sau le vezi, aşa. Lumea nu e aşa de frumoasă  cum o vezi tu prin aburii beţiei. Şi eu îmi doresc mereu să fie aşa, caut locul ăla în care lumea să fie ca-n visele mele de adolescentă. Măcar în parte, măcar să aducă cu lumea aia.

BEŢIVUL: Dar ai încercat vreodată să vezi lumea pentru ea în sine? Să uiţi de tine şi de dorinţele tale? Să vezi lumea cu toate ale ei? Să vezi dacă nu ar fi un locuşor şi pentru tine? Mereu aud vorbindu-se despre dezamăgirile semenilor mei. Toate propoziţiile încep cu „eu”, dar se întreabă cineva dacă „eu” ăsta există?

FEMEIA: Omule, eu vreau lucruri simple, simple de tot. Am făcut ştiinţe politice să muncesc pentru oamenii din jurul meu. Nu vreau să mă gândesc la ce mă bate gândul. Nici nu mă interesează. Eu vreau să văd că munca mea capătă un sens. Şi mai vreau ca bărbatul să fie bărbat. Peticul ăla de hârtie mă păzeşte pe mine de ce e mai rău, şi-mi dă puterea să fac un copil. Că asta vreau, un copil de la el…

BEŢIVUL: Şi să spele dracului vasele alea!

FEMEIA: Da.  De la tine lumea se vede altfel. (Tăcere. Ca de obicei zgomotele nopţi revin în prim plan. De fiecare dată sensibil diferit. Unele dispar, altele noi apar.)

BEŢIVUL: E!, nu fi şi tu supărată, lucrurile se vor aranja într-un fel.

FEMEIA: Tu, măcar ai fost însurat vreodată?

BEŢIVUL: N-am avut vreme. Nu m-a lăsat meseria.

FEMEIA: Care din ele?

BEŢIVUL: Arhitectura.

FEMEIA: Păi, ziceai că n-o mai practici.

BEŢIVUL. N-o mai practic ca meserie, nu mai câştig bani din ea. Da’ o profesie nu se uită. Aia e viaţa ta, aia te ţine să nu te faci omul pădurii… Să nu te călugăreşti.

FEMEIA: Ori eşti foarte deştept, ori îţi baţi joc de mine! Şi de femeie n-ai nevoie? Să ai un suflet, o mângâiere…

BEŢIVUL: N-am aşa impresii bune despre femei. Dar nici suficient de proaste să fi ajuns misogin.

FEMEIA: Tu eşti din ăla cu, descalecă şi…

BEŢIVUL:  Am alte alea pe suflet. Şi asta îmi ia toată energia.

FEMEIA: Adică, ce?

BEŢIVUL: Adică…

FEMEIA: Eee?!  Adică?…

BEŢIVUL: „Adică” ăsta e un lucru tare complicat. Sensul lui s-a pierdut prin vremuri. Nu mai e la modă, de cele mai multe ori nici nu se pomeneşte de el. Aşa că, cel mai bine e să-l lăsăm aşa.

FEMEIA: Măi, tu nu stârni curiozitatea ca s-o laşi nesatisfăcută. Tu ştii de  ce e în stare o femeie nesatisfăcută?

BEŢIVUL: Aici, e aici, că „adică” ăsta, pe măsură ce vrei să-l explici, devine mai de neînţeles. Nu sunt vremurile să explici un astfel de „adică”.

FEMEIA: Păi,  fă ceva să-l poţi explica. Nu mai sta pitit printre vaci. Ieşi în lume, nu fi laş.

BEŢIVUL: E complicat.

FEMEIA: Da’ ştiu că te alinţi mai ceva ca o fată mare.

BEŢIVUL:  Lumea evolează după cum s-a închegat forma ei, e o formă anume care se alege, şi când s-a ales nu mai ai ce-i face, trebuie s-o laşi să-şi facă rostul. Tu de ce crezi că am ales să mă dau deoparte? Nu-mi place forma care s-a ales acum, dar nici nu pot face nimic ca să schimb ceva… aşa că am ales să-mi văd de calea mea.

FEMEIA:Oi fi fiind vreun geniu şi noi nu ne dăm seama.

BEŢIVUL: Aia e, că nu sunt un geniu.

FEMEIA: Atunci,  de ce încurci lucrurile?

BEŢIVUL:  Nu mă băga în seamă, ce pretenţii să ai de la un beţiv?

FEMEIA:  Să-şi ţină firea.   Când, toată viaţa ai sperat la ceva, te-ai bătut pentru ceva anume, vine unu’ care vorbeşte în doi peri. Nu te-apucă nervii+!

BEŢIVUL: De când eşti tu, şi-ai învăţat tot felul de tehnici de schimbat lumea, ai izbutit să schimbi ceva?

FEMEIA: De unul singur nu poţi.

BEŢIVUL: Mai caută câţiva.

FEMEIA: Ce cutră de om poţi să fii! Ştii foarte bine că nu se bagă nimeni, că toţi aşteaptă de la ceilalţi.

BEŢIVUL: Asta înseamnă că le convine aşa.

FEMEIA:  Fiecare se plâmge că nu e bine aşa şi că trebuie să facem ceva. Da’, la bătaie nu se bagă nimeni.

BEŢIVUL:Plânsul eu un spectoacol, şi tu-i crezi.

FEMEIA: De ce să nu-i cred? Ţie îţi convine ce se întâmplă?

BEŢIVUL: Eu nu ştiu ce se întâmplă.  Eu iubesc noaptea asta de vară. Multe poţi să înţelegi de la ea. Chiar mă bucur că s-a-ntâmplat să  te rătăceşti pe-aici. Altfel dormeam tun la ora asta.

FEMEIA: Chiar cât o fi ceasul?

BEŢIVUL : Habar n-am.

FEMEIA: Mâine o să fiu moartă, dacă nu mă aleg şi cu vreo răceală.

BEŢIVUL: Poate-i un semn.

FEMEIA: Ce semn?

BEŢIVUL: Că trebuie să ai  mai des astfel de aventuri. Că de la ele înveţi ceva.

FEMEIA: În pilde m-ai şinut toată seara.

BEŢIVUL: Atunci înseamnă că nu înveţi nimic. Nici nu încerci…

FEMEIA:  Adică cum?

BEŢIVUL: Ca şi-n seara asta.

FEMEIA: Nu înţeleg.

BEŢIVUL: Păi, dacă rămâi o noapte în câmp şi vorbeşti cu cineva, asta ar trebui să fie o experienţă şi ar trebui să aibă nişte înţelesuri.  Ar trebui să înţelegi ce e o noapte de vară ce e luna şi ce sunt stelele, acum când poţi să le vezi.  Multe ar fi de învăţat…

FEMEIA: Cu ce ar putea schimba asta viaţa mea?

BEŢIVUL: Păi, şi-n viaţă sunt lucruri care n-au legătură cu ce-ţi doreşti tu şi nici aşa cum vrei tu.  Întâmplarea din seara asta, de pildă. Ai ajuns aici, pentru că ai vrut tu? Nu. Ai ajuns aici pentru că noaptea asta de vară trebuia să te înveţe ceva. Dar, dacă ai învăţat sau  nu, asta numai de tine depinde.

FEMEIA: Mare filosof, mare învăţat.

BEŢIVUL:  Învăţat este ăla de pricepe, nu ăla care vorbeşte.

FEMEIA: Adevărul e că stau pe marginea unui drum, şi-l aştept pe unu’ Gogu, pe care nu l-am văzut în viaţa mea şi sper c-o să mă ducă cu un tractor la o staţie de autobuz. E tot ce-mi pot dori de la viaţă. Nu ştiu când vine, nu ştiu dacă vine şi până atunci, un alcoolic mă ţine la curent cu ultimile tendinţe ale filosofiei. Oare,  Socrate, Platon, Aristotel, ăştia, erau tot aşa de îmbibaţi în băutură? Cică pe Socrate îl bătea nevasta. Tu ai noroc, pe tine n-are cine te bate… Dacă ar fi ceva de învăţat, ar fi că nu trebuie să mă mai cert cu bărbatu-meu în câmp. De-acuma-ncolo, numai în staţia  de autobuz mă cert. ( O dâră luminoasă desenează o linie în noapte.) Ce-a fost asta?

BEŢIVUL: Care?

FEMEIA: Dâra aia de adineaori.

BEŢIVUL: Nu ştiu la ce te referi.

FEMEIA: O dâră de lumină care clipea.

BEŢIVUL: O fi vreun extraterestru care a plecat după aventuri. ( O altă dâră luminoasă se ridică de la pământ şi cade aproape imediat ) Dar dacă nu e un extraterestru, e un licurici.

FEMEIA:Mai există aşa ceva?

BEŢIVUL: Există. E drept că mai rar. Zboară masculii la chemarea femelelor care, ca şi la om, sunt dornice de împerechere.

FEMEIA: Asta e o obrăznicie.

BEŢIVUL: Ba deloc, e o funcţie. Femela vrea împerechere ca să perpetueze specia; cheamă masculul, ăsta vine, îşi face datoria şi pe urmă este mâncat de viu. Nu ca la oameni, în tranşe lunare, sau ori de câte ori este nevoie, ci pe loc. Probabil  de aia n-au nevoie de vreun certificat.

FEMEIA: Oracolul din Delphi….?

BEŢIVUL: Habar n-ai tu câte afli într-un motel. Majoritatea bărbaţilor care vin acolo, despre asta vorbesc. Cu detalii, cu amănunte…  Vor să fie compătimiţi de ceilalţi pentru soarta cruntă care i-a împins pe panta beţiei.

FEMEIA:Şi tu nu gândeşti la fel?

BEŢIVUL: Dimpotrivă. Eu, acuma mă simt bărbat.

FEMEIA: Impresia mea e că totul ţi se trage de la faptul că n-ai o ocupaţie.

BEŢIVUL:  Poate fi şi-aşa, da’ poate fi şi altfel.

FEMEIA: Altfel, adică cum?

BEŢIVUL: Adică să am eu dreptate. Tu nu bei, munceşti şi eşti responsabilă. Ai sentimentul că e bine şi că eşti mulţumită? ( Femeia tace.) Dacă asculţi noaptea asta de vară, înţelegi că sunt duium de întrebări şi duium de răspunsuri. Doar că, una singură e întrebarea ta, şi unul e răspunsul.

FEMEIA: M-ai zăpăcit de cap.

BEŢIVUL:  Cine te-a pus să te cerţi cu bărbatul tău anul ăsta. Dacă te certai acum o sută de ani, altă ar fi fost situaţia. Venea să te întâlnească tot un beţiv, dar unul galant, care ştia ce-i aia curtoazie. Ştia că eşti o doamnă şi nu pregeta să-ţi propună ca momentul să se transforme într-o idilă. Nu-i ocazie mai prielnică ca atunci când un bărbat întâlneşte o femeie într-o noapte de vară. Doar ei doi, o noapte întreagă; fără să-i ştie nimeni. Ce altă ocazie mai prielnică să existe? Ţi-ar fi zugrăvit desfătările mirifice ale iubirii în natura sălbatică, unde te înţeapă ţărâna în fund şi te pişcă furnica de…

FEMEIA: De?…

BEŢIVUL: De…

FEMEIA: Aşa, de?…

BEŢIVUL: (Face gesturi cu mâinile încercând să sugereze locul muşcat de furnică.) De… (Renunţă.) N-ai avut noroc, asta e!

FEMEIA: De-ar fi numai asta!  Dar, beţivul pe care mi l-a dat Dumnezeu se pricepe la toate, şi nu-i tace guriţa nici să-l pici cu ceară. E nevorbit rău, şi-a picat măgăreaţa pe  mine. Că mie asta îmi lipseşte: trăncăneala. De parcă nu mi-ar fi destul trăncăneala de la serviciu. O noapte în natură am avut şi eu, şi praf mi-a făcut-o!

BEŢIVUL: Ţi-am explicat despre licurici…

FEMEIA: Mi-ai explicat cum mănâncă femelele masculii, nu te mai prosti.Mă tot întreb, cum o să se simtă iarba aia care o să crească din mormântul tău?

BEŢIVUL: Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat.

FEMEIA: Sunt udă toată la picioare de la rouă. Mi se lipeşte nisipul de tălpi şi parcă păşesc pe ghimpi.

BEŢIVUL: Fă-ţi şi tu nişte obiele din ceva… Pun pariu că nici măcar nu ştii ce sunt alea. (Îi întinde bluza de treining cu care e îmbrăcat.) Rupe-i mânecile şi înfăşoară-ţi picioarele cu ele.

FEMEIA: Fii, măi, om serios. Dar bluza-i bună că s-a cam făcut răcoare, cum s-o stric?.

BEŢIVUL: Să fii sănătoasă. (Tăcere.)

FEMEIA: Şi chiar nu te mai bate gândul să te întorci la arhitectură. Să laşi naibi băutura şi să faci şi tu ceva?

BEŢIVUL: Acuma, chiar mi se face milă de bărbatul ăla al tău. E de înţeles de ce nu vrea să facă acte cu tine.

FEMEIA: De ce ?

BEŢIVUL: Păi, dacă fără acte eşti în stare să-l ucizi cu cicăleala. Ce-ar fi cu acte?

FEMEIA: Dar, eu pe tine te-am întrebat, nu pe bărbată-meu.

BEŢIVUL: Şi eu m-am simţit ca bărbată-tău. Ce i-ai făcut în seara asta de te-a lăsat în drum?

FEMEIA: Eu, lui? Eu, lui nu i-am făcut nimic. M-am dat jos din maşină, i-am trântit portiera, i-am tras în roată şi-un pumn în capotă. Ce-am făcut?.

BEŢIVUL: Da’, mai înainte de asta?

FEMEIA: I-am spus ce cred despre el.

BEŢIVUL: Într-un mod elegant, să înţeleg.

FEMEIA: E…, în parte.

BEŢIVUL: Uite, de asta nu mă întorc eu la arhitectură. Când ştii năravul cuiva, ori îl accepţi, şi atunci ai grijă cum te porţi; ori nu-l accepţi, şi atunci apuci cărarea ta. Eu am hotărât să nu-l accept.

FEMEIA: Atunci măcar apucă-te şi fă ceva util, nu să bei toată ziua.

BEŢIVUL: Asta nu se poate. Aşa e obiceiul locului. Pe-aici se bea cu ziua.

FEMEIA. Şi la  ce-ţi foloseşte asta? Sănătatea se face praf, de la porcăriile pe care le bei. Banii se duc pe apa sâmbetei…

BEŢIVUL: Care bani? Eu nu am niciodată bani. La ce să-mi mai trebuiască bani. . Adică, înainte când aveam bani, niciodată n-am avut timp să mă bucur de o noapte de vară. De o noapte de vară adevărată, aşa cum arată ea, nu cum crezi tu că arată. Toţi oamenii ăia, închişi în oraşe ştiu că noaptea nu mai este lumină. Atâta ştiu ei despre noapte. Nu mai e lumina soarelui şi se aprinde iluminatul stradal. Dar, despre noapte ce ştiu? Despre o noapte de vară ca asta? Tu, de exemplu, ce ştiai despre noaptea de vară, până în seara asta?

FEMEIA: Lumea nu poate să stea să aştepte răsăritul lunii. Lumea are mersul ei, progresează, se civilizează continuu…

BEŢIVUL: Oare?!

FEMEIA: Se civilizează. Tehnologia face o altă lume…

BEŢIVUL: Asta e sigur. De civilizaţie nu sunt foarte sigur. Mai bine zis de direcţia ei.

FEMEIA:   Aia nu-i bună, ailaltă nu-i bună. Da’ ce e bun, mă. Rachiu? Ăla e  bun?

BEŢIVUL: În lipsă de altceva.

FEMEIA: Tu ai bea şi spirt dat prin pâine.

BEŢIVUL: Ei, nu chiar aşa. Eu sunt un beţiv mai selectiv. Ceva mai mofturos…

FEMEIA: Un mofturos care-şi bagă capul în nisip ca struţu’! Lui nu-i place civilizaţia. El vrea la amnar şi la cremene.

BEŢIVUL: N-am spus că nu-mi place civilizaţia, ci direcţia ei. Nu mi se pare cea mai corectă…

FEMEIA:  Da’, să dormi cu vacile, ţi se pare corect?

BEŢIVUL: În lipsă de altceva… Sigur, mi-ar plăcea un dormitor comod, cu baie directă, cu apă şi tot confortul. Dar…

FEMEIA: Dar?

BEŢIVUL: Şase ani am sperat să ajung arhitect. Voiam să fiu un arhitect bun şi m-am trezit agent de vânzări. Am fost cumpărat de cineva şi făcut peste noapte agent de vânzări.

FEMEIA: Adică, cum ai fost cumpărat?

BEŢIVUL: Naiba ştie! Eu am crezut că voi fi arhitect la lucrarea aia. Dar, se pare că ei voiau  să desenez o clădire pentru nişte materiale de construcţii. Vacile sunt nişte tovarăşe perfecte, în cazul ăsta. Cel puţin pentru mine.

FEMEIA:  Atât a găsit de cuviinţă să facă: să fugă. Trebuie să ne adunăm, să facem o echipă, să luptăm…

BEŢIVUL: Vorbeşti ca un propagandist. Mie nu-mi plac echipele. În cele mai multe cazuri se dovedesc a fi doar nişte găşti, care se dau după cum bate vântul.

FEMEIA: Visul meu este să reuşim să ne strângem, să-i înlăturăm pe corupţi, pe mincinoşi, pe lacomi, pe ticăloşii…

BEŢIVUL: Gata! Gata!!! Că stârpeşti toată lumea. Tu, de fapt, îţi doreşti un serviciu ca lumea şi nu soţ – Atenţie: soţ, nu bărbat! – care să-ţi facă un copil şi să aducă salariul în casă.

FEMEIA: Lumea  nu poate merge  la nesfârşit aşa…

BEŢIVUL: Şi eu ce spuneam?

FEMEIA:  …dar trebuiesc oamenii potriviţi, oamenii care să lupte deschis şi cinstit pentru propăşire.

BEŢIVUL: Nici cei de la paş’opt n-au zis-o mai bine.

FEMEIA:  Ţi se pare că deţii adevărul absolut. Dar ce viaţă duci tu?

BEŢIVUL: O viaţă. Fie că sunt în mijlocul oraşului, fie că sunt la ferma  de vaci, mă scol dimineaţa, fac tot felul de lucruri peste zi şi mă culc seara… Bine, asta când nu se rătăceşte vreo propagandistă ca tine prin ţinut.

FEMEIA: Juri tu, că nici o clipă nu-ţi trece prin minte regretul că nu eşti la planşetă sau pe şantier?

BEŢIVUL: De asta este alcoolul pe lumea asta. Să te lecuiască de tâmpenii.

FEMEIA:  Ceva minte ai în dovleacul ăla. Cum se poate să nu înţelegi că lumea e dezorientată şi că trebuie să ne strângem ca să găsim o cale dreaptă.

BEŢIVUL: În primul rând, eu nu ştiu ce-i calea dreaptă. Eu, de regulă merg pe zece cărări. Şi pe urmă, strâmbăciunile despre care vorbeşti tu au început cu mult timp în urmă.  Tu te uiţi la ce e în jur, dar cauzele s-au stins de mult. Acuma trăim efectele. Sunt două soluţii: ori devii contemporan şi atunci te bagi la joc, ori cauţii să rămâi „neutru la fenomen”, cum spunea un ţăran pe vremea colectivizării.

FEMEIA: Faci parte din lumea asta, ţi-a fost dat să te naşti acum, ai obligaţia să…

BEŢIVUL: Ia, uite, dom’le!, despre ce dicutăm noi. E o noapte de vară frumoasă şi noi ne răcim gura cu prostii. În loc să vorbim despre… habar n-am;  cer, stele, licurici, să devenim romantici pentru câteva ore. Să simţim fiorii naturii…

FEMEI: Mă doare în cur, de natura ta. Omenirea nu şi-a găsit calea justă. Zi de zi de zi eu mă lovesc de lucruri reale şi tu vrei să devenim romantici.

BEŢIVUL: Ce-s alea: „lucruri reale”? Ce e real în lumea asta?

FEMEIA: Că am sperat, şi sper, să pot schimba ceva că vreau un copil, dar nu oricum, că vreau un bărbat, dar nu oricum: soţ. Vreau familia mea. Asta sunt lucruri reale.

BEŢIVUL: Adică lucrurile astea nu le ai?

FEMEIA: …

BEŢIVUL: Păi, atunci înseamnă că nu sunt reale. Sunt doar în imaginaţia ta.

FEMEIA: Du-te la dracu’.(Tăcere. Din nou sunetele nopţii devin prezente.)

BEŢIVUL: Ştii ce mi se pare mie dezgustător?

FEMEIA: Ce?

BEŢIVUL:  Că eşti cumpărat – în lumea de azi toţi suntem cumpăraţi – şi nu ştii cine te cumpără, de fapt, şi pentru ce. În vremea sclavagismului, te duceau în târgul de sclavi, venea unul şi se uita la tine, tu te uitai la el, şi te cumpăra. Ştiai cine te cumpără. Ştiai cam ce te aşteaptă. Azi, te cumpără unul, dar de fapt e doar un intermediar, în spatele lui sunt alţii, care, la rândul lor sunt nişte intermediari. Şi n-ar fi de mirare, să constaţi într-o zi că te-ai cumpărat tu, ca prostu’, dar faci ce spun alţii care n-au nici o legătură cu târgul ăsta. Şi asta numeşti tu realitate?

FEMEIA: Du-te, frate, la un psiholog, fă un tratament, ceva.

BEŢIVUL: Fac, zilnic, şi ajută crede-mă. Dacă nu mă crezi, întreabă-l pe Pestriţu. Dacă nu luam tratament, de mult i-aş fi spart capul cu ceva. Întreabă-l dac-a păţit ceva.

FEMEIA:  Tu trebuie neapărat să pleci de aici. Trebuie să te întorci în oraş. E păcat, zău! Ai momente când poţi fi interesant.

BEŢIVUL: Eu oi fi având, dar lumea nu prea mai are. Vezi, dacă mă întreabă cineva, eu pot să-i spun o poveste. Eu am o poveste.

EMEIA: Păi, dacă oamenii ca tine aleg să se ascundă.. Aveţi ouţele mici, tare mici.

BEŢIVUL: Aaaaa!, nu de la ouţe ni se trage. De la proceduri. Lumea s-a transformat într-un lanţ lung de proceduri, dai din una în alta. Nu se mai descurcă decât aia care ştiu să se înscrie în proceduri. Uită-te puţin în jurul tău: vine câte unul şi turuie  vrute şi nevrute, şi pac o serie de proceduri, la care el e în frunte să ia tot caimacul. Asta e noua ordine mondială.

FEMEIA: Cu teoria stai bine.

BEŢIVUL: Aşa zici? Atunci spune-mi tu, care e locul meu în lumea asta? Eu m-am făcut arhitect şi dar trebui să trăiesc ca agent de vânzări. Eu, de fapt, cine aş fi?

FEMEIA: Eu, nu ştiu cine ai fi;  văd doar ce eşti, un beţiv.

BEŢIVUL: Ăsta a fost norocul meu. Acum măcar ştiu clar cine sunt.

FEMEIA: Nu-i mai bine să ai asfalt, apă caldă, wi-fi? Să poţi vorbi oriunde, să ai informaţiile în timp real? Dacă nici ăsta nu e progres…

BEŢIVUL: Sunt multe nopţi în care stau, vacile rumegă, fânul miroase dulceag, şoarecii chiţăie scurt, eu mestec un fir de iarbă şi mă surprinde când aud sunetul îndepărtat al vreunui motor. E clar o altă lume, una care are puţine legături cu lumea asta în care suntem. În nopţile alea înţeleg de ce are Gogu mereu probleme cu banii şi de ce orăşenii au mereu probleme cu hrana. Şi unii şi alţii au luat-o razna, mi se pare mie. Privite de la distanţă lumile astea două par a fi una singură, doar că nu e adevărat. Şi atunci eu în care să aleg să trăiesc?

FEMEIA: Ce mă tot ameţeşti cu  lumile astea.! Nu există decât o lume. Şi are probleme reale : suprapopularea, epuizarea resurselor, rasismul, fundamentalismul religios, poluarea, schimbările climatice. Cum va fi mîinele ăsta? Ce lume las eu copiilor mei… dacă-i fac, C-o să-i fac.

BEŢIVUL:  Se pare că e tare urât, acolo în lumea aia în care trăieşti tu. Vacile mele sunt blânde şi mi se par tare proaste, dar noapte de noapte îşi mestecă fânul şi-mi dau un sentiment de tihnă.

FEMEIA: Nu putem trăi toţi într-un grajd.  Am auzit despre civilizaţie, despre confort.

BEŢIVUL: Atunci de ce nu sunteţi mulţumiţi?

FEMEIA: Pentru că trebuie să ne gândim mereu la mâine.

BEŢIVUL: Faceţi cam urât, când vă gândiţi la mâine. Îmi spune mie gâtlejul că ceva nu e în regulă. (Scoate de la spate o ploscă metalică destul de încăpătoare şi bea. Îi întinde plosca.) Vrei?

FEMEIA: Pleacă de aici cu porcăria ta! Ce ai acolo?

BEŢIVUL: Whiskey.

FEMEIA: Whiskey din şubă. Ce fel de whiskey?

BEŢIVUL: Master of Malt.

FEMEIA: Ce-i aia?

BEŢIVUL: E una dintre cele mai faimoase mărci de whiskey din lume.

FEMEIA: De la iubitele tale vaci e Master of malt ăsta?

BEŢIVUL:  Am noroc cu un prieten, fost coleg de facultate, care a plecat în Irlanda şi-mi trimite mereu să am rezerve.

FEMEIA: Bun prieten! Mai bine ţi-ar trimite bani, să trăieşti şi tu omeneşte.

BEŢIVUL: Eu i-am spus să nu-mi trimită bani, pentru că-i beau.

FEMEIA: A!, da. Ai şi tu dreptate.

BEŢIVUL: (Insistă.) Ia şi tu o gură mică. E o minune.

FEMEIA: Doar ca să văd cum e. Sunt curioasă.

(BEŢIVUL îi întinde plosca. Femeia gustă temător. Se scutură.)

FEMEIA: Are gust de fum!

BEŢIVUL: Da. E afumat cu turbă şi ţinut în butoaie de cireş. Treizeci de ani în butoi de cireş. Nu vede lumina zilei treizeci de ani.

FEMEIA: Şi câte de astea primeşti?

BEŢIVUL: Cinci cartoane de şase sticle pe lună. Adică treizeci de sticle.

FEMEIA: E o avere!  Şi tu bei câte o sticlă de asta pe zi ?!?!?

BEŢIVUL: Nu. Pe noapte, că ziua beau porcăriile de la Pestriţu.

FEMEIA: Doamne, dumnezeule! Şi când dormi?

BEŢIVUL: După ce termin sticla. N-am o oră fixă. Depinde de cât am de lucru.

FEMEIA: Şi ce lucrezi, tu, mă rog?

BEŢIVUL: Asta nu pot să-ţi spun. De-ale mele… Mi-am amenajat un mic atelier: o planşetă, o masă pentru machete… Chestii de-astea.

FEMEIA: Eşti mai ceva ca un ou kinder, numai surprize. Şi cui foloseşte munca ta?

BEŢIVUL: Îl mai ajut pe prietenul din Irlanda. E un arhitect cunoscut, acolo. Altfel cum ar avea bani de  Master of Malt. Voia să facem un contract, dar mie nu-mi place foarte mult stilul lui. Aşa că i-am spus să-mi trimită un whiskey bun, mai bine.

FEMEIA:  Omul voia să te ajute să câştigi un ban, şi tu munceşti pe băutură.

BEŢIVUL: Şi dacă mă plătea şi beam banii, nu era totuna? Mai beam şi cine ştie ce porcării. Aşa…

FEMEIA: Dar, cu banii, puteai să stai şi tu undeva, ca oamenii, nu într-un grajd.

BEŢIVUL: Asta e o prejudecată. La ce-mi trebuie mie, am tot confortul din lume. Plus o sticlă de whiskey bun.

FEMEIA: Să mor, dacă înţeleg. Aşa, la prima vedere, pari un om inteligent…

BEŢIVUL: Mulţumesc.

FEMEIA: …dar să-ţi baţi joc de tine în halul ăsta?

BEŢIVUL: Dimpotrivă. Am ales calea unde demnitatea mea nu are de suferit. Şi pot să-mi fac meseria curat, fără să vând una-alta. Aici sunt arhitect, nu agent de vânzări.

FEMEIA: Ia stai puţin, şmechere! Da’ tu ai spus, până mai adineori că nu mai practici arhitectura.

BEŢIVUL: Păi, practic nici n-o practic.

FEMEIA: Păi practic cum n-o practici, dacă lucrezi pentru prietenul tău din Irlanda?

BEŢIVUL: Nu se pune. Aia nu e arhitectură. Eu propun nişte soluţii pentru unele momente dintr-un proiect.

FEMEIA:  El nu practică arhitectura dar lucrează pentru un arhitect.

BEŢIVUL:Într-o meserie nu e ca la propagandă. Meseria este un lucru delicat. Au fost vremuri când ocupa mult timp din viaţa omului. Foarte mult timp. Acum, în zilele noastre, ajungi, aşa mai spre bătrâneţe şi te întrebă unul. „Şi, tu ce-ai fost?” „Arhitect” „Şi ce-ai făcut?” „Păi, aia şi aia.” „Aha!” Şi dintr-o dată, asta e toată meseria ta: „Aha!”

FEMEIA: Şi ce-ai vrea tu, mă rog, să fii Apolodor din Damasc?

BEŢIVUL: Şi de ce nu? Un Apolodor care foloseşte tehnici ceva mai moderne, şi materiale mai spectaculoase…

FEMEIA:  Nu spuneai că nu vrei să vinzi materiale?

BEŢIVUL: Aşa e, nu vreau să le vând, vreau să le folosesc.

FEMEIA: În capul tău se bat toate cap în cap.  (Se lasă liniştea.) Oare cât o fi ceasul?

BEŢIVUL: Te-ai plictisit?

FEMEIA: Ei, nu, că ar trebui să mor de fericire că-mi petrec noaptea  la marginea drumului.  O să prind rădăcini …

BEŢIVUL: Când o veni timpul, soseşte Gogu cu tractorul lui şi ai scăpat.

FGEMEIA: Să petreci o noapte întreagă cu unul ca tine, nu e uşor. Mă întreb ce chin ar fi fost pe femeia aia care te-ar fi luat de bărbat. Trebuia să fie una dusă rău ca să te suporte.

BEŢIVUL: Noroc că nu suntem mulţi aştia de-alde mine. Altminteri feministele ca tine ar fi roit ca albinele în toiul verii.

FEMEIA: Mare noroc! Tipii ca tine fac lumea greu de suportat. Te-ascunzi într-un grajd, şi mori pupând sticla. Al meu, parcă e totuşi alt aluat. Şi să ştii că nu sunt feministă, de loc.

BEŢIVUL: Gata, gata. Oricum nu te pot ajuta.  Ţi-ai schimbat părerea despre bărbatul pe care l-ai făcut cu ou şi cu oţet…

FEMEIA: Hai,hai, sari repede şi muşcă…

BEŢIVUL:  Nu te lăsa el în drum fără un motiv temeinic.

FEMEIA: Vede el pe dracu…

BEŢIVUL: Uite la ea! Ştie că bărbatul a plecat la furie. Ştie că, acuma o aşteaptă. Ştie că e bărbatul ei, dar copil nu poate să-i facă decât dacă are hârtie de la primărie. Eşti ciudată, rău, femeie!

FEMEIA: Vreau o familie temeinică. Nu vreau să apară mai târziu complexe, îndoieli… Vreau o legătură care să te facă să gândeşti de două ori înainte de-a face o prostie.

BEŢIVUL: Har, Domnului!, prostiile le facem fără aprobări. Măcar prostiile.

FEMEIA: Mai bine, te-ai duce la culcuşul ăla al tău, ţi-ai face bocceaua şi ai veni cu mine la oraş. Plătesc eu biletul de autobuz.

BEŢIVUL: Pentru nimic în lume. (Bea ce-a mai rămas în ploscă. O scutură să curgă ultimile picături.) Nu mai sunt rezerve, şi asta e rău. O să trebuiască să sufăr un pic.

FEMEIA: Ce plăcere găseşti tu în băutură…

FEMEIA: De ce  bei?

BEŢIVUL: Ca să nu mă trezesc. Într-un moment de luciditate poţi să faci cine ştie ce prostie.

FEMEIA: Prostie e ce faci acum.

BEŢIVUL: Stimata mea Doamnă! Onorata mea companioană! Lumea e după cum izbuteşte să şi-o reprezinte fiecare. Uite: avem o noapte frumoasă de vară. Amândoi suntem în noaptea aceasta, vorbim despre ea, dar pentru fiecare din noi ea e altfel. În afara noastră e iarăşi altfel. Cum o fi de-adevăratele, nimeni nu ştie.

FEMEIA: Vrei să ştii cum e pentru mine frumoasa ta noapte de vară? Atunci ascultă! Am tălpile numai  înţepături. Sunt undă până la fund, se lipesc hainele de mine. Vreau să mă duc la baie şi nu am unde.

BEŢIVUL: De ce? E câmp destul aici.

FEMEIA: Şi să-mi intre ceva în… pe întunericul ăsta. Crezi că-i ca la voi: scoţi, faci, scuturi şi pleci. La noi e delicat, trebuie să ai condiţii… cât de cât.

BEŢIVUL: Îmi imaginez titlul de articol pe faceboock: „Femeie violată de un licurici. Dar stai să vezi cum a reacţionat femeia.”

FEMEIA: Termină cu glumele de doi lei.

BEŢIVUL: Nu glumesc de loc. Mă gândesc numai la cum pândesc jivinele locului, doar, doar te duci să te uşurezi ca să te năpădească. Nu scapă ele aşa o ocazie.

FEMEIA: Termină, îţi spun!

BEŢIVUL: Şi mai spui că lumea nu e după cum şi-o reprezintă fiecare. Ba, aşa e.

FEMEIA: Aşa o fi, dar eu aş vrea un duş fierbinte şi o ciocolată caldă.

BEŢIVUL: Nici măcar whiskey nu mai e.

FEMEIA:  Fiecare cu ce-l doare.

