Feeds:
Posts
Comments

Poate că însă, există șansa – o șansă foarte mare! – să avem de-a face cu o stare derivată din natura subiectivității percepției asupra realității. Este foarte posibil ca toate elementele puse în discuție să-și continuie existența într-o altă natură, în afara capacităților noastre de percepție, ființând în continuitatea Tot-ului, asemănător undelor de formă care se transmit până la momentul în care se ivesc condițiile de a fi reclamtă în realitate variabila a unei formă anume. În felul acesta, procesul descris de Kant, care pune în relație realitatea pură cu realitatea practică, pentru a da naștere unei realități fizice, are toate condițiile să se producă.

Ar fi necesar, pentru a putea obține o comunicare coerentă, din care să eliminăm cât mai mult trădările specific acesteia, să pornim de la eforturile inițiaților de a face cunoscute condițiile  cunoașterii în formele care ating aceste stări speciale ale materiei. Eforturile pe care aceștia le fac pentru a traduce către  neinițiați astfel de forme de cunoaștere sunt puternic deformate de modul în care comunicarea trădează conținutul obiectiv, aducând în prim plan o structură de aparențe care împiedică pătrunderea în substanța obiectivă. Mai mult, pun în evidență o sumă importantă de contradicții în termeni, ca și în judecăți, ceea ce face să se nască o mistică care acoperă regiuni de realitate obiectivă. Această mistică, de multe ori speculată din interese mai ales doctrinare, parazitează înțelesurile profunde și ajungem ca spiritul să fie abătut în zone sterile. Practic, ajungem să fim în permanență orientați către un joc al aparențelor care ne ține departe de obiectivitatea proceselor. Este foarte dificil să te orientezi într-un orizont al adevărurilor extrem de subtile și instabile – unele dintre ele lipsite de reprezentare -, mereu dependente de transmutațiile care se produc în realitatea Tot-ului, transmutații ale căror cauze sunt mereu ascunse de mișcările materiei în diversele ei naturi.  “Nimic nu sta, totul se misca, totul vibreaza” se spune în Kybalion, și nu trebuie să ne gândim doar la mișcarea, doar la vibrațiile ce se produc în natura fizică a materiei, ci – fapt deosebit de important – mai ales la ceea ce se atinge în trecerea prin celelalte naturi – câte or fie ele! -, naturi care impun modificări conforme cu rațiunea naturii respective. Dacă pentru noi este dificil – practic imposibil până la acest moment!– să traducem în înțelesuri rațiunea naturii Universului din care facem parte, cum să avem ambiția de a face acest lucru cu rațiuni ale naturilor Universurilor despre care nici măcar nu avem cunoștință, ceea ce nu înseamnă, cu atât mai mult, că acestea nu există și că mișcarea cărora am fost destinați  se va opri, sau se va abate.  Toate acestea sunt elemente pe care inițiații vechilor științe le puteau pune în construcții care, odată cu trecerea timpului și cu direcționarea evoluției spre anumite orizonturi, și-au modificat înțelesurile până la a  da nașterea unei realiltăți care nu există și în care ne încurcăm tot mai mult.

După cum spuneam, eforturile puținilor inițiați dedicați care au mai rămas, sunt  absolut relative și numai o schimbare de atitudine în lumea neinițiaților ar contribui la aducerea la suprafață a unor sensuri pure cu care să le înlocuiască pe cele care s-au deformat. Așadar, soluția acestei probleme de refacere a mijloacelor de gândire și de cunoaștere stă la neinițiați, și nu la inițiați. Funcția acestora din urmă fiind de a ține în circulație elementele care vor putea fi transformate cândva în instrumente utile. Din nefericire, există printre inițiați destule persoane care sunt mai interesate să câștige adepți pentru diferitele grupuri de practicanți, decât să păstreze puritatea procesului de inițiere, ceea ce face să apară confuzii chiar în doctrinele inițiatice.  Controversele care apar și se dezvoltă între acei inițiați care consideră informațiile despre substanța primordială a Tot-ului o taină și cei care caută formule de a traduce aceste informații pe măsura puterii spiritului unui neinițiat, ajung de prea multe ori să dea câștig de cauză teologiilor de diferite forme. Pentru substanța primordială a Tot-ului nu există formă de înțelegere colectivă, pentru că ea este necognoscibilă și supusă unui permanent proces de purificare prin ea însăși. În plus, noțiunea de înțelegere colectivă este un fals; cunoașterea și în consecință înțelegerea sunt procese strict particulare, cu specificități creative individuale. Dacă lucrurile ar sta altfel misiunea inițiatului ar semăna cu un fel de inginerie în care inițierea depinde de corectitudinea procedurilor aplicate, toate conducând spre o cunoaștere colectivă.  Ori, cunoașterea inițiatului este strict individuală și dependentă de particularitățile specifice ale spiritului acestuia. Pe măsură ce contactul realizat prin tehnicile de inițiere se adâncește, pătrunde în profunzimea substanței, contribuția  particulară a calităților spirituale devin tot mai importante în definirea specifică a informațiilor ce vin din diverse niveluri ale substanței Tot-ului. Cunoașterea nu este un proces uniform și general, ci unul specific și strict dependent de particularitățile sensibile ale spiritului. Iată de ce, nu se poate vorbi despre cunoaștere ca fiind o categorie la care fiecare spirit ajunge în proporții egale și definite identic. Ea nu depinde de factorii exteriori sinelui, ci este strict dependentă de particularitățile acestuia. Nu se dezvoltă în exteriorul ființei, ci în interiorul acesteia, prelungind ființarea substanței Tot-ului în orizonturi subtile ale non-existenței. Astfel, termeni ca: temei, înțeles, spirit, mental etc. nu sunt doar noțiuni care să definească o categorie abstractă, ci obiecte ale unei structuri care se întreține pe sine prin sine, și a cărui cunoaștere se poate realiza prin armonia între particularitățile unui spirit și generalitatea unor astfel de termeni. Ca atare cunoașterea, ca și substanța Tot-ului sunt neegale, nedefinibile și necognoscibile. Cunoașterea este treapta ințiatică a creației; a cunoaște nu înseamnă o adițiune de informații, ci revelarea unor înțelesuri, iar înțelesul reprezintă substanța subtilă a creației. Iată un motiv bun pentru ca, creația să fie continuă și permanentă; din ea, din creație pornesc acțiunile de dezlimitare a multiversurilor cuprinse în Tot. Ea nu este specifică doar pentru universul fizic, care reprezintă orizontul existenței, ci și pentru cele mai de nebănuit multiversuri cuprinse în Tot. Diferă doar naturile, modurile și procesele acesteia, adică stările care duc  la formele specifice  ale respectivului univers.

Teoria Subconștientului Colectiv a lui Jung și Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake, dincolo de modul în care au revelat modurile de comunicare a substanței, sunt importante și pentru că sugerează ierarhizarea informației după imperativul diferenței de potențial. Primele unde care devin forme sunt acelea care au funcția de a umple un gol al prezentului, unde pe care organele receptoare – cum ar fi ADN-ul – le sesizează și le transformă în informații esențiale pentru creație. Nu trebuie, sub nici o formă, ca acestea să fie cele mai importante, ci cele mai oportune. Procesul de creație, odată pornit se va rafina și va selecta informații din ce în ce mai substanțiale. Aici avem de-a face cu un proces de adițiune care se desfășoară concomitent cu acela de eliminare. Cele două procese trebuie să aducă forma, prin procesul permanentei creației, la stadiul de a distila funcțiile acesteia și a le prepara pentru a putea trece într-o altă natură a substanței. Cel mai  sigur este că acest proces a pornit inițial din sine, și este cel care face ca Tot-ul să fie continuu, necognoscibil și indestructibil.

Acțiunile ce se desfășoară pe parcursul oricărui moment al procesului de creație, sunt spontante, uice și irepetabile, întreținând astfel necognoscibilitatea. Agnosticii, afirmând ca necognoscibilitatea este piedica de netrecut în calea cunoașterii, greșesc fundamental, pentru că funcția fundamentală a necognoscibilității este să înlăture opțiunea, cea care ar împiedica unda de formă să-și urmeze destinul pe care i l-a hărăzit diferența de potențial. Opțiunea are nevoie de un proces de alegere, ceea ce ar duce la dispariția spontaneității din creație, afectând, în felul acesta, continuitatea.

Sheldrake afirmă că undele de formă pornesc dintr-un câmp de formă și, atunci când le numește: ”unde de formă” nu înțelege și nu le acordă un specific, o particularitate, datorită căreia ia naștere o formă anume. Undele de formă sunt vibrații ale unei lungimi de undă unice care  datorită  coeficientului Δ particular pot fi activate de către o anume diferență de potențial. Vorbim de o diferență de potențial instabilă, care se transformă mereu, ca atare unda de formă, pentru a fi activată, trebuie să răspundă rapid impulsului lansat de diferența de potențial. Odată activată, ea va acționa asupra unor elemente de substanță din care va lua naștere o formă, menită să anuleze diferența de potențial. Aceasta este o problemă a prezentului imediat și, ca atare, unda de formă trebuie să inducă impulsuri specific, coerente, în baza cărora procesul de creație inițiat să dea naștere entităților unice care sunt dedicate acestui moment al evoluției, pornind de la o anume diferență de potențial care ar risca să deterioreze continuitatea. Procesul de creație despre care vorbim nu se produce cu un scop anume și nici dintr-o intenție anume, ci punctual, să anuleze o anume diferență de potențial pe care realitatea în evoluția ei o aduce la un nivel în care ar putea afecta continuitatea. Ca atare, creația este menită să întrețină continuitatea, dând naștere mereu formelor unice, care, la rândul lor vor stimula crearea altor etități unice. Aparent, creația unică nu are cum să întrețină continuitatea, dar este doar o aparență, pentru că formele unice  – prin funcțiile lor specific – lărgesc spațiul în care acestea activează, îl dezlimitează, permițând substanței din nonexistent să introducă în orizontul existentului fasacicole de unde ale căror vibrații vor participa la crearea de forme unice în feluritele naturi ale acestuia. La rândul său, existentul, prin transmutația formelor dintr-o natură în alta, eliberează în nonexistent unde care vor participa la menținerea mișcării și vibrației universale. Din descrierea acestui proces, se poate trage o concluzie logică: continuitatea nu se poate întreține în lipsa formelor unice, obținute prin creație, pentru că doar ele mențin expansiunea în nonexistent și stimulează transmutația care adaugă vibrații în masa acestuia. În aceasta constă forța undelor de formă, căreia o contemporaneitate îi datorează ceea ce numim în mod comun coeziune, dar care nu este altceva decât modul în care unicitatea își manifestă particularitatea, acționând asemeni unui fascicol de unde.

