CONSTATARE

 

 

 

            Pare că, din ce în ce mai aprig, două societăţi se-nfruntă: una, conservatoare; mereu morocănoasă, mereu pomenind despre nevoia valorii, a regulii, a principiului, şi, alta, care se bucură de ritmul atât de alert al liberalizării tuturor gesturilor şi tendinţelor sociale. Aşa să fie oare?

Personal mi se pare, mai degrabă, că s-au încleştat două atitudini, că se încinge războiul între două poziţii care nu pot fi definite ca societăţi. Acestea, societăţile, au purtat asemenea lupte de când e lumea şi pământul. Disimulat, există şi astăzi această veşnică dispută, dar ea s-a diluat în vâltoarea celorlalte bătălii. N-o mai putem distinge, în mulţimea de gesturi anapoda, în urletele combatanţilor, în răpăitul pătrunzător al bengalelor vocale. O!, Doamne, şi cât de asurzitori pot fi oamenii care nu au nimic de spus. Cât de energici şi neosteniţi! Permanent clamând aceleaşi şi aceleaşi alcătuiri, aceleaşi rostiri, aceleaşi propoziţii şi fraze, toate trâmbiţând drepturi şi avantaje.

E greu de spus dacă pământul a mai cunoscut sau nu asemenea timpuri. Şi apoi, la ce ne-ar folosi, acum când suntem în mijlocul vâltorii, să avem revelaţii despre învăţături târzii, neasimilate la vreme? Simptomatice sunt semnele unor aleanuri tot mai aprinse către valori ce nu pot fi smulse din firea umană. Însuşi Dumnezeu, în marea-i bunătate, le-a sădit acolo, şi ele nu pier; fie că minţi rătăcite încearcă să le smulgă şi să le vândă pe arginţi, fie că, anarhici, visăm la lipsa totală a Regulii.

Şi totuşi o mare neorânduială domină aceste timpuri! O fi semn că se naşte ceva? O fi semn că dispare ceva? O fi semn că a venit timpul să dăm socoteală pentru neglijenţa şi lăcomia noastră?

Mă uit în jur şi realizez că noi, cei bătrâni, care am încurajat, am împins şi am tolerat, nu vom mai plăti îndestul. Nu mai e vreme. Îmi dau seama, că cei ce nu se vor trezi la vreme, vor duce ponoasele, iar viaţa nu iartă necredinţa. Încetul cu încetul, le ia puterile şi-i lasă tăvăliţi de valurile nemiloase ce vor trece peste ei. Aşa s-a întâmplat mereu, aşa se va întâmpla şi acum. Dovadă că oamenii nu învaţă nimic de la generaţiile ce s-au perindat. O fi datul firii? O fi darul cu care Dumnezeu păstrează mereu lumea proaspătă şi pregătită pentru schimbări? O fi potopul lui Noe, o fi păcatul lui Cain?

Oricum ar fi, ziceri ca ale mele nu au fost băgate de seamă nicicând, şi ăsta e semn sigur că lumea trebuie să treacă ea însăşi prin foc, şi nu să fie ferită de o voce, ori alta. Altfel ar fi atât de înţeleaptă că totul s-ar face încet, plictisitor şi fără durere.

Dar şi fără de bucurie.

DECALOG

 Dumnezeu şi cu mine avem o relaţie voltairiană: ne cunoaştem dar nu ne salutăm. Totuşi, pentru că trăiesc într-o lume creştină, zilnic mă întâlnesc cu învăţăturile lui, presărate peste tot de persoane ce-i sunt devotate şi care mă îndeamnă să mă dedic cu totul – după chipul şi asemănarea lor – credinţei în mare mila sa. Zilele trecute am dat din întâmplare peste Decalogul pe care toate, dar absolut toate, bisericile creştine îl consideră coloana vertebrală a moralei. Pe el ar trebui să ne sprijinim faptele zilnice, spiritul său ar trebui să ne conducă acţiunile, gândurile, speranţele – susţin preoţii acestora.