FEMEIA: Tu unde te speli?, când vrei să te speli.

BEŢIVUL: La adăpătoarea pentru vaci…

FEMEIA:  Vara, da’ iarna?

BEŢIVUL: La adăpătoarea pentru vaci.

FEMEIA: Moi degetele şi dai pe la ochi. Ca pisica.

BEŢIVUL: Ba, mă bag cu totul, că e un jgheab destul de încăpător.

FEMEIA: Pe frigul iernii?

BEŢIVUL: Pe frigul iernii.

FEMEIA:  Nu mai turna gogoşi.

BEŢIVUL: Mie mi se pare o mare încântare să-mi încep ziua aşa.

FEMEIA: Şi să n-ai un duş fierbine, o cadă plină de săruri?

BEŢIVUL: Doar o bucată de săpun de rufe. Făcut în casă pe timpul verii, uscat la soare până se face ca piatra.

FEMEIA:  Nu mai face nimeni săpun în casă!

BEŢIVUL: Ei, uite că eu fac.

FEMEIA:   Adică, madama aia de la motel, îţi dă haine, îţi dă mâncare, dar un săpun  nu ţi-ar da.

BEŢIVUL: Ba, mi-ar da. Dar preferă să-i dau eu, de la mine, că are o cameristă care spală rufele la vâltoare…

FEMIA: Rufe la vâltoare?! Cum o să cred să cred toate balivernele astea?

BEŢIVUL:  Dacă întrebi eu îţi răspund şi-ţi spun cum stau lucrurile. Poate aşa ai să înţelegi că mai există şi o altă lume. Ba, mai multe lumi, care nu funcţionează după modelul pe care-l ştii tu. Şi oamenii trăiesc bine şi se simt mulţumiţi cu viaţa lor.

FEMEIA: Să trăieşti ca-n Evul Mediu când poţi să ai la dispoziţie toate comodităţile tehnologiilor moderne.

BEŢIVUL: Ce-s alea comodităţi? Ce-s alea tehnologii? Dacă e atât de bine, de ce vă plângeţi într-una?

FEMEIA: Nu de comodităţi şi de tehnologii ne plângem noi.

BEŢIVUL: Vă plângeţi de chimicale, de materiile sintetice, de organismele modificate genetic, de bolile prea multe, de plăcerile prea puţine, de aerul stătut, de clima care se schimbă…  De atentate. La vacile mele nu pune nimeni bombe. Să-ţi mai spun?

FEMEIA: Toate astea s-ar schimba dacă n-ar fi atâta corupţie, minciună, aroganţă şi dezinteres. Peste tot, în lumea asta, doar banii stau în mintea tuturor.

BEŢIVUL: Ce-s ăia bani?

FEMEIA: Uitasem: tu nu foloseşti bani.

BEŢIVUL: De ce să nu folosesc bani? Bani au şi ei rostul lor. Sunt un instrument, doar că e unul viclean.  Nu folosesc acuma, că n-am de ce. Am tot ce-mi trebuie, slavă Domnului.

FEMEIA: Eşti de-o aroganţă fără margini!

BEŢIVUL: Aşa crezi?

FEMEIA: Da, aşa cred. O faci pe Gică Contra la orice, da’, bei whiskey scump, mănânci la un motel. Nu ştiu cum e cu locul ăla unde dormi. Se poate să fie o surpriză şi acolo.

BEŢIVUL: Păi, de aia nu am nevoie de bani. De aia spun că am tot ce-mi trebuie. Spre deosebire de tine care, cu toate că ai tot ce-ţi trebuie, nu eşti mulţumită. Mai vrei încă. Mai tebuie ceva. Se poate spune că nu ai limite.

FEMEIA: Adică ce am eu aşa de invidiat, mă rog?

BEŢIVUL: Păi, ai un serviciu plătit bine. Un bărbat care de şapte ani stă lipit de tine, cu care ai făcut un cămin..

FEMEIA: Crezi că-i aşa de simplu. Ce cămin am făcut? Să umble tot felul de hăndrălăi cu pantalonii în vine după tine? „Cine-i tipa asta?”, „E una bună, da’ cam a dracului.”, E măritată?” A!, nu. Trăieşte cu unu.” Şi din clipa aia eşti tot un soi de curvă, dar mai mofturoasă. Dacă n-ai patalama, că eşti nevastă, bărbaţii zic că eşti accesibilă. Halal!, fericire, halal! cîmin, când tu n-ai un strop de linişte. Ziceai să fac un copil? Şi ce să audă copilul ăla? Că maică-sa e curvă? Că şi-o trage cu toţi, chiar dacă nu e adevărat? Ce-ţi pasă ţie?

BEŢIVUL: Mde!, e lumea pe care o lauzi. Pentru care te lupţi „s-o faci mai bună”. Pentru care vrei să aduni oameni care să se străduiască…

FEMEIA: Da’, numai lumea asta o avem. Ai tu alta?

BEŢIVUL: N-am. Şi nici nu mă interesează. .

FEMEIA: Da’, ce te faci cu noi ăştilalţi, care nu ne putem îmbăta tot timpul, şi mai vrem şi lucruri omeneşti? Crezi că e un motel, şi-un grajd de vaci la tot pasul?

BEŢIVUL: Ai şi tu dreptatea ta.

FEMEIA:  Eşti generos, ce să-ţi spun!

BEŢIVUL: Hai, gata! Nu pune totul la suflet. Te întorci în oraş, şi-l convingi tu pe omul ăla să te ia de nevastă…

FEMEIA: Atâta ai înţeles, tu din vorbele mele, măi, păcătosule? Păi, atunci eşti prost grămadă.

BEŢIVUL: Păi, dacă eram deştept, ajungem în situaţia asta? (Îi umflă râsul pe amândoi.)

FEMEIA: Uite că vorbirăm timp de-o noapte lungă de vară. Dar, de înţeles, nu ajungem să ne înţelegem. Oare ce-ar trebui să facem ca să izbutim să ne înţelegem?

BEŢIVUL: Dacă mă întrebi pe mine, e mai bine să nu pui bază.

FEMEIA: Tu mai ai de băut nişte şpriţuri.

BEŢIVUL: Întocmai.

FEMEIA: Oare de ce e atât de greu să mai ajungem la un punct comun? Fiecare stă ca ariciul şi apără interesul lui. Dar ce se întâmplă cu interesul comun, cu interesul general?

BEŢIVUL: Păi, nu tu ar trebui să ştii? Tu şi cei de alde tine. Tu te auzi vreodată cum vorbeşti. Voi nu sunteţi oameni, sunteţi manuale, cărţi tehnice. Mă întreb, când îi cer bărbatului tău să te iubească, tot astfel de cuvinte foloseşti.

FEMEIA: Şi de ce te legi de mine? Ce ţi-am făcut eu?

BEŢIVUL: Mie, personal nimic. Dar ai omorât limba. Tu şi cei cu care vrei să îndrepţi lumea. N-aţi putea să lăsaţi lumea aşa cum e,  şi să vă îndreptaţi voi?

FEMEIA: Ne luăm profesori indivizi ca tine, toată ziua cu  băutura-n cap…

BEŢIVUL: Ei, uite că nu ţine! Degeaba te străduieşti să mă jigneşti. Ştii şi singură că am dreptate, dar crezi că aşa ai să fii mai uşor acceptată de ceilalţi. Speri în chestia asta. Vă ţineţi de mână unu cu altul.

FEMEIA: Ştii ce, hai să nu ne certăm tocmai acum. Mai e puţin, şi sper să pot pleca cu Gogu ăla  al tău, la autobuz. Să nu stricăm noaptea de vară.

BEŢIVUL: Aici ai dreptate.

FEMEIA: Până la urma, fiecare are dreptul să trăiască aşa cum vrea.

BEŢIVUL: Din tot adevărul ăsta, numai vorba a rămas. De fapt, lumea de azi trăişte priponită. Fiecare are la gât un lanţ şi se mişcă atât cât e lanţul. Cu mine, n-ai ce face, că sunt beţiv, şi-mi permit tot felul de libertăţi. Unde mai pui c-am vândut şi lanţul pe ţuică.

FEMEIA: Mă, tu te lauzi. Spui vorbe de astea, ca să te dai mare.

BEŢIVUL. Da nu mai vii tu pe aici? Ciu-ciu, whiskey de-ăla bun.

FEMEIA:  Da’, dacă te-aş pune în faţa unei mulţimi să încerci s-o convingi că viaţa e o beţivăneală continuă, ce-ai face?

BEŢIVUL: Mi-aş vedea de treaba mea. Nu eu aş putea convinge mulţimi, pentru că  mie puţin îmi pasă de ce i se întâmplă unei mulţimi.

FEMEIA: De ce nu vrei să recunoaşti că nu se poate trăi aşa cum vrei tu? Că trebuie să ţii cont de faptul că oamenii au fiecare nevoile lui?

BEŢIVUL: Păi, şi eu am nevoile mele. Dar eu mi le împlinesc. De unul singur, aşa cum se cuvine…

FEMEIA: Manipulând pe unul sau pe altul…

BEŢIVUL: O!, sigur că da. Ce e rău în a manipula, dacă la sfârşit iese un lucru bun?

FEMEIA: Sau, dacă ţi se pare că iese un lucru bun. Şi tatălui meu i s-a părut că e un lucru bun să mă manipuleze în copilărie. Dar s-a dovedit mai târziu că a fost un lucru rău. Al dracului de rău.

BEŢIVUL: Trebuie să recunoşti, distinsă companioană, că în societatea modernă uităm tot mai definitiv faptul că viaţa este o afacere particulară.

FEMEIA: Îţi dă mâna să vorbeşti aşa, pentru că eşti bărbat. Dar pentru o femeie nu e la fel, că rămâne cu un pui. Şi omuleţul ăla se ţine de fusta ei, şi-i aduce mereu aminte că nu e singură. Pentru o femeie, viaţa nu e o afacere privată…

BEŢIVUL: Ba este, dar pe măsură ce trece timpul devine tot mai greu să recunoască asta. Vrea instrumente care s-o scutească. Vrea să trăiască singurătatea altcuiva, chiar dacă nu se poate, pentru că piedicile toate sunt în interiorul ei.

FEMEIA: Ce ştii tu despre o femeie?

BEŢIVUL: Tot ce n-ar trebui să ştiu.

FEMEIA: Ai trăit tu cu vreo femeie, s-o vezi tu zi de zi? Să bagi de seamă ce-o frământă?

BEŢIVUL: M-a ferit, Dumnezeu.

FEMEIA: Atunci cum îndrăzneşti?

BEŢIVUL: Văd zi de zi destule femei ca să înţeleg. Aşa cum nu e greu de înţeles cum se prosteşte bărbatul. Şi unul şi altul suferă cumplit de un complex al castrării.

FEMEIA: E sigur că eşti un caz patologic. Ar trebui să te cauţi. Sunt medici care te pot ajuta.

FEMEIA: Poate că, totuşi, ai făcut o alegere justă. Poate că nu eşti făcut să trăieşti alături de oameni…

BEŢIVUL: Asta e sigur.

FEMEIA: E lucru sigur, de-acuma trebuie să fiu foarte atentă unde mă apucă criza. Încă una sau două întâlniri cu unii ca tine şi dau naibii de vreo belea.

BEŢIVUL: Lucrurile se rezolvă doar de la sine. Se rezolvă când vine vremea lor. Au ele nişte rădăcini adânci din care se adună şi se tot adună energiea care schimbă faţa lumii. În rest este doar rătăcire.

FEMEIA: Tu-i dumnezeii mă-sii de bărbat! Aşa judeci tu, bărbatul lu’ Peşte? Du-te, frate, şi ţi-o taie, coase locul şi dă-l cu alifie până se vindecă.

BEŢIVUL: Nu înţeleg de ce te-ai aprins aşa?!

FEMEIA: Cum să nu te aprinzi, când ai în faţa ta unul care-şi spune bărbat, care ştie că tot răul se trage de la o mână de speculatori ordinari, şi mie-mi ţine teorii despre Facerea Lumii şi despre rădăcini. Eşti dus rău cu pluta!

BEŢIVUL: E ceva mai complicat.

FEMEIA: E complicat pentru mintea ta pusă pe moaţe şi pentru coaiele tale cât aluna. E greu să pui dosu’ la bătaie. S-o facă alţii, că noi ne punem la adăpost, ne dăm deoparte. Bagă bine la cap ce-ţi spun: cât o fi femeia de emancipată şi de cu nasul pe sus, a rămas cu nevoia de a fi ocrotită, şi îi e gândul la un bărbat, da’ la unul care ştie să-şi poarte bărbăţia. Iacă, noaptea asta m-a învăţat ceva. Am crezut că al meu e un mototol, dar când mă uit la tine…

BEŢIVUL: Când te uiţi la un caz aparte, ai dreptate. Lumea însă se mişcă după regulile ei…

FEMEIA: Mai du-te, măi, cu regulile tale cu tot. Lumea se mişcă după tăria noastră de a crede în ceva.

BEŢIVUL: E bună atitudinea de propagandist, poate să ajute.

Instinctul nostru ne spune ce trebuie făcut, mai bine decât toate analizele voatre.

BEŢIVUL: Aprigă femeie mai eşti.

FEMEIA: Păi, ce-ai vrea? Să stau după coada voastră? Să aştept să vă hotârâţi voi?

BEŢIVUL: Dar, tot vrei un bărbat cu acte la Primărie.

FEMEIA: Aşa e, vreau barbat la primarie!

BEŢIVUL: Şi totuşi, lumea nu se schimbă la dorinţa noastră…

FEMEIA: (Furioasă.) Da’, cum se schimbă mă rog. Vine la tine la grajd şi te roagă? Te anunţă când face schimbări? Nu mai bea, că ţi se întunecă minţile de tot. O iei razna. Praful s-alege de fărâma de inteligeţă care ţi-a rămas

BEŢIVUL: (Râde.) Eşti în stare să muşti şi cu gingiile goale. Încăpăţânată fire ai! Ar fi plăcut să ştii că viaţa e de partea unor oameni ca tine. Viaţa, însă, are grijile ei, nu e de nici o parte. (Se aude în depărtare un motor de tractor.) Ăsta e Gogu, în douăzeci de minute e aici. Iaca, se termină noaptea de vară pe care-ai petrecut-o în câmp. Probabil este, şi va rămâne, singura ta noapte de vară  sub cerul liber. În loc să te bucuri de ea, am trecut-o sporovăind despre fel de fel de prostii.

FEMEIA: Da’ de ce face Gogu douăzeci de minute până aici?

BEŢIVUL: Ţi se pare mult?

FEMEIA: Păi, douzeci de minute înseamnă ceva drum.

BEŢIVUL: E!, mai durează până încălzeşte motorul, până verifică toate cele, să fie în regulă. Gogu e om gospodar şi nu-i plac lucrurile la voia întâmplării.

FEMEIA: L-ai umplut de calităţi pe Gogu ăsta. Mă întreb cum de te suportă, aşa beat cum eşti tu, tot timpul.

BEŢIVUL: Spre deosebire de tine, lui Gogu nu-i pasă.

FEMEIA: Atunci are un interes.

BEŢIVUL: O fi având, de ce să nu aibă? Tu n-ai interese? Nu te zbaţi să le realizezi? Nu vrei tu bărbat cu acte?

FEMEIA: Ca o muiere eşti. Ai aflat şi tu de o slăbiciune şi te foloseşti de ea fără încetare.

BEŢIVUL: Păi, n-ai spus tu că n-am sculele bărbatului? Că am alea cât aluna?

FEMEIA: Coaie, mamă. Coaie sunt alea. Dacă până şi să le pronunţi numele ţi-e jenă, îţi poţi da seama cât sunt de mari.

BEŢIVUL: Hai să nu… (Se aude zgomot de frâne pe piatra şoselei. Femeia sare de la locul ei şi se uită, apoi îşi strânge grăbită lucrurile.)

FEMEIA: A venit al meu să mă ia. (E bucuroasă, teribil de bucuroasă.) A fost o noapte lungă. Abia aştept să ajung acasă. Să mă spăl, să fac o cadă fierbinte şi cu multe săruri. (Se precipită, se învârte şi se răsuceşte, pe urmă iese în culise. Se aude cum se deschide o portieră.) Mult ţi-a mai trebuit să vii. M-ai lăsat aici toată noaptea. (Portiera se închide şi maşina face manevrele de întoarcere. Apoi oprește FEMEIA reapare grăbită, ajunge la BEȚIV și îi întinde o carte de vizită. )

FEMEIA: Dacă te rătăcești cumva prin oraș, ai aici numerele mele de telefon și adresa. Cine știe, poate bem o cafea și mai povestim. (Iese.)

BEŢIVUL: (Se uită lung după maşina care a plecat, apoi privește lung cartea de vizită o întoarce pe toate fețele, după care o rupe în bucățele mici și le aruncă în aer.).) Hai, Gogule tată, hai. Sper că ţi-a dat Dumnezeu gândul cel bun şi-ai pus o sticlă de ţuică în paporniţă. Hai să adunăm fânu’ ăla, că de dormit nu prea am chef, şi la Pestriţu parcă nu m-aş duce azi. (Râde.) Ciudată mai poate fi câteodată noaptea de vară.  Hai, Gogule că n-am palavragit ca în noaptea asta, de atâta amar de vreme, şi mi s-a uscat şi sufletul. Sunt deshidratat, complet, omule. Mi.am pierdut antrenamentul. (Râde.) O fi mult, o fi puţin?, pentru câte am învăţat în noaptea asta? Oamenii ăştia atâta sunt de preocupaţi de schimbare, că uită de ce au nevoie. Să schimbăm, să schimbăm…Nici n-apucă să înţeleagă ceva din viaţa lor, tot schimbând-o. Hai, Gogule, tată! Ce, Dumnezeu te moşmondeşti atâta?! Hai, măi, Gogule, tată. (Se îndreaptă spre direcţia din care ar trebui să vină Gogu. Alunecă pe pietrele drumului şi se dezechilibrează.) Ce-i, omule cu tine?, că motive să te clatini nu prea ai. Abia ai ieşit dintr-o noapte de vară, lungă şi uscată.

 

 

 

 

SFÂRŞIT

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

.)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOAPTE DE VARĂ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PERSONAJELE

 

 

 

FEMEIA –  35 – 40 de ani. Femeie de oraş obişnuită cu serviciile citadine.

 

BEŢIVUL – 40 – 45 de ani. Un individ care s-a înecat în alcool şi s-a oploşit în ţinut. E foarte mulţumit de condiţia lui.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Decorul ne plasează la marginea unei şosele secundare, drum pietruit. Toată scena reprezintă cîţiva metri de margine de şosea. Bineînţeles nu lipsesc şanţul, taluzul şi  copacul,  pe fundalul scenei. Copacul e situat chiar desupra locului unde se va desfăşura acţiunea şi se ajunge destul de greu la el, pentru că taluzul este abrupt şi înalt. Restul elementelor, iarba, pietrişul, configuraţia şanţului, poteca de la poalele copacului, sunt alegerea scenografului. Ca şi luna,  cerul, peisajul de fundal etc.

            E o noapte de vară. Luna se poate vedea sau nu. Pot fi câteva stele răzleţe. Scena e goală şi se aud doar zgomotele specifice câmpului: greieri, păsări de noapte, lătrături depărtate de câini. Cîteva minute scena e goală sub lumina lunii ( sau nu). Undeva, departe, din când în când, neregulat clipesc lumini al unor maşini care trec.

            Apoi, se aude zgomot puternic de frâne scrâşnind pe petriş. Scurt moment de pauză şi o portieră este trântită. Se aude Femeia ţipând isteric, semn că a avut o ceartă lungă:

FEMEIA: Eşti un mojic! Un mitocan! Un porc ordinar!  Să te ia dracu’, golanule! Și acuma ce stai? Ia-ți vânt de aici! Cară-te! ( Sunet de marşarier, maşina întoarce şi motorul se pierde în noapte. Imediat Femeia intră furtunos): Eşti tu deşteptul pământului. Unde mama’ dracului te-am găsit? Cocină de om! O fărâmă de minte n-ai! O fărâmă măcar! Să-ţi pese ţie de cineva? Numai la tine ţi-e gândul. Ştii doar să arunci vorbe, să pui pe altul să-ţi facă treaba, să te dai mare. Să fie pe-a ta! ( Merge furioasă, dar se întoarce din când în cînd şi strigă spre capătul drumului. Mai face câţiva paşi înapoi fluturând o poşetă mare, una numită în folclor „ţoaşcă”. N-are nici o formă, şi e largă, încăpătoare, are două torţi generoase. E de culoare închisă, nu-ţi dai seama la lumina scenei ce culoare anume.)  Nu te-ar mai răbda Dumnezeu! ( E tot mai furioasă, începe să izbească poşeta de pământ.) Nu, măi amărâtule!, nu mă duc la nici un  director, nu fac frumos, şi nici nu stau să mi-o tragă. Mi-ajunge că mi-o tragi tu. M-am săturat să tot plătesc pentru mitocăniile tale.   Jeg de om ce eşti. ( Trânteşte poşeta de pământ, sare pe ea şi-o calcă în picioare. E desculţă, pentru că sandalele cu tocuri înalte i-au sărit din picioare. Ţopăie pe poşetă şi spune cuvinte desperecheate. E tot mai obosită. În cele din urmă se lasă pe marginea şanţului şi începe să plângă. Plânge, un timp,  în hohote, zgomotos. Apoi ridică privirea şi se uită după poşetă. Se apleacă, o apucă şi cotrobăie în ea. Se opreşte, un scurt timp stă nemişcată, apoi trage mâna afară şi vedem un telefon mobil făcut fărâme. Abia acum se dezlănţuie plânsul adevărat, isteric; aruncă resturile telefonului hăt, departe, bate cu pumnii în pământ – mă rog, tot arsenlul unei femei disperate. Se ridică şi strigă spre locul unde a oprit maşina ): Dacă erai om,  mă luai de nevastă. Aşa cum face un bărbat adevărat.  Să fi avut şi noi copii, gospodărie, să am pentru cine să calc cămăşi şi să spăl chiloţi murdari de căcat.  ( S-a aşezat pe marginea şanţului, a pus braţele pe genunchi, capul desupra. Şi stă. Nu trece mult şi apare Beţivul, din aceeaşi direcţie din care a venit şi Femeia. O vede. Se opreşte. E beat rău, abia se ţine pe picioare. Vederea Femeii îl nedumereşte, se uită la ea, clătinându-se, caută să înţeleagă ce caută  pe drumul ăsta. Îi vine o idee şi vrea să meargă spre Femeie. Mare greşeală că încearcă să se mişte. Îşi pierde echilibrul şi aproape că aleargă trecând pe lângă ea, bătând din mâini dezarticulat  să se oprească. Femeia aude paşii, se sperie, ţipă şi se caţără pe taluz. Izbuteşte să urce cam până la jumătate şi rămâne încleştată în iarbă, cu capul răsucit spre Beţiv. Acesta a izbutit să se oprească şi ar vrea să se întoarcă. E o luptă dură. Arată dezarticulat rău. Rămâne în picioare inexplicabil, după ce ajunge în cele mai năstruşnice poziţii. Unele de neimaginat. Singurul lucru care nu-i iese este povestea cu întorsul. O face cam până la mijloc, apoi, pe neaşteptate, revine în poziţia dintâi. Femeia, încet, încet, începe să înţeleagă că nu e nici un pericol de la bărbatul apărut şi începe să coboare prudent.

Despre personajul Beţivului trebuie făcută o precizare importantă. Nu vorbim despre o beţie decorativă, sau întâmpătoare, ci despre una care s-a transformat în condiţie de viaţă. Omului a început să-i placă să se îmbete, şi a sfârşit prin a nu mai fi niciodată treaz. Chiar dacă nu bea, rămâne în starea de beţie. E ca un fel de hibernare. Când e departe de alcool, îşi menţine starea. Să spunem că e un fel de autosugestie. Omul e beat permanent, păstrând prin voinţă efectul alcoolului. Ca atare nu vom şti niciodată dacă e prost, dacă glumeşte, dacă e şiret, dacă are vreun interes, dacă e dus pe altă lume etc. El e beat. Are o logică dincolo de orice limite, e logica lui specială, dar nu ştim dacă are vreo intenţie, dacă vine din limitele inteligenţei, dacă pur şi simplu îşi bate joc. Totul e din adâncul lui, e starea lui intimă care iese la suprafaţă cât ai clipi, iar el nu face nici un efort s-o cenzureze. Sigur, toate astea nu-l privesc pe spectator. Actorul trebuie să ajungă în miezul firescului acestei stări. Să treacă dincolo de el, să ajungă în starea de „beţie pură”, ceea ce necesită iscusinţă, şi sinceritate. Mai întâi de toate sinceritate.)

FEMEIA: Proastă ar fi nevasta aia a ta să nu-ţi ardă un toc de bătaie,  când te-o vedea.  (Bărbatul aude ce i se spune şi ar vrea să reacţioneze, dar are probleme cu întorsul. Sunt prea multe sarcini pe creierul lui. Continuă acţiunea de întoarcere, şi izbuteşte până la urmă. Porneşte prudent către Femeie, încercând să spună ceva. Deschide gura, dar nici un sunet nu iese. Corzile lui vocale nu funcţionează, dar face gesturi largi, rupte. )  Cum poate cineva să se numească om, dacă  se îmbată în halul ăsta?

BEŢIVUL: (Cu foarte multă greutate, dezarticulat, împiedicat. ) Nu.

FEMEIA: Nu, ce?

BEŢIVUL: Nu mă bate.

FEMEIA: Atunci ai să dormi afară, cu câinele.

BEŢIVUL: Nu.

FEMEIA: Nu, ce?

BEŢIVUL: …dorm cu câinele.

FEMEIA: Dacă ai să ajungi acasă… Dacă!,  şi n-o să cazi în vreun şanţ.

BEŢIVUL: Nu.

FEMEIA: Nu, pe dracu’. Nu te uiţi la tine? Ce viaţă mai are şi femeia aia!?

BEŢIVUL: Care femeie?

FEMEIA; Nevastă-ta.

BEŢIVUL: Da’, eu n-am nevastă.

FEMEIA: Du-te la dracu’. ( scurtă tăcere.)

BEŢIVUL: Tu nu stai bine… Aici nu-i vad. Mai sus, pe şosea, la asfalt. Aici trebuie să plăteşti chirie… să dai nişte bani. Mie.

FEMEIA: Ce să-ţi dau, mă?!

BEŢIVUL: Bani… Da’ dacă vrei clienţi, tre’ să mergi mai la vale, la şoseaua mare. Aici nu trec decât eu…şi Gogu,… pe la patru jumate.

FEMEIA: Clienţi, la ce? ( Se dumireşte. ) Fir-ai al dracului de beţiv, da ce crezi tu că sunt eu, mă?

BEŢIVUL: Din alea…

FEMEIA: Ai grijă să nu-ţi ard vreo două,  de bine că ne-am cunoascut. (Scurtă pauză.) Ai un telefon?

BEŢIVUL: (Dă din cap că da. )

FEMNEIA: Dă-l încoace. ( Bărbatul se scotoceşte prin buzunare, scoate un telefon uzat şi i-l întinde. Femeia vrea să formeze un număr, dar telefonul e mort.) Cum se deschide?

BEŢIVUL: Nu se dechide.

FEMEIA: Adică cum:  nu se deschide?

BEŢIVUL: E descărcat… de vreo trei zile.

FEMEIA: Şi la ce-l mai ţii?

BEŢIVUL: Auzi la ea? E telefonu’ meu.

FEMEIA: Ai dreptate ( Îi întinde telefonul.) Să-ţi fie de cap. Mai trece lume pe aici?

BEŢIVUL: Pe drumu’ ăsta? Da, mai trece. Mai trece Gogu, pe la patru jumate dimineaţa. Cu tractoru’.

FEMEIA: Şi eu cum fac să plec de aici? Doar nu o să-mi petrec noaptea în câmp?  Trebuie să plec, trebuie să ajung la oraş.

BEŢIVUL: Auzi la ea.?! Păi, da’ e foarte simplu. Iei autobuzu’.

FEMEIA: Şi la ce oră trece autobuzul?

BEŢIVUL: La şase jumate, mâine dimineaţă. Da’, staţia nu-i aici, e la vreo şase kilometri mai jos, pe şoseaua principală. Aşa că, mai stai puţin, şi pe urmă trebuie să pleci, să ajungi la timp.

FEMEIA: Nu eşti numai beat, eşti şi prost.

BEŢIVUL: Da’, de ce ?

FEMEIA: Păi cum gândeşti tu, că am să merg desculţă şase kilometri?

BEŢIVUL: Mai întâi te încalţi…

FEMEIA: Măi, eşti dus cu pluta. Cu ce să mă încalţ? Că mi s-a rupt tocul la sanda. (Îi arată.)

BEŢIVUL: Îl rupi şi pe ălălalt…

FEMEIA: Să te ia dracu’.  ( Se face linişte. De ficare dată când cei doi tac, sunetele nopţii de vară se aud fermecător.)

BEŢIVUL: Hai să mai vorbim că altfel mă îmbăt la loc. Când vorbesc cu tine mă mai trezesc.

FEMEIA: Ce să vorbesc? Cu cine să vorbesc? Nu vezi că ai minţile duse? Ţi le-a distrus băutura.

BEŢIVUL: E, pe dracu’! Zici tu?

FEMEIA: Mai bine, adună-te puţin şi gândeşte-te cum plec eu de aici?

BEŢIVUL: Ţi-am zis, cu autobuzu’. Că altminteri n-are cine să te ducă… Gogu, cu tractoru’,  nu merge în oraş. El la oraş se duce cu maşina.

FEMEIA: Păi, nu mă poate duce şi pe mine cu maşina? Măcar până la autobuz?

BEŢIVUL: Nu poate, femeie, că adună fânul. Nu se duce el la oraş pe timpul ăsta. Trebuie să adune fânul.

FEMEIA: Şi eu ce fac? Stau toată noaptea în câmp? Şi mâine dimineaţă, cum ajung la autobuz? Mă duce Gogu, ăsta, cu maşina?…

BEŢIVUL: Cu tractoru’, că el cu tractoru’ trece pe la patru jumate. Se duce să adune fânu’.

FEMEIA: Măi, să-ţi fie clar: eu trebuie să plec cumva de aici. Trebuie să ajung la oraş. Mă duc şi eu acasă, că am o casă. Trebuie să mă spăl, să mă schimb… trebuie să mă duc la servici. Nu pot să stau în câmp, cu un beţiv.

BEŢIVUL: Care beţiv?

FEMEIA: Cu tine, care altul.

BEŢIVUL: Eu nu sunt beţiv, sunt alcoolic, ceea ce e altceva.

FEMEIA: Da, e altceva. Bună meseria asta de alcoolic.

BEŢIVUL: A!, nu că nu e meserie, e pasiune. Meseria e altceva, e… E… E altceva.

FEMEIA: Da, e altceva. Şi tu ce meserie ai?

BEŢIVUL: Arhitect.

FEMEIA: Cum adică: arhitect.

BEŢIVUL: Păi, cu facultatea de arhitectură, cum altfel? Şase ani.

FEMEIA: Şi cum ai ajuns în halul ăsta?

BEŢIVUL: Am avut noroc.

FEMEIA: Curat, noroc. (Tac. Pe Femeie o cuprinde frigul de la răcoarea nopţii. Se ghemuie, se cuprinde cu palmele, caută să se încălzească. ) Stai departe de aici?

BEŢIVUL: Adică, cum?

FEMEIA: Adică, unde locuieşti? Unde e casa ta?

BEŢIVUL: Păi, eu n-am casă.

FEMEIA: Şi unde dormi?

BEŢIVUL: La Gogu… la grajd. În fân.

FEMEIA: Şi unde mănânci, unde te speli?

BEŢIVUL: La motel. E la şosea… vreo doi kilometri. Acolo mănânc, acolo mă spăl… Mai beau o bericică, o vodculiţă, mai fac ceva treabă, că nici de poamană nu se cade. Stau mai toată ziua acolo. Pe urmă seara mă trag la Gogu, la grajd. Deasupra vacilor. Că acolo ţine Gogu fânu’. Vara răcoare, iarna cald…de la vaci. Un singur lucru nu-mi convine. Când ţi-e lumea mai dragă şi dormi şi tu mai adânc, încep alea să rumege. Băi, frate, şi fac un zgomot! Îţi dai seama?

FEMEIA: Nu.  Dar la cum fac să plec şi eu de aici nu vrei să te gândeşti. Nu este vreun sat, ceva…?

BEŢIVUL: ( Nu ştim dacă Beţivul e ironic sau doar este efectul alcoolului.)  Este sat, ca la vreo opt kilometri. Acolo sunt şi maşini. Are popa, poliţaiu’, maşina de serviciu, primaru’, secretaru’, moraru’. Sunt multe maşini în sat. Profesorii n-au, ei sunt navetişti, vin cu autobuzu’. Doctor nu e. Şosea nu e. Au şi nişte facilităţi, au iluminat, punct de informare turistică. Au şi parc în comună. Îşi paşte unul caprele în el. E un parc mic.

FEMEIA: . Dă-mi pace cu caprele tale. Pe mine mă interesează cum plec de aici? Trebuie să ajung la oraş.

BEŢIVUL: Am înţeles… Da’, de ce vrei tu să pleci? Ce te apasă aşa de tare?

FEMEIA: Ei, asta-i bună! E chiar bună de tot!! O să rămân aici, cu tine… Toată viaţa! Poate te iau şi de bărbat…

BEȚIVUL: A!, nu… că eu nu sunt bun  de bărbat. Eu mai beau câte un păhărel, mai… Cîteodată. Nu, nu, nu sunt bun.

FEMEIA: Ho!, Că’ nu te-am cerut de bărbat, ţi-am cerut să mă ajuţi să plec de aici.

BEŢIVUL: Da, că nu ţi-am spus. Ai autobuz la şase jumate…

FEMEIA: Şi  staţia e la vreo şase kilometri – pe care trebuie să-i fac desculţă, pentru că mi s-a rupt  sandua. Mi-ai spus. Şi, apropo de băutul ăsta: „câteodată”. De câte ori te îmbeţi tu pe săptămână?

BEŢIVUL: În fiecare zi.

