JUSTIŢIE

E un vacarm, o văicăreală, un plâns general; naţia întreagă se dă de ceasul morţii. Evropa, săritoare şi îngrijorată, dă edicte şi condamnă: în România justiţia nu funcţionează, sistemul este bolnav şi corupt. Magistraţii – unii de bună credinţă, alţii nu – se tot străduiesc să încropească ceva, s-o dreagă cumva, s-o îndrepte pe ici pe acolo. Haosul şi neputinţa domină, dezordinea devine din ce în ce mai de nestăpânit. O singură lege infailibilă şi necruţătoare domină justiţia naţiei. Legea lui: „Da, eu!? – Da, mie!?” „Da, eu!? – Da, mie!?” auzi peste tot. Toată naţia urlă. Urlă părintele ce-şi bate copilul, urla nevasta ce-şi suduie bărbatul, strigă pumnii bărbatului ce stâlcesc trupul femeii, muncitorul ce-şi fură patronul, funcţionarii ce sar la gâtul cetăţeanului, politicianul care are vreme puţină şi stă mereu cu frica în oase că i se isprăvesc voturile, şi-i trece vremea. „Da, eu!? – Da, mie!?” este mai rea decât Legea Talionului. O ţară însă nu poate rezista sub atâtea dreptăţi. E tare mândru, e ţanţoş românul şi tâfnos. Dar şi orgolios, pentru că dreptatea lui este cea mai bună dreptate din lume. În jurul lui se prăbuşeşte totul, dar probabil din alte cauze, el nu contribuie, pentru că el are dreptatea lui. Şi ceilalţi tot vorbesc, îi bat capul, îl încurcă, îl pun să piardă timpul căutând fisura, portiţa, modalitatea, crăpătură prin care să strecoare dreptatea lui, s-o împingă temeinic până în inima Legii ăleia, care o fi ea. Stau şi mă uit cu mirare, cum totul este călcat în picioare, este zdruncinat, zdrobit, doar ca să-şi facă loc pestriţ, orgoliul. În mijlocul ruinelor, în colbul înecăcios şi otrăvitor, stă falnic românul. N-are nimic, nimic nu i-a mai rămas din agoniseală, s-a prăduit, s-a ales praful, doar inima sa mai saltă cu trufie în pieptu-i de aramă: „Da, eu!? –Da, mie!?”, îl poţi auzi şoptind îndârjit, ţinând la piept dreptatea lui. O ţine strâns, în unghii, cu degete albite de îndârjire, cu făptura toată ghem, el alte gânduri n-are, el altă viaţă n-are. Nici n-o să aibă. Niciodată… Şi oricât aş vrea să mă separ, îmi urlă în urechi necruţător: „Da, eu!?” „ Da, mie!?”.

VOCAŢIE

Stau şi mă întreb adeseori: ce diavol şiret, pervers şi lugubru face naţia română să aleagă continuu cea mai proastă soluţie? Din nefericire nu numai că e cea mai proastă, dar este şi una ce nu-ţi oferă de loc variabile, nu îngăduie nici un refugiu. Cum putem îngădui să fim atraşi în conflictul câtorva indivizi – mânaţi evident de orgolii pustiitoare, de ură viscerală, sălbatică? Să fim amestecaţi fără noimă într-o astfel de poveste, din care, în final, să constatăm că suntem într-o situaţie fără ieşire? Că s-a distilat cea mai nenorocită variantă, una ce ne va amaneta viitorul pe încă o perioadă lungă de vreme, ni-l vă slei, ne va arunca într-o hrubă duhnind a venalitate, a prostie, a incompetenţă şi viciu.

Cum faci, popor român o astfel de lucrare? Ce ştiinţă, ce artă esoterică deţii? Singur tu -  naţiune continuu perdantă, exemplu măreţ al distrugerii, al desfiinţări. Nici un duşman al tău nu atinge gradul tău de subtilitate, de armonioasă plăcere a pulverizării destinului copiilor tăi, de voluptoasă tendinţă spre pierderea continua a lucidităţii, a demnităţii, a mândriei.