Oare unde or fi ei, când citesc porunca a IX-a: să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău. Iar gândul mă duce la cei care îmi vând zilnic alimentele. Nu împotriva mea mărturisesc ei strâmb atunci când îmi spun că nu se află alimente mai sănătoase ca ale lor? O!, nu, mi se răspunde, n-a fost o minciună, ci doar o tehnică de marketing. Dar când îţi vine un control de la nu ştiu ce organ cu funcţionari plătiţi din banii tăi să-ţi facă servicii şi să vegheze asupra bunului tău? O!, nu, aşa-i legea, mi se răspunde. Dar când ziaristul, cu chip şi vorbă mieroasă ori tunătoare, te face să crezi lucruri ce nu se întâmplă, sau să ascundă ceea ce de fapt s-a petrecut? O!, nu, doar o decizie a patronatului. Şi iată, sindicalistul ales câine de pază la drepturile tale şi ale breslei, mânuind interesele, oare nu mărturiseşte strâmb împotriva ta? Sunt doar tehnici de negociere, se spune ţâfnos. Şi alesul, alesul cu gândurile lui neştiute, nu strâmb mărturiseşte? O!, nu, toate astea sunt doar tehnici electorale, aud. Nimic din toate aceste nu-mi prea vin la socoteală, nimic nu pare a se potrivi cu legile lumii creştine.

Ne lovim zilnic de strâmbele mărturisiri, care toate împotriva noastră sunt chiar dacă par a nu fi?

Şi nu este cea mai dureroasă şi strâmbă mărturisire atunci când zilnic îmi spun că viaţa mea aşa trebuie s-o duc, când simt, când ştiu că e greşit, că mă îndepărtez de mine în fiecare zi; că mereu ucid în mine visele, speranţele, nădejdile doar pentru o grijă de azi, pentru un chilipir efemer? Şi totuşi acelaşi gesturi fac, acelaşi fapte îmi desenează drumul, aceleaşi gânduri mă conduc… Şi atunci care din noi este mai bun creştin? Care e mai aproape de voinţa Domnului?

Iată o întrebare la care eu nu pot să răspund.

GÂNDURI

Nu mă pricep la politică. Nu m-am priceput niciodată, aşa că nu-mi permit să judec, sau să-mi dau cu părerea. Asist la o larmă teribilă din care nu înţeleg mare lucru, şi, ca să fiu sincer, nici nu stăruiesc. Mi se pare că totul forţează bunul simţ! Dar, pe de altă parte; dacă nu mă pricep, de unde să ştiu care e limita bunului simţ? Aşa că mă ţin deoparte şi aştept. Sper că un sentiment de saturaţie va face societatea românească să renunţe la spectacolul acesta. În fond, politica este o lume care are viaţa ei şi nu trebuie să ne cuprindă pe toţi. Sunt oameni care au alte treburi, alte funcţii comunitare, alte ocupaţii. Ceea ce mă nedumireşte teribil este faptul că nu mai găsesc un limbaj comun cu oamenii din breaslă. Întrebărilor mele, ideilor mele, gândurilor mele legate de meserie li se răspunde constant cu citate politice. De cele mai multe ori, totul vine ca nuca-n perete. Omul e cu mintea aiurea, după cai verzi, şi totul se năruieşte din cauza unei grave rupturi în coerenţa gândirii. Mereu mi se spune că nu se poate fără politică. Totul depinde de politică, mi se spune. Iar eu înţeleg că speranţele lor nu se mai leagă de meserie – care e grea, e trudnică, e chinuitoare – ci de politică, unde poţi să dai lovitura. Şi atunci, mă întreb: vocaţia?, talentul?, chemarea?, credinţa?, crezul? – toate acestea de ce mai sunt în vocabular? De ce le mai păstrăm? La ce folosesc ele?