FEMEIA: Cum ai ajuns, măi nenorocitule, în halul ăsta. Ai stat şase ani pe băncile facultăţii. Arhitectul lu’ peşte prăjit…

BEŢIVUL: Şef de promoţie! Ăl mai prima din generaţia mea… şi din altele vreo două. Şi-acuma sunt bun. Să-ţi spună Pestriţu, că sunt bun… Da’ el nu ştie că sunt arhitect, el crede c-am fost finisor, c-am lucrat la interioare.

FEMEIA: Cine e Pestriţu’?

BEŢIVUL: Care Pestriţu’?

FEMEIA: Martorul,…  ăla care ştie că eşti bun.

BEŢIVUL: Aaaa! Păi fii limpede: Pestriţu. Nu-l cheamă Pestriţu’, Pestriţu’ îi spun eu. Îl cheamă Fieraru, e patronul motelului. O lepră. Noroc cu nevasta lui, care e o doamnă. De la ea mă mai aleg c-o haină, cu încălţări. Dac-ar fi după Pestriţu’, mi le-ar lua şi pe-astea. Tot ea îmi dă şi să mănânc. Femeie de treabă.

FEMEIEA: Şi ţie nu ţi-e ruşine, mă? Om cu facultate, te-a ţinut societatea pe banii ei în şcoală, să ajungi un cerşetor?

BEŢIVUL: Ei, iaca, na, că ţi se rupe sufletul după societate. Te-a apucat aşa, dintr-o dată, dragostea de societate. Parcă voiai să pleci la oraş?

FEMEIA:  Arhitectul care îşi bea minţile într-un motel şi doarme într-un grajd, desupra vacilor. Asta-i de Cartea Recordurilor…

BEŢIVUL: Da’, tu, nu stai într-un şanţ, şi nici măcar n-ai sandale să te-ncalţi? (Femeia nu mai răspunde. Se lasă liniştea. Zgomotele nopţii sunt pline de farmec. Beţivului îi pare rău c-a repezit-o, se aşează lângă ea şi-i pune mâna pe umăr. Speriată, femeia sare în picioare, ţipând. De fapt nu ţipă, şuieră apăsat, muşcând cuvintele răspicat.)

FEMEIA: I-a mâna de pe mine! Să-ţi ţii labele acasă, beţivule. Puţi a alcool de te ia ameţeala. Crezi că dacă suntem în câmp şi-s singură, şi e noapte, o să-ţi faci mendrele? Ţi s-au aprins poftele?

BEŢIVUL: ( Izbucneşte în râs.) Linişteşte-te, femeie. Nu are nimeni chef de nimic. Dacă ar fi după „poftele” mele, mai degrabă aş bea o vodcă mare, că s-a cam lăsat răcoare. .

FEMEIA:  Să faci bine să-ţi ţii labele acasă.

BEŢIVUL: Gata, gata. Vino-ţi în fire.  N-o să fie nici o ştire pe internet cu titlu: „Un beţiv a violat o femeie. Uluitor ce-a făcut femeia.”  ( Râde cu poftă. Femeia se uită la el cum râde cu poftă. Nu vede nimic de râs.) Uluitor ce-a făcut  femeia! Ăştia n-au pic de imaginaţie. (Râde din ce în ce mai cu poftă.) Da’, uite, vezi, se poate râde şi de-o tâmpenie ca asta.

EMEIA: De prost ce eşti.

BEŢIVUL: Ştiu şi eu?!

FEMEIA: (Care s-a ridicat atunci când a fost atinsă de beţiv, face un pas spre mijlocul şoselei. E desculţă, şi pietrele ascuţite ale drumului o rănesc.  Începe să ţopăie, scoţând sunete scurte şi ascuţite, pe măsură ce sare de colo, colo.. Caută un loc unde solul să nu-i vătămeze tălpile picioarelor. Devine nervoasă şi suferindă.) Cum dracu’ a ajuns un om ca tine să zacă în pustietatea asta? Uită-te puţin în jurul tău: Ce vezi?  La mama dracului! Te-ai chinuit şase ani să faci facultatea aia? Uită-te puţin în jurul tău, ce vezi?

BEŢIVUL: Nu văd nimic, că e noapte.

FEMEIA; Şi ziua?

BEŢIVUL: Da’ cine trece ziua pe aici? Eu mă duc la motel noaptea, şi mă întorc noaptea

FEMEIA: Băi, termină! Termină! Răspunde la ce te-am întrebat: de ce te-ai dus la facultatea aia?

BEŢIVUL: Erau alte timpuri. Atunci mi s-a părut o idee grozavă.

FEMEIA: Şi acum de ce nu mai e o idee grozavă?

BEŢIVUL: Da’, cine a spus că nu-i o idee grozavă. E, dar nu pentru mine.

FEMEIA: Pentru tine o idee grozavă e să-ţi bei minţile.

BEŢIVUL: Nu-i o idee, e o alternativă.

FEMEIA: (Se aşează pe taluzul şoselei şi-şi masează tălpile suferinde.) Nu se mai poate, aşa. Găseşte o maşină, o căruţă… o ceva, să pot pleca de aici. N-o să stau în câmp. Mi-am făcut picioarele o rană.

BEŢIVUL: Dacă n-ai astâmpăr. Stai locului, şi-o să-ţi fie mai bine.

FEMEIA: Ai idee cât mai e până la patru jumate?

BEŢIVUL: Habar n-am. Nu mă interesează chestia asta cu timpul. Ceas n-am, şi nici timpul nu-l măsor. De ce să am eu grija timpului, nu-i destul că are el grija mea?

FEMEIA: Dar văd că orele le-ai învăţat…

BEŢIVUL: N-am încotro, le-am auzit de atâte ori că nu le mai pot uita.

FEMEIA: De profesat, măcar ai apucat?, sau nici măcar şcoala aia n-ai terminat-o. Îmi vinzi mie braşoave…

BEŢIVUL: Terminat, femeie, terminat. Nu ţi-am spus, şef de promoţie. Proiectul cel mai spectaculos, cel mai grozav, cel mai prima din univers. Da’ tu cu ce te ocupi? Că vad că ai grija altuia. Nu poţi trăi, dacă nu ştii ce hram poartă lumea.

FEMEIA: Sunt documentarist, într-o firmă de consultanţă…

BEŢIVUL: Aaaaa!, de asta-ţi bagi nasul peste tot.

FEMEIA. În cazul tău, nu.  Auzi la el: termină Arhitectura, şef de promoţie, şi îşi bea minţile.

BEŢIVUL: Săru’ mâna, Maica Tereza, da’ nu vrei mata să nu mai scormoneşti lucrurile? Lasă-le nedocumentate.

FEMEIA: Nici să nu te gândeşti! Eşti un caz, băiete. Un caz.

BEŢIVUL: Hă! Un caz fericit. Bine că m-am trezit la timp. Altfel ajungeam un ratat.

FEMEIA: (Râde cu poftă.) Şi-acum ce eşti?

BEŢIVUL: Un om la locul meu.

FEMEIA: Locul tău ar fi să proiectezi clădiri,  să lucrezi pentru oameni. Mă rog, aşa ar fi trebuit să fie …

BEŢIVUL: Zici, tu? Care clădiri? De ce să mai fie nevoie de arhitecţi pentru clădirile din ziua de azi? Clădirile din ziua de azi le proiectează tehnicienii de la fabricile de materiale de construcţii. Au nişte materiale noi; pac!, mai ne procopsim c-o clădire. Arhitecţii le desenează. Atât! Le de-se-nea-ză. Clădirea, ceva reclamă, o şpagă pentru un contract, ceva. Şi uite afacerea. Unde e arhitectura în povestea asta? Totul e să mai vindem ceva… Bine că mi-a dat Dumnezeu gândul cel bun.

FEMEIA: Ce gând?

BEŢIVUL: Să mă apuc de băut.

FEMEIA: Şi-n coclaurii ăştia cum ai ajuns?

BEŢIVUL: M-am trezit într-o noapte. Mă îmbătasem adevărat, da ştii, adevărat, adevărat… M-am trezit, la un moment dat, mergând într-o maşină. M-am uitat la şofer: nu-l cunoşteam. Nu mi-a plăcut mutra lui şi i-am spus să oprească. M-am dat jos, şi uită-mă aici… Da, ce mă tot descoşi?! Ce te doare pe tine de viaţa mea? Am de toate, sunt mulţumit. Ţie-mă Dumnezeu! Vezi că la tine sunt ceva probleme, că prea te fâţâi de colo, colo. Una, două, că să pleci. Zăpăceşti oamenii cu plecările astea.

FEMEIA: La doctor ai fost? La unu’ de cap?

BEŢIVUL: Lasă glumele, că eu vorbesc serios.

FEMEIA: Unde n-ar fi adevărat! Da’, eu nu pot să plec nici din câmpul ăsta… Nu pot să mă despart de un beţiv care spune vrute şi nevrute.

BEŢIVUL: Aşa! Ia spune tu: de câte ori ai plecat la viaţa ta? De câte ori, ţi-ai făcut bocceaua şi ai ţinut potecuţa? Ai?!

FEMEIA: Păi, de unde să plec, nerodule, că e prima oară când mi se întâmplă aşa ceva.

BEŢIVUL: Lasă tu asta… Asta nu se pune. De câte ori ai plecat în viaţă? De câte ori ai lăsat lucrurile baltă, ca să încerci altceva? ( Femeia se uită lung la el şi tace. ) Iacă-tă că se adevereşte: e şi tăcerea un răspuns.

FEMEIA: Nu-mi pun eu mintea cu un beţiv.

BEŢIVUL: Nu cu mine trebuie să-ţi pui mintea. Cu tine.

FEMEIA: Şi ce voiai, să ajung o beţivancă, aşa ca tine…

.BEŢIVUL: Dar, nu te judecă nimeni, suflete. Vorbim şi noi aici, ca să treacă timpul. Tu spui una, eu spun alta.  Şi, nu mai plânge, că faci a ploaie, şi asta ne-ar mai trebui acum.

FEMEIA: Du-te la dracu’ de prost.

BEŢIVUL: E!, aşa mai merge. (Tac. Femeia s-a ghemuit şi stă cu fruntea sprijinită pe genunchi. Beţivul începe să fluiere o melodie ce-i vine în cap. După un timp. ): Din când în când, îi mai fac câte o surpriză lu’ Pestriţu. Plănuiesc cu Doamna,  şi aranjez câte ceva prin interior.  El crede că o fac de prost ce sunt şi pe banii mei. Nici nu întreabă. Îi e frică să nu-mi treacă prin cap, ceva despre vreo plată. Nu ştie, că Doamna mi-a şi dat vreo haină, nişte încălţări mai acătării. Lucruri de trebuinţă. Bani, nu. Că n-am ce face cu ei… Ce să cumpăr aici? Cercei pentru vacile lu’ Gogu? Banii sunt mare capcană…

FEMEIA: Şi ţi-ar strica ceva bani?, să te mai duci la oraş, poate îţi  aduci aminte de tinereţe şi de arhitectură?

BEŢIVUL: Misionar te face tata. Africa o să te mănânce, sau Amazonia; să-i converteşti pe aborigeni, să-i aduci la dreapta credinţă, să-i înbraci cu haine europene. Să-i roadă şi pe ei chiloţii între picioare… ( Râd amândoi. Apoi tac din nou. Zgomotele nopţii şi-au modificat ritmul; unele au dispărut, au apărut altele noi. Timpul trece.)

FEMEIA: Dacă mototolul ăsta  al meu, s-ar hotărî odată şi ne-am lua, s-ar schimba situaţia. Altfel judeci când ai o familile, când ştii că pot veni copiii. De şapte ani suntem împreună şi tot aştept, Doar, doar, s-o hotărî. Nici nu ştiu ce să mai cred. Nu-i om rău, şi e de casă, da’ are tot felul de planuri despre care nu vorbeşte…  ce să aştept de la unu ca ăsta?. Când eram în liceu, habar n-aveam ce-o să fie. Am terminat, am stat vreo doi ani acasă, pe urmă a venit moda cu politica. Cu politica o să schimbăm ţara, o să fie o altă viaţă, şi noi o să fim eroii neamului. Aşa de eroi am fost, că uite-mă stând noaptea într-un câmp şi aşteptând  să vină Gogu cu tractoru’. Da’, vine sigur, Gogu ăsta?

BEŢIVUL: Nesmintit. Gogu îşi iubeşte vacile, şi fânul trebuie strâns, că altminteri se strică. Dau ploile, şi se strică.

FEMEIA:  Mă, da’ ce le mai ştii, tu!

BEŢIVUL: Doar trăiesc aici. Se face al cincilea an de când sunt aici.

FEMEIA: De cinci ani, tu dormi în podul unui grajd!?

BEŢIVUL: De cinci ani.

FEMEIA: Asta nu poate să rămână aşa, omule. Încă eşti tânăr, o mai duci o vreme aşa. Da’, la bătrâneţe ce te faci?

BEŢIVUL: Ce m-am făcut şi la tinereţe.

FEMEIA: De când n-ai mai avut o lucrare?

BEŢIVUL: Păi, n-am avut decât o singură lucrare. Şi mi-a ajuns. O lucrare mare. O contractase unu’. Mi-a dat contractul, şi pe urmă a început să vină: că trebuie folosit materialul ăsta, şi ăsta, şi ăsta. Că faţada trebuie făcută aşa. Că ferestrele trebuiesc făcute aşa. Am scrâşnit din dinţi. I-am dat planurile la gata, după ideile lui, şi m-am îmbătatat pentru prima oară. Cât am fost beat, parcă nici nu era aşa rău. Aşa că am hotărât să mă las de arhitectură şi să mă apuc de băutură. Ca un profesionist.

FEMEIA: O singură lucrare, şi gata!? Ai terminat. Păi nici nu ştiai meserie.

BEŢIVUL: Hai, s-o lăsăm aşa.

FEMEIA: Măăăăăă!, da’ sensibil mai suntem. Ce te-ai fi făcut dacă erai în locul meu? M-am dus să fac ştiinţe politice, plină ochi de cuvinte mari. Ştii cum sorbeam vorbele profesorilor, care turuiau toată teoria din lume şi neţineau numai în citate din oameni celebrii.. Domnule, ce e drept e drept, oamenii ştiau foarte multe cuvinteşi atât. Pe urmă…

BEŢIVUL: Deflorarea a fost dureroasă.

FEMEIA: E!, pe dracu’.

BEŢIVUL:  (Râde cu poftă, îndelung. Femeia îl priveşte mirată, dar are răbdare.) Nu la deflorarea aia mă gândeam eu. La contactul cu meseria.

FEMEIA: Meseria a fost o mare păcăleală. Adunai toată ziua date ca să le folosească şefu’, dar şefu nu le folosea. Avea metodele lui. Rapoartele noastre erau pentru gură cască şi pentru ziarişti. În rest, întâlniri, sindrofii, recepţii, unde  trebuia să-ţi păzeşti fundul şi ţâţele… dacă voiai. Am zis să schimb şi m-am dus la o firmă de marketing. Aceeaşi poveste, eu munceam să adun date, să găsesc o strategie, şeful mă lăuda, dar avea metodele lui. Flutura materialele făcute de mine şi vorbea într-una despre profesionalism… Dar, afacerile erau altceva.  Totul era o minciună, iar tu erai pe nicăieri. Am ajuns la a  treia firmă, una de advertising,  entuziasmul meu se tocise… Când vorbesc cu tine acuma, îmi aud cuvintele şi nu înţeleg nimic. Ori eu nu ştiu să aleg cuvintele potrivite, ori limba asta s-a stricat cu totul. Am suferit zile şi nopţi în şir, dar când îţi vorbesc ţie nu e nici urmă de suferinţă. Parcă s-a uscat, s-a sfarogit. Nu-mi vine în minte decât că sunt mii, zeci de mii, milioane de alde mine… Te gândeşti la astea şi închizi ochii. Da’ bărbatul nu te ia de nevastă, copiii nu vin şi vremea trece… Pe urmă te trezeşti pe un câmp cu un beţiv, pe care-l doare-n cur de toate alea. El doarme cu vacile şi se îmbată la un motel. Păi, să n-o iei razna? Îîîîî, ce mai zici acum, Nostradamus? Proorocul din grajdul lui Gogu. Nu mi-ai zis cine e Gogu, ăsta.

BEŢIVUL: Gogu e… Gogu. E unu’ care munceşte de dimineaţă până seara şi care n-are probleme din astea. El are probleme cu fâneaţa, cu tractoru’, cu mulgătoarele. La bască îl doare pe el de politicienii tăi şi cum te pipăie pe fund la vreo chermeză. Aşa-ţi trebuie dacă ţi-ai băgat fundul acolo. . Sigur, îl interesează banii, are nevoie de bani, dar prea e luat înainte de muncă… ca să mai ştie şi cum să facă bani. Asta, domnă savant, e o mare problemă pentru omul muncii. Când ai mult de muncit, nu-ţi mai rămâne timp şi pentru făcut rost de bani…

FEMEIA: Şi mai ai şi-un Pierde-Vară care bea până la lăsarea întunericului.

BEŢIVUL: Ei, nu că îl mai ajut şi eu cât pot. Cât mă lasă ocupaţia…

FEMEIA: Ce ocupaţie, să ai tu şi noi să nu ştim?

BEŢIVUL: Hai, s-o lăsăm baltă.  Conversaţia noastră a început să semene cu un joc de copii tâmpiţi. Hai, măcar cât suntem doar noi doi şi nu ne vede nimeni, să ne comportăm de parcă am fi inteligenţi. .

FEMEIA: Ai scurte momente de luciditate. Mă şi mir, după atâta alcool..

BEŢIVUL: Sau poate ar trebui să mulţumim alcoolului. Ce zici? Dacă n-ar fi fost alcoolul, acuma aş fi un arhitect care-şi scuipă forografia în fiecare dimineaţă şi seara. E noapte afară, e o noapte de vară. E frumoasă, calmă, solemnă, măreaţă. Ne-a adus întâmplarea împreună. Cel mai probabil, mâine dimineaţă tu pleci cu un autobuz şi eşti bună plecată. Eu o să rămân să-mi împart viaţa între grajdul lui Gogu şi motelul lui Pestriţu. De ce să  nu lăsăm sinceritatea să ne cureţe sufletele.

FEMEIA: Deşteptule! Dar cui îi convine să se arate aşa cum ştie că e. Cum e mai vulnerabil? Cel mai tentant este să minţim cât mai nuanţat. Nu te-am văzut în viaţa mea, nu m-ai văzut în viaţa ta. Eşti un subiect senzaţional, ţie pot să-ţi zugrăvesc ce n-a văzut Parisu’. Nu e nimeni prin preajmă, mâine pleacă fiecare pe drumul lui. Măcar ştiu că circulă pe undeva, prin Univers o imagine frumoasă despre  mine, una aşa cum m-am visat eu copilă fiind: schimbând lumea…

BEŢIVUL: Păi, lumea o schimbi oricum, doar că o faci mereu începând cu tine şi nu-ţi convine asta. Nu-ţi convine de loc.

FEMEIA. Dacă te-ar auzi vreo unul din echipa mea, ar lua foc. Ar spune că vorbeşti ca unu de acum o sută de ani. N-ai pic de simţ practic, ar spune. Nu trăieşti de două ori, aşa că nu lăsa nici un prilej să-ţi scape. Lumea s-a schimbat, e vremea oamenilor care ştiu ce vor…

BEŢIVUL:  Care ştiu ce vor pe dracu’! N-au strop de imaginaţie, imită ca nişte maimuţoi. Imită şi învaţă pe de rost cuvinte ale căror înţeles nu-l ştiu. Dacă unul îşi cumpără un rahat, îşi cumpără toţi rahat. Lumea îşi vede de ale ei. Noaptea asta de vară nu se schimbă doar pentru că ţi-ai cumpărat tu un rahat de firmă.  E va rămâne noapte de vară, până o să izbutim noi să facem o nefăcută. Dacă porneşte un război acuma şi pe aici se umple de morţi sau muribunzi, noaptea asta îşi vede de ale ei. Are răbdare, aşteaptă să ne vină mintea la cap.

FEMNEIA: Ori alcoolul te face mai deştept; ori ai fost deştept şi alcoolul te prosteşte. Într-o singură noapte nu pot să-mi dau seama, şi-mi place aşa. N-o să ştiu adevărul niciodată, dar imaginea e fermecătoare.

BEŢIVUL: Taci, tu, că-mi dau lacrimile! (Râd amândoi.)

FEMEIA: Cu siguranţă, tu ai acolo, o rotiţă ceva, un defect pe undeva….

BEŢIVUL: O!, da. Am un defect mare: văd limpede. Şi ce se vede de la mine e fără leac.. Aici sunt într-o latură, nu-l văd decât pe Pestriţu, dar nu mă prea atinge, nu prea avem contacte noi doi.

FEMEIA: Ai şi tu o responsabilitate. Tocmai pentru că vezi mal limpede trebuie să te implici, trebuie să propui soluţii…

BEŢIVUL: Dacă nu termini cu prostiile te dau afară! Te trimit în oraşul tău de rahat. Şi s-a dus cu noaptea de vară. Bruegel Bătrânul are un tablou, se cheamă “Parabola orbilor”; asta e lumea de astăzi. Dacă te prinzi în şir sfârşeşti acolo unde te duce călăuza. Cu cât şirul e mai mic, cu atât pagubele sunt mai puţine.

FEMEIA: Ce tot vorbeşti!?   Dacă ne adunăm cu toţii şi le arătăm că suntem uniţi…

BEŢIVUL: Uite orbul scote-i ochii

FEMEIA: Democraţia e o forţă şi e forţa…

BEŢIVUL: Şi prostia e o forţă. Mai mare ca democraţia. Şi inconştientul colectiv e o forţă, mai mare şi decât democraţia şi decât prostia la un loc. Nu te pui cu inconştientul colectiv. Da’ de ce vrei tu să-mi strici bucuria aste-i nopţi de vară?  E prima oară după amar de vreme, când stau şi eu în noaptea de vară.

FEMEIA:  Trebuie să dai ceva înapoi cetăţii..

BEŢIVUL: Lasă că dau mâine… sau săptămâna viitoare, mai bine.

FEMEIA: (Revoltată.) Of!Doamne! Nu vrei să înţelegi, sau nu poţi să înţelegi.

BEŢIVUL: De aia zic să ne bucurăm de noaptea asta, acum când sunt un pic mai treaz. Pe urmă îmi intru în ritm şi cine ştie când mai întâlnesc o ocazie ca asta.

FEMEIA: (Nu gustă de loc umorul bărbatului.) Dacă tot nu eşti în stare să pricepi care-i rostul tău, fă bine şi caută ceva cu care să plec de aici.

BEŢIVUL: Până mă duc, până caut, până mă întorc, vine Gogu.

FEMEIA: Mai eşti şi puturos, pe deasupra.

Beţivul: Hai să spunem: comod. E mai de la oraş aşa.  Ştii ce?, hai să-ţi explic cum e treaba cu lumea. Tu, de exemplu, crezi că iarba asta de pe marginea drumului e verde. Dar vine un om cu o coasă, o coseşte şi în câteva zile e galbenă. Gogu, o ia, o duce şi-o dă la vaci, astea o pişă, o balegă şi iarba se face maronie. Gogu o strânge, o duce pe fâneaţă şi, după un timp, se face neagră şi devine pământ. Întrebare: Care e iarba, de fapt? Aşa e şi cu lumea.  Dar şi în lumea asta şi în aia care va veni, au loc şi un beţiv ca mine, şi una care crede în forţa democraţiei ca tine.

FEMEIA: Acuma înţeleg eu, de ce insita săracul taică-meu să mă feresc de bărbatul beţiv.

Măi, filosofule, omul e superior ca să facă o lume mai bună. Ăsta a fost rostul mulţimii de gânditori de pe planeta asta. Toţi au vrut o lume mai bună…

BEŢIVUL: Şi uite ce-a ieşit.

FEMEIA: Păi a ieşit aşa, că vine unul ca tine care în loc să-şi facă datoria, preferă să se îmbete. Ce-ar fi dacă ne-am îmbăta cu toţii?

BEŢIVUL: Am face o lume dreaptă.

FEMEIA: Dreaptă, pe dracu’.

BEŢIVUL: Păi, da, că beţivul are grijă ca şi paharul vecinului să fie plin. Ai văzut tu asta în lume?

FEMEIA: Am văzut că fiecare cum îşi aşterne, aşa doarme.

BEŢIVUL: Atunci, tu de ce nu ţi-ai ţinut  aşternutul de la început, şi-ai umblat mereu după o plapumă mai roz?

FEMEIA: Ca să întrebi tu. Când eram mică, taică-meu mă îndemna mereu să caut soluţii pentru a-mi împlini  dorinţele. S-o fac eu, cu mintea şi mâinile mele. Născocea tot felul de jocuri ca să mă îndemne. Mai târziu, mi se părea că sunt pricepută şi curajoasă. S-a dovedit că nu-i aşa. Pe urmă a venit problema bărbatului, şi mai la urmă aia a copilului. Toate s-au dovedit mai tari ca mine.În ultima vreme îmi sare ţandăra din orice. În seara asta am făcut o criză, m-am dat jos din maşină şi l-am alungat. Iar el a plecat, dobitocul.

BEŢIVUL: Poţi să taci puţin? (Se lasă liniştea. Zgomotele nopţii devin prezente: privighetori, mierle, lătrat, strigăte de păsări de noapte, mă rog sunetele unei nopţi de vară.) Vezi ce firească e noaptea de vară? Cât de firească e lumea într-o noapte de vară? În afara noastră. Noi n-avem ce căuta în lumea asta. Îi stricăm ordinea. Doi străini care spun vorbe într-o nopate de vară. Şi că sunt străini n-ar fi nimic, dar sunt oameni, şi ăştia strică totul. Păsările ne ocolesc, jivinele ne-au mirosit de la distanţă şi aşteaptă, iarba trebuie să suporte călcătura. Vântul ne ia putoarea şi-o împrăştie. Totul se schimbă când apărem. Iar noi nu înţelegem nimic din toate astea. Fiecare fiinţă din regiunea asta, ştie unde sunt celelalte, câte sunt celelalte, ce soi şi ce intenţii au. Fiecare lasă semne peste tot. Ce să mai spun de noi, oamenii… Semnele astea sunt, la rândul lor lumea, şi fac ordinea. Doar noi nu pricepem nimic din cauza aroganţei.

FEMEIA: Cum mă ajută bunul Dumnezeu şi ajung în oraş, îţi cumpă o tobiţă şi o tichie cu clopoţei şi prevestitor te fac.  Tu citeşti toate astea în vodcă? Sau le vezi, aşa. Lumea nu e aşa de frumoasă  cum o vezi tu prin aburii beţiei. Şi eu îmi doresc mereu să fie aşa, caut locul ăla în care lumea să fie ca-n visele mele de adolescentă. Măcar în parte, măcar să aducă cu lumea aia.

BEŢIVUL: Dar ai încercat vreodată să vezi lumea pentru ea în sine? Să uiţi de tine şi de dorinţele tale? Să vezi lumea cu toate ale ei? Să vezi dacă nu ar fi un locuşor şi pentru tine? Mereu aud vorbindu-se despre dezamăgirile semenilor mei. Toate propoziţiile încep cu „eu”, dar se întreabă cineva dacă „eu” ăsta există?

FEMEIA: Omule, eu vreau lucruri simple, simple de tot. Am făcut ştiinţe politice să muncesc pentru oamenii din jurul meu. Nu vreau să mă gândesc la ce mă bate gândul. Nici nu mă interesează. Eu vreau să văd că munca mea capătă un sens. Şi mai vreau ca bărbatul să fie bărbat. Peticul ăla de hârtie mă păzeşte pe mine de ce e mai rău, şi-mi dă puterea să fac un copil. Că asta vreau, un copil de la el…

BEŢIVUL: Şi să spele dracului vasele alea!

FEMEIA: Da.  De la tine lumea se vede altfel. (Tăcere. Ca de obicei zgomotele nopţi revin în prim plan. De fiecare dată sensibil diferit. Unele dispar, altele noi apar.)

BEŢIVUL: E!, nu fi şi tu supărată, lucrurile se vor aranja într-un fel.

FEMEIA: Tu, măcar ai fost însurat vreodată?

BEŢIVUL: N-am avut vreme. Nu m-a lăsat meseria.

FEMEIA: Care din ele?

BEŢIVUL: Arhitectura.

FEMEIA: Păi, ziceai că n-o mai practici.

BEŢIVUL. N-o mai practic ca meserie, nu mai câştig bani din ea. Da’ o profesie nu se uită. Aia e viaţa ta, aia te ţine să nu te faci omul pădurii… Să nu te călugăreşti.

FEMEIA: Ori eşti foarte deştept, ori îţi baţi joc de mine! Şi de femeie n-ai nevoie? Să ai un suflet, o mângâiere…

BEŢIVUL: N-am aşa impresii bune despre femei. Dar nici suficient de proaste să fi ajuns misogin.

FEMEIA: Tu eşti din ăla cu, descalecă şi…

BEŢIVUL:  Am alte alea pe suflet. Şi asta îmi ia toată energia.

FEMEIA: Adică, ce?

BEŢIVUL: Adică…

FEMEIA: Eee?!  Adică?…

BEŢIVUL: „Adică” ăsta e un lucru tare complicat. Sensul lui s-a pierdut prin vremuri. Nu mai e la modă, de cele mai multe ori nici nu se pomeneşte de el. Aşa că, cel mai bine e să-l lăsăm aşa.

FEMEIA: Măi, tu nu stârni curiozitatea ca s-o laşi nesatisfăcută. Tu ştii de  ce e în stare o femeie nesatisfăcută?

BEŢIVUL: Aici, e aici, că „adică” ăsta, pe măsură ce vrei să-l explici, devine mai de neînţeles. Nu sunt vremurile să explici un astfel de „adică”.

FEMEIA: Păi,  fă ceva să-l poţi explica. Nu mai sta pitit printre vaci. Ieşi în lume, nu fi laş.

BEŢIVUL: E complicat.

FEMEIA: Da’ ştiu că te alinţi mai ceva ca o fată mare.

BEŢIVUL:  Lumea evolează după cum s-a închegat forma ei, e o formă anume care se alege, şi când s-a ales nu mai ai ce-i face, trebuie s-o laşi să-şi facă rostul. Tu de ce crezi că am ales să mă dau deoparte? Nu-mi place forma care s-a ales acum, dar nici nu pot face nimic ca să schimb ceva… aşa că am ales să-mi văd de calea mea.

FEMEIA:Oi fi fiind vreun geniu şi noi nu ne dăm seama.

BEŢIVUL: Aia e, că nu sunt un geniu.

FEMEIA: Atunci,  de ce încurci lucrurile?

BEŢIVUL:  Nu mă băga în seamă, ce pretenţii să ai de la un beţiv?

FEMEIA:  Să-şi ţină firea.   Când, toată viaţa ai sperat la ceva, te-ai bătut pentru ceva anume, vine unu’ care vorbeşte în doi peri. Nu te-apucă nervii+!

BEŢIVUL: De când eşti tu, şi-ai învăţat tot felul de tehnici de schimbat lumea, ai izbutit să schimbi ceva?

FEMEIA: De unul singur nu poţi.

BEŢIVUL: Mai caută câţiva.

FEMEIA: Ce cutră de om poţi să fii! Ştii foarte bine că nu se bagă nimeni, că toţi aşteaptă de la ceilalţi.

BEŢIVUL: Asta înseamnă că le convine aşa.

FEMEIA:  Fiecare se plâmge că nu e bine aşa şi că trebuie să facem ceva. Da’, la bătaie nu se bagă nimeni.

BEŢIVUL:Plânsul eu un spectoacol, şi tu-i crezi.

FEMEIA: De ce să nu-i cred? Ţie îţi convine ce se întâmplă?

BEŢIVUL: Eu nu ştiu ce se întâmplă.  Eu iubesc noaptea asta de vară. Multe poţi să înţelegi de la ea. Chiar mă bucur că s-a-ntâmplat să  te rătăceşti pe-aici. Altfel dormeam tun la ora asta.

FEMEIA: Chiar cât o fi ceasul?

BEŢIVUL : Habar n-am.

FEMEIA: Mâine o să fiu moartă, dacă nu mă aleg şi cu vreo răceală.

BEŢIVUL: Poate-i un semn.

FEMEIA: Ce semn?

BEŢIVUL: Că trebuie să ai  mai des astfel de aventuri. Că de la ele înveţi ceva.

FEMEIA: În pilde m-ai şinut toată seara.

BEŢIVUL: Atunci înseamnă că nu înveţi nimic. Nici nu încerci…

FEMEIA:  Adică cum?

BEŢIVUL: Ca şi-n seara asta.

FEMEIA: Nu înţeleg.

BEŢIVUL: Păi, dacă rămâi o noapte în câmp şi vorbeşti cu cineva, asta ar trebui să fie o experienţă şi ar trebui să aibă nişte înţelesuri.  Ar trebui să înţelegi ce e o noapte de vară ce e luna şi ce sunt stelele, acum când poţi să le vezi.  Multe ar fi de învăţat…

FEMEIA: Cu ce ar putea schimba asta viaţa mea?

BEŢIVUL: Păi, şi-n viaţă sunt lucruri care n-au legătură cu ce-ţi doreşti tu şi nici aşa cum vrei tu.  Întâmplarea din seara asta, de pildă. Ai ajuns aici, pentru că ai vrut tu? Nu. Ai ajuns aici pentru că noaptea asta de vară trebuia să te înveţe ceva. Dar, dacă ai învăţat sau  nu, asta numai de tine depinde.

FEMEIA: Mare filosof, mare învăţat.

BEŢIVUL:  Învăţat este ăla de pricepe, nu ăla care vorbeşte.

FEMEIA: Adevărul e că stau pe marginea unui drum, şi-l aştept pe unu’ Gogu, pe care nu l-am văzut în viaţa mea şi sper c-o să mă ducă cu un tractor la o staţie de autobuz. E tot ce-mi pot dori de la viaţă. Nu ştiu când vine, nu ştiu dacă vine şi până atunci, un alcoolic mă ţine la curent cu ultimile tendinţe ale filosofiei. Oare,  Socrate, Platon, Aristotel, ăştia, erau tot aşa de îmbibaţi în băutură? Cică pe Socrate îl bătea nevasta. Tu ai noroc, pe tine n-are cine te bate… Dacă ar fi ceva de învăţat, ar fi că nu trebuie să mă mai cert cu bărbatu-meu în câmp. De-acuma-ncolo, numai în staţia  de autobuz mă cert. ( O dâră luminoasă desenează o linie în noapte.) Ce-a fost asta?