Te salut!, mândru popor, care ai izbutit să creezi o nouă izbândă ce-ţi va demola temeinic viitorul. Cum dracu’ vei izbuti s-o dregi, ce improvizaţii hazoase, ce plăţi păguboase vei continua să faci?  Îţi văd chipul, cu rânjetul larg mustind a conştiinţa prostiei făcute, citesc spaima ce-ţi bântuie oasele, dar aud şi glasul tău zicând îndârjit: „Şi-acu’ ce mai vrei?”

O!, nu te amărî, ai destinul înainte, şirul prostiilor nu se va fi încheiat, o alta urmează,  şi mai temeinic durată, şi mai gospodăros aranjată.

Da, da, spre victorie, spre victorie, strigăm cu voioşie, călcând apăsat străchinile.

PRIETENIE

Nu ştiu la alte naţii cum e, dar la români, fără nici un dubiu, prietenia este una din „pasiunile sufletului”, după cum le denumea Descartes. Naţia noastră este una pasională şi de aceea plină de prietenii. De prietenii trainice… atâta vreme cât prietenul are un ce folos de tras. Dacă cumva ţi se întâmplă să intri într-o perioadă grea, primii care vor arunca piatra vor fi prietenii. Meteahnă veche, de altminteri, descrisă pitoresc şi de Rousseau. Brusc, vor deveni vocali şi teribil de intransigenţi, clamând cu vehemenţă dreptul lor. În  aceste cazuri, pentru ei nu există clemenţă, nici forţă majoră, cum nu există îngăduinţă şi nici sprijin. Ei au crezut în tine, ţi-au acordat întreaga lor benevolenţă, au asistat la eforturile tale fără să se tulbure, iar tu îi dezamăgeşti, şi, pe deasupra, le aduci prejudicii. În astfel de cazuri, vei afla multe adevăruri crude despre tine. Când am fost tânăr m-a durut teribil şi am considerat-o trădare. Eram un naiv! Nu mă durea atât faptul că rămâneam singur, ci distrugerea proiectului în sine, a cauzei, faptul că în locul unei opere, cu toţii ne alegeam cu nişte ruine. În genunchi, cu jugul necazurilor pe umeri, trebuie să duci şi povara aceasta. Doar ceva mai târziu, dacă scapi teafăr, realizezi că n-a fost niciodată vorba de încredere, ci doar de un interes; mai mare, mai mic, nu contează. Prietenii îşi fac griji pentru ei, pentru interesele lor, pentru care, în primul rând, musai în primul rând, trebuie să-ţi faci griji şi tu. Prietenii trebuie să fie întotdeauna  pe primul plan, ei trebuie serviţi primii, trebuiesc îndestulaţi. Dacă mai rămâne ceva…  De regulă nu mai rămâne nimic.  Te uiţi în urmă şi constaţi că prietenia ţi-a adus numai necazuri, numai pagubă şi prostul renume. De când mă ştiu, nu am fost sunat de vreun prieten să-mi ofere ceva, să împartă ceva cu mine, ci doar invers. Aşa că eu pun mare preţ pe prietenie. Am multă încredere şi sunt cu adevărat convins că Descartes avea dreptate: prietenia este o „pasiune a sufletului”. Cel puţin la români.  Pe măsură ce am îmbătrânit m-a binecuvântat Dumnezeu şi am început să fiu părăsit de prieteni. Viaţa mi-a devenit ceva mai uşoară, mai limpede, parcă pot s-o organizez mai lesne. Dar nu-mi fac griji, cât va exista telefon…