Ştiu că sunt un bătrân plictisitor, cu preocupări din alte lumi, din altă gândire. Şi totuşi, mă-ntreb: nu viaţa voastră vreţi s-o trăiţi? Nu la împlinirea voastră visaţi? Cum are să se întâmple lucrul acesta, oare? Nu înţeleg! Nu înţeleg, goana aceasta oarbă după nimic. În fiecare zi alte planuri, alte strategii, alte ocupaţii şi mereu justificând zădărnicia prin eşecul unor politici. Au trecut douăzeci de ani dintr-o nouă orânduire, şi mintea mea proastă – nu realizează să se fi înfiripat vreo nouă ideologie. Domneşte o aprigă negare continuă: dărâmăm azi, ce-am clădit ieri, dărâmăm mâine ce clădim azi. Mereu cu planuri măreţe, pe care unii le fac şi alţii le desfac. Mereu cu ochii după o idee măreaţă, salvatoare, miraculoasă, şi niciodată după modesta muncă de zi cu zi, la sfârşitul căreia să-ţi vezi bobul de trudă împlinit.

Cred că dezvoltaţi cu pricepere şi abnegaţie o mare vânare de vânt!

Ţărani-neţărani, muncitori-nemuncitori, profesori-neprofesori, medici-nemedici, jurişti-nejurişti, politicieni-nepoliticieni etc. e cam tot ce se obţine. Pe vremuri, alchimiştii de duzină, cu gândul tot cam ca al vostru, amestecau într-un stomac de vacă tot felul de materii organice pe care le dospeau la întuneric ca să obţină o fiinţă vie: Homunculus, s-ar fi chemat.

Dar nu rezulta decât o mare putoare!

ALESUL

De câtăva vreme mă gândesc tot mai mult la un fenomen ciudat.

De douăzeci de ani, în România alegem. Alegem mereu. Căutăm persoane care să ne reprezinte, să ne îndestuleze. Şi tot de douăzeci de ani, aceste persoane sunt – imediat după alegere – o cruntă dezamăgire. Aleg şeful de scară, şi el mă trădează. Aleg şeful de bloc, şi el se dovedeşte a fi un vândut. Aleg deputatul şi el se dezice de mine. Treaptă cu treaptă, aleşii noştri se dovedesc a fi farisei şi sperjuri, vânzători şi  corupţi,  interesaţi şi poltroni.

Ceva este ciudat în povestea asta!

Şi mă gândesc că, de fapt, eu nu un reprezentat îmi doresc. Adică un om care să înţeleagă un fenomen, să-l pătrundă şi apoi să hotărască în binele întregului grup. Ci unul care să mă îndestuleze pe mine. Unul care să justifice interesul meu imediat, să-l preamărească, să-l facă scopul său declarat. Când am ales, cu gândul la asta am făcut-o, aluziile din discuţiile directe asta subînţelegeau, vorbele în doi peri erau un cod. Interesul meu trebuie servit primul, trebuie împlinit, trebuie să ajung neîndoielnic la ţintă. Un spaţiu mic în casa scării, la subsol, o reparaţie gratis, un avantaj la lista întreţinerii, un post acolo unde nu mi-e locul, tocmai acolo unde nu mi-e locul; un contract, un teren, o afacere. Toate acestea trebuie să vină de la oamenii mei, de la cei pe care i-am ales. Fără mine n-ar fi fost ce sunt, aşa că am drepturi asupra lor. Mie nu-mi place de loc să fiu dezamăgit, să nu mi se întoarcă serviciul. De douăzeci de ani nu-mi găsesc liniştea, unele lucruri mi s-au împlinit, altele aşteaptă pentru că aleşii mă trădează, mă vând.