BEŢIVUL: Care?

FEMEIA: Dâra aia de adineaori.

BEŢIVUL: Nu ştiu la ce te referi.

FEMEIA: O dâră de lumină care clipea.

BEŢIVUL: O fi vreun extraterestru care a plecat după aventuri. ( O altă dâră luminoasă se ridică de la pământ şi cade aproape imediat ) Dar dacă nu e un extraterestru, e un licurici.

FEMEIA:Mai există aşa ceva?

BEŢIVUL: Există. E drept că mai rar. Zboară masculii la chemarea femelelor care, ca şi la om, sunt dornice de împerechere.

FEMEIA: Asta e o obrăznicie.

BEŢIVUL: Ba deloc, e o funcţie. Femela vrea împerechere ca să perpetueze specia; cheamă masculul, ăsta vine, îşi face datoria şi pe urmă este mâncat de viu. Nu ca la oameni, în tranşe lunare, sau ori de câte ori este nevoie, ci pe loc. Probabil  de aia n-au nevoie de vreun certificat.

FEMEIA: Oracolul din Delphi….?

BEŢIVUL: Habar n-ai tu câte afli într-un motel. Majoritatea bărbaţilor care vin acolo, despre asta vorbesc. Cu detalii, cu amănunte…  Vor să fie compătimiţi de ceilalţi pentru soarta cruntă care i-a împins pe panta beţiei.

FEMEIA:Şi tu nu gândeşti la fel?

BEŢIVUL: Dimpotrivă. Eu, acuma mă simt bărbat.

FEMEIA: Impresia mea e că totul ţi se trage de la faptul că n-ai o ocupaţie.

BEŢIVUL:  Poate fi şi-aşa, da’ poate fi şi altfel.

FEMEIA: Altfel, adică cum?

BEŢIVUL: Adică să am eu dreptate. Tu nu bei, munceşti şi eşti responsabilă. Ai sentimentul că e bine şi că eşti mulţumită? ( Femeia tace.) Dacă asculţi noaptea asta de vară, înţelegi că sunt duium de întrebări şi duium de răspunsuri. Doar că, una singură e întrebarea ta, şi unul e răspunsul.

FEMEIA: M-ai zăpăcit de cap.

BEŢIVUL:  Cine te-a pus să te cerţi cu bărbatul tău anul ăsta. Dacă te certai acum o sută de ani, altă ar fi fost situaţia. Venea să te întâlnească tot un beţiv, dar unul galant, care ştia ce-i aia curtoazie. Ştia că eşti o doamnă şi nu pregeta să-ţi propună ca momentul să se transforme într-o idilă. Nu-i ocazie mai prielnică ca atunci când un bărbat întâlneşte o femeie într-o noapte de vară. Doar ei doi, o noapte întreagă; fără să-i ştie nimeni. Ce altă ocazie mai prielnică să existe? Ţi-ar fi zugrăvit desfătările mirifice ale iubirii în natura sălbatică, unde te înţeapă ţărâna în fund şi te pişcă furnica de…

FEMEIA: De?…

BEŢIVUL: De…

FEMEIA: Aşa, de?…

BEŢIVUL: (Face gesturi cu mâinile încercând să sugereze locul muşcat de furnică.) De… (Renunţă.) N-ai avut noroc, asta e!

FEMEIA: De-ar fi numai asta!  Dar, beţivul pe care mi l-a dat Dumnezeu se pricepe la toate, şi nu-i tace guriţa nici să-l pici cu ceară. E nevorbit rău, şi-a picat măgăreaţa pe  mine. Că mie asta îmi lipseşte: trăncăneala. De parcă nu mi-ar fi destul trăncăneala de la serviciu. O noapte în natură am avut şi eu, şi praf mi-a făcut-o!

BEŢIVUL: Ţi-am explicat despre licurici…

FEMEIA: Mi-ai explicat cum mănâncă femelele masculii, nu te mai prosti.Mă tot întreb, cum o să se simtă iarba aia care o să crească din mormântul tău?

BEŢIVUL: Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat.

FEMEIA: Sunt udă toată la picioare de la rouă. Mi se lipeşte nisipul de tălpi şi parcă păşesc pe ghimpi.

BEŢIVUL: Fă-ţi şi tu nişte obiele din ceva… Pun pariu că nici măcar nu ştii ce sunt alea. (Îi întinde bluza de treining cu care e îmbrăcat.) Rupe-i mânecile şi înfăşoară-ţi picioarele cu ele.

FEMEIA: Fii, măi, om serios. Dar bluza-i bună că s-a cam făcut răcoare, cum s-o stric?.

BEŢIVUL: Să fii sănătoasă. (Tăcere.)

FEMEIA: Şi chiar nu te mai bate gândul să te întorci la arhitectură. Să laşi naibi băutura şi să faci şi tu ceva?

BEŢIVUL: Acuma, chiar mi se face milă de bărbatul ăla al tău. E de înţeles de ce nu vrea să facă acte cu tine.

FEMEIA: De ce ?

BEŢIVUL: Păi, dacă fără acte eşti în stare să-l ucizi cu cicăleala. Ce-ar fi cu acte?

FEMEIA: Dar, eu pe tine te-am întrebat, nu pe bărbată-meu.

BEŢIVUL: Şi eu m-am simţit ca bărbată-tău. Ce i-ai făcut în seara asta de te-a lăsat în drum?

FEMEIA: Eu, lui? Eu, lui nu i-am făcut nimic. M-am dat jos din maşină, i-am trântit portiera, i-am tras în roată şi-un pumn în capotă. Ce-am făcut?.

BEŢIVUL: Da’, mai înainte de asta?

FEMEIA: I-am spus ce cred despre el.

BEŢIVUL: Într-un mod elegant, să înţeleg.

FEMEIA: E…, în parte.

BEŢIVUL: Uite, de asta nu mă întorc eu la arhitectură. Când ştii năravul cuiva, ori îl accepţi, şi atunci ai grijă cum te porţi; ori nu-l accepţi, şi atunci apuci cărarea ta. Eu am hotărât să nu-l accept.

FEMEIA: Atunci măcar apucă-te şi fă ceva util, nu să bei toată ziua.

BEŢIVUL: Asta nu se poate. Aşa e obiceiul locului. Pe-aici se bea cu ziua.

FEMEIA. Şi la  ce-ţi foloseşte asta? Sănătatea se face praf, de la porcăriile pe care le bei. Banii se duc pe apa sâmbetei…

BEŢIVUL: Care bani? Eu nu am niciodată bani. La ce să-mi mai trebuiască bani. . Adică, înainte când aveam bani, niciodată n-am avut timp să mă bucur de o noapte de vară. De o noapte de vară adevărată, aşa cum arată ea, nu cum crezi tu că arată. Toţi oamenii ăia, închişi în oraşe ştiu că noaptea nu mai este lumină. Atâta ştiu ei despre noapte. Nu mai e lumina soarelui şi se aprinde iluminatul stradal. Dar, despre noapte ce ştiu? Despre o noapte de vară ca asta? Tu, de exemplu, ce ştiai despre noaptea de vară, până în seara asta?

FEMEIA: Lumea nu poate să stea să aştepte răsăritul lunii. Lumea are mersul ei, progresează, se civilizează continuu…

BEŢIVUL: Oare?!

FEMEIA: Se civilizează. Tehnologia face o altă lume…

BEŢIVUL: Asta e sigur. De civilizaţie nu sunt foarte sigur. Mai bine zis de direcţia ei.

FEMEIA:   Aia nu-i bună, ailaltă nu-i bună. Da’ ce e bun, mă. Rachiu? Ăla e  bun?

BEŢIVUL: În lipsă de altceva.

FEMEIA: Tu ai bea şi spirt dat prin pâine.

BEŢIVUL: Ei, nu chiar aşa. Eu sunt un beţiv mai selectiv. Ceva mai mofturos…

FEMEIA: Un mofturos care-şi bagă capul în nisip ca struţu’! Lui nu-i place civilizaţia. El vrea la amnar şi la cremene.

BEŢIVUL: N-am spus că nu-mi place civilizaţia, ci direcţia ei. Nu mi se pare cea mai corectă…

FEMEIA:  Da’, să dormi cu vacile, ţi se pare corect?

BEŢIVUL: În lipsă de altceva… Sigur, mi-ar plăcea un dormitor comod, cu baie directă, cu apă şi tot confortul. Dar…

FEMEIA: Dar?

BEŢIVUL: Şase ani am sperat să ajung arhitect. Voiam să fiu un arhitect bun şi m-am trezit agent de vânzări. Am fost cumpărat de cineva şi făcut peste noapte agent de vânzări.

FEMEIA: Adică, cum ai fost cumpărat?

BEŢIVUL: Naiba ştie! Eu am crezut că voi fi arhitect la lucrarea aia. Dar, se pare că ei voiau  să desenez o clădire pentru nişte materiale de construcţii. Vacile sunt nişte tovarăşe perfecte, în cazul ăsta. Cel puţin pentru mine.

FEMEIA:  Atât a găsit de cuviinţă să facă: să fugă. Trebuie să ne adunăm, să facem o echipă, să luptăm…

BEŢIVUL: Vorbeşti ca un propagandist. Mie nu-mi plac echipele. În cele mai multe cazuri se dovedesc a fi doar nişte găşti, care se dau după cum bate vântul.

FEMEIA: Visul meu este să reuşim să ne strângem, să-i înlăturăm pe corupţi, pe mincinoşi, pe lacomi, pe ticăloşii…

BEŢIVUL: Gata! Gata!!! Că stârpeşti toată lumea. Tu, de fapt, îţi doreşti un serviciu ca lumea şi nu soţ – Atenţie: soţ, nu bărbat! – care să-ţi facă un copil şi să aducă salariul în casă.

FEMEIA: Lumea  nu poate merge  la nesfârşit aşa…

BEŢIVUL: Şi eu ce spuneam?

FEMEIA:  …dar trebuiesc oamenii potriviţi, oamenii care să lupte deschis şi cinstit pentru propăşire.

BEŢIVUL: Nici cei de la paş’opt n-au zis-o mai bine.

FEMEIA:  Ţi se pare că deţii adevărul absolut. Dar ce viaţă duci tu?

BEŢIVUL: O viaţă. Fie că sunt în mijlocul oraşului, fie că sunt la ferma  de vaci, mă scol dimineaţa, fac tot felul de lucruri peste zi şi mă culc seara… Bine, asta când nu se rătăceşte vreo propagandistă ca tine prin ţinut.

FEMEIA: Juri tu, că nici o clipă nu-ţi trece prin minte regretul că nu eşti la planşetă sau pe şantier?

BEŢIVUL: De asta este alcoolul pe lumea asta. Să te lecuiască de tâmpenii.

FEMEIA:  Ceva minte ai în dovleacul ăla. Cum se poate să nu înţelegi că lumea e dezorientată şi că trebuie să ne strângem ca să găsim o cale dreaptă.

BEŢIVUL: În primul rând, eu nu ştiu ce-i calea dreaptă. Eu, de regulă merg pe zece cărări. Şi pe urmă, strâmbăciunile despre care vorbeşti tu au început cu mult timp în urmă.  Tu te uiţi la ce e în jur, dar cauzele s-au stins de mult. Acuma trăim efectele. Sunt două soluţii: ori devii contemporan şi atunci te bagi la joc, ori cauţii să rămâi „neutru la fenomen”, cum spunea un ţăran pe vremea colectivizării.

FEMEIA: Faci parte din lumea asta, ţi-a fost dat să te naşti acum, ai obligaţia să…

BEŢIVUL: Ia, uite, dom’le!, despre ce dicutăm noi. E o noapte de vară frumoasă şi noi ne răcim gura cu prostii. În loc să vorbim despre… habar n-am;  cer, stele, licurici, să devenim romantici pentru câteva ore. Să simţim fiorii naturii…

FEMEI: Mă doare în cur, de natura ta. Omenirea nu şi-a găsit calea justă. Zi de zi de zi eu mă lovesc de lucruri reale şi tu vrei să devenim romantici.

BEŢIVUL: Ce-s alea: „lucruri reale”? Ce e real în lumea asta?

FEMEIA: Că am sperat, şi sper, să pot schimba ceva că vreau un copil, dar nu oricum, că vreau un bărbat, dar nu oricum: soţ. Vreau familia mea. Asta sunt lucruri reale.

BEŢIVUL: Adică lucrurile astea nu le ai?

FEMEIA: …

BEŢIVUL: Păi, atunci înseamnă că nu sunt reale. Sunt doar în imaginaţia ta.

FEMEIA: Du-te la dracu’.(Tăcere. Din nou sunetele nopţii devin prezente.)

BEŢIVUL: Ştii ce mi se pare mie dezgustător?

FEMEIA: Ce?

BEŢIVUL:  Că eşti cumpărat – în lumea de azi toţi suntem cumpăraţi – şi nu ştii cine te cumpără, de fapt, şi pentru ce. În vremea sclavagismului, te duceau în târgul de sclavi, venea unul şi se uita la tine, tu te uitai la el, şi te cumpăra. Ştiai cine te cumpără. Ştiai cam ce te aşteaptă. Azi, te cumpără unul, dar de fapt e doar un intermediar, în spatele lui sunt alţii, care, la rândul lor sunt nişte intermediari. Şi n-ar fi de mirare, să constaţi într-o zi că te-ai cumpărat tu, ca prostu’, dar faci ce spun alţii care n-au nici o legătură cu târgul ăsta. Şi asta numeşti tu realitate?

FEMEIA: Du-te, frate, la un psiholog, fă un tratament, ceva.

BEŢIVUL: Fac, zilnic, şi ajută crede-mă. Dacă nu mă crezi, întreabă-l pe Pestriţu. Dacă nu luam tratament, de mult i-aş fi spart capul cu ceva. Întreabă-l dac-a păţit ceva.

FEMEIA:  Tu trebuie neapărat să pleci de aici. Trebuie să te întorci în oraş. E păcat, zău! Ai momente când poţi fi interesant.

BEŢIVUL: Eu oi fi având, dar lumea nu prea mai are. Vezi, dacă mă întreabă cineva, eu pot să-i spun o poveste. Eu am o poveste.

EMEIA: Păi, dacă oamenii ca tine aleg să se ascundă.. Aveţi ouţele mici, tare mici.

BEŢIVUL: Aaaaa!, nu de la ouţe ni se trage. De la proceduri. Lumea s-a transformat într-un lanţ lung de proceduri, dai din una în alta. Nu se mai descurcă decât aia care ştiu să se înscrie în proceduri. Uită-te puţin în jurul tău: vine câte unul şi turuie  vrute şi nevrute, şi pac o serie de proceduri, la care el e în frunte să ia tot caimacul. Asta e noua ordine mondială.

FEMEIA: Cu teoria stai bine.

BEŢIVUL: Aşa zici? Atunci spune-mi tu, care e locul meu în lumea asta? Eu m-am făcut arhitect şi dar trebui să trăiesc ca agent de vânzări. Eu, de fapt, cine aş fi?

FEMEIA: Eu, nu ştiu cine ai fi;  văd doar ce eşti, un beţiv.

BEŢIVUL: Ăsta a fost norocul meu. Acum măcar ştiu clar cine sunt.

FEMEIA: Nu-i mai bine să ai asfalt, apă caldă, wi-fi? Să poţi vorbi oriunde, să ai informaţiile în timp real? Dacă nici ăsta nu e progres…

BEŢIVUL: Sunt multe nopţi în care stau, vacile rumegă, fânul miroase dulceag, şoarecii chiţăie scurt, eu mestec un fir de iarbă şi mă surprinde când aud sunetul îndepărtat al vreunui motor. E clar o altă lume, una care are puţine legături cu lumea asta în care suntem. În nopţile alea înţeleg de ce are Gogu mereu probleme cu banii şi de ce orăşenii au mereu probleme cu hrana. Şi unii şi alţii au luat-o razna, mi se pare mie. Privite de la distanţă lumile astea două par a fi una singură, doar că nu e adevărat. Şi atunci eu în care să aleg să trăiesc?

FEMEIA: Ce mă tot ameţeşti cu  lumile astea.! Nu există decât o lume. Şi are probleme reale : suprapopularea, epuizarea resurselor, rasismul, fundamentalismul religios, poluarea, schimbările climatice. Cum va fi mîinele ăsta? Ce lume las eu copiilor mei… dacă-i fac, C-o să-i fac.

BEŢIVUL:  Se pare că e tare urât, acolo în lumea aia în care trăieşti tu. Vacile mele sunt blânde şi mi se par tare proaste, dar noapte de noapte îşi mestecă fânul şi-mi dau un sentiment de tihnă.

FEMEIA: Nu putem trăi toţi într-un grajd.  Am auzit despre civilizaţie, despre confort.

BEŢIVUL: Atunci de ce nu sunteţi mulţumiţi?

FEMEIA: Pentru că trebuie să ne gândim mereu la mâine.

BEŢIVUL: Faceţi cam urât, când vă gândiţi la mâine. Îmi spune mie gâtlejul că ceva nu e în regulă. (Scoate de la spate o ploscă metalică destul de încăpătoare şi bea. Îi întinde plosca.) Vrei?

FEMEIA: Pleacă de aici cu porcăria ta! Ce ai acolo?

BEŢIVUL: Whiskey.

FEMEIA: Whiskey din şubă. Ce fel de whiskey?

BEŢIVUL: Master of Malt.

FEMEIA: Ce-i aia?

BEŢIVUL: E una dintre cele mai faimoase mărci de whiskey din lume.

FEMEIA: De la iubitele tale vaci e Master of malt ăsta?

BEŢIVUL:  Am noroc cu un prieten, fost coleg de facultate, care a plecat în Irlanda şi-mi trimite mereu să am rezerve.

FEMEIA: Bun prieten! Mai bine ţi-ar trimite bani, să trăieşti şi tu omeneşte.

BEŢIVUL: Eu i-am spus să nu-mi trimită bani, pentru că-i beau.

FEMEIA: A!, da. Ai şi tu dreptate.

BEŢIVUL: (Insistă.) Ia şi tu o gură mică. E o minune.

FEMEIA: Doar ca să văd cum e. Sunt curioasă.

(BEŢIVUL îi întinde plosca. Femeia gustă temător. Se scutură.)

FEMEIA: Are gust de fum!

BEŢIVUL: Da. E afumat cu turbă şi ţinut în butoaie de cireş. Treizeci de ani în butoi de cireş. Nu vede lumina zilei treizeci de ani.

FEMEIA: Şi câte de astea primeşti?

BEŢIVUL: Cinci cartoane de şase sticle pe lună. Adică treizeci de sticle.

FEMEIA: E o avere!  Şi tu bei câte o sticlă de asta pe zi ?!?!?

BEŢIVUL: Nu. Pe noapte, că ziua beau porcăriile de la Pestriţu.

FEMEIA: Doamne, dumnezeule! Şi când dormi?

BEŢIVUL: După ce termin sticla. N-am o oră fixă. Depinde de cât am de lucru.

FEMEIA: Şi ce lucrezi, tu, mă rog?

BEŢIVUL: Asta nu pot să-ţi spun. De-ale mele… Mi-am amenajat un mic atelier: o planşetă, o masă pentru machete… Chestii de-astea.

FEMEIA: Eşti mai ceva ca un ou kinder, numai surprize. Şi cui foloseşte munca ta?

BEŢIVUL: Îl mai ajut pe prietenul din Irlanda. E un arhitect cunoscut, acolo. Altfel cum ar avea bani de  Master of Malt. Voia să facem un contract, dar mie nu-mi place foarte mult stilul lui. Aşa că i-am spus să-mi trimită un whiskey bun, mai bine.

FEMEIA:  Omul voia să te ajute să câştigi un ban, şi tu munceşti pe băutură.

BEŢIVUL: Şi dacă mă plătea şi beam banii, nu era totuna? Mai beam şi cine ştie ce porcării. Aşa…

FEMEIA: Dar, cu banii, puteai să stai şi tu undeva, ca oamenii, nu într-un grajd.

BEŢIVUL: Asta e o prejudecată. La ce-mi trebuie mie, am tot confortul din lume. Plus o sticlă de whiskey bun.

FEMEIA: Să mor, dacă înţeleg. Aşa, la prima vedere, pari un om inteligent…

BEŢIVUL: Mulţumesc.

FEMEIA: …dar să-ţi baţi joc de tine în halul ăsta?

BEŢIVUL: Dimpotrivă. Am ales calea unde demnitatea mea nu are de suferit. Şi pot să-mi fac meseria curat, fără să vând una-alta. Aici sunt arhitect, nu agent de vânzări.

FEMEIA: Ia stai puţin, şmechere! Da’ tu ai spus, până mai adineori că nu mai practici arhitectura.

BEŢIVUL: Păi, practic nici n-o practic.

FEMEIA: Păi practic cum n-o practici, dacă lucrezi pentru prietenul tău din Irlanda?

BEŢIVUL: Nu se pune. Aia nu e arhitectură. Eu propun nişte soluţii pentru unele momente dintr-un proiect.

FEMEIA:  El nu practică arhitectura dar lucrează pentru un arhitect.

BEŢIVUL:Într-o meserie nu e ca la propagandă. Meseria este un lucru delicat. Au fost vremuri când ocupa mult timp din viaţa omului. Foarte mult timp. Acum, în zilele noastre, ajungi, aşa mai spre bătrâneţe şi te întrebă unul. „Şi, tu ce-ai fost?” „Arhitect” „Şi ce-ai făcut?” „Păi, aia şi aia.” „Aha!” Şi dintr-o dată, asta e toată meseria ta: „Aha!”

FEMEIA: Şi ce-ai vrea tu, mă rog, să fii Apolodor din Damasc?

BEŢIVUL: Şi de ce nu? Un Apolodor care foloseşte tehnici ceva mai moderne, şi materiale mai spectaculoase…

FEMEIA:  Nu spuneai că nu vrei să vinzi materiale?

BEŢIVUL: Aşa e, nu vreau să le vând, vreau să le folosesc.

FEMEIA: În capul tău se bat toate cap în cap.  (Se lasă liniştea.) Oare cât o fi ceasul?

BEŢIVUL: Te-ai plictisit?

FEMEIA: Ei, nu, că ar trebui să mor de fericire că-mi petrec noaptea  la marginea drumului.  O să prind rădăcini …

BEŢIVUL: Când o veni timpul, soseşte Gogu cu tractorul lui şi ai scăpat.

FGEMEIA: Să petreci o noapte întreagă cu unul ca tine, nu e uşor. Mă întreb ce chin ar fi fost pe femeia aia care te-ar fi luat de bărbat. Trebuia să fie una dusă rău ca să te suporte.

BEŢIVUL: Noroc că nu suntem mulţi aştia de-alde mine. Altminteri feministele ca tine ar fi roit ca albinele în toiul verii.

FEMEIA: Mare noroc! Tipii ca tine fac lumea greu de suportat. Te-ascunzi într-un grajd, şi mori pupând sticla. Al meu, parcă e totuşi alt aluat. Şi să ştii că nu sunt feministă, de loc.

BEŢIVUL: Gata, gata. Oricum nu te pot ajuta.  Ţi-ai schimbat părerea despre bărbatul pe care l-ai făcut cu ou şi cu oţet…

FEMEIA: Hai,hai, sari repede şi muşcă…

BEŢIVUL:  Nu te lăsa el în drum fără un motiv temeinic.

FEMEIA: Vede el pe dracu…

BEŢIVUL: Uite la ea! Ştie că bărbatul a plecat la furie. Ştie că, acuma o aşteaptă. Ştie că e bărbatul ei, dar copil nu poate să-i facă decât dacă are hârtie de la primărie. Eşti ciudată, rău, femeie!

FEMEIA: Vreau o familie temeinică. Nu vreau să apară mai târziu complexe, îndoieli… Vreau o legătură care să te facă să gândeşti de două ori înainte de-a face o prostie.

BEŢIVUL: Har, Domnului!, prostiile le facem fără aprobări. Măcar prostiile.

FEMEIA: Mai bine, te-ai duce la culcuşul ăla al tău, ţi-ai face bocceaua şi ai veni cu mine la oraş. Plătesc eu biletul de autobuz.

BEŢIVUL: Pentru nimic în lume. (Bea ce-a mai rămas în ploscă. O scutură să curgă ultimile picături.) Nu mai sunt rezerve, şi asta e rău. O să trebuiască să sufăr un pic.

FEMEIA: Ce plăcere găseşti tu în băutură…

FEMEIA: De ce  bei?

BEŢIVUL: Ca să nu mă trezesc. Într-un moment de luciditate poţi să faci cine ştie ce prostie.

FEMEIA: Prostie e ce faci acum.

BEŢIVUL: Stimata mea Doamnă! Onorata mea companioană! Lumea e după cum izbuteşte să şi-o reprezinte fiecare. Uite: avem o noapte frumoasă de vară. Amândoi suntem în noaptea aceasta, vorbim despre ea, dar pentru fiecare din noi ea e altfel. În afara noastră e iarăşi altfel. Cum o fi de-adevăratele, nimeni nu ştie.

FEMEIA: Vrei să ştii cum e pentru mine frumoasa ta noapte de vară? Atunci ascultă! Am tălpile numai  înţepături. Sunt undă până la fund, se lipesc hainele de mine. Vreau să mă duc la baie şi nu am unde.

BEŢIVUL: De ce? E câmp destul aici.

FEMEIA: Şi să-mi intre ceva în… pe întunericul ăsta. Crezi că-i ca la voi: scoţi, faci, scuturi şi pleci. La noi e delicat, trebuie să ai condiţii… cât de cât.

BEŢIVUL: Îmi imaginez titlul de articol pe faceboock: „Femeie violată de un licurici. Dar stai să vezi cum a reacţionat femeia.”

FEMEIA: Termină cu glumele de doi lei.

BEŢIVUL: Nu glumesc de loc. Mă gândesc numai la cum pândesc jivinele locului, doar, doar te duci să te uşurezi ca să te năpădească. Nu scapă ele aşa o ocazie.

FEMEIA: Termină, îţi spun!

BEŢIVUL: Şi mai spui că lumea nu e după cum şi-o reprezintă fiecare. Ba, aşa e.

FEMEIA: Aşa o fi, dar eu aş vrea un duş fierbinte şi o ciocolată caldă.

BEŢIVUL: Nici măcar whiskey nu mai e.

FEMEIA:  Fiecare cu ce-l doare.

FEMEIA: Tu unde te speli?, când vrei să te speli.

BEŢIVUL: La adăpătoarea pentru vaci…

FEMEIA:  Vara, da’ iarna?

BEŢIVUL: La adăpătoarea pentru vaci.

FEMEIA: Moi degetele şi dai pe la ochi. Ca pisica.

BEŢIVUL: Ba, mă bag cu totul, că e un jgheab destul de încăpător.

FEMEIA: Pe frigul iernii?

BEŢIVUL: Pe frigul iernii.

FEMEIA:  Nu mai turna gogoşi.

BEŢIVUL: Mie mi se pare o mare încântare să-mi încep ziua aşa.

FEMEIA: Şi să n-ai un duş fierbine, o cadă plină de săruri?

BEŢIVUL: Doar o bucată de săpun de rufe. Făcut în casă pe timpul verii, uscat la soare până se face ca piatra.

FEMEIA:  Nu mai face nimeni săpun în casă!

BEŢIVUL: Ei, uite că eu fac.

FEMEIA:   Adică, madama aia de la motel, îţi dă haine, îţi dă mâncare, dar un săpun  nu ţi-ar da.

BEŢIVUL: Ba, mi-ar da. Dar preferă să-i dau eu, de la mine, că are o cameristă care spală rufele la vâltoare…

FEMIA: Rufe la vâltoare?! Cum o să cred să cred toate balivernele astea?

BEŢIVUL:  Dacă întrebi eu îţi răspund şi-ţi spun cum stau lucrurile. Poate aşa ai să înţelegi că mai există şi o altă lume. Ba, mai multe lumi, care nu funcţionează după modelul pe care-l ştii tu. Şi oamenii trăiesc bine şi se simt mulţumiţi cu viaţa lor.

FEMEIA: Să trăieşti ca-n Evul Mediu când poţi să ai la dispoziţie toate comodităţile tehnologiilor moderne.

BEŢIVUL: Ce-s alea comodităţi? Ce-s alea tehnologii? Dacă e atât de bine, de ce vă plângeţi într-una?

FEMEIA: Nu de comodităţi şi de tehnologii ne plângem noi.

BEŢIVUL: Vă plângeţi de chimicale, de materiile sintetice, de organismele modificate genetic, de bolile prea multe, de plăcerile prea puţine, de aerul stătut, de clima care se schimbă…  De atentate. La vacile mele nu pune nimeni bombe. Să-ţi mai spun?

FEMEIA: Toate astea s-ar schimba dacă n-ar fi atâta corupţie, minciună, aroganţă şi dezinteres. Peste tot, în lumea asta, doar banii stau în mintea tuturor.

BEŢIVUL: Ce-s ăia bani?

FEMEIA: Uitasem: tu nu foloseşti bani.

BEŢIVUL: De ce să nu folosesc bani? Bani au şi ei rostul lor. Sunt un instrument, doar că e unul viclean.  Nu folosesc acuma, că n-am de ce. Am tot ce-mi trebuie, slavă Domnului.

FEMEIA: Eşti de-o aroganţă fără margini!

BEŢIVUL: Aşa crezi?

FEMEIA: Da, aşa cred. O faci pe Gică Contra la orice, da’, bei whiskey scump, mănânci la un motel. Nu ştiu cum e cu locul ăla unde dormi. Se poate să fie o surpriză şi acolo.

BEŢIVUL: Păi, de aia nu am nevoie de bani. De aia spun că am tot ce-mi trebuie. Spre deosebire de tine care, cu toate că ai tot ce-ţi trebuie, nu eşti mulţumită. Mai vrei încă. Mai tebuie ceva. Se poate spune că nu ai limite.

FEMEIA: Adică ce am eu aşa de invidiat, mă rog?

BEŢIVUL: Păi, ai un serviciu plătit bine. Un bărbat care de şapte ani stă lipit de tine, cu care ai făcut un cămin..

FEMEIA: Crezi că-i aşa de simplu. Ce cămin am făcut? Să umble tot felul de hăndrălăi cu pantalonii în vine după tine? „Cine-i tipa asta?”, „E una bună, da’ cam a dracului.”, E măritată?” A!, nu. Trăieşte cu unu.” Şi din clipa aia eşti tot un soi de curvă, dar mai mofturoasă. Dacă n-ai patalama, că eşti nevastă, bărbaţii zic că eşti accesibilă. Halal!, fericire, halal! cîmin, când tu n-ai un strop de linişte. Ziceai să fac un copil? Şi ce să audă copilul ăla? Că maică-sa e curvă? Că şi-o trage cu toţi, chiar dacă nu e adevărat? Ce-ţi pasă ţie?

BEŢIVUL: Mde!, e lumea pe care o lauzi. Pentru care te lupţi „s-o faci mai bună”. Pentru care vrei să aduni oameni care să se străduiască…

FEMEIA: Da’, numai lumea asta o avem. Ai tu alta?

BEŢIVUL: N-am. Şi nici nu mă interesează. .

FEMEIA: Da’, ce te faci cu noi ăştilalţi, care nu ne putem îmbăta tot timpul, şi mai vrem şi lucruri omeneşti? Crezi că e un motel, şi-un grajd de vaci la tot pasul?

BEŢIVUL: Ai şi tu dreptatea ta.

FEMEIA:  Eşti generos, ce să-ţi spun!

BEŢIVUL: Hai, gata! Nu pune totul la suflet. Te întorci în oraş, şi-l convingi tu pe omul ăla să te ia de nevastă…

FEMEIA: Atâta ai înţeles, tu din vorbele mele, măi, păcătosule? Păi, atunci eşti prost grămadă.

BEŢIVUL: Păi, dacă eram deştept, ajungem în situaţia asta? (Îi umflă râsul pe amândoi.)

FEMEIA: Uite că vorbirăm timp de-o noapte lungă de vară. Dar, de înţeles, nu ajungem să ne înţelegem. Oare ce-ar trebui să facem ca să izbutim să ne înţelegem?

BEŢIVUL: Dacă mă întrebi pe mine, e mai bine să nu pui bază.

FEMEIA: Tu mai ai de băut nişte şpriţuri.

BEŢIVUL: Întocmai.

FEMEIA: Oare de ce e atât de greu să mai ajungem la un punct comun? Fiecare stă ca ariciul şi apără interesul lui. Dar ce se întâmplă cu interesul comun, cu interesul general?

BEŢIVUL: Păi, nu tu ar trebui să ştii? Tu şi cei de alde tine. Tu te auzi vreodată cum vorbeşti. Voi nu sunteţi oameni, sunteţi manuale, cărţi tehnice. Mă întreb, când îi cer bărbatului tău să te iubească, tot astfel de cuvinte foloseşti.

FEMEIA: Şi de ce te legi de mine? Ce ţi-am făcut eu?

BEŢIVUL: Mie, personal nimic. Dar ai omorât limba. Tu şi cei cu care vrei să îndrepţi lumea. N-aţi putea să lăsaţi lumea aşa cum e,  şi să vă îndreptaţi voi?

FEMEIA: Ne luăm profesori indivizi ca tine, toată ziua cu  băutura-n cap…

BEŢIVUL: Ei, uite că nu ţine! Degeaba te străduieşti să mă jigneşti. Ştii şi singură că am dreptate, dar crezi că aşa ai să fii mai uşor acceptată de ceilalţi. Speri în chestia asta. Vă ţineţi de mână unu cu altul.

FEMEIA: Ştii ce, hai să nu ne certăm tocmai acum. Mai e puţin, şi sper să pot pleca cu Gogu ăla  al tău, la autobuz. Să nu stricăm noaptea de vară.

BEŢIVUL: Aici ai dreptate.

FEMEIA: Până la urma, fiecare are dreptul să trăiască aşa cum vrea.

BEŢIVUL: Din tot adevărul ăsta, numai vorba a rămas. De fapt, lumea de azi trăişte priponită. Fiecare are la gât un lanţ şi se mişcă atât cât e lanţul. Cu mine, n-ai ce face, că sunt beţiv, şi-mi permit tot felul de libertăţi. Unde mai pui c-am vândut şi lanţul pe ţuică.