Cel care citește aceste rânduri, dacă este captivul modului de a fi al naturii fizice, care este esența Universului nostru, se va lovi de limitele respectivei naturi, și va refuza să accepte  ceea ce nu poate fi controlat – sau ce nu se verifică – prin funcțiile pe care le întreține. Dar, dacă va încerca să-și elibereze conștiință de sub influența strictă a limitelor despre care vorbesc, va izbuti să accepte faptul că există posibilitatea unei construcții care să mențină – la nivel primordial – substanța Tot-ului ca o realitate a spiritului. Cel puțin, asta ar fi limita cea mai extinsă pe care ne-o permitem. Totul este spirit, altfel neputând să presupunem aceste mișcări dinspre nonexistent spre existent și de la existent spre nonexistent, și nici  substanța Tot-ului cu cele două moduri de ființare: formă și vibrație. Toate eforturile pe care spiritele carteziene le fac să păstreze informațiile cu care operează în limitele stricte ale naturii fizice, se lovesc de moduri de a fi ce nu pot fi explicate doar prin procesele fizice. Cei mai expuși efectelor cărora le dau naștere modurile despre care vorbim, sunt fizicienii. Fapt pentru care ei sunt și cei mai dispuși să accepte posibilitatea ființări și  a altor naturi, a legăturilor dintre aceste naturi, dar și a calităților pe care substanța Tot-ului le are, dincolo de capacitatea noastră de a împinge rațiunea. Cu alte cuvinte avem de-a face cu probleme ale conștiinței, și ca atare, acest organ ar trebui antrenat dacă vrem să ne lărgim capacitatea de cunoaștere și de control asupra informațiilor aflate în circulație. O afirmație, făcută de un înțelept hermetic cu multă, multă vreme în urmă:  “Acela care intelege adevarul naturii mentale a Universului, este deja bine inaintat pe drumul maestriei”, și care binențeles este evitată și, mai mult, negată, de mințile moderne, deschide o fereastră spre orizonturi pe care am putea să le cunoaștem antrenându-ne conștiința tot atât de temeinic precum facem cu rațiunea.

Advertisements

Fenomenul de dezmărginire a Universului este dovada că procesul Creației este continuu, el nu încetează niciodată. Nu există un moment în care să constatăm că substanța Creației a luat o formă stabilă, definitivă, și acesta este un lucru pe care experimentele fizicienilor care se preocupă de quantică îl dovedesc – cel puțin până în momentul de față – tocmai pentru că nu izbutesc să stabilească o particulă fundamentală, una care să dovedească faptul că de la ea pornește totul. Goethe este cel care și-a imaginat cum se preface mereu substanța Creației:

“Cum toate-n totul se-mpletesc,

        Viiază şi se contopesc!

        Puteri cereşti cum urcă şi coboară

                                      Şi taina una alteia-şi strecoară!

                                     Un svon de-naripate mângâieri

                                     Adie-ntre pământ şi cer

                                    Şi într-a totului vibrare pier!

                                    Spectacol rar dar, vai, nu şi profund!

                                   Natură, taina cum să ţi-o pătrund?

                                  Tu, rodnic sân, izvor de tot ce-i viaţă,

                                 De care atârnă cer, pământ,

                                  Spre care-aleargă sterpul meu avânt,

                                Tâşneşti, adăpi – iar sufleltul mi-ngheaţă !   

Tot astfel cum gândirea  nu ajunge niciodată la o formă definitivă, ci întreține necontenit un proces relaționar, creând legături dinamice între factori, elemente, unități, dovedind astfel că nu avem de-a face cu o stare configurată din forme definitive, ci cu un proces în continuă mișcare, capabil să asimileze elemente noi pe care să le adauge substanței sale; Creația produce interferențe ce devin forme instabile. Acestea se nasc, se dezvoltă, apoi se descompun ieșind din orizontul naturii ce le-a creat. Pe timpul ființării – în natura specifică a nașterii lor – au generat numeroase vibrații care se adaugă celor existente deja, vibrații care se distilează continuu. O parte din ele participă la interferențe care au ca rezultat forme specifice naturii în care se găsesc, o altă parte, ajunse la un stadiu de distilare care neagă natura în care au fost create, trec într- altă natură. Și astfel este alimentat continuu raportul dintre existent și neexistent, termeni care coexistă, asemeni tuturor termenilor care formează substanța ființării. Nu trebuie, sub nici o formă să definim inexistentul, ca fiind  lipsă de ființare, dar nici existentul ca forma stabilă și unică a acesteia. Preocuparea  sensibilă a spiritului pentru determinarea nemuririi, adică a infinitului, ca formă stabilă a ființări nu este altceva decât o formă în care acesta se străduie să se înțeleagă pe sine. Infinitul, ca și nemurirea, fiind o formă care se dezlimitează continuu se pune în situația de a nu se putea defini, deoarece existența unei părți  necognoscibile, cea care nu s-a format încă, dar care există, refuză să participe la procesul de cunoaștere și, implicit, de definire. Toate acestea par a fi doar niște speculații ale unui eseist care caută să inventeze anumite adevăruri pe care o realitate nu le suportă și care nu se pot sprijini pe dovezi. La urma, urmei sunt doar relațiile unor abstracțiuni care pot fi enunțate dar nu și probate. Aceasta este o judecată care cu siguranță că este emisă de un spirit cartezian, captiv al naturii fizice a materiei. Un spirit pentru care teoria relativității generalizate (De exemplu.)  ridică foarte multe semne de întrebare, primele pornind chiar de la enunțul care spune că fiecare corp al universului produce o curbare a spațiului, căreia datorăm forța gravitațională. În consecință, conform acțiunii de curbare a spațiului, Universul funcționează într-o relativitate generalizată, ceea ce implică faptul că, pe lângă natura fizică a materiei, în acest mecanism  sunt implicate și alte naturi ale acesteia. Pornind de la natura fizică ne îndreptăm către naturi din ce în ce mai subtile, care au moduri de manifestare cărora ar trebui să le acordăm o mult mai mare atenție dacă dorim să pătrundem sensurile acestei mecanici lipsite de ceea ce numim limite, și asta datorându-se transmutației. Atunci când o anume acțiune a Universului atinge o limită, se produce o transmutație și acțiunea cu pricina continuă într-o altă natură. Pentru a înțelege, însă, un astfel de comportament, ar trebui să facem eforturi pentru a găsi modalitatea de a ne dezlimita propriul spirit, cel care se manifestă în întregul pe care-l reprezintă ființa noastră. Acordând atenție unei asemenea atitudini, vom constata că definiția dată ființei umane ca fiind o entitate  “erectă, simetric bilateral în lungul unei axe verticale, cu un punct de cunoaștere fix, deasupra unui orizont fix”, nu este tocmai exactă, și nici corectă. Mai trebuie să ținem cont că, datorită acestei definiții, sunt puse în circulație o multitudine de categorii pe care ne sprijinim relațiile și rapoartele cu diferite alte entități, procese, acțiuni etc. Mai mult decât atât, numeroase noțiuni fundamentale își au originea în această definiție și crează legături foarte strânse între  existență și rațiune, dar nu și între rațiune și ființare. Dacă existența este limitată de modurile de a fi ale naturii fizice a materiei, ființarea cuprinde și existențele celorlalte naturi care definesc ființa și care produc transmutații, ceea ce-l face pe Heidegger să afirme: „Dasein-ul se îndrumă pe sine către fiinţarea la care se poate raporta şi către felul în care se poate raporta.” În consecință, putem vorbi despre o limită a existenței, dar nu și de una a ființări. Dacă vreți, în ceea ce privește raportul existență-ființare, ne găsim în miezul aporiei “Săgeata” a lui Zenon; existența fiind unul dintre segmentele, care adiționate ajung la infinit. Astfel existența, fiind un segment, poate fi definită, spre deosebire de ființare, care fiind infinită nu se poate defini. Pentru existență, rațiunea furnizează toate instrumentele de care avem nevoie să o cunoaștem: cunoștințe asimilate prin simțuri, percepții, judecăți etc; pentru ființare însă, conștiința furnizează naturii în care existăm doar o parte dintre informațiile necesare, unele fiind deductibile,  și totuși, mai rămân o parte despre care nu aflăm nimic. Ceea ce face să rămână mereu o parte ascunsă, parte care ne împiedică să cunoaștem procesul în întregimea lui. Este tocmai ceea ce susține Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake. Undele emise de câmpurile de formă pot fi cunoscute doar atunci când au legături cu acțiunile produse în existență, în rest ele se vor propaga în continuare până la momentul în care existența se extinde, printr-o acțiune, care presupune și acea undă. În acel moment are loc un proces de transmutație care preface unda într-o formă anume și o alătură celorlalte forme ale existenței. Este un proces în care conștiința are contribuția ei, fapt pentru care hermeticii numeau transmutația un proces mental și căutau să educe conștiința pentru a extinde acțiunea și asupra formelor deja existente. Fapt care ar fi însemnat că transmutația poate fi exercitată și de către rațiunea care se antrenează în acest sens. Afirmațiile acestea induc o idee neplăcută spiritelor carteziene; și anume faptul că există între conștiință și rațiune relații care pot fi controlate. Se pune problema, atunci: cine controlează aceste relații? Care este funcția sau organul care pot controla legăturile care se formează între conștiință și rațiune, și care dau naștere unor procese altminteri considerate imposibile, mai ales pentru abilitățile limitatea ale omului? Dacă lucrurile sunt judecate după astfel de criterii, și se presupune că între conștiință și rațiune sunt legături care pot produce fenomene interzise în alte condiții, putem considera că; dacă rațiunii am acordat o atenție sporită mai ales în ultimile trei, patru sute de ani, am elaborate metode, tehnici și instrumente de cunoaștere și antrenare a acesteia, conștiința a fost treptat neglijată și am pierdut contactul cu o parte însemnată a calităților acesteia, ceea ce a făcut să fie anulate relații foarte productive cu rațiunea. Mai mult, a făcut să desființăm modul de comunicare cu sistemul de gândire a învățaților  din societățile tradiționale, cauză care a alterat un număr foarte mare de sensuri din comunicare. Consecința – se pare – a fost că tot ce am eșafodat, atât teoretic, cât și practic să se îndepărteze tot mai mult de matricea originară. Entitățile care au mobilat câmpurile de formă au dat naștere unor vibrații care s-au distanțat de origini, iar noi am considerat că rezultatele au revoluționat evoluția. Stadiu la care s-a ajuns în zilele noastre dă naștere însă unor semene de întrebare, unele destul de serioase chiar. Faptul că, la ora actuală, se tinde tot mai impetuos spre o singură contemporaneitate este unul dintre aceste semene de întrebare. Avem de-a face cu o contemporaneitate care crește din vibrațiile acelor forme care sunt rezultatul acțiunilor trecute și care, odată formate, nu se mai supun judecății de valoare și justețe. Or, faptul că nu mai există posibilitatea mai multor contemporaneități, cu alte cuvinte a mai multor câmpuri de forme, cu vibrații diverse, are ca rezultat întărirea unui singur sens al evoluției.