Dar lucrurile n-or să rămână aşa! Voiesc a fi îndestulat în dorinţele mele şi mă lupt cu vecinii, cu strada, cu cartierul, cu oricine se aşează în drumul meu. Fiecare nereuşită îmi provoacă dureri cumplite. Mai ales, când văd că alţii au tocmai ceea ce-mi doresc atât de mult. Fiecare victorie o ascund, pentru că lumea e rea, e invidioasă şi mă urăşte. Chiui tăcut, ascuns în pivniţă şi ies pe stradă la fel de posomorât ca ieri, ca alaltăieri, ca întotdeauna. Numai inima mea ştie, numai ea s-a mărit de mândrie. Între timp observ, adun informaţii, mă interesez, iar nopţile fac planuri, fără ştirea nevestei, fără acordul copiilor. Femeile au gura slobodă, copii sunt proşti, nimeni nu trebuie să afle, să ştie.

Mereu am pregătită hârtia, dosarul, memoriul, ştiu valoarea comisioanelor, ştiu ce şpagă mai merge, ştiu cine pe cine poate influenţa. Şi sunt tot mai trist când văd că în jurul meu nimic nu merge cum trebuie, nimeni nu are o iniţiativă, toţi încearcă să fure. Iar aleşii sunt doar pentru ei, pentru interesele lor. Nimeni nu face nimic pentru obşte, pentru noi cei mulţi!

E drept că, nici eu nu prea am vreme, trebuie să rezolv o problemă cu…

TENDINŢĂ

           E oarece vreme de când a început la noi discriminarea profesionistului. Stau şi mă întreb dacă mai are leac boala asta. E înrădăcinată adânc şi pe măsură ce trece vremea devine cronică. Se folosesc toate canalele pentru ca profesionistul să fie eradicat: politice, media, educaţionale, administrative etc. etc. Profesionismul a devenit mai degrabă o boală ruşinoasă, un fel de blenoragie de care trebuie să te fereşti cu orice chip. Dacă a dat năpasta peste tine, şi te-a făcut Dumnezeu cu handicapul acesta, atunci ascunde-te în gaură de şarpe. Altminteri, oprobriul public te va târnosi sănătos, căci multe figuri ce s-au impus, şi sunt vocale, şi ştiu legile spectacolului, şi au nevoie de bunăstare – mai ales au nevoie de bunăstare – îţi vor mânji figura cu catran. Te vor înmuia în miere, te vor tăvăli în fulgi şi te vor alunga în stradă să fii lapidat de mulţime.

            Te uiţi la feţele oamenilor, îi auzi vorbind şi simţi că în adâncul conştiinţei lor înţeleg minciuna,  îi zgâlţâie fariseismul, simt dureros lipsa de sinceritate şi de onestitate; le lipseşte atât de mult, şi totuşi… Şi totuşi îi preferă pe saltimbanci, pe vânzătorii din templu, pe furi, pe jefuitori, pe necuraţi.

            Oră de oră, viaţa ne este organizată de filosofiile perfide ale unor indivizi aleşi cu grijă să  ştie lucruri puţine, temeinic fixate. Îmi aduc aminte de activiştii de pe cele timpuri  care la orice întrebare stânjenitoare, răspundeau invariabil: Da, dar tovarăşul Lenin  a spus… Urma un citat ca nuca-n perete, dar aplaudacii se repezeau în urale şi totul … era rezolvat în cadru restrâns. S-a schimbat ceva? O, da!, s-a schimbat. Aceia erau nişte necunoscuţi, umili şi slugarnici, care sfârşeau, de cele mai multe ori într-un cotlon. Aceştia, sunt tiranici şi vehemenţi, intolerabili, şi contaminează totul în jur. Sunt nişte viruşi mai periculoşi decât cei ai sifilisului, sau ciumei, creând pandemii mortale.

            Mă întreb: cum Dumnezeu nu v-aţi săturat? Vă aud, în fiece zi spunând cu năduf că suferiţi, dar le urmaţi fidel exemplul. Vă aud durerea surdă ce vine din viaţa voastră  tot mai anapoda, dar le justificaţi minciunile, şi matrapazlâcurile. Tânjiţi să faceţi la fel, să fiţi la fel, doar pentru doi arginţi. Cei mai mulţi dintre voi nu puteţi! Pur şi simplu nu puteţi; n-aveţi atâta neruşinare, atâta lipsă de bun simţ, dar totuşi visaţi la ziua când… Şi iarăşi încercaţi, iar deveniţi o copie mizeră a unui nespălat, pe care în fond îl urâţi, pentru că vă distruge viaţa, vă umileşte mereu, vă dă cu tifla şi vă bagă mâna în buzunar.