FEMEIA: Mă, tu te lauzi. Spui vorbe de astea, ca să te dai mare.

BEŢIVUL. Da nu mai vii tu pe aici? Ciu-ciu, whiskey de-ăla bun.

FEMEIA:  Da’, dacă te-aş pune în faţa unei mulţimi să încerci s-o convingi că viaţa e o beţivăneală continuă, ce-ai face?

BEŢIVUL: Mi-aş vedea de treaba mea. Nu eu aş putea convinge mulţimi, pentru că  mie puţin îmi pasă de ce i se întâmplă unei mulţimi.

FEMEIA: De ce nu vrei să recunoaşti că nu se poate trăi aşa cum vrei tu? Că trebuie să ţii cont de faptul că oamenii au fiecare nevoile lui?

BEŢIVUL: Păi, şi eu am nevoile mele. Dar eu mi le împlinesc. De unul singur, aşa cum se cuvine…

FEMEIA: Manipulând pe unul sau pe altul…

BEŢIVUL: O!, sigur că da. Ce e rău în a manipula, dacă la sfârşit iese un lucru bun?

FEMEIA: Sau, dacă ţi se pare că iese un lucru bun. Şi tatălui meu i s-a părut că e un lucru bun să mă manipuleze în copilărie. Dar s-a dovedit mai târziu că a fost un lucru rău. Al dracului de rău.

BEŢIVUL: Trebuie să recunoşti, distinsă companioană, că în societatea modernă uităm tot mai definitiv faptul că viaţa este o afacere particulară.

FEMEIA: Îţi dă mâna să vorbeşti aşa, pentru că eşti bărbat. Dar pentru o femeie nu e la fel, că rămâne cu un pui. Şi omuleţul ăla se ţine de fusta ei, şi-i aduce mereu aminte că nu e singură. Pentru o femeie, viaţa nu e o afacere privată…

BEŢIVUL: Ba este, dar pe măsură ce trece timpul devine tot mai greu să recunoască asta. Vrea instrumente care s-o scutească. Vrea să trăiască singurătatea altcuiva, chiar dacă nu se poate, pentru că piedicile toate sunt în interiorul ei.

FEMEIA: Ce ştii tu despre o femeie?

BEŢIVUL: Tot ce n-ar trebui să ştiu.

FEMEIA: Ai trăit tu cu vreo femeie, s-o vezi tu zi de zi? Să bagi de seamă ce-o frământă?

BEŢIVUL: M-a ferit, Dumnezeu.

FEMEIA: Atunci cum îndrăzneşti?

BEŢIVUL: Văd zi de zi destule femei ca să înţeleg. Aşa cum nu e greu de înţeles cum se prosteşte bărbatul. Şi unul şi altul suferă cumplit de un complex al castrării.

FEMEIA: E sigur că eşti un caz patologic. Ar trebui să te cauţi. Sunt medici care te pot ajuta.

FEMEIA: Poate că, totuşi, ai făcut o alegere justă. Poate că nu eşti făcut să trăieşti alături de oameni…

BEŢIVUL: Asta e sigur.

FEMEIA: E lucru sigur, de-acuma trebuie să fiu foarte atentă unde mă apucă criza. Încă una sau două întâlniri cu unii ca tine şi dau naibii de vreo belea.

BEŢIVUL: Lucrurile se rezolvă doar de la sine. Se rezolvă când vine vremea lor. Au ele nişte rădăcini adânci din care se adună şi se tot adună energiea care schimbă faţa lumii. În rest este doar rătăcire.

FEMEIA: Tu-i dumnezeii mă-sii de bărbat! Aşa judeci tu, bărbatul lu’ Peşte? Du-te, frate, şi ţi-o taie, coase locul şi dă-l cu alifie până se vindecă.

BEŢIVUL: Nu înţeleg de ce te-ai aprins aşa?!

FEMEIA: Cum să nu te aprinzi, când ai în faţa ta unul care-şi spune bărbat, care ştie că tot răul se trage de la o mână de speculatori ordinari, şi mie-mi ţine teorii despre Facerea Lumii şi despre rădăcini. Eşti dus rău cu pluta!

BEŢIVUL: E ceva mai complicat.

FEMEIA: E complicat pentru mintea ta pusă pe moaţe şi pentru coaiele tale cât aluna. E greu să pui dosu’ la bătaie. S-o facă alţii, că noi ne punem la adăpost, ne dăm deoparte. Bagă bine la cap ce-ţi spun: cât o fi femeia de emancipată şi de cu nasul pe sus, a rămas cu nevoia de a fi ocrotită, şi îi e gândul la un bărbat, da’ la unul care ştie să-şi poarte bărbăţia. Iacă, noaptea asta m-a învăţat ceva. Am crezut că al meu e un mototol, dar când mă uit la tine…

BEŢIVUL: Când te uiţi la un caz aparte, ai dreptate. Lumea însă se mişcă după regulile ei…

FEMEIA: Mai du-te, măi, cu regulile tale cu tot. Lumea se mişcă după tăria noastră de a crede în ceva.

BEŢIVUL: E bună atitudinea de propagandist, poate să ajute.

Instinctul nostru ne spune ce trebuie făcut, mai bine decât toate analizele voatre.

BEŢIVUL: Aprigă femeie mai eşti.

FEMEIA: Păi, ce-ai vrea? Să stau după coada voastră? Să aştept să vă hotârâţi voi?

BEŢIVUL: Dar, tot vrei un bărbat cu acte la Primărie.

FEMEIA: Aşa e, vreau barbat la primarie!

BEŢIVUL: Şi totuşi, lumea nu se schimbă la dorinţa noastră…

FEMEIA: (Furioasă.) Da’, cum se schimbă mă rog. Vine la tine la grajd şi te roagă? Te anunţă când face schimbări? Nu mai bea, că ţi se întunecă minţile de tot. O iei razna. Praful s-alege de fărâma de inteligeţă care ţi-a rămas

BEŢIVUL: (Râde.) Eşti în stare să muşti şi cu gingiile goale. Încăpăţânată fire ai! Ar fi plăcut să ştii că viaţa e de partea unor oameni ca tine. Viaţa, însă, are grijile ei, nu e de nici o parte. (Se aude în depărtare un motor de tractor.) Ăsta e Gogu, în douăzeci de minute e aici. Iaca, se termină noaptea de vară pe care-ai petrecut-o în câmp. Probabil este, şi va rămâne, singura ta noapte de vară  sub cerul liber. În loc să te bucuri de ea, am trecut-o sporovăind despre fel de fel de prostii.

FEMEIA: Da’ de ce face Gogu douăzeci de minute până aici?

BEŢIVUL: Ţi se pare mult?

FEMEIA: Păi, douzeci de minute înseamnă ceva drum.

BEŢIVUL: E!, mai durează până încălzeşte motorul, până verifică toate cele, să fie în regulă. Gogu e om gospodar şi nu-i plac lucrurile la voia întâmplării.

FEMEIA: L-ai umplut de calităţi pe Gogu ăsta. Mă întreb cum de te suportă, aşa beat cum eşti tu, tot timpul.

BEŢIVUL: Spre deosebire de tine, lui Gogu nu-i pasă.

FEMEIA: Atunci are un interes.

BEŢIVUL: O fi având, de ce să nu aibă? Tu n-ai interese? Nu te zbaţi să le realizezi? Nu vrei tu bărbat cu acte?

FEMEIA: Ca o muiere eşti. Ai aflat şi tu de o slăbiciune şi te foloseşti de ea fără încetare.

BEŢIVUL: Păi, n-ai spus tu că n-am sculele bărbatului? Că am alea cât aluna?

FEMEIA: Coaie, mamă. Coaie sunt alea. Dacă până şi să le pronunţi numele ţi-e jenă, îţi poţi da seama cât sunt de mari.

BEŢIVUL: Hai să nu… (Se aude zgomot de frâne pe piatra şoselei. Femeia sare de la locul ei şi se uită, apoi îşi strânge grăbită lucrurile.)

FEMEIA: A venit al meu să mă ia. (E bucuroasă, teribil de bucuroasă.) A fost o noapte lungă. Abia aştept să ajung acasă. Să mă spăl, să fac o cadă fierbinte şi cu multe săruri. (Se precipită, se învârte şi se răsuceşte, pe urmă iese în culise. Se aude cum se deschide o portieră.) Mult ţi-a mai trebuit să vii. M-ai lăsat aici toată noaptea. (Portiera se închide şi maşina face manevrele de întoarcere. Apoi oprește FEMEIA reapare grăbită, ajunge la BEȚIV și îi întinde o carte de vizită. )

FEMEIA: Dacă te rătăcești cumva prin oraș, ai aici numerele mele de telefon și adresa. Cine știe, poate bem o cafea și mai povestim. (Iese.)

BEŢIVUL: (Se uită lung după maşina care a plecat, apoi privește lung cartea de vizită o întoarce pe toate fețele, după care o rupe în bucățele mici și le aruncă în aer.).) Hai, Gogule tată, hai. Sper că ţi-a dat Dumnezeu gândul cel bun şi-ai pus o sticlă de ţuică în paporniţă. Hai să adunăm fânu’ ăla, că de dormit nu prea am chef, şi la Pestriţu parcă nu m-aş duce azi. (Râde.) Ciudată mai poate fi câteodată noaptea de vară.  Hai, Gogule că n-am palavragit ca în noaptea asta, de atâta amar de vreme, şi mi s-a uscat şi sufletul. Sunt deshidratat, complet, omule. Mi.am pierdut antrenamentul. (Râde.) O fi mult, o fi puţin?, pentru câte am învăţat în noaptea asta? Oamenii ăştia atâta sunt de preocupaţi de schimbare, că uită de ce au nevoie. Să schimbăm, să schimbăm…Nici n-apucă să înţeleagă ceva din viaţa lor, tot schimbând-o. Hai, Gogule, tată! Ce, Dumnezeu te moşmondeşti atâta?! Hai, măi, Gogule, tată. (Se îndreaptă spre direcţia din care ar trebui să vină Gogu. Alunecă pe pietrele drumului şi se dezechilibrează.) Ce-i, omule cu tine?, că motive să te clatini nu prea ai. Abia ai ieşit dintr-o noapte de vară, lungă şi uscată.

 

 

 

 

SFÂRŞIT

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

.)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOAPTE DE VARĂ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PERSONAJELE

 

 

 

FEMEIA –  35 – 40 de ani. Femeie de oraş obişnuită cu serviciile citadine.

 

BEŢIVUL – 40 – 45 de ani. Un individ care s-a înecat în alcool şi s-a oploşit în ţinut. E foarte mulţumit de condiţia lui.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Decorul ne plasează la marginea unei şosele secundare, drum pietruit. Toată scena reprezintă cîţiva metri de margine de şosea. Bineînţeles nu lipsesc şanţul, taluzul şi  copacul,  pe fundalul scenei. Copacul e situat chiar desupra locului unde se va desfăşura acţiunea şi se ajunge destul de greu la el, pentru că taluzul este abrupt şi înalt. Restul elementelor, iarba, pietrişul, configuraţia şanţului, poteca de la poalele copacului, sunt alegerea scenografului. Ca şi luna,  cerul, peisajul de fundal etc.

            E o noapte de vară. Luna se poate vedea sau nu. Pot fi câteva stele răzleţe. Scena e goală şi se aud doar zgomotele specifice câmpului: greieri, păsări de noapte, lătrături depărtate de câini. Cîteva minute scena e goală sub lumina lunii ( sau nu). Undeva, departe, din când în când, neregulat clipesc lumini al unor maşini care trec.

            Apoi, se aude zgomot puternic de frâne scrâşnind pe petriş. Scurt moment de pauză şi o portieră este trântită. Se aude Femeia ţipând isteric, semn că a avut o ceartă lungă:

FEMEIA: Eşti un mojic! Un mitocan! Un porc ordinar!  Să te ia dracu’, golanule! Și acuma ce stai? Ia-ți vânt de aici! Cară-te! ( Sunet de marşarier, maşina întoarce şi motorul se pierde în noapte. Imediat Femeia intră furtunos): Eşti tu deşteptul pământului. Unde mama’ dracului te-am găsit? Cocină de om! O fărâmă de minte n-ai! O fărâmă măcar! Să-ţi pese ţie de cineva? Numai la tine ţi-e gândul. Ştii doar să arunci vorbe, să pui pe altul să-ţi facă treaba, să te dai mare. Să fie pe-a ta! ( Merge furioasă, dar se întoarce din când în cînd şi strigă spre capătul drumului. Mai face câţiva paşi înapoi fluturând o poşetă mare, una numită în folclor „ţoaşcă”. N-are nici o formă, şi e largă, încăpătoare, are două torţi generoase. E de culoare închisă, nu-ţi dai seama la lumina scenei ce culoare anume.)  Nu te-ar mai răbda Dumnezeu! ( E tot mai furioasă, începe să izbească poşeta de pământ.) Nu, măi amărâtule!, nu mă duc la nici un  director, nu fac frumos, şi nici nu stau să mi-o tragă. Mi-ajunge că mi-o tragi tu. M-am săturat să tot plătesc pentru mitocăniile tale.   Jeg de om ce eşti. ( Trânteşte poşeta de pământ, sare pe ea şi-o calcă în picioare. E desculţă, pentru că sandalele cu tocuri înalte i-au sărit din picioare. Ţopăie pe poşetă şi spune cuvinte desperecheate. E tot mai obosită. În cele din urmă se lasă pe marginea şanţului şi începe să plângă. Plânge, un timp,  în hohote, zgomotos. Apoi ridică privirea şi se uită după poşetă. Se apleacă, o apucă şi cotrobăie în ea. Se opreşte, un scurt timp stă nemişcată, apoi trage mâna afară şi vedem un telefon mobil făcut fărâme. Abia acum se dezlănţuie plânsul adevărat, isteric; aruncă resturile telefonului hăt, departe, bate cu pumnii în pământ – mă rog, tot arsenlul unei femei disperate. Se ridică şi strigă spre locul unde a oprit maşina ): Dacă erai om,  mă luai de nevastă. Aşa cum face un bărbat adevărat.  Să fi avut şi noi copii, gospodărie, să am pentru cine să calc cămăşi şi să spăl chiloţi murdari de căcat.  ( S-a aşezat pe marginea şanţului, a pus braţele pe genunchi, capul desupra. Şi stă. Nu trece mult şi apare Beţivul, din aceeaşi direcţie din care a venit şi Femeia. O vede. Se opreşte. E beat rău, abia se ţine pe picioare. Vederea Femeii îl nedumereşte, se uită la ea, clătinându-se, caută să înţeleagă ce caută  pe drumul ăsta. Îi vine o idee şi vrea să meargă spre Femeie. Mare greşeală că încearcă să se mişte. Îşi pierde echilibrul şi aproape că aleargă trecând pe lângă ea, bătând din mâini dezarticulat  să se oprească. Femeia aude paşii, se sperie, ţipă şi se caţără pe taluz. Izbuteşte să urce cam până la jumătate şi rămâne încleştată în iarbă, cu capul răsucit spre Beţiv. Acesta a izbutit să se oprească şi ar vrea să se întoarcă. E o luptă dură. Arată dezarticulat rău. Rămâne în picioare inexplicabil, după ce ajunge în cele mai năstruşnice poziţii. Unele de neimaginat. Singurul lucru care nu-i iese este povestea cu întorsul. O face cam până la mijloc, apoi, pe neaşteptate, revine în poziţia dintâi. Femeia, încet, încet, începe să înţeleagă că nu e nici un pericol de la bărbatul apărut şi începe să coboare prudent.

Despre personajul Beţivului trebuie făcută o precizare importantă. Nu vorbim despre o beţie decorativă, sau întâmpătoare, ci despre una care s-a transformat în condiţie de viaţă. Omului a început să-i placă să se îmbete, şi a sfârşit prin a nu mai fi niciodată treaz. Chiar dacă nu bea, rămâne în starea de beţie. E ca un fel de hibernare. Când e departe de alcool, îşi menţine starea. Să spunem că e un fel de autosugestie. Omul e beat permanent, păstrând prin voinţă efectul alcoolului. Ca atare nu vom şti niciodată dacă e prost, dacă glumeşte, dacă e şiret, dacă are vreun interes, dacă e dus pe altă lume etc. El e beat. Are o logică dincolo de orice limite, e logica lui specială, dar nu ştim dacă are vreo intenţie, dacă vine din limitele inteligenţei, dacă pur şi simplu îşi bate joc. Totul e din adâncul lui, e starea lui intimă care iese la suprafaţă cât ai clipi, iar el nu face nici un efort s-o cenzureze. Sigur, toate astea nu-l privesc pe spectator. Actorul trebuie să ajungă în miezul firescului acestei stări. Să treacă dincolo de el, să ajungă în starea de „beţie pură”, ceea ce necesită iscusinţă, şi sinceritate. Mai întâi de toate sinceritate.)

FEMEIA: Proastă ar fi nevasta aia a ta să nu-ţi ardă un toc de bătaie,  când te-o vedea.  (Bărbatul aude ce i se spune şi ar vrea să reacţioneze, dar are probleme cu întorsul. Sunt prea multe sarcini pe creierul lui. Continuă acţiunea de întoarcere, şi izbuteşte până la urmă. Porneşte prudent către Femeie, încercând să spună ceva. Deschide gura, dar nici un sunet nu iese. Corzile lui vocale nu funcţionează, dar face gesturi largi, rupte. )  Cum poate cineva să se numească om, dacă  se îmbată în halul ăsta?

BEŢIVUL: (Cu foarte multă greutate, dezarticulat, împiedicat. ) Nu.

FEMEIA: Nu, ce?

BEŢIVUL: Nu mă bate.

FEMEIA: Atunci ai să dormi afară, cu câinele.

BEŢIVUL: Nu.

FEMEIA: Nu, ce?

BEŢIVUL: …dorm cu câinele.

FEMEIA: Dacă ai să ajungi acasă… Dacă!,  şi n-o să cazi în vreun şanţ.

BEŢIVUL: Nu.

FEMEIA: Nu, pe dracu’. Nu te uiţi la tine? Ce viaţă mai are şi femeia aia!?

BEŢIVUL: Care femeie?

FEMEIA; Nevastă-ta.

BEŢIVUL: Da’, eu n-am nevastă.

FEMEIA: Du-te la dracu’. ( scurtă tăcere.)

BEŢIVUL: Tu nu stai bine… Aici nu-i vad. Mai sus, pe şosea, la asfalt. Aici trebuie să plăteşti chirie… să dai nişte bani. Mie.

FEMEIA: Ce să-ţi dau, mă?!

BEŢIVUL: Bani… Da’ dacă vrei clienţi, tre’ să mergi mai la vale, la şoseaua mare. Aici nu trec decât eu…şi Gogu,… pe la patru jumate.

FEMEIA: Clienţi, la ce? ( Se dumireşte. ) Fir-ai al dracului de beţiv, da ce crezi tu că sunt eu, mă?

BEŢIVUL: Din alea…

FEMEIA: Ai grijă să nu-ţi ard vreo două,  de bine că ne-am cunoascut. (Scurtă pauză.) Ai un telefon?

BEŢIVUL: (Dă din cap că da. )

FEMNEIA: Dă-l încoace. ( Bărbatul se scotoceşte prin buzunare, scoate un telefon uzat şi i-l întinde. Femeia vrea să formeze un număr, dar telefonul e mort.) Cum se deschide?

BEŢIVUL: Nu se dechide.

FEMEIA: Adică cum:  nu se deschide?

BEŢIVUL: E descărcat… de vreo trei zile.

FEMEIA: Şi la ce-l mai ţii?

BEŢIVUL: Auzi la ea? E telefonu’ meu.

FEMEIA: Ai dreptate ( Îi întinde telefonul.) Să-ţi fie de cap. Mai trece lume pe aici?

BEŢIVUL: Pe drumu’ ăsta? Da, mai trece. Mai trece Gogu, pe la patru jumate dimineaţa. Cu tractoru’.

FEMEIA: Şi eu cum fac să plec de aici? Doar nu o să-mi petrec noaptea în câmp?  Trebuie să plec, trebuie să ajung la oraş.

BEŢIVUL: Auzi la ea.?! Păi, da’ e foarte simplu. Iei autobuzu’.

FEMEIA: Şi la ce oră trece autobuzul?

BEŢIVUL: La şase jumate, mâine dimineaţă. Da’, staţia nu-i aici, e la vreo şase kilometri mai jos, pe şoseaua principală. Aşa că, mai stai puţin, şi pe urmă trebuie să pleci, să ajungi la timp.

FEMEIA: Nu eşti numai beat, eşti şi prost.

BEŢIVUL: Da’, de ce ?

FEMEIA: Păi cum gândeşti tu, că am să merg desculţă şase kilometri?

BEŢIVUL: Mai întâi te încalţi…

FEMEIA: Măi, eşti dus cu pluta. Cu ce să mă încalţ? Că mi s-a rupt tocul la sanda. (Îi arată.)

BEŢIVUL: Îl rupi şi pe ălălalt…

FEMEIA: Să te ia dracu’.  ( Se face linişte. De ficare dată când cei doi tac, sunetele nopţii de vară se aud fermecător.)

BEŢIVUL: Hai să mai vorbim că altfel mă îmbăt la loc. Când vorbesc cu tine mă mai trezesc.

FEMEIA: Ce să vorbesc? Cu cine să vorbesc? Nu vezi că ai minţile duse? Ţi le-a distrus băutura.

BEŢIVUL: E, pe dracu’! Zici tu?

FEMEIA: Mai bine, adună-te puţin şi gândeşte-te cum plec eu de aici?

BEŢIVUL: Ţi-am zis, cu autobuzu’. Că altminteri n-are cine să te ducă… Gogu, cu tractoru’,  nu merge în oraş. El la oraş se duce cu maşina.

FEMEIA: Păi, nu mă poate duce şi pe mine cu maşina? Măcar până la autobuz?

BEŢIVUL: Nu poate, femeie, că adună fânul. Nu se duce el la oraş pe timpul ăsta. Trebuie să adune fânul.

FEMEIA: Şi eu ce fac? Stau toată noaptea în câmp? Şi mâine dimineaţă, cum ajung la autobuz? Mă duce Gogu, ăsta, cu maşina?…

BEŢIVUL: Cu tractoru’, că el cu tractoru’ trece pe la patru jumate. Se duce să adune fânu’.

FEMEIA: Măi, să-ţi fie clar: eu trebuie să plec cumva de aici. Trebuie să ajung la oraş. Mă duc şi eu acasă, că am o casă. Trebuie să mă spăl, să mă schimb… trebuie să mă duc la servici. Nu pot să stau în câmp, cu un beţiv.

BEŢIVUL: Care beţiv?

FEMEIA: Cu tine, care altul.

BEŢIVUL: Eu nu sunt beţiv, sunt alcoolic, ceea ce e altceva.

FEMEIA: Da, e altceva. Bună meseria asta de alcoolic.

BEŢIVUL: A!, nu că nu e meserie, e pasiune. Meseria e altceva, e… E… E altceva.

FEMEIA: Da, e altceva. Şi tu ce meserie ai?

BEŢIVUL: Arhitect.

FEMEIA: Cum adică: arhitect.

BEŢIVUL: Păi, cu facultatea de arhitectură, cum altfel? Şase ani.

FEMEIA: Şi cum ai ajuns în halul ăsta?

BEŢIVUL: Am avut noroc.

FEMEIA: Curat, noroc. (Tac. Pe Femeie o cuprinde frigul de la răcoarea nopţii. Se ghemuie, se cuprinde cu palmele, caută să se încălzească. ) Stai departe de aici?

BEŢIVUL: Adică, cum?

FEMEIA: Adică, unde locuieşti? Unde e casa ta?

BEŢIVUL: Păi, eu n-am casă.

FEMEIA: Şi unde dormi?

BEŢIVUL: La Gogu… la grajd. În fân.

FEMEIA: Şi unde mănânci, unde te speli?

BEŢIVUL: La motel. E la şosea… vreo doi kilometri. Acolo mănânc, acolo mă spăl… Mai beau o bericică, o vodculiţă, mai fac ceva treabă, că nici de poamană nu se cade. Stau mai toată ziua acolo. Pe urmă seara mă trag la Gogu, la grajd. Deasupra vacilor. Că acolo ţine Gogu fânu’. Vara răcoare, iarna cald…de la vaci. Un singur lucru nu-mi convine. Când ţi-e lumea mai dragă şi dormi şi tu mai adânc, încep alea să rumege. Băi, frate, şi fac un zgomot! Îţi dai seama?

FEMEIA: Nu.  Dar la cum fac să plec şi eu de aici nu vrei să te gândeşti. Nu este vreun sat, ceva…?

BEŢIVUL: ( Nu ştim dacă Beţivul e ironic sau doar este efectul alcoolului.)  Este sat, ca la vreo opt kilometri. Acolo sunt şi maşini. Are popa, poliţaiu’, maşina de serviciu, primaru’, secretaru’, moraru’. Sunt multe maşini în sat. Profesorii n-au, ei sunt navetişti, vin cu autobuzu’. Doctor nu e. Şosea nu e. Au şi nişte facilităţi, au iluminat, punct de informare turistică. Au şi parc în comună. Îşi paşte unul caprele în el. E un parc mic.

FEMEIA: . Dă-mi pace cu caprele tale. Pe mine mă interesează cum plec de aici? Trebuie să ajung la oraş.

BEŢIVUL: Am înţeles… Da’, de ce vrei tu să pleci? Ce te apasă aşa de tare?

FEMEIA: Ei, asta-i bună! E chiar bună de tot!! O să rămân aici, cu tine… Toată viaţa! Poate te iau şi de bărbat…

BEȚIVUL: A!, nu… că eu nu sunt bun  de bărbat. Eu mai beau câte un păhărel, mai… Cîteodată. Nu, nu, nu sunt bun.

FEMEIA: Ho!, Că’ nu te-am cerut de bărbat, ţi-am cerut să mă ajuţi să plec de aici.

BEŢIVUL: Da, că nu ţi-am spus. Ai autobuz la şase jumate…

FEMEIA: Şi  staţia e la vreo şase kilometri – pe care trebuie să-i fac desculţă, pentru că mi s-a rupt  sandua. Mi-ai spus. Şi, apropo de băutul ăsta: „câteodată”. De câte ori te îmbeţi tu pe săptămână?

BEŢIVUL: În fiecare zi.

FEMEIA: Cum ai ajuns, măi nenorocitule, în halul ăsta. Ai stat şase ani pe băncile facultăţii. Arhitectul lu’ peşte prăjit…

BEŢIVUL: Şef de promoţie! Ăl mai prima din generaţia mea… şi din altele vreo două. Şi-acuma sunt bun. Să-ţi spună Pestriţu, că sunt bun… Da’ el nu ştie că sunt arhitect, el crede c-am fost finisor, c-am lucrat la interioare.

FEMEIA: Cine e Pestriţu’?

BEŢIVUL: Care Pestriţu’?

FEMEIA: Martorul,…  ăla care ştie că eşti bun.

BEŢIVUL: Aaaa! Păi fii limpede: Pestriţu. Nu-l cheamă Pestriţu’, Pestriţu’ îi spun eu. Îl cheamă Fieraru, e patronul motelului. O lepră. Noroc cu nevasta lui, care e o doamnă. De la ea mă mai aleg c-o haină, cu încălţări. Dac-ar fi după Pestriţu’, mi le-ar lua şi pe-astea. Tot ea îmi dă şi să mănânc. Femeie de treabă.

FEMEIEA: Şi ţie nu ţi-e ruşine, mă? Om cu facultate, te-a ţinut societatea pe banii ei în şcoală, să ajungi un cerşetor?

BEŢIVUL: Ei, iaca, na, că ţi se rupe sufletul după societate. Te-a apucat aşa, dintr-o dată, dragostea de societate. Parcă voiai să pleci la oraş?

FEMEIA:  Arhitectul care îşi bea minţile într-un motel şi doarme într-un grajd, desupra vacilor. Asta-i de Cartea Recordurilor…

BEŢIVUL: Da’, tu, nu stai într-un şanţ, şi nici măcar n-ai sandale să te-ncalţi? (Femeia nu mai răspunde. Se lasă liniştea. Zgomotele nopţii sunt pline de farmec. Beţivului îi pare rău c-a repezit-o, se aşează lângă ea şi-i pune mâna pe umăr. Speriată, femeia sare în picioare, ţipând. De fapt nu ţipă, şuieră apăsat, muşcând cuvintele răspicat.)

FEMEIA: I-a mâna de pe mine! Să-ţi ţii labele acasă, beţivule. Puţi a alcool de te ia ameţeala. Crezi că dacă suntem în câmp şi-s singură, şi e noapte, o să-ţi faci mendrele? Ţi s-au aprins poftele?

BEŢIVUL: ( Izbucneşte în râs.) Linişteşte-te, femeie. Nu are nimeni chef de nimic. Dacă ar fi după „poftele” mele, mai degrabă aş bea o vodcă mare, că s-a cam lăsat răcoare. .

FEMEIA:  Să faci bine să-ţi ţii labele acasă.

BEŢIVUL: Gata, gata. Vino-ţi în fire.  N-o să fie nici o ştire pe internet cu titlu: „Un beţiv a violat o femeie. Uluitor ce-a făcut femeia.”  ( Râde cu poftă. Femeia se uită la el cum râde cu poftă. Nu vede nimic de râs.) Uluitor ce-a făcut  femeia! Ăştia n-au pic de imaginaţie. (Râde din ce în ce mai cu poftă.) Da’, uite, vezi, se poate râde şi de-o tâmpenie ca asta.

EMEIA: De prost ce eşti.

BEŢIVUL: Ştiu şi eu?!

FEMEIA: (Care s-a ridicat atunci când a fost atinsă de beţiv, face un pas spre mijlocul şoselei. E desculţă, şi pietrele ascuţite ale drumului o rănesc.  Începe să ţopăie, scoţând sunete scurte şi ascuţite, pe măsură ce sare de colo, colo.. Caută un loc unde solul să nu-i vătămeze tălpile picioarelor. Devine nervoasă şi suferindă.) Cum dracu’ a ajuns un om ca tine să zacă în pustietatea asta? Uită-te puţin în jurul tău: Ce vezi?  La mama dracului! Te-ai chinuit şase ani să faci facultatea aia? Uită-te puţin în jurul tău, ce vezi?

BEŢIVUL: Nu văd nimic, că e noapte.

FEMEIA; Şi ziua?

BEŢIVUL: Da’ cine trece ziua pe aici? Eu mă duc la motel noaptea, şi mă întorc noaptea

FEMEIA: Băi, termină! Termină! Răspunde la ce te-am întrebat: de ce te-ai dus la facultatea aia?

BEŢIVUL: Erau alte timpuri. Atunci mi s-a părut o idee grozavă.

FEMEIA: Şi acum de ce nu mai e o idee grozavă?

BEŢIVUL: Da’, cine a spus că nu-i o idee grozavă. E, dar nu pentru mine.

FEMEIA: Pentru tine o idee grozavă e să-ţi bei minţile.

BEŢIVUL: Nu-i o idee, e o alternativă.

FEMEIA: (Se aşează pe taluzul şoselei şi-şi masează tălpile suferinde.) Nu se mai poate, aşa. Găseşte o maşină, o căruţă… o ceva, să pot pleca de aici. N-o să stau în câmp. Mi-am făcut picioarele o rană.

BEŢIVUL: Dacă n-ai astâmpăr. Stai locului, şi-o să-ţi fie mai bine.

FEMEIA: Ai idee cât mai e până la patru jumate?

BEŢIVUL: Habar n-am. Nu mă interesează chestia asta cu timpul. Ceas n-am, şi nici timpul nu-l măsor. De ce să am eu grija timpului, nu-i destul că are el grija mea?

FEMEIA: Dar văd că orele le-ai învăţat…

BEŢIVUL: N-am încotro, le-am auzit de atâte ori că nu le mai pot uita.

FEMEIA: De profesat, măcar ai apucat?, sau nici măcar şcoala aia n-ai terminat-o. Îmi vinzi mie braşoave…

BEŢIVUL: Terminat, femeie, terminat. Nu ţi-am spus, şef de promoţie. Proiectul cel mai spectaculos, cel mai grozav, cel mai prima din univers. Da’ tu cu ce te ocupi? Că vad că ai grija altuia. Nu poţi trăi, dacă nu ştii ce hram poartă lumea.

FEMEIA: Sunt documentarist, într-o firmă de consultanţă…

BEŢIVUL: Aaaaa!, de asta-ţi bagi nasul peste tot.

FEMEIA. În cazul tău, nu.  Auzi la el: termină Arhitectura, şef de promoţie, şi îşi bea minţile.

BEŢIVUL: Săru’ mâna, Maica Tereza, da’ nu vrei mata să nu mai scormoneşti lucrurile? Lasă-le nedocumentate.

FEMEIA: Nici să nu te gândeşti! Eşti un caz, băiete. Un caz.

BEŢIVUL: Hă! Un caz fericit. Bine că m-am trezit la timp. Altfel ajungeam un ratat.

FEMEIA: (Râde cu poftă.) Şi-acum ce eşti?

BEŢIVUL: Un om la locul meu.

FEMEIA: Locul tău ar fi să proiectezi clădiri,  să lucrezi pentru oameni. Mă rog, aşa ar fi trebuit să fie …

BEŢIVUL: Zici, tu? Care clădiri? De ce să mai fie nevoie de arhitecţi pentru clădirile din ziua de azi? Clădirile din ziua de azi le proiectează tehnicienii de la fabricile de materiale de construcţii. Au nişte materiale noi; pac!, mai ne procopsim c-o clădire. Arhitecţii le desenează. Atât! Le de-se-nea-ză. Clădirea, ceva reclamă, o şpagă pentru un contract, ceva. Şi uite afacerea. Unde e arhitectura în povestea asta? Totul e să mai vindem ceva… Bine că mi-a dat Dumnezeu gândul cel bun.

FEMEIA: Ce gând?

BEŢIVUL: Să mă apuc de băut.

FEMEIA: Şi-n coclaurii ăştia cum ai ajuns?