Pentru a înțelege conformația acestei situații, ar fi suficient să acordăm ceva mai multă atenție observațiilor lui Hegel atunci când analizează diferitele principii și concepții ale picturii Evului Mediu : “Însă în cuprinsul dezvoltării  mai libere a picturii italiene trebuie, în al doilea rând să căutăm un alt caracter al artei. […] Dar ceea ce aduce ea ca concepție și elaborare artistică a sferelor subiectelor religioase este îndeosebi realitatea vie a existenței spirituale și corporale, figurile îmbrăcând haina acestei realități sensibile și animate. Principiul fundamental al acestei realități vii îl formează pe latura spiritului acea seninătate naturală, pe latura corporală acea frumusețe corespunzătoare a formei sensibile care, deja ca formă frumoasă, revelează ca atare nevinovăția, bucuria, feciorelnicia, grația naturală a sufletului, noblețe, imaginație și suflet plin de iubire. […] Această interioritate lipsită de conflicte a sufletului și potrivire mai originară a formelor cu acest interior produc limpezimea fermecătoare și plăcerea netulburată pe care ni le oferă operele cu adevărat frumoase ale picturii italiene ” Este de la sine înțeles că această filosofie a artiștilor italieni – dar și a oamenilor de cultură care pun în circulație noțiuni despre legăturile dintre spiritual artistului și realitatea reprezentată – contribuie substanțial la formarea unei anume contemporaneități, modelată după valorile impuse  de spiritele care năzuiesc spre puritate și iubire curată. Avem de-a face cu un anume mod particular de configurare a câmpurilor de formă, vibrațiile generate de acestea vor tinde spre un anume sens, pe care doresc să-l întărească și să-l curețe. Filosoful german ne atrage atenția că, atitudinea artiștilor italieni este de o anume factură, are un specific caracteristic pentru spiritualitatea lor. Artiștii din Germania sau Olanda au orientat pictura religioasă a timpului spre alte valori ale spiritului. “Deosebirea generală față de italieni –afirmă același Hegel – constă aici în faptul că nici germanii și nici olandezii nu vor sau nu pot să ajungă prin sine înșiși la acele forme și moduri de exprimare libere, ideale, cărora le corespunde pe deplin trecerea la frumusețea spirituală, transfigurată. În schimb însă ei dezvoltă, pe de o parte, expresia adâncimii sentimentului și a caracterului subiectiv încheiat al sufletului, pe de altă parte, adaugă la această interioritate a credinței, particularitatea mai larg desfășurată a caracterului individual, care nu manifestă acum numai unica preocupare interioară de interesele credinței și ale mântuirii sufletului, ci arată cum indivizii înfățișați se îngrijesc de interesele profane, luptându-se cu necazurile vieții și  cucerindu-și în cursul acestei munci grele virtuți lumești, fidelitate, perseverență, echitate, fermitate cavalerească și vrednicie cetățenească.”

Prin intermediul spiritului lui Hegel, cunoaștem două contemporaneități specifice, cărora le corespund forme și valori diferite. Nu trebuie să uităm însă faptul că, timpurile la care se referă filosoful cuprindeau un număr mai mare de contemporaneități, fiecare cu specificul ei; Spania de exemplu, zona bizantină, cea a Balcanilor, ca să nu mai vorbim de Rusia pravoslavnică.

Este important să atrag atenția asupra a două aspecte care se degajă din observațiile filosofului german; pe de o parte afirmațiile lui Hegel subliniază cât de importantă  este contribuția artiștilor liberi ca spirit la configurarea câmpurilor de formă și la orientarea viitorului, care – în cazul acesta – nu mai este doar o aglomerare de “întâmplări”; pe de altă parte, diferențele radicale dintre expresiile, atitudinile. mentalitatea celor două contemporaneității dovedesc că tendința actuală de dizolvare a contemporaneităților specifice într-o singură contemporaneitate nu este o soluție tocmai inteligentă.

Toate aceste contemporaneități contribuiau la realizarea unei geografii din care rezulta un peisaj general în care specificitatea fiecărei contemporaneități dezvolta o multitudine de căi spre a ajunge la  câmpuri de forme pe cât de bine definite, pe atât de puternice în a emite vibrații care să poarte valori spirituale capabile să creeze, în timp, serii de forme particulare.  Și nu rațiunea era cea care contribuia în cea mai mare măsură la configurarea acestor câmpuri de formă, ci conștiința, cea care aducea din Marele Tot energiile pure ce contribuiau la configurarea valorilor spirituale ale realităților practice. Fiecare zonă geografică dezvolta un caracter specific al civilizației locale la care contribuiau toate elementle ce compuneau cosmosul zonei, fie el fizic, fie  de altă natură. Rolul rațiunii, în tot acest proces era de a orienta spiritul în multitudinea de forme  ce luau  naștere, de ordonare a relațiilor dintre valori. Cei doi poli, conștiința și rațiunea, căutau să pătrundă dincolo de aparențe și să dezvolte în substanța realității acele relații și raporturi  care ofereau forță spiritului.

Evoluția ultimilor trei, patru sute de ani a alterat foarte puternic modalitatea de structurare a specificității contemporaneităților, fie ele de genul celor din timpurile analizate de Hegel, fie de genuri diferite, configurate după condițiile noi ale realității. Tendința a fost, și a rămas, ca toate aceste contemporaneități particulare să se dizolve în una  singură, ceea ce a generat dispariția multora dintre acele elemente specifice a căror lipsă o resimțim foarte mult astăzi, dar pe care continuăm să le înlăturăm din viața noastră spirituală. Rezultatul fiind deformarea legăturilor dintre conștiință și rațiune, și, de ce nu, modificarea configurației celor doi poli care  contribuie la așezarea noastră în substanța complexă a realității obiective.

 

 

 

Doctrina hermetică are la baza construcțiilor sale filosofice  o entitate primordială denumită TOT, a cărei substanță infinită este cea care generează capacitățile din care iau naștere cele mai diverse cauzalități, și datorită acestora puzderia de forme care dau naturile materialitîții Universului. TOT-ul este infinit în spațiu, este etern în timp și veșnic în creație, substanței sale nu-i lipsește nimic, fără toate aceste calități TOT-ul n-ar putea fi TOT. Existența – în condițiile date – a acestor calități sunt posibile datorită unei condiții fundamentale: CONTINUITATEA. Substanța TOT-ului este fundmental continuă, asta însemnând că spațiul său nu are crăpături, fie ele și neînsemnate; timpul său nu are sincope, nici măcar pentru o fracțiune de clipită; iar creativitatea este neîncetată, adică nu cunoaște nici cel mai scurt respiro. Pornind de la această condiție a TOT-ului, puterea sa este infinită și necondiționată, adică absolută, pentru că, nu există nimic din afara lui care să-i limiteze capacitățile.