            Dar ceea ce este cel mai grav, vă secătuieşte fiinţa, vă fură speranţele, aspiraţiile, visele. Vă fură nădejdea!

            Şi toate astea, doar pentru doi arginţi, pe care vi-i aruncă din când în când la picioare să-l alungaţi pe Profesionist.

ZESTRE

            Zilele trecute am fost să văd un recital al lui Petrică Ciubotaru, un recital pe texte vechi şi propaspete ale lui Vasile Alecsandri. Un recital  aşteptat pe timpuri cu nerăbdare, pentru că era un act de mare curaj să-l faci. Trebuia să intri în rândul celor aleşi, ca să-ţi permiţi o astfel de întreprindere, pentru că  nume foarte sonore, de neatins erau pronunţate într-o  asemenea ocazie.

            Privesc spectacolul şi gândurile mă prind şi mă smulg din scaun. Dintr-o dată sunt tânăr şi sunt alături de alţi oameni, alte spaţii, de alte parfumuri. Recunosc accente, intonaţii, gesturi venite dintr-o altfel de şcoală, dintr-o alt fel de viziune. O  bucurie intensă mă cuprinde, mă îmbată pentru că realizez că: am amintiri!

            Înţeleg de unde-mi vine puterea! Viaţa mea are un trecut al ei care mă sprijină, în el găsesc răspunsuri; în pildele auzite şi nebăgate în seamă, în vorbele şăgalnice şi cu talc, în priviri jucăuşe, în gesturi mărunte, mărunte ca o boare de april. O mulţime de oameni îmi populează trecutul şi cei mai mulţi reapar atunci când am nevoie de ei. Sunt un om cu trecut, sunt un om pe care amintirile-l ajută mereu. Trăiesc viaţa de două ori, de trei ori, de o sută de ori! Cine spunea că ne este dat să trăim o singură dată? O!, nu, eu pot să retrăiesc cu fiecare din ei, pentru că – pe măsură ce mă sting – îmi vin înţelesurile de la ei, de la vieţile lor trăite din plin. Fragmente uitate, nebăgate în seamă, alungate în cotloane întunecate, revin dintr-o dată cu înţelesuri neaşteptate şi eu curg pe deplin în viaţa aceluia, până la sensuri.    Oare îmi trebuie mai mult? O, da, îmi trebuie, mai vreau! Vreau să alunec şi-n vieţile celor de dinainte, şi de dinainte, şi de dinainte. Şi tot amintirile m-ajută!

             Înţeleg şi de ce nu mă mai atrage, nu mă mai aţâţă dinamica vieţii ce-o duc zi de zi, e un fel de ritual fad pe care trebuie să-l împlinesc. Şi nu e bine, nu e bine de loc, pentru că risc să rămân fără amintiri ceva mai târziu. Va fi un gol, va fi o ruptură care o să mă doară atunci când va trebui să dau socoteală. În acea ultimă clipă când eşti singur, singur cu tine şi-ţi numeri amintirile. Amintirile tale, dar şi ale lui, şi-ale lui, şi-ale lui…, ale lungului şir de oameni care te-au ajutat toată viaţa fără să ştii. E singurul moment când ai dreptul să ştii cât de adânc poţi să ajungi în Viaţă. Până  unde! Dar şi momentul când înţelegi că totul nu a depins decât de tine.

Nimic, în afară de tine nu te-a împedicat!

ÎNFĂŢOŞARE

 Când am început acest blog, mi s-au prezentat regulile publicaţiilor electronice.