BEŢIVUL: M-am trezit într-o noapte. Mă îmbătasem adevărat, da ştii, adevărat, adevărat… M-am trezit, la un moment dat, mergând într-o maşină. M-am uitat la şofer: nu-l cunoşteam. Nu mi-a plăcut mutra lui şi i-am spus să oprească. M-am dat jos, şi uită-mă aici… Da, ce mă tot descoşi?! Ce te doare pe tine de viaţa mea? Am de toate, sunt mulţumit. Ţie-mă Dumnezeu! Vezi că la tine sunt ceva probleme, că prea te fâţâi de colo, colo. Una, două, că să pleci. Zăpăceşti oamenii cu plecările astea.

FEMEIA: La doctor ai fost? La unu’ de cap?

BEŢIVUL: Lasă glumele, că eu vorbesc serios.

FEMEIA: Unde n-ar fi adevărat! Da’, eu nu pot să plec nici din câmpul ăsta… Nu pot să mă despart de un beţiv care spune vrute şi nevrute.

BEŢIVUL: Aşa! Ia spune tu: de câte ori ai plecat la viaţa ta? De câte ori, ţi-ai făcut bocceaua şi ai ţinut potecuţa? Ai?!

FEMEIA: Păi, de unde să plec, nerodule, că e prima oară când mi se întâmplă aşa ceva.

BEŢIVUL: Lasă tu asta… Asta nu se pune. De câte ori ai plecat în viaţă? De câte ori ai lăsat lucrurile baltă, ca să încerci altceva? ( Femeia se uită lung la el şi tace. ) Iacă-tă că se adevereşte: e şi tăcerea un răspuns.

FEMEIA: Nu-mi pun eu mintea cu un beţiv.

BEŢIVUL: Nu cu mine trebuie să-ţi pui mintea. Cu tine.

FEMEIA: Şi ce voiai, să ajung o beţivancă, aşa ca tine…

.BEŢIVUL: Dar, nu te judecă nimeni, suflete. Vorbim şi noi aici, ca să treacă timpul. Tu spui una, eu spun alta.  Şi, nu mai plânge, că faci a ploaie, şi asta ne-ar mai trebui acum.

FEMEIA: Du-te la dracu’ de prost.

BEŢIVUL: E!, aşa mai merge. (Tac. Femeia s-a ghemuit şi stă cu fruntea sprijinită pe genunchi. Beţivul începe să fluiere o melodie ce-i vine în cap. După un timp. ): Din când în când, îi mai fac câte o surpriză lu’ Pestriţu. Plănuiesc cu Doamna,  şi aranjez câte ceva prin interior.  El crede că o fac de prost ce sunt şi pe banii mei. Nici nu întreabă. Îi e frică să nu-mi treacă prin cap, ceva despre vreo plată. Nu ştie, că Doamna mi-a şi dat vreo haină, nişte încălţări mai acătării. Lucruri de trebuinţă. Bani, nu. Că n-am ce face cu ei… Ce să cumpăr aici? Cercei pentru vacile lu’ Gogu? Banii sunt mare capcană…

FEMEIA: Şi ţi-ar strica ceva bani?, să te mai duci la oraş, poate îţi  aduci aminte de tinereţe şi de arhitectură?

BEŢIVUL: Misionar te face tata. Africa o să te mănânce, sau Amazonia; să-i converteşti pe aborigeni, să-i aduci la dreapta credinţă, să-i înbraci cu haine europene. Să-i roadă şi pe ei chiloţii între picioare… ( Râd amândoi. Apoi tac din nou. Zgomotele nopţii şi-au modificat ritmul; unele au dispărut, au apărut altele noi. Timpul trece.)

FEMEIA: Dacă mototolul ăsta  al meu, s-ar hotărî odată şi ne-am lua, s-ar schimba situaţia. Altfel judeci când ai o familile, când ştii că pot veni copiii. De şapte ani suntem împreună şi tot aştept, Doar, doar, s-o hotărî. Nici nu ştiu ce să mai cred. Nu-i om rău, şi e de casă, da’ are tot felul de planuri despre care nu vorbeşte…  ce să aştept de la unu ca ăsta?. Când eram în liceu, habar n-aveam ce-o să fie. Am terminat, am stat vreo doi ani acasă, pe urmă a venit moda cu politica. Cu politica o să schimbăm ţara, o să fie o altă viaţă, şi noi o să fim eroii neamului. Aşa de eroi am fost, că uite-mă stând noaptea într-un câmp şi aşteptând  să vină Gogu cu tractoru’. Da’, vine sigur, Gogu ăsta?

BEŢIVUL: Nesmintit. Gogu îşi iubeşte vacile, şi fânul trebuie strâns, că altminteri se strică. Dau ploile, şi se strică.

FEMEIA:  Mă, da’ ce le mai ştii, tu!

BEŢIVUL: Doar trăiesc aici. Se face al cincilea an de când sunt aici.

FEMEIA: De cinci ani, tu dormi în podul unui grajd!?

BEŢIVUL: De cinci ani.

FEMEIA: Asta nu poate să rămână aşa, omule. Încă eşti tânăr, o mai duci o vreme aşa. Da’, la bătrâneţe ce te faci?

BEŢIVUL: Ce m-am făcut şi la tinereţe.

FEMEIA: De când n-ai mai avut o lucrare?

BEŢIVUL: Păi, n-am avut decât o singură lucrare. Şi mi-a ajuns. O lucrare mare. O contractase unu’. Mi-a dat contractul, şi pe urmă a început să vină: că trebuie folosit materialul ăsta, şi ăsta, şi ăsta. Că faţada trebuie făcută aşa. Că ferestrele trebuiesc făcute aşa. Am scrâşnit din dinţi. I-am dat planurile la gata, după ideile lui, şi m-am îmbătatat pentru prima oară. Cât am fost beat, parcă nici nu era aşa rău. Aşa că am hotărât să mă las de arhitectură şi să mă apuc de băutură. Ca un profesionist.

FEMEIA: O singură lucrare, şi gata!? Ai terminat. Păi nici nu ştiai meserie.

BEŢIVUL: Hai, s-o lăsăm aşa.

FEMEIA: Măăăăăă!, da’ sensibil mai suntem. Ce te-ai fi făcut dacă erai în locul meu? M-am dus să fac ştiinţe politice, plină ochi de cuvinte mari. Ştii cum sorbeam vorbele profesorilor, care turuiau toată teoria din lume şi neţineau numai în citate din oameni celebrii.. Domnule, ce e drept e drept, oamenii ştiau foarte multe cuvinteşi atât. Pe urmă…

BEŢIVUL: Deflorarea a fost dureroasă.

FEMEIA: E!, pe dracu’.

BEŢIVUL:  (Râde cu poftă, îndelung. Femeia îl priveşte mirată, dar are răbdare.) Nu la deflorarea aia mă gândeam eu. La contactul cu meseria.

FEMEIA: Meseria a fost o mare păcăleală. Adunai toată ziua date ca să le folosească şefu’, dar şefu nu le folosea. Avea metodele lui. Rapoartele noastre erau pentru gură cască şi pentru ziarişti. În rest, întâlniri, sindrofii, recepţii, unde  trebuia să-ţi păzeşti fundul şi ţâţele… dacă voiai. Am zis să schimb şi m-am dus la o firmă de marketing. Aceeaşi poveste, eu munceam să adun date, să găsesc o strategie, şeful mă lăuda, dar avea metodele lui. Flutura materialele făcute de mine şi vorbea într-una despre profesionalism… Dar, afacerile erau altceva.  Totul era o minciună, iar tu erai pe nicăieri. Am ajuns la a  treia firmă, una de advertising,  entuziasmul meu se tocise… Când vorbesc cu tine acuma, îmi aud cuvintele şi nu înţeleg nimic. Ori eu nu ştiu să aleg cuvintele potrivite, ori limba asta s-a stricat cu totul. Am suferit zile şi nopţi în şir, dar când îţi vorbesc ţie nu e nici urmă de suferinţă. Parcă s-a uscat, s-a sfarogit. Nu-mi vine în minte decât că sunt mii, zeci de mii, milioane de alde mine… Te gândeşti la astea şi închizi ochii. Da’ bărbatul nu te ia de nevastă, copiii nu vin şi vremea trece… Pe urmă te trezeşti pe un câmp cu un beţiv, pe care-l doare-n cur de toate alea. El doarme cu vacile şi se îmbată la un motel. Păi, să n-o iei razna? Îîîîî, ce mai zici acum, Nostradamus? Proorocul din grajdul lui Gogu. Nu mi-ai zis cine e Gogu, ăsta.

BEŢIVUL: Gogu e… Gogu. E unu’ care munceşte de dimineaţă până seara şi care n-are probleme din astea. El are probleme cu fâneaţa, cu tractoru’, cu mulgătoarele. La bască îl doare pe el de politicienii tăi şi cum te pipăie pe fund la vreo chermeză. Aşa-ţi trebuie dacă ţi-ai băgat fundul acolo. . Sigur, îl interesează banii, are nevoie de bani, dar prea e luat înainte de muncă… ca să mai ştie şi cum să facă bani. Asta, domnă savant, e o mare problemă pentru omul muncii. Când ai mult de muncit, nu-ţi mai rămâne timp şi pentru făcut rost de bani…

FEMEIA: Şi mai ai şi-un Pierde-Vară care bea până la lăsarea întunericului.

BEŢIVUL: Ei, nu că îl mai ajut şi eu cât pot. Cât mă lasă ocupaţia…

FEMEIA: Ce ocupaţie, să ai tu şi noi să nu ştim?

BEŢIVUL: Hai, s-o lăsăm baltă.  Conversaţia noastră a început să semene cu un joc de copii tâmpiţi. Hai, măcar cât suntem doar noi doi şi nu ne vede nimeni, să ne comportăm de parcă am fi inteligenţi. .

FEMEIA: Ai scurte momente de luciditate. Mă şi mir, după atâta alcool..

BEŢIVUL: Sau poate ar trebui să mulţumim alcoolului. Ce zici? Dacă n-ar fi fost alcoolul, acuma aş fi un arhitect care-şi scuipă forografia în fiecare dimineaţă şi seara. E noapte afară, e o noapte de vară. E frumoasă, calmă, solemnă, măreaţă. Ne-a adus întâmplarea împreună. Cel mai probabil, mâine dimineaţă tu pleci cu un autobuz şi eşti bună plecată. Eu o să rămân să-mi împart viaţa între grajdul lui Gogu şi motelul lui Pestriţu. De ce să  nu lăsăm sinceritatea să ne cureţe sufletele.

FEMEIA: Deşteptule! Dar cui îi convine să se arate aşa cum ştie că e. Cum e mai vulnerabil? Cel mai tentant este să minţim cât mai nuanţat. Nu te-am văzut în viaţa mea, nu m-ai văzut în viaţa ta. Eşti un subiect senzaţional, ţie pot să-ţi zugrăvesc ce n-a văzut Parisu’. Nu e nimeni prin preajmă, mâine pleacă fiecare pe drumul lui. Măcar ştiu că circulă pe undeva, prin Univers o imagine frumoasă despre  mine, una aşa cum m-am visat eu copilă fiind: schimbând lumea…

BEŢIVUL: Păi, lumea o schimbi oricum, doar că o faci mereu începând cu tine şi nu-ţi convine asta. Nu-ţi convine de loc.

FEMEIA. Dacă te-ar auzi vreo unul din echipa mea, ar lua foc. Ar spune că vorbeşti ca unu de acum o sută de ani. N-ai pic de simţ practic, ar spune. Nu trăieşti de două ori, aşa că nu lăsa nici un prilej să-ţi scape. Lumea s-a schimbat, e vremea oamenilor care ştiu ce vor…

BEŢIVUL:  Care ştiu ce vor pe dracu’! N-au strop de imaginaţie, imită ca nişte maimuţoi. Imită şi învaţă pe de rost cuvinte ale căror înţeles nu-l ştiu. Dacă unul îşi cumpără un rahat, îşi cumpără toţi rahat. Lumea îşi vede de ale ei. Noaptea asta de vară nu se schimbă doar pentru că ţi-ai cumpărat tu un rahat de firmă.  E va rămâne noapte de vară, până o să izbutim noi să facem o nefăcută. Dacă porneşte un război acuma şi pe aici se umple de morţi sau muribunzi, noaptea asta îşi vede de ale ei. Are răbdare, aşteaptă să ne vină mintea la cap.

FEMNEIA: Ori alcoolul te face mai deştept; ori ai fost deştept şi alcoolul te prosteşte. Într-o singură noapte nu pot să-mi dau seama, şi-mi place aşa. N-o să ştiu adevărul niciodată, dar imaginea e fermecătoare.

BEŢIVUL: Taci, tu, că-mi dau lacrimile! (Râd amândoi.)

FEMEIA: Cu siguranţă, tu ai acolo, o rotiţă ceva, un defect pe undeva….

BEŢIVUL: O!, da. Am un defect mare: văd limpede. Şi ce se vede de la mine e fără leac.. Aici sunt într-o latură, nu-l văd decât pe Pestriţu, dar nu mă prea atinge, nu prea avem contacte noi doi.

FEMEIA: Ai şi tu o responsabilitate. Tocmai pentru că vezi mal limpede trebuie să te implici, trebuie să propui soluţii…

BEŢIVUL: Dacă nu termini cu prostiile te dau afară! Te trimit în oraşul tău de rahat. Şi s-a dus cu noaptea de vară. Bruegel Bătrânul are un tablou, se cheamă “Parabola orbilor”; asta e lumea de astăzi. Dacă te prinzi în şir sfârşeşti acolo unde te duce călăuza. Cu cât şirul e mai mic, cu atât pagubele sunt mai puţine.

FEMEIA: Ce tot vorbeşti!?   Dacă ne adunăm cu toţii şi le arătăm că suntem uniţi…

BEŢIVUL: Uite orbul scote-i ochii

FEMEIA: Democraţia e o forţă şi e forţa…

BEŢIVUL: Şi prostia e o forţă. Mai mare ca democraţia. Şi inconştientul colectiv e o forţă, mai mare şi decât democraţia şi decât prostia la un loc. Nu te pui cu inconştientul colectiv. Da’ de ce vrei tu să-mi strici bucuria aste-i nopţi de vară?  E prima oară după amar de vreme, când stau şi eu în noaptea de vară.

FEMEIA:  Trebuie să dai ceva înapoi cetăţii..

BEŢIVUL: Lasă că dau mâine… sau săptămâna viitoare, mai bine.

FEMEIA: (Revoltată.) Of!Doamne! Nu vrei să înţelegi, sau nu poţi să înţelegi.

BEŢIVUL: De aia zic să ne bucurăm de noaptea asta, acum când sunt un pic mai treaz. Pe urmă îmi intru în ritm şi cine ştie când mai întâlnesc o ocazie ca asta.

FEMEIA: (Nu gustă de loc umorul bărbatului.) Dacă tot nu eşti în stare să pricepi care-i rostul tău, fă bine şi caută ceva cu care să plec de aici.

BEŢIVUL: Până mă duc, până caut, până mă întorc, vine Gogu.

FEMEIA: Mai eşti şi puturos, pe deasupra.

Beţivul: Hai să spunem: comod. E mai de la oraş aşa.  Ştii ce?, hai să-ţi explic cum e treaba cu lumea. Tu, de exemplu, crezi că iarba asta de pe marginea drumului e verde. Dar vine un om cu o coasă, o coseşte şi în câteva zile e galbenă. Gogu, o ia, o duce şi-o dă la vaci, astea o pişă, o balegă şi iarba se face maronie. Gogu o strânge, o duce pe fâneaţă şi, după un timp, se face neagră şi devine pământ. Întrebare: Care e iarba, de fapt? Aşa e şi cu lumea.  Dar şi în lumea asta şi în aia care va veni, au loc şi un beţiv ca mine, şi una care crede în forţa democraţiei ca tine.

FEMEIA: Acuma înţeleg eu, de ce insita săracul taică-meu să mă feresc de bărbatul beţiv.

Măi, filosofule, omul e superior ca să facă o lume mai bună. Ăsta a fost rostul mulţimii de gânditori de pe planeta asta. Toţi au vrut o lume mai bună…

BEŢIVUL: Şi uite ce-a ieşit.

FEMEIA: Păi a ieşit aşa, că vine unul ca tine care în loc să-şi facă datoria, preferă să se îmbete. Ce-ar fi dacă ne-am îmbăta cu toţii?

BEŢIVUL: Am face o lume dreaptă.

FEMEIA: Dreaptă, pe dracu’.

BEŢIVUL: Păi, da, că beţivul are grijă ca şi paharul vecinului să fie plin. Ai văzut tu asta în lume?

FEMEIA: Am văzut că fiecare cum îşi aşterne, aşa doarme.

BEŢIVUL: Atunci, tu de ce nu ţi-ai ţinut  aşternutul de la început, şi-ai umblat mereu după o plapumă mai roz?

FEMEIA: Ca să întrebi tu. Când eram mică, taică-meu mă îndemna mereu să caut soluţii pentru a-mi împlini  dorinţele. S-o fac eu, cu mintea şi mâinile mele. Născocea tot felul de jocuri ca să mă îndemne. Mai târziu, mi se părea că sunt pricepută şi curajoasă. S-a dovedit că nu-i aşa. Pe urmă a venit problema bărbatului, şi mai la urmă aia a copilului. Toate s-au dovedit mai tari ca mine.În ultima vreme îmi sare ţandăra din orice. În seara asta am făcut o criză, m-am dat jos din maşină şi l-am alungat. Iar el a plecat, dobitocul.

BEŢIVUL: Poţi să taci puţin? (Se lasă liniştea. Zgomotele nopţii devin prezente: privighetori, mierle, lătrat, strigăte de păsări de noapte, mă rog sunetele unei nopţi de vară.) Vezi ce firească e noaptea de vară? Cât de firească e lumea într-o noapte de vară? În afara noastră. Noi n-avem ce căuta în lumea asta. Îi stricăm ordinea. Doi străini care spun vorbe într-o nopate de vară. Şi că sunt străini n-ar fi nimic, dar sunt oameni, şi ăştia strică totul. Păsările ne ocolesc, jivinele ne-au mirosit de la distanţă şi aşteaptă, iarba trebuie să suporte călcătura. Vântul ne ia putoarea şi-o împrăştie. Totul se schimbă când apărem. Iar noi nu înţelegem nimic din toate astea. Fiecare fiinţă din regiunea asta, ştie unde sunt celelalte, câte sunt celelalte, ce soi şi ce intenţii au. Fiecare lasă semne peste tot. Ce să mai spun de noi, oamenii… Semnele astea sunt, la rândul lor lumea, şi fac ordinea. Doar noi nu pricepem nimic din cauza aroganţei.

FEMEIA: Cum mă ajută bunul Dumnezeu şi ajung în oraş, îţi cumpă o tobiţă şi o tichie cu clopoţei şi prevestitor te fac.  Tu citeşti toate astea în vodcă? Sau le vezi, aşa. Lumea nu e aşa de frumoasă  cum o vezi tu prin aburii beţiei. Şi eu îmi doresc mereu să fie aşa, caut locul ăla în care lumea să fie ca-n visele mele de adolescentă. Măcar în parte, măcar să aducă cu lumea aia.

BEŢIVUL: Dar ai încercat vreodată să vezi lumea pentru ea în sine? Să uiţi de tine şi de dorinţele tale? Să vezi lumea cu toate ale ei? Să vezi dacă nu ar fi un locuşor şi pentru tine? Mereu aud vorbindu-se despre dezamăgirile semenilor mei. Toate propoziţiile încep cu „eu”, dar se întreabă cineva dacă „eu” ăsta există?

FEMEIA: Omule, eu vreau lucruri simple, simple de tot. Am făcut ştiinţe politice să muncesc pentru oamenii din jurul meu. Nu vreau să mă gândesc la ce mă bate gândul. Nici nu mă interesează. Eu vreau să văd că munca mea capătă un sens. Şi mai vreau ca bărbatul să fie bărbat. Peticul ăla de hârtie mă păzeşte pe mine de ce e mai rău, şi-mi dă puterea să fac un copil. Că asta vreau, un copil de la el…

BEŢIVUL: Şi să spele dracului vasele alea!

FEMEIA: Da.  De la tine lumea se vede altfel. (Tăcere. Ca de obicei zgomotele nopţi revin în prim plan. De fiecare dată sensibil diferit. Unele dispar, altele noi apar.)

BEŢIVUL: E!, nu fi şi tu supărată, lucrurile se vor aranja într-un fel.

FEMEIA: Tu, măcar ai fost însurat vreodată?

BEŢIVUL: N-am avut vreme. Nu m-a lăsat meseria.

FEMEIA: Care din ele?

BEŢIVUL: Arhitectura.

FEMEIA: Păi, ziceai că n-o mai practici.

BEŢIVUL. N-o mai practic ca meserie, nu mai câştig bani din ea. Da’ o profesie nu se uită. Aia e viaţa ta, aia te ţine să nu te faci omul pădurii… Să nu te călugăreşti.

FEMEIA: Ori eşti foarte deştept, ori îţi baţi joc de mine! Şi de femeie n-ai nevoie? Să ai un suflet, o mângâiere…

BEŢIVUL: N-am aşa impresii bune despre femei. Dar nici suficient de proaste să fi ajuns misogin.

FEMEIA: Tu eşti din ăla cu, descalecă şi…

BEŢIVUL:  Am alte alea pe suflet. Şi asta îmi ia toată energia.

FEMEIA: Adică, ce?

BEŢIVUL: Adică…

FEMEIA: Eee?!  Adică?…

BEŢIVUL: „Adică” ăsta e un lucru tare complicat. Sensul lui s-a pierdut prin vremuri. Nu mai e la modă, de cele mai multe ori nici nu se pomeneşte de el. Aşa că, cel mai bine e să-l lăsăm aşa.

FEMEIA: Măi, tu nu stârni curiozitatea ca s-o laşi nesatisfăcută. Tu ştii de  ce e în stare o femeie nesatisfăcută?

BEŢIVUL: Aici, e aici, că „adică” ăsta, pe măsură ce vrei să-l explici, devine mai de neînţeles. Nu sunt vremurile să explici un astfel de „adică”.

FEMEIA: Păi,  fă ceva să-l poţi explica. Nu mai sta pitit printre vaci. Ieşi în lume, nu fi laş.

BEŢIVUL: E complicat.

FEMEIA: Da’ ştiu că te alinţi mai ceva ca o fată mare.

BEŢIVUL:  Lumea evolează după cum s-a închegat forma ei, e o formă anume care se alege, şi când s-a ales nu mai ai ce-i face, trebuie s-o laşi să-şi facă rostul. Tu de ce crezi că am ales să mă dau deoparte? Nu-mi place forma care s-a ales acum, dar nici nu pot face nimic ca să schimb ceva… aşa că am ales să-mi văd de calea mea.

FEMEIA:Oi fi fiind vreun geniu şi noi nu ne dăm seama.

BEŢIVUL: Aia e, că nu sunt un geniu.

FEMEIA: Atunci,  de ce încurci lucrurile?

BEŢIVUL:  Nu mă băga în seamă, ce pretenţii să ai de la un beţiv?

FEMEIA:  Să-şi ţină firea.   Când, toată viaţa ai sperat la ceva, te-ai bătut pentru ceva anume, vine unu’ care vorbeşte în doi peri. Nu te-apucă nervii+!

BEŢIVUL: De când eşti tu, şi-ai învăţat tot felul de tehnici de schimbat lumea, ai izbutit să schimbi ceva?

FEMEIA: De unul singur nu poţi.

BEŢIVUL: Mai caută câţiva.

FEMEIA: Ce cutră de om poţi să fii! Ştii foarte bine că nu se bagă nimeni, că toţi aşteaptă de la ceilalţi.

BEŢIVUL: Asta înseamnă că le convine aşa.

FEMEIA:  Fiecare se plâmge că nu e bine aşa şi că trebuie să facem ceva. Da’, la bătaie nu se bagă nimeni.

BEŢIVUL:Plânsul eu un spectoacol, şi tu-i crezi.

FEMEIA: De ce să nu-i cred? Ţie îţi convine ce se întâmplă?

BEŢIVUL: Eu nu ştiu ce se întâmplă.  Eu iubesc noaptea asta de vară. Multe poţi să înţelegi de la ea. Chiar mă bucur că s-a-ntâmplat să  te rătăceşti pe-aici. Altfel dormeam tun la ora asta.

FEMEIA: Chiar cât o fi ceasul?

BEŢIVUL : Habar n-am.

FEMEIA: Mâine o să fiu moartă, dacă nu mă aleg şi cu vreo răceală.

BEŢIVUL: Poate-i un semn.

FEMEIA: Ce semn?

BEŢIVUL: Că trebuie să ai  mai des astfel de aventuri. Că de la ele înveţi ceva.

FEMEIA: În pilde m-ai şinut toată seara.

BEŢIVUL: Atunci înseamnă că nu înveţi nimic. Nici nu încerci…

FEMEIA:  Adică cum?

BEŢIVUL: Ca şi-n seara asta.

FEMEIA: Nu înţeleg.

BEŢIVUL: Păi, dacă rămâi o noapte în câmp şi vorbeşti cu cineva, asta ar trebui să fie o experienţă şi ar trebui să aibă nişte înţelesuri.  Ar trebui să înţelegi ce e o noapte de vară ce e luna şi ce sunt stelele, acum când poţi să le vezi.  Multe ar fi de învăţat…

FEMEIA: Cu ce ar putea schimba asta viaţa mea?

BEŢIVUL: Păi, şi-n viaţă sunt lucruri care n-au legătură cu ce-ţi doreşti tu şi nici aşa cum vrei tu.  Întâmplarea din seara asta, de pildă. Ai ajuns aici, pentru că ai vrut tu? Nu. Ai ajuns aici pentru că noaptea asta de vară trebuia să te înveţe ceva. Dar, dacă ai învăţat sau  nu, asta numai de tine depinde.

FEMEIA: Mare filosof, mare învăţat.

BEŢIVUL:  Învăţat este ăla de pricepe, nu ăla care vorbeşte.

FEMEIA: Adevărul e că stau pe marginea unui drum, şi-l aştept pe unu’ Gogu, pe care nu l-am văzut în viaţa mea şi sper c-o să mă ducă cu un tractor la o staţie de autobuz. E tot ce-mi pot dori de la viaţă. Nu ştiu când vine, nu ştiu dacă vine şi până atunci, un alcoolic mă ţine la curent cu ultimile tendinţe ale filosofiei. Oare,  Socrate, Platon, Aristotel, ăştia, erau tot aşa de îmbibaţi în băutură? Cică pe Socrate îl bătea nevasta. Tu ai noroc, pe tine n-are cine te bate… Dacă ar fi ceva de învăţat, ar fi că nu trebuie să mă mai cert cu bărbatu-meu în câmp. De-acuma-ncolo, numai în staţia  de autobuz mă cert. ( O dâră luminoasă desenează o linie în noapte.) Ce-a fost asta?

BEŢIVUL: Care?

FEMEIA: Dâra aia de adineaori.

BEŢIVUL: Nu ştiu la ce te referi.

FEMEIA: O dâră de lumină care clipea.

BEŢIVUL: O fi vreun extraterestru care a plecat după aventuri. ( O altă dâră luminoasă se ridică de la pământ şi cade aproape imediat ) Dar dacă nu e un extraterestru, e un licurici.

FEMEIA:Mai există aşa ceva?

BEŢIVUL: Există. E drept că mai rar. Zboară masculii la chemarea femelelor care, ca şi la om, sunt dornice de împerechere.

FEMEIA: Asta e o obrăznicie.

BEŢIVUL: Ba deloc, e o funcţie. Femela vrea împerechere ca să perpetueze specia; cheamă masculul, ăsta vine, îşi face datoria şi pe urmă este mâncat de viu. Nu ca la oameni, în tranşe lunare, sau ori de câte ori este nevoie, ci pe loc. Probabil  de aia n-au nevoie de vreun certificat.

FEMEIA: Oracolul din Delphi….?

BEŢIVUL: Habar n-ai tu câte afli într-un motel. Majoritatea bărbaţilor care vin acolo, despre asta vorbesc. Cu detalii, cu amănunte…  Vor să fie compătimiţi de ceilalţi pentru soarta cruntă care i-a împins pe panta beţiei.

FEMEIA:Şi tu nu gândeşti la fel?

BEŢIVUL: Dimpotrivă. Eu, acuma mă simt bărbat.

FEMEIA: Impresia mea e că totul ţi se trage de la faptul că n-ai o ocupaţie.

BEŢIVUL:  Poate fi şi-aşa, da’ poate fi şi altfel.

FEMEIA: Altfel, adică cum?

BEŢIVUL: Adică să am eu dreptate. Tu nu bei, munceşti şi eşti responsabilă. Ai sentimentul că e bine şi că eşti mulţumită? ( Femeia tace.) Dacă asculţi noaptea asta de vară, înţelegi că sunt duium de întrebări şi duium de răspunsuri. Doar că, una singură e întrebarea ta, şi unul e răspunsul.

FEMEIA: M-ai zăpăcit de cap.

BEŢIVUL:  Cine te-a pus să te cerţi cu bărbatul tău anul ăsta. Dacă te certai acum o sută de ani, altă ar fi fost situaţia. Venea să te întâlnească tot un beţiv, dar unul galant, care ştia ce-i aia curtoazie. Ştia că eşti o doamnă şi nu pregeta să-ţi propună ca momentul să se transforme într-o idilă. Nu-i ocazie mai prielnică ca atunci când un bărbat întâlneşte o femeie într-o noapte de vară. Doar ei doi, o noapte întreagă; fără să-i ştie nimeni. Ce altă ocazie mai prielnică să existe? Ţi-ar fi zugrăvit desfătările mirifice ale iubirii în natura sălbatică, unde te înţeapă ţărâna în fund şi te pişcă furnica de…

FEMEIA: De?…

BEŢIVUL: De…

FEMEIA: Aşa, de?…

BEŢIVUL: (Face gesturi cu mâinile încercând să sugereze locul muşcat de furnică.) De… (Renunţă.) N-ai avut noroc, asta e!

FEMEIA: De-ar fi numai asta!  Dar, beţivul pe care mi l-a dat Dumnezeu se pricepe la toate, şi nu-i tace guriţa nici să-l pici cu ceară. E nevorbit rău, şi-a picat măgăreaţa pe  mine. Că mie asta îmi lipseşte: trăncăneala. De parcă nu mi-ar fi destul trăncăneala de la serviciu. O noapte în natură am avut şi eu, şi praf mi-a făcut-o!

BEŢIVUL: Ţi-am explicat despre licurici…

FEMEIA: Mi-ai explicat cum mănâncă femelele masculii, nu te mai prosti.Mă tot întreb, cum o să se simtă iarba aia care o să crească din mormântul tău?

BEŢIVUL: Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat.

FEMEIA: Sunt udă toată la picioare de la rouă. Mi se lipeşte nisipul de tălpi şi parcă păşesc pe ghimpi.

BEŢIVUL: Fă-ţi şi tu nişte obiele din ceva… Pun pariu că nici măcar nu ştii ce sunt alea. (Îi întinde bluza de treining cu care e îmbrăcat.) Rupe-i mânecile şi înfăşoară-ţi picioarele cu ele.

FEMEIA: Fii, măi, om serios. Dar bluza-i bună că s-a cam făcut răcoare, cum s-o stric?.

BEŢIVUL: Să fii sănătoasă. (Tăcere.)

FEMEIA: Şi chiar nu te mai bate gândul să te întorci la arhitectură. Să laşi naibi băutura şi să faci şi tu ceva?

BEŢIVUL: Acuma, chiar mi se face milă de bărbatul ăla al tău. E de înţeles de ce nu vrea să facă acte cu tine.

FEMEIA: De ce ?

BEŢIVUL: Păi, dacă fără acte eşti în stare să-l ucizi cu cicăleala. Ce-ar fi cu acte?

FEMEIA: Dar, eu pe tine te-am întrebat, nu pe bărbată-meu.

BEŢIVUL: Şi eu m-am simţit ca bărbată-tău. Ce i-ai făcut în seara asta de te-a lăsat în drum?

FEMEIA: Eu, lui? Eu, lui nu i-am făcut nimic. M-am dat jos din maşină, i-am trântit portiera, i-am tras în roată şi-un pumn în capotă. Ce-am făcut?.

BEŢIVUL: Da’, mai înainte de asta?

FEMEIA: I-am spus ce cred despre el.

BEŢIVUL: Într-un mod elegant, să înţeleg.

FEMEIA: E…, în parte.

BEŢIVUL: Uite, de asta nu mă întorc eu la arhitectură. Când ştii năravul cuiva, ori îl accepţi, şi atunci ai grijă cum te porţi; ori nu-l accepţi, şi atunci apuci cărarea ta. Eu am hotărât să nu-l accept.

FEMEIA: Atunci măcar apucă-te şi fă ceva util, nu să bei toată ziua.

BEŢIVUL: Asta nu se poate. Aşa e obiceiul locului. Pe-aici se bea cu ziua.

FEMEIA. Şi la  ce-ţi foloseşte asta? Sănătatea se face praf, de la porcăriile pe care le bei. Banii se duc pe apa sâmbetei…

BEŢIVUL: Care bani? Eu nu am niciodată bani. La ce să-mi mai trebuiască bani. . Adică, înainte când aveam bani, niciodată n-am avut timp să mă bucur de o noapte de vară. De o noapte de vară adevărată, aşa cum arată ea, nu cum crezi tu că arată. Toţi oamenii ăia, închişi în oraşe ştiu că noaptea nu mai este lumină. Atâta ştiu ei despre noapte. Nu mai e lumina soarelui şi se aprinde iluminatul stradal. Dar, despre noapte ce ştiu? Despre o noapte de vară ca asta? Tu, de exemplu, ce ştiai despre noaptea de vară, până în seara asta?

FEMEIA: Lumea nu poate să stea să aştepte răsăritul lunii. Lumea are mersul ei, progresează, se civilizează continuu…

BEŢIVUL: Oare?!

FEMEIA: Se civilizează. Tehnologia face o altă lume…

BEŢIVUL: Asta e sigur. De civilizaţie nu sunt foarte sigur. Mai bine zis de direcţia ei.

FEMEIA:   Aia nu-i bună, ailaltă nu-i bună. Da’ ce e bun, mă. Rachiu? Ăla e  bun?

BEŢIVUL: În lipsă de altceva.

FEMEIA: Tu ai bea şi spirt dat prin pâine.

BEŢIVUL: Ei, nu chiar aşa. Eu sunt un beţiv mai selectiv. Ceva mai mofturos…

FEMEIA: Un mofturos care-şi bagă capul în nisip ca struţu’! Lui nu-i place civilizaţia. El vrea la amnar şi la cremene.