Pentru un om obișnuit, toate aceste atribute ale TOT-ului, chiar existența acestuia în sine, sunt dificil de acceptat – ba, am putea spune tot mai dificil de acceptat, datorită reducerii permanente a dimensiunilor la care judecăm.  Pentru că ele depășesc copios capacitatea obișnuită de a le imagina mecanica, dar ceea ce este cu adevărat imposibil de acceptat, în afara unei educații specifice, este Continuitatea, chiar dacă forța și eficiența ei ne este dovedită în fiecare moment și în fiecare acțiune a existenței noastre terestre. Vorbind despre TOT, aducem în discuție dimensiuni absolute, dimensiuni pe care spiritul nostru nu le poate controla. Ar fi suficient să permitem gândirii – mai mult, să antrenăm gândirea chiar – să urmărească dimensiunile Continuității, urmând cărările indicate de Zenon din Eleea; am ajunge astfel să putem imagina puterea absolută a Continuități pe care se sprijină TOT-ul, și care face ca substanța sa să fie, la rândul ei absolută. Poate că, în felul acesta s-ar instaura respectul pentru fiecare entitate, atât în sine cât și în totul său, inexplicabilă și necognoscibilă. Toate eforturile făcute de-a lungul timpului de a  limita cunoașterea doar la lucrurile definibile, nu au alt rezultat decât acela de a desființa – la nivel de judecată – continuitatea cunoașterii. Necognoscibilitatea TOT-ului nu are legătură cu procesul cunoașterii,  și nu-l neagă, ci dimpotrivă, instaurează nevoia continuă de a cunoaște. Să legiferezi că un lucru negognoscibil este în afara cunoașterii este o eroare grosolană. Cunoașterea, la rândul ei este necognoscibilă, în sinea ei, fapt pentru care, omenirea trebuie să facă eforturi consistente ca să mențină un anume grad de continuitate în cunoașterea procesului ființării, care, la rândul său, este necognoscibil. Conform Principiului Polarității, care este una dintre cele șapte legi al Universului, necognoscibilității trebuie să i se opună Cunoașterea. : “Teza si antiteza au o natura identica, insa de grade diferite; contrariile sint asemanatoare si nu difera decit prin gradul lor, polii opusi se pot concilia; extremele se ating; Totul este si nu este in acelasi timp; toate adevarurile nu sint decit semiadevaruri; orice adevar este pe jumatate fals; sint doua fete ale aceluiasi lucru etc etc”. Și cunoașterea și necunoașterea sunt aparținătoare aceleiași substanțe, doar că se găsesc pe grade diferite. Sunt procese care dezvoltă propriile axe teleologice, urmând unitatea continuității. Mai mult, pentru hermetici cunoașterea este un proces periculos, el trebuie destinat numai anumitor spirite, altminteri fiind pusă în pericol ordinea universală. Ceea ce a fost dovedit de mai multe ori în lungul evoluției civilizațiilor umane, așa cum o serie de legende moștenite ne descriu. În consecință, învățăturile câștigate prin cunoaștere erau transmise în mare secret, de către un inițiat unui discipol ales cu multă grijă. Valorile aduse prin cunoaștere trebuiau verificate cu răbdare, trebuiau să fie puse în relațe, în primul rând cu sinele lor; în al doilea rând cu substanța lor; și în al treile rând forța vibrațiilor. Societatea modernă nesocotește total și refuză să urmeze un asemenea model de disciplină, clamând drepturile universale ale fiecărui individ. A nu se înțelege cumva că hermeticii refuză cunoașterea,  sau fac din ea o proprietate exclusivistă. Nici pe departe, ei tind doar să instaureze o disciplină care să îngrijească temeinic ca, erori – voluntare, ori nu, ale oamenilor – să nu să fie induse TOT-ului, erori în urma cărora să apară fisuri în substanța acestuia. Asta s-ar putea numi cu adevărat o nenorocire fără leac. “Spiritul, la fel ca metalele si elementele, poate trece de la o stare la o alta stare diferită, de la un grad la altul, de la o condiție la alta, de la un pol la altul, de la o vibrație la alta. Adevarata transmutație hermetică este o artă mentală – spune Kybalionul, iar instrumentele pe care cunoașterea le poate pune la îndemâna spiritelor răuvoitoare, sau inconștiente pot provoca răul cu urmări irevocabile. Forța inestimabilă, pe care o are un adevăr apărținător unnui pol dar care trece pe cealaltă spirală, cea care aparține polului opus, va provoca transmutații cu efect distructiv în câmpul în care acționează. Nu trebuie sub nici o formă să neglijăm interesul tot mai aplicat pe care o mulțime de oameni îl dezvoltă pentru divere forme de manipulare, care, la urma urmei, este un mijloc rudimentar de transmutație. O formă, care, mânuită cu abilitate, pare inocentă și lipsită de pericole. Pe lângă tentația manipulării, există în viața curentă o mulțime de alte tehnici de obținere a unor avantaje față de semenii noștrii, tehnici care dezvoltă diverse soiuri de avataruri asimilate deplin de cei care sunt controlați de orgolii, de vanități, de invidie, de dorinți. Hermeticii nu au încercat niciodată să modifice cursul existenței celor din jur, mai mult chiar, se străduiau să-i ferească pe neștiutori de gesturile nesăbuite care ar fi putut să-i piardă. Pentru ei, nu existau rațiuni superioare ale societății, care să impună modificarea cursului natural al vreounui parcurs existențial.  Făceau aceasta fără ca cei în cauză să știe, fără să modifice atitudinea naturală a acestora față de a o nume realitate. Pornind de la afirmația “Totul este spirit”, hermeticii s-au străduit să creeze și să dezvolte tehnici spirituale care să se sprijine pe continuitatea TOT-ului. Energiile pe care aceștia le căutau existau în curenții întreținuți de continuitate și traversau cele mai diverse naturi ale materiei. Era nevoie de multă clarviziune și luciditate pentru a nu lăsa tentațiile să devină reguli de conduită.  Trebuia ca inițiatul să se distanțeze egal de aparențele dezvoltate de realitatea curentă și să rămână purificat în fața propriului spirit. Astfel putea să lase să se nască noile legături cu esența naturii TOT-ului. Nu puterea era scopul pe care inițiatul o cauta, ci capacitatea de a cunoaște până la limitele necognoscibilului. Această capacitate îi aducea viziunea despre mișcările intime care se cuprindeau în Continuitate. Vorbim despre mișcări subtile, inefabile, cele mai multe necesitând simțuri antrenate prin metode străine unui neofit. Toate acestea erau lucruri ce nu puteau fi descriese, sunt lucruri ce nu pot fi descriese, pentru că și astăzi, inițiații diferitelor doctrine care au la bază informații provenite din hermetism, din esoterism, din occultism etc. caută să-și conducă discipolii spre moduri de a asimila informații dincolo de cuvinte.

Oamenii de știință sunt obligați să adopte, și să respecte, un anume comportament pentru a fi siguri de rezultatele muncii lor, dar și pentru a se păzi de efectele nocive derivate secundar. Adepții tehnicilor spirituale au, la rândul lor obligații pe care trebuie să le respecte, atât în privința comportamentului profesional, cât și în ceea ce privește păstrarea sănătății. Mai mult, pentru că efectele asupra celor din jur pot fi mai puțin vizibile și mai radicale, dar cu acțiuni ireversibile pe perioade foarte lungi, practicanții tehnicilor spirituale sunt obligați să elimine din comportamentul lor tot ceea ce ar produce astfel de efecte nocive.  Obligațiile sunt impuse nu de o legislație rezultată dintr-o cauzalitate socială abstrctă, ci de acele legi ale universului care guvernează o generalitate extinsă. Efectele secundare ale practicilor din tehnicile cotidiene ale industriilor și atitudinilor economice, cu toate că influențează tot mai mult comportamentul asupra relațiilor cu mediul imediat, nu sunt tot atât de periculoase – așa cum se insistă din ce în ce mai documentat – ca vibrațiile care formează câmpuri de formă care emit unde de formă prin care realitatea modifică atitudini și mentalități. Atitudinea și mentalitatea unei contemporaneități pune în formă elemente ale unui sistem de educație din care vor rezulta acele vibrații prin care, la rândul lor, se vor forma alte câmpuri de formă modificate. Elementele care se vor asimila în Continuitatea TOT-ului, vor fi cele ce vor determina mișcări în generalitatea acestuia. Mișcări despre efectele cărora nu vom avea informații de feedback, datorită necognoscibilității TOT-ului. Atunci când cunoașterea va ajunge la nivelul efectelor pe care noi le-am creat, TOT-ul va fi modificat întreg ansamblul Continuității sale.

Fiecare gest a vreunei entități aparținătoare Continuității TOT-ului, reprezintă emisiuni de vibrații care participă la interferențele existente. Fără încetare vibrațiile crează entități armonice care se adaugă Întregului, iar fiecare astfel de entitate, o dată devenită formă va căuta să creeze o structură de relativități, contribuind la întreținerea mișcării universale. Despre toate acestea, cetățenii contemporaneității actuale evită să vorbească, căutând să evidențieze statusul realităților imediate. Abordăm realitatea în care trăim din atitudinea celui care nu vede mai departe de lngul nasului, care, uneori, ni se pare atât de departe încât este imposibil să-l atingi. Să păstrezi tăcerea despre relația dintre realitatea aparențelor și realitatea obiectivă, nu este tocmai o atitudine potrivită. Dar este o atitudine. Una care nu se va modifica prin contribuția unui amărât de eseist.

Hegel este cel ce mi-a deschis ochii, iar lui i-au fost deschiși de goticul târziu; prin creație spiritul se exprimă pe el însuși în esența sa cea mai apropiată de neexistență. Iată o formulare ce face ca un raționalist să facă o cruntă criza de nervi, datorită faptului că termenii sunt la limita cea mai extinsă a generalului; nu au acele grade de concretețe ale particularului, ce par să acorde siguranță raționamentelor. Din nefericire pentru un astfel de spirit, el însuși este supus dominației particularului care provine din lipsa informațiilor generate de structura generalului. În consecință, pentru el ființarea rămâne doar efectul unor relații între termeni care nu pot genera simboluri și nici arhetipuri.

Principiul Polarității ne oferă explicația pentru atare situație. Să încercăm să ne reprezentăm grafic entitatea formată din polii conștiință-rațiune. Chiar dacă sistemele celor doi poli se comportă într-o anume măsură așa cum descriu fizicienii, generând câmpuri care interacționează, trebuie acceptat că natura  energiilor este diversă. Entitățile materiei vii, care exprimă și activitatea spiritului, în diversele lor forme, presupun un raport între cei doi poli care stabilesc naturi ale materiei vii, și anume Rațiunea și Conștiința. Teritoriul dintre cei doi poli este marcat de două emisfere unite în zona ecuatorului, acolo unde se crează un orizont extrem de creativ, alimentat continuu de relațiile elementelor generate de cei doi poli. În sine, avem de-a face cu un singur corp a cărui ființare este hotărâtă de acțiunea coroborată a celor doi poli. Și pentru că circulația informațiilor în întreaga structură este foarte importantă, pentru că acestea – informațiile – în contact cu elementele particulare din teritoriu generează funcții active,  o sumă de meridiane facilitează circulația acestora. În fond, două aspecte trebuiesc revelate; pe de o parte, toate lucrurile  – atât ale particularului, cât și ale generalului – au doi poli și provin din aceeași materie, pe de altă parte, forma  fiecărui lucru este stabilită de informațiile specifice unui nivel.  Vorbim, deci  de o formă specifică, dar care conține substanță din întreaga entitate și este organizată după principii derivate din momentele specifice ale mișcării. Toate, experimentele făcute de fizicieni asupra interacțiunii între doi poli, au ca rezultat o  formă ce tinde mereu spre o sferă, ale cărei meridiane reprezintă linii de forță, în care substanța informațiilor se concentrează în acele elemente de comunicare care să faciliteze contacte creative cu substanța particulară a unui nivel.  Respectivele meridiane sunt formate din două spirale care se înfășoară una în jurul celeilalte, facilitând comunicarea și modificările impuse de evoluția substanței. În acest moment – adică acum când scriu toate acestea folosind termeni care par a fi extrem de exact delimitați, adică făcând parte din categoria raționalului, perceptibili doar prin instrumente senzoriale, ca atare formând substanța controlată de rațiune prin simțuri, percepții și judecăți -, întreg raționamentul este cu totul lipsit de elementele subtile, inefabile, simbolice, abstracte care se datorează conștiinței, parte pe care o putem doar bănui.