Cum trebuie să arate, ce trebuie să conţină, cât de lungi trebuie să fie materialele, şi altele de genul acesta. Şi cum toată viaţa mea am încercat să fiu un tip disciplinat, m-am străduit să mă aşez în chingile împletite de cei mai dedaţi. De curiozitate am început să bântui prin tot felul de alcătuiri, pasămite să trag învăţăminte, să mă deprind la o nouă îndeletnicire.

Am constatat, însă,  că tot ceea ce se întâmplă este un fel de struţo-cămilă. Pe de  o parte blogerii, sau sunt un fel de frustraţi ce nu prea au loc prin paginile tipărite, sau sunt în căutarea unei mulţimi cu care să intre în relaţie directă pentru a fi mângâiaţi pe la orgoliu, sau… e şi ăsta un mijloc de a face un ban. Oricum ar fi, lumea asta nouă, ca orice lume nouă, e cam în dorul lelii. Te iţeşti peste gardul vecinului, iar de ţi se pare că-i mai făţos, ivaş-ivaş, încerci să faci şi tu la fel; vrei să te împărtăşeşti, să te plângi, să fii mângâiat, să te lămureşti, vrei ca ceilalţi  să te confirme, să-ţi alunge îndoielile. Mă rog, toate bune şi frumoase, dar pe mine personal mă cam doare în cot de toate astea.

 Încep să fiu din ce în ce mai plictisit de regulile unei lumi cam prea fragede, prea de tot ingenuă, care n-a fost târnosită cum trebuie şi nici tăvălită prin patul reghimentului. Nu prea cunosc ce-i acela complexul, aşa că trebuie să vă anunţ din nou – am mai făcut-o odată, ceva mai înainte, dar mai timid – că de acum se va funcţiona în acest spaţiu după regulile mele. Mă cam frisonează atitudinea asta oarecum lăcrămoasă, de tipi ce bat de zor la poarta celor mari, doar, doar s-o deschide, doar, doar or fi recunoscuţi, or fi primiţi. În lumea ceea mare, serioasă există la rându-i un complex, o spaimă, o meteahnă. Dacă ăştia vin de ne-nghit? – se-ntreabă cu spaimă cugetătorii oficioşi, care abia bâjbâie prin butoane, de fiecare dată cu frica-n oase. Bani de publicaţii se strâng greu, cetitori tot mai rari, zile tot mai negre. De vină sunt ăştia, cu electronica lor, cu digitala. Oare? Oare vina nu stă în neputinţe, şi atitudini? În sfânta mentalitate a ne-schimbării, a ne-adaptării? Trăim într-un paradox ciudat: pe de o parte tot mai mulţi oameni ar citi, ar dori să li se răcorească sufletul mai des, dar nu ştiu cum să ajungă la ce le prieşte. Iar, pe de altă parte, tot mai mulţi se vor citiţi şi sunt blocaţi de aceeaşi neputinţă. Dar nimeni nu gândeşte, toată lumea se plânge. Toţi cei din lumea mare, au un trai de dus, un prestigiu de apărat şi la poartă mulţime de norod bate în feluri inexplicabile. Acum orice ţâşti-bâşti îşi face blog şi se manifestă. Cum să te descurci?

Iaca două spaime! Stau faţă în faţă şi nu ştiu cum să se ia la trântă.

Nu prea sunt interesat – ba, chiar de loc – de spaima ce-i moşeşte pe confraţi. Pe mine mă interesează problema mea cu realitatea. Eu cu ea am ce am. Şi cu convingerea că trebuie să las nişte semne. De sunt bune, de sunt rele nu-i treaba mea! De e cineva interesat sau nu, iar nu e treaba mea. Treaba mea este să le dau carne, să le întrupez, ce-o fi după asta, e altă mâncare de peşte. De mă citeşte cineva, sau nu, e problema lui. Eu dacă scriu parcă mi se ia un fel de ceaţă de pe ochi, şi asta-mi face bine.

O MEDIE

Înainte vreme se numea mica burghezie.