BEŢIVUL: N-am spus că nu-mi place civilizaţia, ci direcţia ei. Nu mi se pare cea mai corectă…

FEMEIA:  Da’, să dormi cu vacile, ţi se pare corect?

BEŢIVUL: În lipsă de altceva… Sigur, mi-ar plăcea un dormitor comod, cu baie directă, cu apă şi tot confortul. Dar…

FEMEIA: Dar?

BEŢIVUL: Şase ani am sperat să ajung arhitect. Voiam să fiu un arhitect bun şi m-am trezit agent de vânzări. Am fost cumpărat de cineva şi făcut peste noapte agent de vânzări.

FEMEIA: Adică, cum ai fost cumpărat?

BEŢIVUL: Naiba ştie! Eu am crezut că voi fi arhitect la lucrarea aia. Dar, se pare că ei voiau  să desenez o clădire pentru nişte materiale de construcţii. Vacile sunt nişte tovarăşe perfecte, în cazul ăsta. Cel puţin pentru mine.

FEMEIA:  Atât a găsit de cuviinţă să facă: să fugă. Trebuie să ne adunăm, să facem o echipă, să luptăm…

BEŢIVUL: Vorbeşti ca un propagandist. Mie nu-mi plac echipele. În cele mai multe cazuri se dovedesc a fi doar nişte găşti, care se dau după cum bate vântul.

FEMEIA: Visul meu este să reuşim să ne strângem, să-i înlăturăm pe corupţi, pe mincinoşi, pe lacomi, pe ticăloşii…

BEŢIVUL: Gata! Gata!!! Că stârpeşti toată lumea. Tu, de fapt, îţi doreşti un serviciu ca lumea şi nu soţ – Atenţie: soţ, nu bărbat! – care să-ţi facă un copil şi să aducă salariul în casă.

FEMEIA: Lumea  nu poate merge  la nesfârşit aşa…

BEŢIVUL: Şi eu ce spuneam?

FEMEIA:  …dar trebuiesc oamenii potriviţi, oamenii care să lupte deschis şi cinstit pentru propăşire.

BEŢIVUL: Nici cei de la paş’opt n-au zis-o mai bine.

FEMEIA:  Ţi se pare că deţii adevărul absolut. Dar ce viaţă duci tu?

BEŢIVUL: O viaţă. Fie că sunt în mijlocul oraşului, fie că sunt la ferma  de vaci, mă scol dimineaţa, fac tot felul de lucruri peste zi şi mă culc seara… Bine, asta când nu se rătăceşte vreo propagandistă ca tine prin ţinut.

FEMEIA: Juri tu, că nici o clipă nu-ţi trece prin minte regretul că nu eşti la planşetă sau pe şantier?

BEŢIVUL: De asta este alcoolul pe lumea asta. Să te lecuiască de tâmpenii.

FEMEIA:  Ceva minte ai în dovleacul ăla. Cum se poate să nu înţelegi că lumea e dezorientată şi că trebuie să ne strângem ca să găsim o cale dreaptă.

BEŢIVUL: În primul rând, eu nu ştiu ce-i calea dreaptă. Eu, de regulă merg pe zece cărări. Şi pe urmă, strâmbăciunile despre care vorbeşti tu au început cu mult timp în urmă.  Tu te uiţi la ce e în jur, dar cauzele s-au stins de mult. Acuma trăim efectele. Sunt două soluţii: ori devii contemporan şi atunci te bagi la joc, ori cauţii să rămâi „neutru la fenomen”, cum spunea un ţăran pe vremea colectivizării.

FEMEIA: Faci parte din lumea asta, ţi-a fost dat să te naşti acum, ai obligaţia să…

BEŢIVUL: Ia, uite, dom’le!, despre ce dicutăm noi. E o noapte de vară frumoasă şi noi ne răcim gura cu prostii. În loc să vorbim despre… habar n-am;  cer, stele, licurici, să devenim romantici pentru câteva ore. Să simţim fiorii naturii…

FEMEI: Mă doare în cur, de natura ta. Omenirea nu şi-a găsit calea justă. Zi de zi de zi eu mă lovesc de lucruri reale şi tu vrei să devenim romantici.

BEŢIVUL: Ce-s alea: „lucruri reale”? Ce e real în lumea asta?

FEMEIA: Că am sperat, şi sper, să pot schimba ceva că vreau un copil, dar nu oricum, că vreau un bărbat, dar nu oricum: soţ. Vreau familia mea. Asta sunt lucruri reale.

BEŢIVUL: Adică lucrurile astea nu le ai?

FEMEIA: …

BEŢIVUL: Păi, atunci înseamnă că nu sunt reale. Sunt doar în imaginaţia ta.

FEMEIA: Du-te la dracu’.(Tăcere. Din nou sunetele nopţii devin prezente.)

BEŢIVUL: Ştii ce mi se pare mie dezgustător?

FEMEIA: Ce?

BEŢIVUL:  Că eşti cumpărat – în lumea de azi toţi suntem cumpăraţi – şi nu ştii cine te cumpără, de fapt, şi pentru ce. În vremea sclavagismului, te duceau în târgul de sclavi, venea unul şi se uita la tine, tu te uitai la el, şi te cumpăra. Ştiai cine te cumpără. Ştiai cam ce te aşteaptă. Azi, te cumpără unul, dar de fapt e doar un intermediar, în spatele lui sunt alţii, care, la rândul lor sunt nişte intermediari. Şi n-ar fi de mirare, să constaţi într-o zi că te-ai cumpărat tu, ca prostu’, dar faci ce spun alţii care n-au nici o legătură cu târgul ăsta. Şi asta numeşti tu realitate?

FEMEIA: Du-te, frate, la un psiholog, fă un tratament, ceva.

BEŢIVUL: Fac, zilnic, şi ajută crede-mă. Dacă nu mă crezi, întreabă-l pe Pestriţu. Dacă nu luam tratament, de mult i-aş fi spart capul cu ceva. Întreabă-l dac-a păţit ceva.

FEMEIA:  Tu trebuie neapărat să pleci de aici. Trebuie să te întorci în oraş. E păcat, zău! Ai momente când poţi fi interesant.

BEŢIVUL: Eu oi fi având, dar lumea nu prea mai are. Vezi, dacă mă întreabă cineva, eu pot să-i spun o poveste. Eu am o poveste.

EMEIA: Păi, dacă oamenii ca tine aleg să se ascundă.. Aveţi ouţele mici, tare mici.

BEŢIVUL: Aaaaa!, nu de la ouţe ni se trage. De la proceduri. Lumea s-a transformat într-un lanţ lung de proceduri, dai din una în alta. Nu se mai descurcă decât aia care ştiu să se înscrie în proceduri. Uită-te puţin în jurul tău: vine câte unul şi turuie  vrute şi nevrute, şi pac o serie de proceduri, la care el e în frunte să ia tot caimacul. Asta e noua ordine mondială.

FEMEIA: Cu teoria stai bine.

BEŢIVUL: Aşa zici? Atunci spune-mi tu, care e locul meu în lumea asta? Eu m-am făcut arhitect şi dar trebui să trăiesc ca agent de vânzări. Eu, de fapt, cine aş fi?

FEMEIA: Eu, nu ştiu cine ai fi;  văd doar ce eşti, un beţiv.

BEŢIVUL: Ăsta a fost norocul meu. Acum măcar ştiu clar cine sunt.

FEMEIA: Nu-i mai bine să ai asfalt, apă caldă, wi-fi? Să poţi vorbi oriunde, să ai informaţiile în timp real? Dacă nici ăsta nu e progres…

BEŢIVUL: Sunt multe nopţi în care stau, vacile rumegă, fânul miroase dulceag, şoarecii chiţăie scurt, eu mestec un fir de iarbă şi mă surprinde când aud sunetul îndepărtat al vreunui motor. E clar o altă lume, una care are puţine legături cu lumea asta în care suntem. În nopţile alea înţeleg de ce are Gogu mereu probleme cu banii şi de ce orăşenii au mereu probleme cu hrana. Şi unii şi alţii au luat-o razna, mi se pare mie. Privite de la distanţă lumile astea două par a fi una singură, doar că nu e adevărat. Şi atunci eu în care să aleg să trăiesc?

FEMEIA: Ce mă tot ameţeşti cu  lumile astea.! Nu există decât o lume. Şi are probleme reale : suprapopularea, epuizarea resurselor, rasismul, fundamentalismul religios, poluarea, schimbările climatice. Cum va fi mîinele ăsta? Ce lume las eu copiilor mei… dacă-i fac, C-o să-i fac.

BEŢIVUL:  Se pare că e tare urât, acolo în lumea aia în care trăieşti tu. Vacile mele sunt blânde şi mi se par tare proaste, dar noapte de noapte îşi mestecă fânul şi-mi dau un sentiment de tihnă.

FEMEIA: Nu putem trăi toţi într-un grajd.  Am auzit despre civilizaţie, despre confort.

BEŢIVUL: Atunci de ce nu sunteţi mulţumiţi?

FEMEIA: Pentru că trebuie să ne gândim mereu la mâine.

BEŢIVUL: Faceţi cam urât, când vă gândiţi la mâine. Îmi spune mie gâtlejul că ceva nu e în regulă. (Scoate de la spate o ploscă metalică destul de încăpătoare şi bea. Îi întinde plosca.) Vrei?

FEMEIA: Pleacă de aici cu porcăria ta! Ce ai acolo?

BEŢIVUL: Whiskey.

FEMEIA: Whiskey din şubă. Ce fel de whiskey?

BEŢIVUL: Master of Malt.

FEMEIA: Ce-i aia?

BEŢIVUL: E una dintre cele mai faimoase mărci de whiskey din lume.

FEMEIA: De la iubitele tale vaci e Master of malt ăsta?

BEŢIVUL:  Am noroc cu un prieten, fost coleg de facultate, care a plecat în Irlanda şi-mi trimite mereu să am rezerve.

FEMEIA: Bun prieten! Mai bine ţi-ar trimite bani, să trăieşti şi tu omeneşte.

BEŢIVUL: Eu i-am spus să nu-mi trimită bani, pentru că-i beau.

FEMEIA: A!, da. Ai şi tu dreptate.

BEŢIVUL: (Insistă.) Ia şi tu o gură mică. E o minune.

FEMEIA: Doar ca să văd cum e. Sunt curioasă.

(BEŢIVUL îi întinde plosca. Femeia gustă temător. Se scutură.)

FEMEIA: Are gust de fum!

BEŢIVUL: Da. E afumat cu turbă şi ţinut în butoaie de cireş. Treizeci de ani în butoi de cireş. Nu vede lumina zilei treizeci de ani.

FEMEIA: Şi câte de astea primeşti?

BEŢIVUL: Cinci cartoane de şase sticle pe lună. Adică treizeci de sticle.

FEMEIA: E o avere!  Şi tu bei câte o sticlă de asta pe zi ?!?!?

BEŢIVUL: Nu. Pe noapte, că ziua beau porcăriile de la Pestriţu.

FEMEIA: Doamne, dumnezeule! Şi când dormi?

BEŢIVUL: După ce termin sticla. N-am o oră fixă. Depinde de cât am de lucru.

FEMEIA: Şi ce lucrezi, tu, mă rog?

BEŢIVUL: Asta nu pot să-ţi spun. De-ale mele… Mi-am amenajat un mic atelier: o planşetă, o masă pentru machete… Chestii de-astea.

FEMEIA: Eşti mai ceva ca un ou kinder, numai surprize. Şi cui foloseşte munca ta?

BEŢIVUL: Îl mai ajut pe prietenul din Irlanda. E un arhitect cunoscut, acolo. Altfel cum ar avea bani de  Master of Malt. Voia să facem un contract, dar mie nu-mi place foarte mult stilul lui. Aşa că i-am spus să-mi trimită un whiskey bun, mai bine.

FEMEIA:  Omul voia să te ajute să câştigi un ban, şi tu munceşti pe băutură.

BEŢIVUL: Şi dacă mă plătea şi beam banii, nu era totuna? Mai beam şi cine ştie ce porcării. Aşa…

FEMEIA: Dar, cu banii, puteai să stai şi tu undeva, ca oamenii, nu într-un grajd.

BEŢIVUL: Asta e o prejudecată. La ce-mi trebuie mie, am tot confortul din lume. Plus o sticlă de whiskey bun.

FEMEIA: Să mor, dacă înţeleg. Aşa, la prima vedere, pari un om inteligent…

BEŢIVUL: Mulţumesc.

FEMEIA: …dar să-ţi baţi joc de tine în halul ăsta?

BEŢIVUL: Dimpotrivă. Am ales calea unde demnitatea mea nu are de suferit. Şi pot să-mi fac meseria curat, fără să vând una-alta. Aici sunt arhitect, nu agent de vânzări.

FEMEIA: Ia stai puţin, şmechere! Da’ tu ai spus, până mai adineori că nu mai practici arhitectura.

BEŢIVUL: Păi, practic nici n-o practic.

FEMEIA: Păi practic cum n-o practici, dacă lucrezi pentru prietenul tău din Irlanda?

BEŢIVUL: Nu se pune. Aia nu e arhitectură. Eu propun nişte soluţii pentru unele momente dintr-un proiect.

FEMEIA:  El nu practică arhitectura dar lucrează pentru un arhitect.

BEŢIVUL:Într-o meserie nu e ca la propagandă. Meseria este un lucru delicat. Au fost vremuri când ocupa mult timp din viaţa omului. Foarte mult timp. Acum, în zilele noastre, ajungi, aşa mai spre bătrâneţe şi te întrebă unul. „Şi, tu ce-ai fost?” „Arhitect” „Şi ce-ai făcut?” „Păi, aia şi aia.” „Aha!” Şi dintr-o dată, asta e toată meseria ta: „Aha!”

FEMEIA: Şi ce-ai vrea tu, mă rog, să fii Apolodor din Damasc?

BEŢIVUL: Şi de ce nu? Un Apolodor care foloseşte tehnici ceva mai moderne, şi materiale mai spectaculoase…

FEMEIA:  Nu spuneai că nu vrei să vinzi materiale?

BEŢIVUL: Aşa e, nu vreau să le vând, vreau să le folosesc.

FEMEIA: În capul tău se bat toate cap în cap.  (Se lasă liniştea.) Oare cât o fi ceasul?

BEŢIVUL: Te-ai plictisit?

FEMEIA: Ei, nu, că ar trebui să mor de fericire că-mi petrec noaptea  la marginea drumului.  O să prind rădăcini …

BEŢIVUL: Când o veni timpul, soseşte Gogu cu tractorul lui şi ai scăpat.

FGEMEIA: Să petreci o noapte întreagă cu unul ca tine, nu e uşor. Mă întreb ce chin ar fi fost pe femeia aia care te-ar fi luat de bărbat. Trebuia să fie una dusă rău ca să te suporte.

BEŢIVUL: Noroc că nu suntem mulţi aştia de-alde mine. Altminteri feministele ca tine ar fi roit ca albinele în toiul verii.

FEMEIA: Mare noroc! Tipii ca tine fac lumea greu de suportat. Te-ascunzi într-un grajd, şi mori pupând sticla. Al meu, parcă e totuşi alt aluat. Şi să ştii că nu sunt feministă, de loc.

BEŢIVUL: Gata, gata. Oricum nu te pot ajuta.  Ţi-ai schimbat părerea despre bărbatul pe care l-ai făcut cu ou şi cu oţet…

FEMEIA: Hai,hai, sari repede şi muşcă…

BEŢIVUL:  Nu te lăsa el în drum fără un motiv temeinic.

FEMEIA: Vede el pe dracu…

BEŢIVUL: Uite la ea! Ştie că bărbatul a plecat la furie. Ştie că, acuma o aşteaptă. Ştie că e bărbatul ei, dar copil nu poate să-i facă decât dacă are hârtie de la primărie. Eşti ciudată, rău, femeie!

FEMEIA: Vreau o familie temeinică. Nu vreau să apară mai târziu complexe, îndoieli… Vreau o legătură care să te facă să gândeşti de două ori înainte de-a face o prostie.

BEŢIVUL: Har, Domnului!, prostiile le facem fără aprobări. Măcar prostiile.

FEMEIA: Mai bine, te-ai duce la culcuşul ăla al tău, ţi-ai face bocceaua şi ai veni cu mine la oraş. Plătesc eu biletul de autobuz.

BEŢIVUL: Pentru nimic în lume. (Bea ce-a mai rămas în ploscă. O scutură să curgă ultimile picături.) Nu mai sunt rezerve, şi asta e rău. O să trebuiască să sufăr un pic.

FEMEIA: Ce plăcere găseşti tu în băutură…

FEMEIA: De ce  bei?

BEŢIVUL: Ca să nu mă trezesc. Într-un moment de luciditate poţi să faci cine ştie ce prostie.

FEMEIA: Prostie e ce faci acum.

BEŢIVUL: Stimata mea Doamnă! Onorata mea companioană! Lumea e după cum izbuteşte să şi-o reprezinte fiecare. Uite: avem o noapte frumoasă de vară. Amândoi suntem în noaptea aceasta, vorbim despre ea, dar pentru fiecare din noi ea e altfel. În afara noastră e iarăşi altfel. Cum o fi de-adevăratele, nimeni nu ştie.

FEMEIA: Vrei să ştii cum e pentru mine frumoasa ta noapte de vară? Atunci ascultă! Am tălpile numai  înţepături. Sunt undă până la fund, se lipesc hainele de mine. Vreau să mă duc la baie şi nu am unde.

BEŢIVUL: De ce? E câmp destul aici.

FEMEIA: Şi să-mi intre ceva în… pe întunericul ăsta. Crezi că-i ca la voi: scoţi, faci, scuturi şi pleci. La noi e delicat, trebuie să ai condiţii… cât de cât.

BEŢIVUL: Îmi imaginez titlul de articol pe faceboock: „Femeie violată de un licurici. Dar stai să vezi cum a reacţionat femeia.”

FEMEIA: Termină cu glumele de doi lei.

BEŢIVUL: Nu glumesc de loc. Mă gândesc numai la cum pândesc jivinele locului, doar, doar te duci să te uşurezi ca să te năpădească. Nu scapă ele aşa o ocazie.

FEMEIA: Termină, îţi spun!

BEŢIVUL: Şi mai spui că lumea nu e după cum şi-o reprezintă fiecare. Ba, aşa e.

FEMEIA: Aşa o fi, dar eu aş vrea un duş fierbinte şi o ciocolată caldă.

BEŢIVUL: Nici măcar whiskey nu mai e.

FEMEIA:  Fiecare cu ce-l doare.

FEMEIA: Tu unde te speli?, când vrei să te speli.

BEŢIVUL: La adăpătoarea pentru vaci…

FEMEIA:  Vara, da’ iarna?

BEŢIVUL: La adăpătoarea pentru vaci.

FEMEIA: Moi degetele şi dai pe la ochi. Ca pisica.

BEŢIVUL: Ba, mă bag cu totul, că e un jgheab destul de încăpător.

FEMEIA: Pe frigul iernii?

BEŢIVUL: Pe frigul iernii.

FEMEIA:  Nu mai turna gogoşi.

BEŢIVUL: Mie mi se pare o mare încântare să-mi încep ziua aşa.

FEMEIA: Şi să n-ai un duş fierbine, o cadă plină de săruri?

BEŢIVUL: Doar o bucată de săpun de rufe. Făcut în casă pe timpul verii, uscat la soare până se face ca piatra.

FEMEIA:  Nu mai face nimeni săpun în casă!

BEŢIVUL: Ei, uite că eu fac.

FEMEIA:   Adică, madama aia de la motel, îţi dă haine, îţi dă mâncare, dar un săpun  nu ţi-ar da.

BEŢIVUL: Ba, mi-ar da. Dar preferă să-i dau eu, de la mine, că are o cameristă care spală rufele la vâltoare…

FEMIA: Rufe la vâltoare?! Cum o să cred să cred toate balivernele astea?

BEŢIVUL:  Dacă întrebi eu îţi răspund şi-ţi spun cum stau lucrurile. Poate aşa ai să înţelegi că mai există şi o altă lume. Ba, mai multe lumi, care nu funcţionează după modelul pe care-l ştii tu. Şi oamenii trăiesc bine şi se simt mulţumiţi cu viaţa lor.

FEMEIA: Să trăieşti ca-n Evul Mediu când poţi să ai la dispoziţie toate comodităţile tehnologiilor moderne.

BEŢIVUL: Ce-s alea comodităţi? Ce-s alea tehnologii? Dacă e atât de bine, de ce vă plângeţi într-una?

FEMEIA: Nu de comodităţi şi de tehnologii ne plângem noi.

BEŢIVUL: Vă plângeţi de chimicale, de materiile sintetice, de organismele modificate genetic, de bolile prea multe, de plăcerile prea puţine, de aerul stătut, de clima care se schimbă…  De atentate. La vacile mele nu pune nimeni bombe. Să-ţi mai spun?

FEMEIA: Toate astea s-ar schimba dacă n-ar fi atâta corupţie, minciună, aroganţă şi dezinteres. Peste tot, în lumea asta, doar banii stau în mintea tuturor.

BEŢIVUL: Ce-s ăia bani?

FEMEIA: Uitasem: tu nu foloseşti bani.

BEŢIVUL: De ce să nu folosesc bani? Bani au şi ei rostul lor. Sunt un instrument, doar că e unul viclean.  Nu folosesc acuma, că n-am de ce. Am tot ce-mi trebuie, slavă Domnului.

FEMEIA: Eşti de-o aroganţă fără margini!

BEŢIVUL: Aşa crezi?

FEMEIA: Da, aşa cred. O faci pe Gică Contra la orice, da’, bei whiskey scump, mănânci la un motel. Nu ştiu cum e cu locul ăla unde dormi. Se poate să fie o surpriză şi acolo.

BEŢIVUL: Păi, de aia nu am nevoie de bani. De aia spun că am tot ce-mi trebuie. Spre deosebire de tine care, cu toate că ai tot ce-ţi trebuie, nu eşti mulţumită. Mai vrei încă. Mai tebuie ceva. Se poate spune că nu ai limite.

FEMEIA: Adică ce am eu aşa de invidiat, mă rog?

BEŢIVUL: Păi, ai un serviciu plătit bine. Un bărbat care de şapte ani stă lipit de tine, cu care ai făcut un cămin..

FEMEIA: Crezi că-i aşa de simplu. Ce cămin am făcut? Să umble tot felul de hăndrălăi cu pantalonii în vine după tine? „Cine-i tipa asta?”, „E una bună, da’ cam a dracului.”, E măritată?” A!, nu. Trăieşte cu unu.” Şi din clipa aia eşti tot un soi de curvă, dar mai mofturoasă. Dacă n-ai patalama, că eşti nevastă, bărbaţii zic că eşti accesibilă. Halal!, fericire, halal! cîmin, când tu n-ai un strop de linişte. Ziceai să fac un copil? Şi ce să audă copilul ăla? Că maică-sa e curvă? Că şi-o trage cu toţi, chiar dacă nu e adevărat? Ce-ţi pasă ţie?

BEŢIVUL: Mde!, e lumea pe care o lauzi. Pentru care te lupţi „s-o faci mai bună”. Pentru care vrei să aduni oameni care să se străduiască…

FEMEIA: Da’, numai lumea asta o avem. Ai tu alta?

BEŢIVUL: N-am. Şi nici nu mă interesează. .

FEMEIA: Da’, ce te faci cu noi ăştilalţi, care nu ne putem îmbăta tot timpul, şi mai vrem şi lucruri omeneşti? Crezi că e un motel, şi-un grajd de vaci la tot pasul?

BEŢIVUL: Ai şi tu dreptatea ta.

FEMEIA:  Eşti generos, ce să-ţi spun!

BEŢIVUL: Hai, gata! Nu pune totul la suflet. Te întorci în oraş, şi-l convingi tu pe omul ăla să te ia de nevastă…

FEMEIA: Atâta ai înţeles, tu din vorbele mele, măi, păcătosule? Păi, atunci eşti prost grămadă.

BEŢIVUL: Păi, dacă eram deştept, ajungem în situaţia asta? (Îi umflă râsul pe amândoi.)

FEMEIA: Uite că vorbirăm timp de-o noapte lungă de vară. Dar, de înţeles, nu ajungem să ne înţelegem. Oare ce-ar trebui să facem ca să izbutim să ne înţelegem?

BEŢIVUL: Dacă mă întrebi pe mine, e mai bine să nu pui bază.

FEMEIA: Tu mai ai de băut nişte şpriţuri.

BEŢIVUL: Întocmai.

FEMEIA: Oare de ce e atât de greu să mai ajungem la un punct comun? Fiecare stă ca ariciul şi apără interesul lui. Dar ce se întâmplă cu interesul comun, cu interesul general?

BEŢIVUL: Păi, nu tu ar trebui să ştii? Tu şi cei de alde tine. Tu te auzi vreodată cum vorbeşti. Voi nu sunteţi oameni, sunteţi manuale, cărţi tehnice. Mă întreb, când îi cer bărbatului tău să te iubească, tot astfel de cuvinte foloseşti.

FEMEIA: Şi de ce te legi de mine? Ce ţi-am făcut eu?

BEŢIVUL: Mie, personal nimic. Dar ai omorât limba. Tu şi cei cu care vrei să îndrepţi lumea. N-aţi putea să lăsaţi lumea aşa cum e,  şi să vă îndreptaţi voi?

FEMEIA: Ne luăm profesori indivizi ca tine, toată ziua cu  băutura-n cap…

BEŢIVUL: Ei, uite că nu ţine! Degeaba te străduieşti să mă jigneşti. Ştii şi singură că am dreptate, dar crezi că aşa ai să fii mai uşor acceptată de ceilalţi. Speri în chestia asta. Vă ţineţi de mână unu cu altul.

FEMEIA: Ştii ce, hai să nu ne certăm tocmai acum. Mai e puţin, şi sper să pot pleca cu Gogu ăla  al tău, la autobuz. Să nu stricăm noaptea de vară.

BEŢIVUL: Aici ai dreptate.

FEMEIA: Până la urma, fiecare are dreptul să trăiască aşa cum vrea.

BEŢIVUL: Din tot adevărul ăsta, numai vorba a rămas. De fapt, lumea de azi trăişte priponită. Fiecare are la gât un lanţ şi se mişcă atât cât e lanţul. Cu mine, n-ai ce face, că sunt beţiv, şi-mi permit tot felul de libertăţi. Unde mai pui c-am vândut şi lanţul pe ţuică.

FEMEIA: Mă, tu te lauzi. Spui vorbe de astea, ca să te dai mare.

BEŢIVUL. Da nu mai vii tu pe aici? Ciu-ciu, whiskey de-ăla bun.

FEMEIA:  Da’, dacă te-aş pune în faţa unei mulţimi să încerci s-o convingi că viaţa e o beţivăneală continuă, ce-ai face?

BEŢIVUL: Mi-aş vedea de treaba mea. Nu eu aş putea convinge mulţimi, pentru că  mie puţin îmi pasă de ce i se întâmplă unei mulţimi.

FEMEIA: De ce nu vrei să recunoaşti că nu se poate trăi aşa cum vrei tu? Că trebuie să ţii cont de faptul că oamenii au fiecare nevoile lui?

BEŢIVUL: Păi, şi eu am nevoile mele. Dar eu mi le împlinesc. De unul singur, aşa cum se cuvine…

FEMEIA: Manipulând pe unul sau pe altul…

BEŢIVUL: O!, sigur că da. Ce e rău în a manipula, dacă la sfârşit iese un lucru bun?

FEMEIA: Sau, dacă ţi se pare că iese un lucru bun. Şi tatălui meu i s-a părut că e un lucru bun să mă manipuleze în copilărie. Dar s-a dovedit mai târziu că a fost un lucru rău. Al dracului de rău.

BEŢIVUL: Trebuie să recunoşti, distinsă companioană, că în societatea modernă uităm tot mai definitiv faptul că viaţa este o afacere particulară.

FEMEIA: Îţi dă mâna să vorbeşti aşa, pentru că eşti bărbat. Dar pentru o femeie nu e la fel, că rămâne cu un pui. Şi omuleţul ăla se ţine de fusta ei, şi-i aduce mereu aminte că nu e singură. Pentru o femeie, viaţa nu e o afacere privată…

BEŢIVUL: Ba este, dar pe măsură ce trece timpul devine tot mai greu să recunoască asta. Vrea instrumente care s-o scutească. Vrea să trăiască singurătatea altcuiva, chiar dacă nu se poate, pentru că piedicile toate sunt în interiorul ei.

FEMEIA: Ce ştii tu despre o femeie?

BEŢIVUL: Tot ce n-ar trebui să ştiu.

FEMEIA: Ai trăit tu cu vreo femeie, s-o vezi tu zi de zi? Să bagi de seamă ce-o frământă?

BEŢIVUL: M-a ferit, Dumnezeu.

FEMEIA: Atunci cum îndrăzneşti?

BEŢIVUL: Văd zi de zi destule femei ca să înţeleg. Aşa cum nu e greu de înţeles cum se prosteşte bărbatul. Şi unul şi altul suferă cumplit de un complex al castrării.

FEMEIA: E sigur că eşti un caz patologic. Ar trebui să te cauţi. Sunt medici care te pot ajuta.

FEMEIA: Poate că, totuşi, ai făcut o alegere justă. Poate că nu eşti făcut să trăieşti alături de oameni…

BEŢIVUL: Asta e sigur.

FEMEIA: E lucru sigur, de-acuma trebuie să fiu foarte atentă unde mă apucă criza. Încă una sau două întâlniri cu unii ca tine şi dau naibii de vreo belea.

BEŢIVUL: Lucrurile se rezolvă doar de la sine. Se rezolvă când vine vremea lor. Au ele nişte rădăcini adânci din care se adună şi se tot adună energiea care schimbă faţa lumii. În rest este doar rătăcire.

FEMEIA: Tu-i dumnezeii mă-sii de bărbat! Aşa judeci tu, bărbatul lu’ Peşte? Du-te, frate, şi ţi-o taie, coase locul şi dă-l cu alifie până se vindecă.

BEŢIVUL: Nu înţeleg de ce te-ai aprins aşa?!

FEMEIA: Cum să nu te aprinzi, când ai în faţa ta unul care-şi spune bărbat, care ştie că tot răul se trage de la o mână de speculatori ordinari, şi mie-mi ţine teorii despre Facerea Lumii şi despre rădăcini. Eşti dus rău cu pluta!

BEŢIVUL: E ceva mai complicat.

FEMEIA: E complicat pentru mintea ta pusă pe moaţe şi pentru coaiele tale cât aluna. E greu să pui dosu’ la bătaie. S-o facă alţii, că noi ne punem la adăpost, ne dăm deoparte. Bagă bine la cap ce-ţi spun: cât o fi femeia de emancipată şi de cu nasul pe sus, a rămas cu nevoia de a fi ocrotită, şi îi e gândul la un bărbat, da’ la unul care ştie să-şi poarte bărbăţia. Iacă, noaptea asta m-a învăţat ceva. Am crezut că al meu e un mototol, dar când mă uit la tine…

BEŢIVUL: Când te uiţi la un caz aparte, ai dreptate. Lumea însă se mişcă după regulile ei…

FEMEIA: Mai du-te, măi, cu regulile tale cu tot. Lumea se mişcă după tăria noastră de a crede în ceva.

BEŢIVUL: E bună atitudinea de propagandist, poate să ajute.

Instinctul nostru ne spune ce trebuie făcut, mai bine decât toate analizele voatre.

BEŢIVUL: Aprigă femeie mai eşti.

FEMEIA: Păi, ce-ai vrea? Să stau după coada voastră? Să aştept să vă hotârâţi voi?

BEŢIVUL: Dar, tot vrei un bărbat cu acte la Primărie.

FEMEIA: Aşa e, vreau barbat la primarie!

BEŢIVUL: Şi totuşi, lumea nu se schimbă la dorinţa noastră…

FEMEIA: (Furioasă.) Da’, cum se schimbă mă rog. Vine la tine la grajd şi te roagă? Te anunţă când face schimbări? Nu mai bea, că ţi se întunecă minţile de tot. O iei razna. Praful s-alege de fărâma de inteligeţă care ţi-a rămas

BEŢIVUL: (Râde.) Eşti în stare să muşti şi cu gingiile goale. Încăpăţânată fire ai! Ar fi plăcut să ştii că viaţa e de partea unor oameni ca tine. Viaţa, însă, are grijile ei, nu e de nici o parte. (Se aude în depărtare un motor de tractor.) Ăsta e Gogu, în douăzeci de minute e aici. Iaca, se termină noaptea de vară pe care-ai petrecut-o în câmp. Probabil este, şi va rămâne, singura ta noapte de vară  sub cerul liber. În loc să te bucuri de ea, am trecut-o sporovăind despre fel de fel de prostii.

FEMEIA: Da’ de ce face Gogu douăzeci de minute până aici?

BEŢIVUL: Ţi se pare mult?

FEMEIA: Păi, douzeci de minute înseamnă ceva drum.

BEŢIVUL: E!, mai durează până încălzeşte motorul, până verifică toate cele, să fie în regulă. Gogu e om gospodar şi nu-i plac lucrurile la voia întâmplării.

FEMEIA: L-ai umplut de calităţi pe Gogu ăsta. Mă întreb cum de te suportă, aşa beat cum eşti tu, tot timpul.

BEŢIVUL: Spre deosebire de tine, lui Gogu nu-i pasă.

FEMEIA: Atunci are un interes.

BEŢIVUL: O fi având, de ce să nu aibă? Tu n-ai interese? Nu te zbaţi să le realizezi? Nu vrei tu bărbat cu acte?

FEMEIA: Ca o muiere eşti. Ai aflat şi tu de o slăbiciune şi te foloseşti de ea fără încetare.

BEŢIVUL: Păi, n-ai spus tu că n-am sculele bărbatului? Că am alea cât aluna?

FEMEIA: Coaie, mamă. Coaie sunt alea. Dacă până şi să le pronunţi numele ţi-e jenă, îţi poţi da seama cât sunt de mari.

BEŢIVUL: Hai să nu… (Se aude zgomot de frâne pe piatra şoselei. Femeia sare de la locul ei şi se uită, apoi îşi strânge grăbită lucrurile.)