Un lucru trebuie, însă,  remarcat, atât conștiința cât și rațiunea sunt entități care operează cu instrumente ale energiei, în consecință, substanța din care sunt formate se bazează pe diferitele forme specifice ale vibrației. Dacă în Kybalion sau în alte scrieri vechi, despre vibrație se scria la nivel general, autorii acordând importanță vibrației în sine și fiind foarte puțin preocupați de detaliile care să indice specific, nivel, mod de interacțiune etc.; fizica modernă s-a preocupat și se preocupă să înțeleagă relațiile și raporturile dintre diferitele forme de vibrații. Pentru omul societăților tradiționale, importantă era legea generală care spunea că în Univers totul se mișcă și vibrează continuu.  Pornind de la rezultatele cercetărilor fizice, în gândirea omului modern au apărut informații caracteristice ce dovedesc faptul că, fiecare nivel de ființare este stabilit – pornind de la un pol al formei materiale spre celălalt, de specificul vibrațiilor. Relația dintre cei doi poli evoluează odată cu natura materiei, pornind de la forme subtile, inefabile aflate la unul dintre poli, spre forme tot mai grosiere, pe măsură ce ne apropiem de celălalt pol. Imaginea aceasta, a celor doi poli care întrețin permanent mișcarea și vibrațiile, determină specificul și particularitatea unei filosofii. Tot așa cum, imaginea doar a unei emisfere, fie ea una carteziană, sau una spirituală, are menirea să stabilească un anume specific și o anume particularitate a concepției despre generalitate, lipsind imaginea despre Univers de toate temeiurile și adevărurile care se găsesc în cealaltă emisferă.  Ceea ce conduce la instaurarea deplină a dominației aparenței asupra spiritului. Trebuie neapărat remarcat că în lumea oamenilor de știință, mai ales a fizicienilor, mecanismele principiilor  Kybalion-ului încep să fie acceptate, iar savanții înțeleg faptul că materia este unică, dar că se manifestă în cele mai diverse naturi. Însă, fiecare natură se dezvoltă în specificul raportului dintre doi poli, pornind de la formele cele mai subtile, în consecință volatile, până la formele cu un grad de stabilitate foarte mare. Starea morfică din Univers nu este o consecință a manifestării unei voințe, sau a unui cod de legi, ci a raportului permanent al undelor de formă manifest oriunde în Univers. Trebuie remarcat faptul că Universul este în același timp foarte mare, și/sau foarte mic; materialitatea sa dă naștere continuu la cele mai insolite realții care dau naștere unor forme, permanent instabile. Singura formă stabilă în Univers, este Universul însuși, numai că nu în aceiași formă, ci în aceași materie. Fapt care este definit în vechile scrieri ca Legea corespondenței: “Ceea ce este Sus este ca şi ceea ce este Jos; Ceea ce este Jos este ca şi ceea ce este Sus”

Desigur, este foarte dificil de acceptat  că atunci când devii conștient de o formă, ai devenit conștient și de forma complementară a acesteia, vorbim despre  unul dintre motivele pentru care gândirea noastră se îndreaptă într-o direcție și doar în aceea. Expresia lui Descartes: “ Cuget deci exist” sugerează tocmai această tendință care pretinde să izolăm subiectul conștientizării de restul de restul materiei. Cu alte cuvinte, lucrul de care am devenit conștienți este materie, iar lucrurile de care nu suntem conștienți sunt indefinibile. Conform acestei atitudini, cunoașterea se produce printr-o ierarhizare riguroasă a etapelor ce trebuiesc parcurse, iar conținutul acestora – al etapelor  – trebuie completat numai conform parcursului. Iată că ne găsim într-o aparență periculoasă care ne ascunde o mare parte a cunoașterii pin faptul că formele complementare a ceea ce dorim să definim rămân în afara conținutului. Este foarte posibil ca acesta să fie motivul pentru care, între raționaliști și spiritualiști să existe acest conflict care ascunde realitatea obiectivă.  Practicând  un astfel de mod de a cunoaște să rămânem mereu departe de adevărurile obiective și să ne înconjurăm de cele aparente. Cele mai multe dintre ultimile experimente ale fizicii quantice, pun în evidență faptul că o sumă de valori aflate în funcție sunt nesigure, necomplete, sunt proporții ale temeiurilor, ceea ce îl face pe Gaston Bachelard să afirme: „Prăpastia metafizică dintre spirit şi lumea exterioară, de netrecut pentru metafizicile intuitive imediate, apare mai mică pentru o metafizică discursivă care încearcă să urmeze progresele ştiinţifice. Se poate concepe chiar o adevărată deplasare a realului, o epurare a realismului, o sublimare metafizică a materiei. Realitatea este transformată mai întâi în realism matematic, apoi realismul matematic se dizolvă într-un soi de realism al probabilităţilor cuantice. Filosoful care urmează disciplina quantelor – schola quantorum – acceptă să gândească întreg realul în organizarea lui matematică. Ba mai mult, el se obişnuieşte să măsoare din punct de vedere metafizic realul cu posibilul, într-o direcţie strict inversă gândirii realiste. Să exprimăm deci această dublă supremaţie a numărului asupra lucrului şi a probabilului asupra numărului printr-o formulă polemică: substanţa chimică nu este decât umbra unui număr.”  Modul în care privește Bachelard realitatea conduce către o evidențiere a unității materiei care poate să creeze realitate în oricare dintre naturile sale, fără însă să iasă din unitatea sa, ceea ce face ca Universul să fie propriul sine pornind de la nonexistența sa și dezlimitându-se continuu. Substanța Universului va rămâne mereu în interiorul unor limite care sunt continuu desființate, pentru ca materia – în permanenta sa mișcare – să nu se poată revărsa dincolo de ele. O aceeași imagine despre Univers rezultă și din Principiul Polarității, principiu care evidențiază unitatea  materiei în totalitatea naturilor sale. Dar cea mai convingătoare dovadă a acestei unități universale a materiei este configurată de existența celor două Legi ale gravitației, cea a lui Newton și cea a lui Eistein care coexistă completându-se una pe cealaltă. Dacă legea lui Newton a surprins și a definit forma mecanică a coeziunii materiei, stabilind relații între corpurile fizice ale acesteia, prin  teoria relativității generalizate a lui Eistein, coeziunea materiei se extinde asupra tuturor naturilor acesteia evidențiind faptul că Universul are un caracter fondat pe continua dezlimitare. Cele două naturi fundamentale ale materiei: Energia și Masa trebuiesc a fi tratate ca doi poli care configurează permanent Univers,  lucru subliniat și de teoria spațiului minkowskian. Legea gravitației și Teoria relativității generalizate stabilesc faptul că aveam de-a face cu o materie unică ființând sub forma unor naturi diferite care își modifică starea în raport direct cu procesul de dezmărginire universală.

DESACRALIZAREA MUNCII

 

 

Desacralizarea muncii

 

 

Într-unul dintre eseurile sale, Mircea Eliade vorbește despre tulburările ce au apărut în lume odată cu  vânzarea muncii, cu alte cuvinte cu desacralizarea acesteia și înglobarea într-un conținut profan. Filosoful este interesat, în observațiile sale.  de fenomenul de  “cădere în timp” care se produce odată ce munca devine o marfă. În societățile moderne, meseriașul obligat să-și vândă munca devine un prizonier deplin al timpului în perioada în care este obligat să-și respecte îndatoririle contractuale. Omul este prizonierul meseriei sale și nu mai poate scăpa Timpului, care se transformă într-o categorie ce  constrânge tot mai nemilos, pe măsură ce sunt adăugate tehnici, instrumente și proceduri mereu mai sofisticate în modurile de îndeplinire a îndatoririlor muncii.   Procesul acesta de constrângere – în care timpul nu poate fi “omorât” (Mircea Eliade), în care dominația sa este deplină, reliefând  faptul că ritmurile profanului există  într-o ordine nemiloasă – este, în egală măsură, generator al suferinței, dar și al nevoii de a “ieși din timp”, iar pentru asta este obligatoriu să ajungi în timpul liber, acela pe care poți să-l domini.  Chiar dacă procesul muncii este cel care  oferă un statut  și o identitate socială, faptul că  omul devine un prizonier al timpului și trebuie să se obișnuiască cu lunga serie de traume generate de o asemenea condiție, dă naștere celor mai neașteptate reacții; reacții care sunt încurajate copios tocmai de desacralizarea muncii. Transformată într-o marfă, munca a devenit un element al conținutului profan al existenței, ceea ce presupune anumite libertăți care se, și se vor, defini mereu mai îndrăzneț.