            Mici negustori, cârciumari de mahala, târgoveţi, meşteşugari mai înstăriţi, ţărani cu oarece pământ, oameni care ţineau birurile – câte erau ele! – la zi, şi formau o opinie compactă, cu principii solide şi cutume vechi, vechi, deci greu de zdruncinat. Clasa asta constituia un fel de miez omogen şi stabil al comunităţii, care filtra puternic orice opinie sau act social. Era greu să clinteşti valorile ce guvernau această  clasă. Pe timpul copilăriei mele încă se mai manifesta, chiar dacă era o nouă orientare. Orice ştire de la Primărie, sau de aiurea, trebuia lămurită de Domnul Franţ, cizmarul. Se făcea coadă acasă la el, mahalagii veneau să afle, să se dumirească. Apoi era Iorgu, cheferistul, bunicul meu şi  Domnul Gheorghiu, maistru la Nicolina. Nimic nu se clintea fără acordul lor, cu ei se formau opiniile şi reacţiile mahalalei.

Media asta este câinele cel bun de pază. Atunci când este activă, atunci când ştie să-ş instaleze liderii. Şi asta nu se face nicidecum prin alegeri, sau numiri. Asta se face din gură în gură şi ţine de înţelepciune.  

Astăzi i se spune clasa de mijloc şi nu mai există decât statistic. În rest şi-a pierdut atât valorile cât şi liderii, a devenit o masă bună de manipulat în diferite scopuri. Strategi ai unor ideologii ascunse şi necurate lansează artificii, focuri bengale şi împing mulţimea pe culoare folositoare unor intoxicări, unor scopuri partinice, unor manevre în interese de cele mai multe ori teribil de secrete. De multe, de prea multe ori, un joc doar de dragul jocului. Liderii aceia de mahala vegheau la interesele micului grup, sădeau în gândurile oamenilor o poziţie care era foarte greu de smintit, pentru că era opinia mahalalei, deci suverană. Liderii acei nu mai există, şi asta se cunoaşte fără de tăgadă. O bâzâială confuză, o orbecăială, o agitaţie sterilă domină opinia comunitară.

Deasupra ei, o mână de oameni aroganţi, siguri pe ei, îndestulaţi se mişcă fără griji, se simt în destulă libertate. Nu, sub nici o formă nu i-aş bănui de rea intenţie. Nu. Dar prea sunt în poziţia unor dumnezei pământeni. Gândurile lor, ideile, proiectele nu mai trec prin filtrul acela dur, neclintit al unei medii comunitare active, tâfnoasă şi grijulii. Care să aibă principiile ei, filosofia ei, ideologia ei nescrisă şi cutumele specifice.

O, doamne!, sună a democraţie chestia asta. Nu?!?

DILEMA

Of, Doamne!, tare mai sunt nepriceput.

Rog pe cineva, cu suflet bun şi minte mai multă să mă lămurească. La mine-n televizor sunt nişte oameni care o ţin neaga cu democraţia şi capitalismul. Cică democraţia ar fi: „o emanaţie” – zic ei! –, un fel de virtute a capitalismului. Iar eu sunt tare bulversat! Tata Engels m-a învăţat despre capitalism că ar fi o formă de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Democraţia ar fi altă mâncare de peşte şi s-ar fi  inventat cu mult înaintea capitalismului. Ba, mai mult, că tocmai cu capitalismul ar avea nişte probleme ea. Democraţia! Se spune – desigur cârcotaşii spun! – că democraţia şi capitalismul nu s-ar prea înţelege, s-ar cam înghionti. Că democraţia are alte aspiraţii care lovesc în interesele capitalismului şi că acestuia nu-i prea convine cum se bagă ea în treburi care nu o privesc, şi-l încurcă.

Acum eu ce să mai înţeleg? Până la urmă cine are dreptate; oamenii din televizorul meu, sau cârcotaşii care umplu bibliotecile cu cărţi ce afirmă că democraţia suferă abitir din cauza capitalismului? Până la urmă cine suferă? Şi din cauza cui? Da, dreptate, dreptate cine are?