FEMEIA: A venit al meu să mă ia. (E bucuroasă, teribil de bucuroasă.) A fost o noapte lungă. Abia aştept să ajung acasă. Să mă spăl, să fac o cadă fierbinte şi cu multe săruri. (Se precipită, se învârte şi se răsuceşte, pe urmă iese în culise. Se aude cum se deschide o portieră.) Mult ţi-a mai trebuit să vii. M-ai lăsat aici toată noaptea. (Portiera se închide şi maşina face manevrele de întoarcere. Apoi oprește FEMEIA reapare grăbită, ajunge la BEȚIV și îi întinde o carte de vizită. )

FEMEIA: Dacă te rătăcești cumva prin oraș, ai aici numerele mele de telefon și adresa. Cine știe, poate bem o cafea și mai povestim. (Iese.)

BEŢIVUL: (Se uită lung după maşina care a plecat, apoi privește lung cartea de vizită o întoarce pe toate fețele, după care o rupe în bucățele mici și le aruncă în aer.).) Hai, Gogule tată, hai. Sper că ţi-a dat Dumnezeu gândul cel bun şi-ai pus o sticlă de ţuică în paporniţă. Hai să adunăm fânu’ ăla, că de dormit nu prea am chef, şi la Pestriţu parcă nu m-aş duce azi. (Râde.) Ciudată mai poate fi câteodată noaptea de vară.  Hai, Gogule că n-am palavragit ca în noaptea asta, de atâta amar de vreme, şi mi s-a uscat şi sufletul. Sunt deshidratat, complet, omule. Mi.am pierdut antrenamentul. (Râde.) O fi mult, o fi puţin?, pentru câte am învăţat în noaptea asta? Oamenii ăştia atâta sunt de preocupaţi de schimbare, că uită de ce au nevoie. Să schimbăm, să schimbăm…Nici n-apucă să înţeleagă ceva din viaţa lor, tot schimbând-o. Hai, Gogule, tată! Ce, Dumnezeu te moşmondeşti atâta?! Hai, măi, Gogule, tată. (Se îndreaptă spre direcţia din care ar trebui să vină Gogu. Alunecă pe pietrele drumului şi se dezechilibrează.) Ce-i, omule cu tine?, că motive să te clatini nu prea ai. Abia ai ieşit dintr-o noapte de vară, lungă şi uscată.

 

 

 

 

SFÂRŞIT

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

.)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Conștiința  este cosmosul care cultivă cu precădere relațiile dintre funcțiile subtile, înființate de legăturile din amorfia existenței universale, legături care devin progresiv forme raportate la relațiile  din stractura morfogenetică după modelul descris de Kant: “Dacă în dispoziţiile naturale ale unei fiinţe organizate, adică ale unei fiinţe adaptate util vieţii, admitem ca principiu că orice organ pentru un scop oarecare, care ar putea fi întâlnit în ea, trebuie să fie cel mai potrivit şi cel mai adecvat scopului ei. La o fiinţă care are raţiune şi o voinţă, scopul propriu-zis al naturii ar fi fost conservarea, bunăstarea, într-un cuvânt fericirea ei, natura ar fi nimerit-o foarte rău cu organizarea, alegând raţiunea creaturii ca executoare a acestei intenţii.” Dacă alăturăm această judecată a marelui filosof, la ceea ce spune Lucian Blaga despre raportarea ființei vii la condițiile date ale mediului, o să putem înțelege mai bine că tot ce este în Univers este relativ, și că fiecare entitate trebuie să aibă un centru energetic răspunzător de asemenea relații. Ca atare, putem afirma cu destulă siguranță:  conștiința,  rezonează la modelele  cosmice și fiecare încercare de  a-i impune o formă de determinare ce vine de dinafara acestor modele, crează reacții neașteptate; conștiința este organul care întreține relațiile omului cu “realitatea pură” (Kant), în consecință “realitatea pură” este în mare măsură conformă conștiinței particulare și nu unei generalități abstracte, iar legăturile ei au forme particulare specifice, de la care pornesc tendințele “realității practice” (Kant). Când vorbește despre relativitate, Eistein se gândește mai puțin la celebra sa ecuație și mai mult la spectrul care  conține maximumul de fertilitate pentru nașterea Formei. Pentru Formă nu există Spațiu, Timp, Mișcare, există doar momentul când un proces se declanșează devenind un parcurs care se încarcă de alte momente fertile și se afârșește cu Forma pură, ca expresie a inutilității.  Despre amorfie, morfogeneză, morfologie, undă de formă și alte asemenea noțiuni, ne ferim să vorbimîn aceste zile, pentru că procesele ce stau la baza evoluției lor sunt teribil de subtile și lasă în urmă  puține dovezi “practice” care să încurajeze o judecată empirică. Iar omul  contemporan, sau cel care-și  dorește să judece o  situație relaționară,  preferă astfel de judecăți pentru că ele îl feresc –  cel puțin așa crede el – de conflicte dezagrebile cu axiomatica acceptată în societatea contemporană, fapt care îl poate așeza în poziții defavorabile. Omul modern a ieșit cu totul – ajutat de Industrialism – din fascinația armoniei, pe care acum o înțelege ca pe o satisfacție venită prin acord, ceea ce este profund fals. Tot ce spun în această carte este foarte departe de organele actuale de înțelegere ale omului modern, pentru că, pentru el este cu mult mai important să se situeze într-un mediu care să-i devină favorabil prin limitele sale precise și care să-i aducă în existență forme satisfăcătoare, definite prin termeni irevocabili; decât să acceadă la ritmul existenței care se naște și piere aproape instantaneu, fiind extrem de volatil. De aici se naște drama Noțiunii despre care vorbesc mereu și căreia îi voi dedica un spațiu mai amplu. Inclusiv Relativitatea pe care Eistein a definit-o prin E=mc² se încercă a fi redusă la relația celor trei termeni și doar atât. Doar că cei trei termeni nu sunt nimic altceva decât trei simboluri prin care a fost înființată o relație matematică despre un Univers posibil; expresia matematică nu știe despre ce Univers vorbim, nu-l personalizează. Important este Universul posibil și tot ansamblul său de relații armonice pe care le presupune, și nu expresia matematică în sine. Pentru asta Teoria Relativități, fie ea Restrânsă sau Generalizată, este o teorie foarte greu de imaginat. Este foarte dificil, aproape de neimaginat să poți da expresie concretă ecuației lui Eistein, datorită termenilor ei abstracți. Termenii sunt aproape iposibili spre deosebire de relație, care devine evidentă, indicând posibilitatea unei astfel de entități, și aceasta este diferența dintre această ecuație și cea propusă,  de Marx și Engels, care poate căpăta oricând o expresie concretă, quantificând o realitate și dovedindu-și caracterul vulgar.

Efortul făcut de cei doi filosofi de a “îngheța” un moment de realitate pentru, a-l face perceptibil prin rațiune, aducându-l la o stare comună, ucide – cu un oarecare sadism – frumusețea pe care realitatea o înființează continuu prin mișcare perpetuă. Este aidoma unui caleidoscop blocat, ce ne arată o singură imagine și ne silește să rămânem doar la expresia ei. Prin conduita propusă de părinții materialismului-dialectic, mentalitatea “înghețării în imaginar”  a fost extinsă asupra întregii Ființări, practic silind-o să ascundă tot ce este prin sine expresia Sinelui. Toate teoriile fundamentale ale oamenirii, cele care au deschis orizonturi largi spre Neființă, sunt expresii ale inimaginabilului; Teoria Relativității este inimaginabilă; dimensiunile ei depășesc capacitatea reprezentării (este teribil de greu să-ți imaginezi curbarea spațiului); același lucru se poate spune despre numerologia lui Pitagora, despre filosofia lui Platon despre teoria Monadei a lui Leibnitz, despre Legea Atracției Universale a lui Newton, despre aporiile lui Zenon, ca și despre multe alte momente ale gândirii care își trag seva din inimaginabil. Dacă vreți, aceasta este diferența dintre inefabil și vulgaritate. Esența gândirii materialist-dialectice devine din formele ce stau la baza Industrialismului, plasat  în miezul unui teritoriu de vulgarități, și  nu poate realiza faptul că Inefabilul este componenta dominantă a Universului. Pentru mentalitatea înființată de Industrialism, afirmația înțeleptului budist: Mă aflu pe pod şi – minune! – nu râul curge, ci podul înaintează pe torent.” – este cu totul lipsită de conținut, iar tratatul lui Edmund Burke (Despre sublim și frumos) este într-o proporție foarte mare format de noțiuni care nu pot atribui calități unor categorii decât în condițiile subiectivității. O astfel de mentalitate nu va accepta niciodată că sublimul sau frumosul, măreția sau urâtul sunt atribute obiective cărora le datorăm capacitatea noastră de a stabili:Cauza unui gust greşit este un defect de judecată.” – cum afirmă filosoful, sau că: „Una este să exprimi clar o idee şi alta s-o determini să afecteze imaginaţia.”

În societatea tradițională, în efortul lor, cei care se dedicau analizei proceselor subtile ale ființării erau convinși de faptul că acestea nu încetează să producă acțiuni din care rezultă aspecte noi ale realității, mai cu seamă ale aceleiași realități. Ceea ce semnifica faptul că o realitate a ființării rezultă în egală măsură, atât din generalitatea ei, care caracterizează relațiile și raporturile dintre entități, dar mai cu seamă din apariția permanentă de noi elemente cu semnificații subtile care vor intra în componența unor viitoare unde de formă. Mințile învățaților exersau să pătrundă în mecanica realității pentru a desprinde subtilitățile ființării, iar operele lor constituiau strădanii de a descrie și aprecia aceste subtilități. Cel din viitorime, care avea curiozitate și tăria de a parcurge scrierile moștenite, înțelegea lesne că realitatea se comportă ca un spectru și intimitatea ei nu e de loc aidoma cu ceea ce pare a fi de la suprafață, conduită  pe care Industrialismul a desființat-o. Pentru forma aceasta de organizare economică, s-au instaurat metodologiile bazate pe proceduri, metodologii care aleg căile scurte și standardizate. Dispar formele spectrale, dispar variabilele, dispar elementele subtile care să alimenteze viitoare unde de formă. Ceea ce se numește progres devine rezultatul planificării și standardizării, adică instaurarea unui cerc ce se dovedește vicios chiar din primele sale acțiuni. Practic, ceea ce Industrialismul numește progres este un proces opus; pe nesimțite întreg spectul realității aflate sub incidența acesuiaajunge la un deplin regres.

Între industrie și Industrialism legăturile se rup, pentru că industria mai este de interes pentru sistem, doar  pentru producție, pentru fabricat, așa că sistemele educaționale sunt modificate drastic. Alte multe domenii, care au doar slabe legături cu realitatea, au fost înființate de către Industrialism, doar pentru a putea întreține sistemul în funcție. Fiind înființate pentru scopuri precis limitate, aceste domenii nu pot reacționa la categorii ca inimaginabil, sublim, inefabil, necuprins, inexprimabil etc. Și tocmai aceste categorii, care sunt covârșitoare în raport cu ceea ce acumulăm prin conștiință, sunt cele care fundamentează metodele și instrumentele progresului.

În aceiași societate tradițională, contemporaneitatea era un teritoriu aerisit, astfel individul își putea permite să respire valorile care se ridicau din adâncurile trecutului istoric. Așa se face că în istoria medie și recentă au mai existat spirite care au avut accea la subtilități din care au fost definite anumite adevăruri importante. Pe măsură ce Industrialismul și-a impus tehnicile, metodele și instrumentele, contemporaneitatea a devenit tot mai compactă, piezând astfel pșosibilitatea de a păstra o obișnuință, și anume, aceea de a aspira la valori din perioadele arhetipale ale gândirii. Ba, mai mult, am ajuns la faza în care contemporaneitatea se raportează la ea însăși, piezând chiar sensul noțiunii de verticală.

În perioada revoluției industriale conștiința umană a primit o lovitură extrem de dură, și anume, înlocuirea, impusă de nevoile industrializării, a sistemului formator  cultivat prin inițiere, un sistem  rafinat și șlefuit timp îndelungat, cu sistemul vulgar al reținerii. Industrializarea nu-și putea permite să acorde timpi îndelungați formării, și nici metode sofisticate, mai ales că exista riscul ca, formarea prin inițiere să nu aducă rezultatele cu efecte repetitive, pe care le-a adus aceea prin reținere. Inițierea nu propune modele statice, ci caută să conducă învățăcelul spre o autonomie a metodei de cunoaștere, o autonomie care să permită accesul la sisteme de relații cât mai extinse. Este o metodă care adaugă valori importante Noțiunii care, de multe ori, pare a pătrunde în domenii esoterice. Acesta este motivul pentru care, pentru inițiere, cunoașterea nu are nici limite și nici sisteme fixe de relații. Inițiatul pătrude în teritorii adânc nuanțate ale adevărurilor, acolo unde descoperă valori sensibile și subtile.  Lumea modernă, însă, privește inițierea din două unghiuri; fie, ca fiind ceremonia de accedere într-o stare comunitară nouă; fie, ca fiind procesul în care celui ce va fi inițiat i se prezintă etapele ce trebuiesc respectate în timpul procesului. Mai degrabă, vorbim despre o altă stare a modelului reținerii, una  care să devină atât de atractivă, încât să impună statutul său celui ce se dorește accederea.  Ambele ipostaze sunt doar părțile vizibile, spectaculare, sunt niște imitații care copie momente superficiale ale unui proces migălos, trudnic și extrem de dur, adică adevărata inițiere. În cazul acesteia, nu vorbim despre o metodă adresată rațiunii, ca cea propusă de Descartes, ci un  proces care pornește de la conduită și țintește să formeaze conduite. Umberto Eco a fost semiotician, așa că toată opera sa  are trimiteri înspre modalități de comunicare și relații de transmitere a sensurilor profunde, dincolo de aparențele  ce le ascund, transpare lucrurl acesta în “Numele Trandafirului”care este un roman ce mustește de problematica conduitei unui inițiat convins de responsabilitatea misiunii sale. Adevărata temă – ce se devoalează discret – a romanului este de fapt: până unde trebuie  să meargă sacrificiul inițiatului pentru ca misiunea lui să reziste în fața liberalismului.

Industrialismul nu are nevoie de astfel de atitudini, de conduite care să respecte armonia pe care se bazează Universul. Nu are nevoie de inițiați ci de ceea Marx și Engels au denumit “forță de muncă” și care trebuie să rețină  doar informațiile importante din segmentul lor de producție. Această atitudine, justificată de specificul economiei politice promovate de industrialism a adus după sine o avalanșă de transformări, creând un cosmos paralel care s-a dezvoltat după alte principii. Efectul noilor mentalități s-a răsfrânt într-o proporție important asupra structurii contemporaneității, care s-a stratificat în blocuri compacte și subțiri  care nu au relații profunde între  ele. În ceea ce privește legăturile vertical care să urce din straturi profunde, situație este mult mai dramatic, pentru că acestea aproape au dispărut. Mai mult, în încercarea de a reface – sub influența unor factori subiectivi – anumite legături particulare, cu ceea ce se presupune că ar conține vertical abordată, ia naștere un folclor golit de valori, care să organizeze acțiunile grupului interesat în funcție de  informațiile extrase din respectivul folclor, cele pe care realitatea în desfășurare  nu le poate confirma și nici susține. Vorbim despre legături cu un trecut care nu există în forma pretinsă și pe care realitatea prezentă le solicită. Ceea ce,  de cele mai multe ori, lipsită de un fenomen esențial cu care să fie relativă, provoacă abateri substanțiale.

Industria a avut nevoie de mai puține de elemente ale cunoașterii cu rădăcini în trecut, mai ales  după generalizarea folosirii utilajelor mecanice în procesul de fabricare. Important a devenit formarea și întreținerea unor nevoi, cu ajutorul cărora să se  impună  sisteme și gesturi care să permită autoîntreținerea. O autoîntreținere care funcționa la o scară redusă, și pe care Industrialismul a dorit s-o impună la scară și termeni extrem de largi, pentru a materializa o altă formă de utopie, și anume crearea de plus valoare atât de îndestulătoare încât să mențină și forța Capitalui ( pentru a asigura impulsurile periodice de care ciclul de producție avea nevoie), dar bunăstarea Forței de Muncă   pentru că ea, industria, funcționează în baza regulii fundamentale  a unui perpetum mobile; ca atare trebuiesc asimilate acțiunile care stimulează momentele de minim din sistem. Se dovedește că, pe măsură ce sistemul devine mai complex, varietățile tot mai numeroase ale responsabilităților făceau ca realitatea industrială să  prezinte o geografie din ce în ce mai accidentată.    Lucrul pare a fi pe deplin lămurit, mai ales pentru cel care socoteşte că lumea – şi cea universală, dar şi cea particulară a noastră, a oamenilor – se află într-un Univers organizat ca o structură de entităţi  în mare parte independente, puse în raporturi mai mult sau mai puţin directe, menite să dea naștere unei coeziuni generale. Sunt folosite teorii matematice,  fizice, biologice pentru a susţine această logică a raporturilor de organizare între sisteme, teorii care se bazează pe o axiomatică luxuriantă. Doar că, se pare, fiecare gest pe care l-am făcut de la începutul Marii Industrializări, a condus la eșafodarea și închiderea unei capcane. Nu industria a fost capcana, ci acomodarea la ritmul, genul, stilul și tehnicile de suprafață prin care am construit sistemul.  Toate cele enumerate mai sus au modificat drastic anatomia modului de a gândi; chiar dacă există alte teorii care găsesc că raporturile și relațiile  par numai a fi  între entități de naturi diferite, și că ar trebui deschise orizonturi de cercetare pentru a înțelege ce se întâmplă de fapt sub aparențe –  punându-se sub semnul îndoielii o parte din termenii degajați din axiomatica existentă – sub presiunea aparențelor,  se preferă  negarea acestora sau ignorarea lor.  Dacă Zenon nu ar fi avut curajul să împartă infinitul la infinit, poate că Aristotel nu ar fi remarcat: „Lucrurile cele mai generale sunt, putem spune, şi cele mai greu de cunoscut omului, pentru că sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri.” Ori, aporia lui Zenon ne arată că infinitul este o categorie substanţială şi omogenă care poate fi cunoascută prin elementele sale materiale produse  din propria sa substanţă, elemente  care urmează reguli morfice, și fundamental respectă principiul hermetic al corespondenței ( ” Ceea ce este sus este ca și ceea ce este jos; ceea ce este jos, este ca și ceea ce este sus.“),  ca atare poate fi cunoscut prin divizare;  ori asta  aruncă o umbră de îndoială asupra  propunerii de a privi Universul ca o structură de naturi diferite și fundamental independente, aflate doar în relații perisabile. Situație în care ar exista posibilitatea creării mai multor cosmosuri cu evoluții separate, ceea ce sistemul industrial și reușește să realizeze.  Pe măsură ce ne-am îndepărtat de învățăturile fundamentale, învățături care erau cuprinse în sisteme prime ( Hermetica, Esoterismul, Alchimia, Ocultismul etc.), și am acceptat principiile științelor derivate din sistemele prime, iar, mai apoi, cele ale, științelor derivate din științele derivate, am început să operăm cu categorii separate de sistemele prime. Secole întregi, metode ale esoterismului au contribuit la apropiere spiretelor de cunoaștere, apropiind conștiința de mișcările subtile ale realității.  Cel mai edificator exemplu ar fi cel al Alchimiei din care Paracelsus a separat chimia, deschizând calea pentru ca mai apoi să apară toate științele care s-au desprins din  chimie. Faptul că, din natura Alchimiei s-a născut chimia – ce de la un punct începe să fie o natură diferită, și contribuie la dezvoltarea instinctului de a da naștere altor științe  -, face parte din  procesul ce întreține expansiunea Universului, și poate fi declarat un atribut al evoluției. Dar modul în care treptat Alchimia a fost împinsă în derizoriu, învăluită în lipsă de cunoaștere prin speculații mai mult sau mai puțin ale unei filosofii de natură spiritualistă, se datorează unor cauze ce țin, în mare măsură, de modul în care raportul cu Noțiunea. Nu noțiunea de Alchimie, ci Noțiunea în sine, ca element material.

Până la instalarea  Industrializării ca sistem ce va  începe să domine conștiința omenirii, societatea nu simțea nevoia unui proces temeinic susținut procedural prin care să fie  reglementat statusul contemporaneități, în scopul armonizării forțate a diferitelor straturi ale comunității cu ritmuri ale muncii; ritmuri rezultate din formulele tehnologice ale unui plan prin care industrialismul încearcă să întrețină existența globală a unei structuri. Mai mult,caută să decidă  sistemul de relații din interiorul acesteaia. Procesul a fost inițiat de mișcările impuse de industrializare tocmai pentru a transforma totul în forme care să contribuie la realizarea structurii de care vorbeam și în care ființarea devine motivată și motivantă de (prin) obligația de a  nu altera sub nici o formă un gest  sau altul, pentru a evita pericolul destructurării. Destructurarea este inamicul numărul unu al industrializării, pentru că face ca elemente fundamentale, care întețin procesele sistemului să dispară din circuit. Industrializarea crează un model, pe care îl dorește unic, stabil, și fiecare gest este calculat să contribuie la consolidarea lui. Între industrie și industrializarea există diferențe radicale de substanță (industria este un ansamblu de unități de fabricație, care se solicită una pe alta; industrializarea este un program premeditat, pornit de cele mai multe ori de la o conjunctură care solicită înființarea de industrii, și care caută să impună  modelul unic, creând un  sistem anume  de stratificare a relațiilor comunitare pentru a întreține un anume proces evolutiv.) Se obține astfel o strucutră cu un funcțional ce, încetul cu încetul, dă naștere unei geometrii care se extinde, acaparând  domeniile limitrofe, iar mai apoi,  domenii destinate în mod natural altor funcții ale conștiinței, funcții care ar  trebui să vegheze asupra echilibrului creator al ființării.  Inițiatorii acestei mișcări, care a mai apoi devenit fenomen, iar în zilele noastre o conduită generală, au înțeles repede că este nevoie de o filosofie specifică ( și de ce să nu recunoaștem, suficient de cinică) pentru ca țelurile industrialismului să contribuie la apariția unei conduite noi.

E timpul să revenim la ecuația lui Marx și Engels, să încercăm o analiză care să ne lămurească dacă obiectivitatea acestei egalități funcționează. Am meditat îndelung înainte de a mă hotărî să mă aventurez la o astfel de întreprindere. La ora aceasta, această egalitate nu mai are forța pe care a avut-o în perioada de consolidare a industrialismului. Ea a intrat aproape în rândul axiomelor economiei, despre Capital, Foță de Muncă sau Plus Valoare se vorbește în termeni extrem de savanți, fie de către cei s-au dedicat funcționării economiei ca mecanism al bunăstării, fie de către cei care pur și simplu au hotărât să devină antreprenori. Toți o fac cu un aer savant și în deplina convingere că adevărurile conținute în această formulă sunt indubitabile, dar și capabile de a delimita diferențierile dintre cele două sisteme politice și sociale ce s-au dezvoltat pornind de la egalitatea cu pricina: Capitalismul și Comunismul. Personal, am niște îndoieli, în primul rând plecând de la faptul că ecuația despre care vorbim cu este caracterizantă pentru cele două sisteme și pentru Industrialism în sine. Sistemele despre care vorbim sunt conținute în egalitate și devin active în funcție de modul cum sunt activați termenii Capital și Forță de muncă. Se cuvine așadar să aruncăm o privire asupra egaliltății atât de celebre și să vedem dacă nu cumva există factori subiectivi care influențează afirmațiile făcute, abătându-le de la scopul lor.

Înainte de orice, dacă rescriem egalitatea, trebuie s-o facem in extenso: Capital, (C) + Mijloace de Producție, (MP), [adică Forță de Muncă, (FM) și Utilaje, (U ) ] = Produs (P) + Plus Valoare, (PV). Folosind simbolurile pe care le-am stabilit, egalitatea devine; C + (FM + U) = P + PV. În această ecuație, cei doi filosofi au stabilit doi termeni ca fiind esențiali pentru punerea în mișcare a mecanismului ce guvernează egalitatea: Capitalul și Forța de muncă. Cei doi termeni aveau să stârnească o furtună puternică, cu rezultate răvășitoare pentru omenire, deoarece disputele despre importanța și întâietatea unuia sau a celuilalt dintre termeni aveau să pună în mișcare forțe importante, metode și sisteme, tehnici și propceduri etc. ce se vor înfrunta și se înfruntă încă. Dar cel mai important aspect al acestei dispute avea să fie liberalizarea politicii și transformarea acesteia  într-un factor care stabilește regulile fără să apeleze la contribuția altor domenii comunitare, bazându-se doar pe formule extrase din sistemele gândirii economice. Tot ce viața ne-a prezentat până la momentul apariției acestei ecuații ca fiind extrem de complex și subtil, s-a transformat dintr-o dată într-un raport schematic care pune în ordine anumiți termeni economici. Economia domină totul, iar ea, economia, este dominată de politică; restul se pierde într-o penumbră care devine tot mai groasă pe măsură ce ne îndepărtăm de miezul, determinat și determinant, al relației politică-economie.

În societatea tradițională, politica asambla toate domeniile importante ale unei comunități; ierharhiile se formau prin contribuția statutului pe care respectivele domenii îl aveau, sau pe care se luptau să-l câștige. Liberalizarea era realizată gradual, tocmai cu scopul de a putea fi subordonată, scopurilor și principiilor considerate importante; fără  excese, și mai ales cu asimilarea responsabilităților derivate din fiecare poziție în ierarhie. Tot folclorul pe care l-au creat noile ideologii politice, pentru a impune o liberalizare haotică a ajuns să creeze o imagine paralelă realității sociale în desfășurare, în care speculațiile, adevărurile fardate, dar mai ales, distorsionarea Noțiunii, au schimbat ritmul și modul de a asimila realitatea.

Din momentul în care Marx și Engels au stabilit importanța Capitalului și a Forței de muncă, practic lupta politică s-a rezumat la înfruntarea dintre aceste două clase sociale, care reprezentau practic matriciile termenilor cu pricina, și totul se ordona în funcție de forța de organizare a acestora. Pentru a înțelege mai bine mecanica industrialismului, dar mai ales faptul că aceasta se bazează pe o falsă premisă împrumutată de la principiul perpetumului mobile, cred că e necesar să acordăm o atenție mai mare ecuației pe care Marx și Engels o așează la baza economiei. Care va să zică: avem de-a face cu o egalitate exprimată prin Capital + mijloace de producție = produs + plus valoare; egalitate  prin care Marx și Engels au definit pozițiile  celor două clase sociale și în consecință cele două sisteme sociale; pe de o parte cea care deține capitalul (Capitalismul), iar pe de altă parte, cea care deține Forța de Muncă (Comunismul). În fapt însă, avem de-a face cu același sistem socio-economic: Industrialismul. În egalitatea despre care vorbim avem de-a face cu o diferență de accent: în forma denumită Capitalism accentul se pune pe capital,  fiind cel care asigură impulsul necesar pentru pornirea procesului de producție;  în forma numită Comunism, accentul se pune pe Forța de Muncă ca fiind  elementul determinant pentru ca procesul să se pună în mișcare. Practic, ecuația aceasta, considerată de multă vreme (poate prea multă) ca esența economiei este fundamentată pe două principii nefuncționale:

  1. Întregul sistem se bazează pe acțiunea unui impuls (fie Capitalul, fie Forța de Muncă), dar ca și în cazul unui perpetum mobile, de la care împrumută modelul, impulsul nu poate fi unic, ci trebuie ca periodic să se repete pentru ca sistemul să rămână funcțional. O egalitate de tipul acesta, care tinde să se autoîntrețină – pentru că și în cazul  primordialității Capitalului, dar și în cel al Forței de Muncă, obținerea Plus Valorii nu este suficientă pentru întreținerea funcționării întregului sistem  o perioadă lungă de timp –; un astfel de tip de egalitate este o iluzie.  În lungul istoriei s-a afirmat despre Comunism că este o utopie, dar citind mai atent ecuația cu pricina, constatăm că – din punct de vedere ecomic – ambele sisteme sunt utopice. Nici Capitalul și nici Forța de Muncă nu sunt suficiente pentru a menține  sistemul propus  în funcție; ca atare după un timp de funcționare, acesta se oprește. Izolarea produsă prin separarea celor câteva elemente folosite, de celelalte elemente ale mediului, este adevărata motivație a eșecului unui astfel de sistem, or Industrialismul, și într-o formă și în cealaltă, tocmai asta face;
  2. Construirea unei economii pe paradigma unui domeniu, declarat ca infailibil pentru întreg ansamblu, indiferent de condițiile celorlalte medii, pe care caută să le antreneze în sistem, are ca rezultat o reducție drastică de mijloace. Diversitatea, care este fundamentul evoluției în Univers, dispare în spațiile unde un astfel de sistem este în funcție. Mediul nu mai poate produce diversitate în condițiile pe care ecuația despre care vorbim le impune, ca atare, resursele sunt din ce în ce mai sărace, iar efectul de încetinire devine din ce în ce mai agresiv. Evenimentele istorice din zilele noastre evidențiază și încetinirea sistemului dar și sărăcirea în mijloace al acestuia. Explozia de instrumente inteligente, pe care tehnologia le pune la dispoziția oamenilor, crează iluzia unei evoluții spectaculoase, ceea ce este un fals. Dar, ceea ce e cel mai grav, este faptul că asistăm la o fracturare profundă la nivelul cunoașterii – ăn consecință al conștiinței – între societatea tradițională și această societate tehnologizată. Societatea tradițională, chiar în perioada sa în care se apropia tot mai mult de formele industriale, continua să considere – așa după cum afirmă Mircea Eliade – că: „Fiecare din exemplele citate în prezentul capitol ne revelează aceeaşi concepţie ontologică «primitivă»: un obiect sau un act nu devine real decât în măsura în care imită sau repetă un arhetip. Astfel, realitatea se dobândeşte exclusiv prin repetare sau participare; tot ce nu are un model exemplar este «golit de sens», adică lipsit de realitate. Oamenii ar avea deci tendinţa să devină arhetipali şi paradigmatici.” Modelul acesta de gândire făcea cu asupra de măsură diferența dintre Industrie și Industrialism, știind să acorde importanța cuvenită fiecărui model.

După cel de al doilea război mondial a existat o  scurtă perioadă de oscilație, între acceptarea sistemului industrialist sau respingerea lui. Doar că, atât războiul cu distrugerile uriașe, cât și prea brusca radicalizare a extremelor ideologice, care a încurajat competiția dintre cele două sisteme inspirate de ecuația lui Marx și Engels, a făcut ca perioada despre care vorbim să fie neglijabilă. O perioadă în care Pierre Francastel avea să scrie: „În schimb, sunt foarte rari aceia care admit existenţa unei legături concrete între speculaţiile artei contemporane şi progresul material şi intelectual al acestei epoci. În prezent, este deci absolut necesar să se întreprindă studii precise pentru a substitui noţiunii romantice şi false a artei inspirate şi inutile, concepţia rolului eminent pe care opera plastică îl joacă în comunicarea gândirii între oameni şi cunoaşterea de către fiecare epocă succesivă a dorinţelor şi nevoilor sale.” Judecata lui Francastel admite un viitor în spiritul industrialist ca element care să contribuie mai degrabă la un discurs corect (credea el) în mentalitatea creativă, decât  ceea ce Hegel credea că trebuie să fie  evoluția creativității: “Adevărul poate fi cunoscut în moduri diferite, şi modurile cunoaşterii trebuie considerate doar ca forme. Astfel, adevărul poate fi cunoscut, desigur, prin experienţă, dar această experienţă este numai o formă. În experienţă importă spiritul în care abordăm realitatea. Un spirit mare face experienţe mari şi vede în jocul variat al fenomenelor punctul cu adevărat important. Ideea este prezentă şi este reală, nu este ceva ce s-ar afla dincolo sau în spate. Un spirit mare, de exemplu acela al unui Goethe, privind în natură, sau în istorie, face experienţe mari, vede raţionalul şi-l exprimă.” Este adevărat că, la vremea când Francastel scria lucrurile acestea, industrialismul era într-o perioadă  în care se părea că respectă modul impus de existența universală, modul pe care Lucian Blaga îl remarcă în lucrările sale: „Mai putem apoi afirma, fără de a ceda prea mult ispitei speculative, că viaţa, trebuind să-şi realizeze modurile şi funcţiile, structurile şi formele, în condiţii cosmice date, nu se va putea afirma deplin autonomă. Viaţa este constrânsă să accepte, într-un chip sau altul, în sistemele ei şi aceste condiţii. Viaţa îşi va realiza deci modurile şi funcţiile, structurile şi formele, în condiţiile ce-i sunt date, racordându-le la acestea cel puţin în sensul unei «suficiente armonii». Dealtminteri, rămâne clar că orice sisteme organice care eventual s-ar găsi în raport de aproximativă convenienţă cu ambianţa cosmică, ar fi desfiinţate sub presiunea acesteia. Raportul de convenienţă, ce-l presupunem între organism şi ambianţă, lasă loc fireşte şi atâtor contradicţii, datorită cărora organismul concret se va găsi în permanentă luptă cu ambianţa concretă. Pentru ca un organism să poată susţine însă permanenta luptă cu ambianţa, ni se pare că trebuie să admitem în prealabil un raport de strictă armonie între organism şi ambianţă. E clar, de exemplu, că un organism terestru n-ar putea susţine lupta cu ambianţa, dacă ar fi pus în condiţiile vidului interstelar.” Acest mod al ființării, pe care Blaga îl remarcă se armonizează mai degrabă cu afirmația lui Hegel, decât cu cea a lui Francastel marchează faptul că ne aflăm în fața a două poziții suficient de radicale să ne punem întrebarea:care anume dintre poziții se află mai aproape de fomele universale ale ființării? Și care va fi cea care să aibă capacitatea de a se armoniza cu forme ale mișcarii create continuu în Universul apropiat sau depărtat, în cel macro, sau cel micro?  În cazul industrialismului totul este dirijat, prin rețele de interese impuse de egalitatea despre care tot vorbim: Capital + Mijloace de producție = Produs + Plus Valoare; eliminând – sau încercând să elimine – orice altă condiție pe care interactivitatea cosmică o propune,  căutând să se subsumeaze constant modelului tehnologic prim, motiv pentru care am asistat la această evoluție spectaculoasă a tehnologiei.