Așa cum Hegel a urmărit cu atenție procesul de desacralizare a artelor, Eliade a acordat o atenție deosebită modului, și consecințelor, în care munca a fost desacralizată. Hegel descoperă că în Egipt: “[…] plăsmuirile erau din vechime deja hotărâte de preoți, și nici pictorilor, nici altor maeștrii de figuri nu le era îngăduit să facă ceva nou și nici să inventeze altceva decât ceea ce era familiar și strămoșesc […]  Cu această fidelitate exegetică era legată împrejurarea că în Egipt, cum reiese din Herodot (II, cap.167), artiștii se bucurau de puțină considerație și erau nevoiți să se socotească, împreună cu copiii lor, inferiori cetățenilor care nu practicau nici o industrie. […] În chipul acesta s-a păstrat arta în acea stare de constrângere a spiritului prin care era surghiunită mobilitatea geniului artistic liber, este înăbușită nu tendința spre considerație exterioară și retribuire, ci este ucis impulsul superior de a fi artist, adică de a nu lucra ca un meșteșugar, în mod mecanic, abstract, general, după forme și reguli date de-a gata, ci a privi propria-ți individualitate   în opera ta, ca în creația ta specifică și proprie. “ Filosoful vorbește despre avatarurile pe care le instaurau atitudinea preoților egipteni, hotărâți să păstreze un model moștenit de veacuri al sacralității. Eliade, însă, va acorda o atenție prețioasă relației pe care meseriașul o are cu munca sa, în condițiile în care aceasta a fost desacralizată, transformată într-o marfă. Două sunt aspectele care merită atenție într-o astfel de situație, primul este acela al dominației timpului, care modifică substanțial funcțiile muncii; cel de al doilea  are o substanță care a evoluat exploziv în ultima sută de ani: relația om-timp liber.

Deposedată de elementele de sacralitate, cuprinsă tot mai temeinic în profan, munca se transformă în oportunitatea de a stabiliza remunerația prin condiții contractuale, dar și, ceea ce devine cu mult mai important,   crează mijloacele de a impune beneficii. Toate acestea sunt derivații prin care se caută compensarea “căderii în timp”. Meseriașul este obligat să respecte “căderea în timp” în toată perioada în care munca sa  trebuie să obțină scopurile contractete. Timpul este, pe toată această perioadă, o entitate care lipsește subiectul muncii de identitate și de particularitatea subiectivității. Meseriașul este obligat să se comporte ca o subiectivitate ieșită din sine, una care depinde în totalitate de specificul  hotărât de munca sa. Această atitudine impusă are o influență determinantă asupra devenirii respectivului subiect, și-l obligă să accepte condiții cu totul în afara subiectivității sale. Această situație dă naștere modului în care este abordată “ieșirea din cădere” și crează toată acea presiune care este exercitată asupra “timpului liber”. Din ceea ce am analizat în rândurile de mai sus, se desprind două atitudini care hotărăsc decisiv asupra existenței noastre; ba, mai mult, impun sensurile și direcțiile gândirii.

Prima atitudine este determinată de subiect și de munca sa profană; relația a dat naștere treptat unor etape obligatorii, care au modificat condițiile istorice, sociale, filosofice, administrative. Între societatea tradițională, care se bazează pe sacralitatea muncii, și cea modernă care a desființat conținutul sacru al muncii, au apărut diferențe radicale de raportare la aceleași situații. Un om care muncește într-o societate tradițională dă naștere unui raport particular către funcțiile acesteia (ale muncii); cel care  munceste într-o societate modernă refuză raportul cu munca. Ca atare conținutul categoriei în sine devine din ce în ce mai abstract. Nu mai există funcții care să dea naștere unei relații cu sacralitatea. Munca a devenit un produs cu un conținut abstract, un subiect pentru analizele sociologice.

Atenția cetățenilor societăților moderne se îndreaptă tot mai concentrat către timpul liber, timpul care poate anula “căderea” și desființa dominația acestuia. Odată ce munca și-a pierdut sacralitatea – și aici nu ar trebui să ne raportăm doar la aspectul religios al sacralității, ci și la cel mai subtil și particular, de accedere la universalitate, relația cu Timpul se modifică substanțial; motiv pentru care “Timpul liber” devine o categorie către care se îndreaptă, tot mai concentrat, interesul cetățeanului. Cele două planuri – cel al timpului muncii și cel al timpului liber – devin entități cu reguli specific, sau, mai bine zis, două lumi organizate după reguli aproape opuse. Dacă la începutul procesului de desacralizare a muncii, timpul liber avea funcții derivate direct din relația cu munca (odihnă, recuperare etc.) și instaurarea anumitor ierarhii, pe măsură ce ordinea impusă de caracterul profan evolua, lucrurile s-au îndreptat spre două direcții care se raportau una către cealaltă. Pe de o parte, apare tendința de a introduce în procesul muncii, utilaje, tehnici, mijloace, proceduri tot mai evaluate, ca atare mai performante și mai capabile să preia procente din conținutul muncii; tendință care a condus către revoluția tehnologică. Pe de altă parte, timpul liber devine o noțiune care își definește și caracterizează conținutul. Astfel, într-un timp foarte scurt, apar acțiunile concrete și specifice acestei categorii. Industria loisirului – după definiția francezilor – își diversifică exploziv preocupările și, mai mult, împrumută reguli și comportamente din domeniul muncii  industriale. După un timp foarte scurt, cele două categorii de muncă, ajung să fie gestionate de regulile generale ale caracterului profan, poate cu unele accente exotice în categoria muncii pentru timpul liber. În zilele noastre, asistăm la un ritm galopant pe care îl impune munca pentru timpul liber, dar și la interesul tot mai  vădit al muncii industriale de a produce pentru această categorie. Ambele categorii, însă, păstrează tendința de a abstractiza continuu conținutul noțiunii. Inventarea instrumentelor financiare ( acțiuni, cote de participare, instrumente bancare etc.) care nu mai au un raport direct cu munca, contribuie substanțial la abstractizarea de care vorbeam. Consecința este că s-a născut o nouă atitudine față de ființare, o atitudine în care prezente și definitorii devin instrumentele abstracte prin care încercăm să ne raportăm față de acesta. Raportul direct cu realitatea ființări este tot mai lipsit de conținut, în consecință ia naștere și se dezvoltă o realitate care nu ființează și care se transformă din aparență în inexistență, cu efecte concrete asupra modului cum înțelegem relativitatea Universului.

Când vorbim despre desacralizarea muncii, nu trebuie sub nici o formă să analizăm evoluția acesteia prin prisma unor efecte catastrofice. Fiecare gest produs în și din Univers reprezintă o acțiune care dă naștere unei reacțiuni, iar noi avem doar capacitatea de a asista la aceste două momente; toate urmările pot fi doar presupuse, bănuite, dar datorită subiectivității, de cele mai multe ori viziunile noastre – mai ales cele care depășesc capacitatea de a urma logica aparenței – se opresc la nivelul de particularitate.

Sigur, din punctul de vedere al categoriei om, caracterul sacru al muncii crează o relație profundă cu creativitatea generată de acest atribut,  atâta timp cât el este activ și are conținut. Conform teoriei lu Boltzman, evoluția, datorită factorului Timp, este univocă, în consecință, o dată declanșat procesul de desacralizare a muncii nu mai poate fi oprit până nu este consumată și ultima consecință. Chiar dacă, din puctul noastru – subiectiv – de vedere, raportul muncă sacralizată contra muncă profană este categoric în favoarea caracterului sacru și rezistă la orice analiză; în momentul de față evoluția muncii profane este în plin proces,și ca atare va genera în continuare consecințe. Cât despre acestea, consecințele, asta este o chestiune de supoziții, analize și presupuneri; dar cel mai probabil că despre consecințe nu putem vorbi decât din punctual de vedere al speciei, pentru că Universul are alt model de funcționare.

Se pare că am ajuns, în acest demers al nostru despre entitatea denumită contemporaneitate, la punctul în care trebuie să acordăm ceva mai multă atenție unor momente ce aparțin trecutului, și unde – cel puțin așa mi se pare mie – lucrurile nu au fost duse până la capăt. Când afirm că nu au fost duse până la capăt, nu mă refer de fel la faptul că m-aș fi așteptat la o rezolvare definitivă a problemei aflate în analiză. Consider că gânditorul a fost interesat să urmeze o demonstrație strict a momentului ce-l interesa, nu și a problemei în întregul ei. Nu putem spune despre toți gânditorii că erau mobilați cu un spirit socratic.

Așadar, mi-ar plăcea foarte mult să ne întoarcem la momentul în care Descartes concluzionează: “ Cogito ergo sum” – “gândesc, deci exist”,  afirmă filosoful, creând a egalitate între existență și rațiune. Atâta vreme cât gândesc, cât rațiunea mea funcționează, înseamnă că exist. Cu alte cuvinte, rațiunea mea mă determină să funcționez, este afirmația pe care Descartes n-a socotit necesar să o mai enunțe. Dar faptul că rațiunea este cea care mă face să funcționez este un lucru extrem de important, însă nu egal cu acela de a ființa, de a exista. A funcționa și a ființa sunt atribute complementare care întregesc ființa și care se impart între doi poli: rațiune și conștiință. Rațiunea este responsabilă de tot ce intră în sfera funcționalului, iar conștiința pentru tot ce ține de ființare. Și rațiunea, și conștiința țin de o esență comună, în consecință, funcționarea și ființarea sunt contrarii ale aceleiași naturi, nu se poate face diferența între funcționare și ființare, pentru că tot ce face parte din Univers există și nu există în același timp. În schimb polii diferă prin gradele prin care se exprimă. Pentru a înțelege această stare de fapt este indicat să recurgem la un exemplu prin care să ne edificăm.

Rațiunea a determinat în trecut o acțiune ce a urmat un model care a avut success. În viitor, pentru realizarea unei acțiuni,  rațiunea va determina să fie urmat același model, sau unul asemănător, tocmai datorită faptului că garantează succesul. Scopul rațiunii este funcționarea, iar pentru a o garanta este nevoie ca acțiunile urmate să-și atingă scopul, ca atare, modelul care funcționează trebuie urmat de fiecare dată.