            Iaca de ce,  mi-am pierdut eu cu totul liniştea, mi-am pierdut pofta de mâncare şi somnul. Eu vreau să ştiu pe ce lume trăiesc! De cine trebuie să ascult?

            Nu râdeţi! Eu vorbesc serios, pe mine mă doare! Unii spun că trebuie să fim capitalişti de soi, că numai aşa putem spera la progres şi bună stare. Alţii, dimpotrivă că, ăştia, capitalişti vor totul doar în mâna lor, vor să stăpânească ei. Da’, din umbră, pe ascuns. Că manevrează, că boicotează, că manipulează cu bani, că întreţin corupţia, că învrăjbesc, că… Doamne, dar câte nu spun! Şi că din cauza asta, democraţia ar avea de suferit. Că de asta n-ar fi alegeri corecte, că de aia nu sunt politicienii care trebuie, că de asta competenţele sunt a cincea roată la căruţă. Pur şi simplu mi se face părul măciucă! Pe ce lume trăiesc eu? De parte cui e dreptatea?! Eu cu cine votez?!?

            Vă rog, nu mă lăsaţi aşa! Aveţi milă şi bunătate şi lămuriţi-mă! Luminaţi-mă şi pe mine, suflet amărât şi netrebnic.

PARADOXUL

Tot mai des se strecoară în media materiale despre insatisfacţie, despre schimbare, despre dorinţa de recâştigare a unor valori. Despre Morală şi Mentalitate. Tonuri grave, arţăgoase, misterioase, aproape apocaliptice ne scriu şi ne vorbesc despre câte şi mai câte  trebuiesc schimbate rapid, radical. Ar trebui să fie bine, nu? Ar trebui să fie un semn. Ar trebui să ne aşteptăm la un gest, la o iniţiativă, ceva! Dar totul merge înainte netulburat.

            Am tot mai mult impresia că trăim o lecţie învăţată pe dinafară. O lecţie citită în cărţi care nu mai sunt astăzi în circulaţie, descoperite cine ştie pe unde şi buchisite. Toate afirmaţiile zilei sunt aproape nişte citate învăţate pe de rost, recitate pentru alţii. Ele ar fi tare bune pentru noi, dacă ar fi respectate de cei din jur. Nimic nu se asumă, nimic nu vine din credinţă, din îndemnul intim, secret ce-mi spune că trebuie să-mi schimb viaţa, s-o trec în alte limite. O, nu!, ei trebuie să-şi schimbe viaţa, pentru că: am citit eu într-o carte, că…

            Şi viaţa noastră trece netulburată.

            Ar trebui să vină cineva şi s-o schimbe. Ar trebui să se înfiinţeze o comisie, o organizaţie, un departament ceva, orice, responsabil cu schimbarea vieţii în momentele ei de insatisfacţie, de cumpănă, de răstrişte. Dar nimeni nu are o astfel de iniţiativă şi doar plătim impozite, avem dări la stat! Ce fac politicienii?! Dar Primarul, cu ce se ocupă Primarul?!?

            Şi viaţa noastră trece netulburată.

            În autobuz, în tren, la cozile de la ghişee aud mereu vorbindu-se despre automobile, case, terenuri, împrumuturi la bănci. Un orizont strâmt, limitat precis de obiective măreţe: la anu’ îmi schimb maşina. Pe timpuri nu puteam citi pentru că nu se edita, azi pentru că nu cumpărăm cărţi. Sunt scumpe! Cum pot să dau atâţia bani pe o carte. La anu’-mi fac o casă la munte. Pe pereţi pun cópii, sau fotografii, n-am bani de tablouri. Sunt prea scumpe.

            Şi viaţa noastră trece netulburată.

            Am câştigat deplina libertate. Oare?!? Să fie ea, deplina libertate, cu totul în afara noastră, sau cu totul în fiinţa noastră?          

Şi viaţa noastră trece strecurată printre paradoxuri.