PREŞEDINTE

Probabil că, privită dinafară, societatea românească actuală este un spectacol pitoresc. Doar pitoresc. Din nefericire, cel care asistă la spectacolul ce se desfăşoară nu poate fi impresionat în nici un fel, pentru că totul este, în întregimea sa, un loc comun. Evoluând, dezvoltându-şi, cultivându-şi cele două calităţi esenţiale: superficialitatea şi oportunismul, această societate şi-a adus în prim planul său propria imagine întruchipată prin preşedintele de azi. A aşezat această imagine pe un anume fel de soclu şi acum hămăie vesel, încrâncenat, scrâşnit, poltron. Nimic nu are conţinut, nimic nu se naşte dintr-o nevoie de dialog, nimic nu iese la iveală împins din fundamentul unor nevoi. De douăzeci de ani România este încremenită, aceeaşi baltă, colmatată în ultimul hal, care pute şi ucide. Hazliu este că haita gălăgioasă şi arţăgoasă îşi latră propria imagine. Au izbutit să cizeleze cu o fineţe teribilă un anume profil moral, cel al preşedintelui, l-au împins tot mai sus şi acum – asemenea jivinei care se vede pentru prima dată în oglindă – speriaţi, urlă dându-se de ceasul morţii. Stimaţi domni, preşedintele acesta este aproape nemuritor, pentru că este propria voastră imagine, neschimbată, nealterată. De ce ar trebui să-l comentăm? Omul, în sine, – preşedintele – este o victimă, dar el nu ştie asta. Lui îi place, el se simte mândru, se crede important. El se crede chiorul din ţara orbilor. Toată larma cumplită a ucis un verb important, si-a pierdut bietul conţinutul: a făptui se nume verbul acesta pe timpuri Probabil, odată şi odată va fi liber la făptuit, atunci alte generaţii vor trece să  facă un pic de ordine, apoi altele vor începe să sape o fundaţie. Mie mi-e tot mai frică să nu vină sfârşitul lumii între timp şi imaginea României să dispară în neant  ca o parabolă a orbilor văzuta de Bruegel. Mă uit din când în când la tabloul acela şi-i văd cum semănă între ei, bieţi năpăstuiţi, şi cum se ţin speriaţi de imaginea celui din frunte care, în fapt, este lipsit de importanţă, aşa cum îl împing spre nicăieri. Da, da, spectacolul României de astăzi este doar pitoresc. Nu este nici un fel de pericol să se adune o brumă de conţinut. Multă larmă, mult zgomot, multe spume, O, Domane! Şi vorbe, vorbe vorbe…

FATALITATE

La începutul anilor ’90 eram în Elveţia şi prietenii mei de acolo se amuzau copios pe seama mea.  Sistemul comunist intrase în faliment şi toată lumea se bucura: noi, pentru că gândeam la libertăţi, la bunăstare, la satisfacţii nepermise până atunci; ei, pentru că izbutiseră să dovedească superioritatea sistemului capitalist.

Oricum ar fi fost,  lumea gândea că a venit timpul ca omenirea să păşească într-o eră de linişte, de pace, de armonie. Aşa gândeam atunci măcar unii dintre noi.

Dar – ia-n de te uită poznă! -, după aproape douăzeci de ani, sistemul capitalist infailibil nu se simte bine. Ce spun eu: „nu se simte bine?!”, pare în metastază. Dă semne de moarte clinică, a fost branşat la aparate, şi dacă îl desprinzi!… Nu e bine de loc! Timp de vreo şaptezeci de ani, două sisteme politice s-au înfruntat unul pe altul, fiecare dorind cu ardoare să-şi dovedească superioritatea. Însă, cum a dispărut un competitor, s-a văzut că şi celălalt e gata să expieze, să pornească într-ale Domnului. Sigur că vor sări la mine fundamentaliştii şi mă vor acuza că am rămas un nostalgic al sistemului comunist. Că încerc să-i descopăr calităţi, să-i clădesc o imagine favorabilă, plăcută. Ei, bine, stimabililor!, vă înşelaţi, puţin îmi pasă mie de e un sistem sau altul. Eu aş vrea doar să-i găsesc ceva calităţi unuia dintre sisteme, şi nu prin comparaţie cu celălalt, ci intrinseci. Gravitatea vine din faptul că nu se întrezăreşte nici o formă, nimic ce poate fi pus în locul acestui sistem, dacă acesta ne lasă şi se duce la cele drepte. Şi nimic nu este mai grav decât o lipsă de sistem, aşa că trebuie să ne târâim cum putem aducând slavă răpciugii pe care o mai avem. Oricum, omenirea dovedeşte că a intrat într-o crâncenă incapacitate de a se înţelege pe sine, ceea ce este cel mai grav. Larmă multă, fapte puţine, limpezime ioc, speranţe, crez, năzuinţe dispărute întru voia Domnului, cam aşa arată omenirea zilelor noastre. Si ceea ce este foarte grav nici un dram de poezie. Vă mai aduceţi aminte? Starea aceea metafizică care ne cuprindea odinioară ţinându-ne în tărâmul imposibilului, ce devenea cu încetul şi cu trudă realitate.