Conștiința, dacă a întreprins o acțiune urmând un model de succes, în viitor va determina alegerea unui alt model, pentru că în memorie este un model de succes, care garantează un număr de libertăți deja câștigate la care se poate apela pentru realizarea scopului propus. Ființării îi sunt necesare cât mai multe libertăți, care să sporească numărul de forme, ceea ce determină alegerea în permanență a unui model de acțiune nou. Fiecare formă nouă înseamnă o șansă nouă, o existență nouă. Trebuie precizat că, este oarecum impropriu să spunem că rațiunea, ori conștiința întreprind o acțiune, ele sunt doar facultăți ale mentalului care au capacitatea de a sesiza vibrațiile existente și de a le pune în armonie. Rațiunea acționează asupra acelor vibrații care au mai fost în relații, iar conștiința asupra acelora care sunt capabile să dea naștere unor relații. Deplasarea unei anume quante către un anume electron de hidrogen, nu este o întâmplare, ci este răspunsul acesteia la  lungimea de undă a vibrațiilor respectivului electron de hydrogen. Căderea qwuantei, transformate în particulă, pe electron și mărirea masei acestuia, produce un salt pe o orbită superioară, mai apropiată de nucleu, ceea ce are ca efect ruperea legăturii pe care atomul de hidrogen o avea într-o structură și destructurarea acesteia. Procesul de destructurare se datorează relației inițiate de lungimea de undă a unei quante, armonice cu vibrația unei particule. În cele mai multe cazuri un atom de hidrogen, pentru că acesta are un  singur electron deci o legătură mai ușor de rupt. Foarte important este precizarea că, respective quantă – în speță particula devenită captivă în masa electronului -, după un timp va fi expulzată de electron, va redeveni undă și recâștiga o traiectorie. Procesul, pe care am încercat să-l descriu,  are urmări în mediu, urmări care nu se datorează rațiunii sau conștiinței, acestea fiind însă instrumentele care crează condițiile  ce fac posibilă producerea lui. Putem spune că, atât rațiunea, cât și conștiința, sunt mai degrabă beneficiarele efectelor rezultate din proces, fiecare îmbogățindu-și memoria.

Am afirmat ceva mai sus că rațiunea și conștiința reprezintă un binom al aceleiași esențe, și că polii aflați în relație, tind spre stări diferite; rațiunea să îmbunătățească continuu funcționarea unui sistem; conștiința să asigure ființarea acestuia. Acesta este motivul pentru care, atât rațiunea, cât și conștiința înființează funcții diferite; funcții care produc instrumene, metode, tehnici care au rolul de a îmbunătăți continuu sistemul. Fiecare etapă  a unui sistem tinde să devină un sistem, ceea ce face să apară diferențe sesizabile între diferitele etape, adică se produce ceea ce numim noi evoluție. Ea, însă, nu ar fi posibilă fără relația rațiune-conștiință; procesele, acțiunile, determinările, pe  care cei doi poli le provoacă, sunt de fapt momente ale oscilării între cei doi centrii de energii, și devin funcții perisabile ale unei realiltăți. Din această cauză nu depășesc condiția de aparență, natura lor fiind generată de condiția relației dintre cei doi poli. Dacă o realitate ar fi obiectivă și nu aparentă, relația dintre rațiune și conștiință ar suferi grav, întreg procesul s-ar modifica, iar binomul ar risca să se rupă. Abia atunci am putea vorbi despre nașterea a ceea ce numim astăzi în teorie: sistem antagonic, adică un sistem în care elementele sunt distruse, nu evoluează.  Modul de evoluție a relației dintre acești doi poli, se bazează însă pe contrarii; categoriile care adiționează cantitativ, pentru a atinge o calitate nouă, fără ca cele două contrarii să fie distruse. Două adevăruri aparente, dau naștere unui al treilea, la fel de aparent ca și cele din care a fost obținut.

Sunt tot mai tentat să neg cu vehemență faptul că putem împărți Universul, fie în materie, fie în idee, sau să milităm pentru existența mai multor versuri, ori să afirmăm că avem procese care se produc cu contribuția unor dimensiuni. Cred, mai degrabă că Universul, este rezultatul capacității diadei de a se produce continuu din sine, iar această capacitate poate explica multe din modurile în care iau naștere dormele în Univers.

Quanta de care vorbeam mai sus este o entitate care face parte dintr-un spectru, dar la semnalul emis de electronul de hidrogen, ea singură răspunde și inițiază procesul care se transform într-o existență aparentă. Aparența consistând din faptul că, la un moment dat, electronul de hidrogen va expulza particular străină, care va redeveni quantă. Întrebarea firească este: particular captivă electronului de hidrogen, redevenind quantă, se va întoarce la condița sa inițială, sau aceasta va fi modificată de experiența pe care a traversat-o. Răspunsul la această întrebare – din punct de vedere uman – este unul doar subiectiv. Subiectul este determinat să răspundă la această întrebare de felul în care înțelege lumea, iar ăsta nu este un lucru simplu. Spre deosebire de subiectul format la un model cartezian de educație, va răspunde probabil că nu. Va răspunde că avem de-a face cu o entitate fizică ce nu cunoaște decât stările primare ale acestui gen de materie. Un alt subiect, format la modul de educație al religiei și filosofiei budhiste, va trebui să mediteze temeinic asupra răspunsului. Din punctul de vedere al religiei și fiolosofiei budhiste, în care Universul este guvernat de iubire și compasiune, lucrurile nu sunt de loc simple. Cartezianul va observa cu certitudine că nu se poate vorbi de iubire și compasiune în procesul ce are loc între o quantă și un electron, care sunt entități ale materiei fizice. Dar, dacă mai analizăm încă o dată procesul, intrând mai adânc în detaliile sale, apar anumite umbre care nuanțează situația.

O quantă – care aparține unui fascicol, la rîndul său integrat  spectrului  luminii primește un semnal specific de la un electron, un semnal care semnalează un dezechilibru. (Fie un dezechilibru în care este implicat electronul, fie unul care este creat de acesta.) Semnalul este recepționat doar de quanta despre care vorbim, sau se poate să fie recepționat de mai multe, dar doar această quantă iese din fascicol și pornește spre electron unde inițiază procesul descris mai sus; în apropierea electronului se transform în particulă, cade pe electron, îi crește masa, și-l obligă să facă un salt pe o orbită superioară, din care cauză pierde legătura cu restul structurii, care suferă astfel anumite modificări. După un timp, electronul expulzează particula, revine la masa inițială și recâștigă orbita, particula expulzată redevine quantă și ia o traiectorie oarecare, despre care nu știm nimic. Dar nici despre quantă, în sine, nu știm mai mult; nu știm dacă vorbim despre quanta inițială sau despre o altă quantă, pentru că lungimea de undă de după expulzare este mai mare decât cea de impact.

Oricum ar fi din punct de vedere al cercetării fizice, acest proces sugerează contribuția compasiunii și iubirii în Univers, și indică faptul că învățații orientali s-au lăsat conduși de vibrațiile subtile ale morfismului în devenirea lui. Tot ce este legat de formă devine determinat și determinant, abia atunci când procesul de apariție a acesteia s-a încheiat. Atunci când forma s-a născut,  a devenit o realitate, putem spune că ea și-a încheiat existența, a devenit un dat care nu mai contribuie tot atât de activ la a furniza informații. Ca și celelalte procese universale, totul pornește de la expresia cea mai simplă posibilă, și devine – orizont cu orizont – tot mai complex, și aparent, tot mai îndepărtat de forma inițială. Fapt care-l îndreptățește pe Henri Bergson, ca prin anii optzeci ai secolului al XIX-lea să se întrebe: “ Cum se poate ca aceleași imagini să intre, în același timp, în două sisteme diferite, unul în care fiecare imagine se modifică pentru ea însăși și în măsura bine definită în care ea suportă acțiunea reală  a imaginilor înconjurătoare, altul în care toate imaginile se modifică pentru una singură și asta în măsura variabilă în care ele reflectă acțiunea posibilă a acestei imagini privilegiate?”

Atât experimentele lui Arthur Holly Compton, cât și cercetările lui Eistein sau observațiile lui Bergson susțin regulile derivate din Principiul Polarității, și avem întotdeauna de-a face cu o dualitate în care elementele caută să cuprindă o substanță cât mai generoasă dintre cei doi poli, o substanță care să emită vibrații cât mai variate. Pentru Univers nu există vibrații inutile, care să “nu folosească”, cid oar unde care formează un spectru din care vor lua naștere viitoarele forme, deci viitoarele existențe. Acestea, inițial nu trebuie să fie altceva decât vibrații, pentru ca astfel să poată interfera în vederea unui scop care apare dintr-o lipsă, oricare ar fi aceea.

Eforturile pe care mari personalități  ale lumii științifice – în frunte cu Eistein – le-au făcut pentru a convinge că, teoriile științifice au un bagaj filosofic mai important, un bagaj capabil să determine stări ale realității încărcate de subtilitate și care conțin informații surprinzătoare, s-au dovedit, de fiecare dată, zadarnice. Există un apetit de nepotolit pentru dezvoltarea sistemelor în care un număr mic de informații se sprijină una pe alta pentru a defini un orizont care se sprijină pe aparența lucrului dovedit, fapt care-l face pe Gaston Bachelard să afirme că: „ În timp ce, prea adesea, în polemicile filosofice, realistul şi raţionalistul nu ajung să vorbească despre acelaşi lucru, în dialogul ştiinţific avem impresia clară şi reconfortantă că cei doi interlocutori vorbesc despre aceeaşi problemă „. Dacă în ceea ce privește filosofia, câmpul nuanțelor și detaliilor unei realități, se dovedește nelimitat, tematica științifică cultivă aparența problemei care poate fi definită precis și temeinic. Doar că, acel om de știință care izbutește să spargă suprafața aparenței, descoperă existența acelei substanțe a materiei pe care filosofia nu se sfiește s-o sondeze în profunzime. Este motivul pentru care Eistein a declarat în mai multe rânduri că Teoria Relativității este mai importantă pentru substanța ei filosofică, decât pentru cea științifică.

Dacă este să așezi față în față două contemporaneități; una dintr-o societate istorică oarecare și cealaltă a zilelor noastre, vei constata cu stupoare lipsa de calități a contemporaneității prezentului, asta în pofida faptului că între cele două entități, cunoașterea s-a îmbogățit continuu. Și totuși, contemporaneitatea prezentului vehiculează doar câteva informații, cu care rațiunea operează conform modelului de gândire modelat cam de o sută de ani încoace; celelalte elemente ale realității, intră într-o nedreaptă uitare și doar din când în când, efemer, devin parte a contemporaneității. Contemporaneitatea istorică, aceea care se sprijină pe capacitatea conștiinței de a folosi forța spiritului, a căutat mereu să folosească cât mai multe dintre elementele realității, inventând mereu sisteme care să îmbine contribuțiile cât mai multor elemente ale realității. Interesant este că neurologia modernă vorbește despre memoria săracă a rațiunii, spre deosebire de memoria conștiinței, mereu capabilă să folosească atributele elementelor de realitate.

Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, Henri Bergson descria că orizontul cunoașterii umane are o geografie care situează în apropierea corpului, obiectele cele mai ușoare, cele pe care omul le folosește cât mai des. Pe măsură ce obiectele devin mai voluminoase, mai grele, mai greu de folosit ele se îndepărtează, astfel că geometria orizontului cunoașterii are un specific anume, în care rațiunea operează , mai ales, cu obiectele uzuale, iar conștiința cu cele care presupun operațiuni mai dificile. “Obiectele care ne înconjoară corpul oglindesc acțiunea posibilă a corpului nostru asupra lor.” – conchide filosoful, și plecând de la această stafre de fapt, formulând două definiții ale realității: “ Astfel – spune el – că vom formula, provizoriu,  următoarele două definiții: numim materie totalitatea imaginilor și percepție a materiei exact aceste imagini raportate la acțiunea posibilă a unei anumite imagini determinate care este corpul nostru.”. Bergson preferă să folosească  noțiunea de imagine pentru a descrie starea  materiei exterioară corpului nostru, care este și el o altă imagine determinată. Dacă, însă, folosim atributele pe care Principiul Corespondenței ni le indică, vom găsi în exteriorul nostru imaginile la care se referă Bergson și care sunt determinate cu ajutorul rațiunii, dar, în interiorul nostru vom regăsi un relief vibrațional pe care conștiința îl determină. Așadar ceea ce ne reprezentăm prin rațiune este, mai degrabă, o anume proporție de realitate, cealaltă proporție ne-o dă conștiința, și astfel se întregește orizontul care va deveni cunoaștere. În consecință, cunoașterea nu este în integralitatea ei un proces conștient; există o proporție pe care rațiunea o transformă în informații utile proceselor de determinare a realității, dar o altă proporție circulă la nivelul conștiinței, constituind instrumentele cu care aceasta (conștiința) determină elementele subtile care circulă sub formă de vibrații. Cercetările, pe care personalități de talia lui Jung, Adler, Sheldrake etc. le-au întreprins lungi perioade de timp, dovedesc faptul că tot ce se referă la evoluție și cunoaștere este deopotrivă de domeniul rațiunii ca și de al conștiinței. Felul în care pe parcursul istoriei am încercat să separăm cele două domenii și să dovedim că există un primat fie al uneia, fie al celeilalte, începe să se dovedească tot mai mult o greșeală. Important este însă, faptul că această greșeală se produce numai la nivelul gândirii teoretice; dezvoltăm felurite teorii, sisteme,  axiome pe care le declarăm fundamentale; și totuși, evoluția are un parcurs al ei, care nu ține cont de ceea ce teoretizăm noi, ci de efectele relației rațiune-conștiință.

Poate că ar fi important să aprofundăm Teoria Morfogeneticii și a undelor de formă, elaborată de Sheldrake pentru a ajunge la detalii revelatorii în ceea ce privește relația conștiință-rațiune și cum funcționează această axă a cunoașterii. Nu știu dacă, păstrând această separație a informațiilor clasificate după rațiune, sau după conștiință, cunoașterea nu va aluneca tot mai mult într-o direcție sau alta, modificând sensuri. Există suficiente elemente, la ora actuală, care ne indică faptul că evoluăm după o traiectorie a abaterilor repetate, ceea ce ne facem să pierdem timp, resurse și efort, mai mult corectând efectele abaterilor, decât adâncind sensul cunoașterii.

Se pare că, modalitatea de a crea un sistem de relații al informațiilor culese exclusiv cu ajutorul rațiunii ne împinge tot mai mult spre o realitate modificată, adică spre o aparență a aparenței.

Suntem obișnuiți – mai ales conform ultimilor atitudini – să ne reprezentăm  aparența ca fiind  un mijloc de a  înșela, de a atrage într-o capcană, cu alte cuvinte, avem de a face cu un soi de înscenare care are un scop ascuns. Dacă însă, vom reveni la definiția dată de dicționar ( “Care este altfel decât pare la prima vedere, care este doar în aparență așa cum se arată.” ), conținutul noțiunii se dovedește a fi cu mult mai complex, iar sensul principal  definește o realitate derivată, sau mai multe realități derivate. În atari condiții, funcția de falsificare, atribuită aparenței de gândirea comună nu rezistă. Mai degrabă ar trebui să ne gândim la faptul că aparența este rezultatul interferării vibrațiilor, și conform Legii Vibrației (“Nimic nu este în repaos, totul se mișcă, totul vibrează.”), întreg Universul este rezultatul unei structuri vibratorii. Sau, așa cum spune Bergson:“ Ori nici o doctrină filosofică nu contestă faptul că aceleași imagini ar putea intra, în același timp, în două sisteme diferite, unul aparținând științei, și unde fiecare imagine, fiind raportată doar la ea însăși, păstrează o valoare absolută, celălalt aparținând lumii conștiinței, unde toate imaginile se ordonează în funcție de o imagine central, corpul nostrum, căreia ele îi urmează variațiile. ”  După spusele filosofului, aparența este condiția fundamentală a existenței, dependentă de influența subtilă pe care o manifestă polaritate. În consecință, valoarea aparenței nu este fixată de ea însăși, ci de modul în care o percepe un subiect, iar asta ne transportă în esența relativității care este, ea însăși, relativă.

Pe măsură ce modelul de gândire cartezian și-a impus regulile, am devenit tot mai opaci la informațiile pe care conștiința ni le transmite; asta pentru că folosind rațiunea și instrumentele sale  (simțurile, percepțiile, raționamentul, judecata etc. ) reducem tot mai mult conștiința la un atribut al orizontului moral, în consecință un element important al realităților sociale și atât. Poate și pentru faptul că, modul de a funcționa al conștiinței se bazează în cea mai mare parte pe tehnicile de abstractizare.

Dacă ar fi să facem un tablou al modului cum a evoluat esența gândirii de-a lungul timpului, am constata că, din cele mai vechi timpuri până prin secolul al XVII-lea, conștiința era categoria către care se raportau majoritatea valorilor universale. Convingerile gânditorilor vremii au alunecat, încetul cu încetul, spre zona excesului și al incertitudinii.

Odată ce Descartes definește funcțiile rațiunii (Atenție! Descartes a definit, nu a inventat, funcțiile rațiunii), iar relațiile dintre acestea au dovedit că există posibilitatea înființării unor mecanisme care să elimine excesul și care par a se supune voinței umane, modelul propus de filosoful francez s-a dezvoltat cu iuțeală. Modelul de gândire propus de conștiință a fost împins într-un con de umbră, tehnicile și modurile folosite au fost izolate, mai mult, categorisite ca făcând parte din practici incerte, care se slujesc de instrumente și tehnici neortodoxe.

Evoluția, însă, a început să scoată la iveală faptul că se impune tot mai mult folosirea funcțiilor, atât a rațiunii cât și a conștiinței, în diferite proporții, pentru că fiecare moment al ființării este unul particular, iar modul de funcționare este distinct. Poate că ar trebui să ne convingem că e timpul să acordăm mai multă atenție celor șapte principia ale Kybalionului, pe care să le punem în acord cu funcțiile rațiunii.  Asta ar presupune necesitatea educării ambelor organe în egală măsură, în așa fel încât să putem folosi instrumentele lor pentru a ajunge la cunoașterea armonioasă și activă – adică acel model de cunoaștere care rămâne permanent în mișcare, în vibrație. O astfel de cunoaștere nu va presupune sub nici o formă că există adevăruri absolute, că există judecăți definitive, că o entitate, odată în-ființată, va continua ființarea sub aceeași formă. Totul, în Univers se mișcă între doi poli, și fiecare formă a mișcării înseamnă modificări substanțiale sau subtile, dar modificări. Oricât de subtilă ar fi o vibrație a Universului, ea este Univers, în consecință tot ce ia ființă este obligatoriu să evolueze. Toate teoriile care încearcă să explice un fenomen universal sau altul prin faptul că ar exista mai multe versuri diferențiate prin funcții specifice, se lovesc de aceeași problemă, și anume:  tot mai multele dovezi care se adună și care dovedesc că fiecare entitate a Universului este o aparență, o aparență care este Univers, pot presupune că și versurile despre care se face vorbire, sunt aparențe care sunt Univers. Sau, așa cum afirmă un filosof: Universul tinde spre Unu, nu spre unitate. Este foarte probabil ca – dacă vom continua să menținem separația dintre Conștiință și Rațiune – să nu ajungem vreodată să înțelegem ce este Universul și cum funcțonează el, pentru că, atât Conștiința, cât și Rațiunea sunt Univers; împreună sunt Univers, separate sunt tot Univers, ceea ce înseamnă că, oricum ar fi Universul rămâne Univers.

Existența unei contemporaneități care se rupe tot mai mult de informațiile capabile să se cuprindă în abstractizare, nu face altceva decât să devină o enclavizare a spiritului, care, astfel, pierde contactul cu Universul. Nu știu dacă acest lucru este unul pe care să-l regretăm, sau să nu-i acordăm importanță. Și într-un fel și în celălalt Universul va evolua între cei doi poli, iar între polii universali sunt entitățile care evoluează între polii particulari. Omenirea respectă, la rândul ei regula și funcționează între polii ei particulari, care sunt aparențe, pentru că altfel, evoluția noastră ar influența Universul.