* * *

Foarte puțini dintre noi știu – dar și mai puțini recunosc – că între gândurile noastre, între sentimentele, emoțiile, într-un cuvânt între toate trăirile pe care le traversăm într-o existență, există intervale, și că aceste intervale au funcții active și determinante. Sunt funcții care stabilesc, în principal, nivelul la care ne aflăm și stabilesc obiectele care vor avea relații între ele. Imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă obiecte din alte niveluri – superioare, inferioare, externe – ar tinde să creeze relații cu cele din nivelul nostru? Și dacă asta ar fi o practică a întregii structuri? Dezordinea și haosul ar fi atât de cumplite, încât, în fiecare clipă Universul s-ar distruge și s-ar recreea necontenit. Nimic nu ar mai avea stabilitate, în nici o stare, în nici o natură, în nici o formă. Intervalul este cel care stabilește ordinea, pentru că fixează direcția, stabilește limitele și determină nivelul în care o acțiune sau alta să se producă. Pentru noi – subiectul care am dat naștere gândului, emoției, sentimentului, ca și acțiunilor ințiate de acestea – fiind în interiorul, practic fiind miezul faptelor, avem convingerea că totul este unitar și continuu. Ceea ce nu este adevărat. Dacă în conștiința noastră, această realitate a discontinuității nu creează efecte, asta înseamnă că ea, conștiința noastră, nu a ajuns la percepția mecanicii acțiunilor care se produc. Și în acest caz, ajungem să dăm naștere atât haosului, cât și dezordinii, doar că individualizarea limitează totul la o particularitate cu specific determinat. În lumea contemporană, aceste particularități au început să fie tot mai arogante, încurajate fiind de atitudinea ce vine din toate planurile structurii. Problematica la care se ajunge prin acesată mentalitate tot mai solidă, ar necesita intervenția unor specimene cu totul excepționale pentru a găsi soluții viabile și rapide. Semnele că astfel de specimene, acordate unor realități punctuale, există sunt destul de multe și ar trebui să fie încurajatoare, doar că, continuu se nasc presiuni care împing astfel de specimene în orizonturi nespecifice. Orizonturi în care rezultatele devin spectaculoase, dar cu totul neimportante pentru a izbuti să fie ordonată structura în care particularități specifice dau naștere continuu stării de dezordine care copleșește tot ce se numește orizont apropiat și mediu.
Nici prin gând nu-mi trece să cred că, cineva care va citi aceste gânduri își va dori să-și imgineze, fie grafic, fie imagistic, cum stă această problemă. Chiar dacă ar fi un câștig pentru el, preferă să înoate în mijlocul vâltorii, chiar dacă este conștient că așa nu va ajunge nicăieri.

Read Full Post »

POVESTITORUL – XVII –

Angela privea concetrat monitorul computerului şi recitea, pentru a nu ştiu câta oară, cele câteva rânduri scrise de dimineaţă. Îşi dorea aproape dureros ca în acele rânduri să găsească o frază, o singură frază, care să cuprindă cei douăzeci şi şase de ani petrecuţi în acest birou. Din nefericire, acea frază nu exista, dar nici nu se simţea în stare să mai facă vreo schimbare. Ajunsese să citească documentul acela cu mintea atât de goală încât nici sensul cuvintelor nu mai era foarte clar. Documentul era aşa cum îl scrisese la prima oră a dimineaţii, imediat ce computerul a terminat protocolul de iniţiere a programelor. Îl scrisese dintr-o suflare, scurt, concis, definitiv. Se gândise atunci că-l va modifica de mai multe ori, îi va da o formă finală până către sfârşitul programului, când îl va prezenta Profesorului. Ar fi vrut ca documentul acesta să fie cuprinzător, întreg, să strângă în el toate motivaţiile adunate de-a lungul anilor, dar oricât s-a străduit, rezultatul a fost o înşiruire de formule administrative stereotipe. Angela îşi scrisese demisia pe care o încheiase cu o frază radicală, ce nu lăsa loc pentru târguieli: „Această demisia este un act unilateral şi produce efect, indiferent de acceptul sau refuzul conducătorului unităţii.” Douăzeci şi şase de ani erau şterşi de fraza aceasta. O viaţă care alunecase, încetul cu încetul în hăţişul compromisurilor. O viaţă care fusese năclăită de încercări tăcute şi laşe. Ştia foarte bine că pierduse douăzeci şi şase de ani, tot minţindu-se că etapa viitoare va fi una mai bună. Deşi ştia că nu va fi aşa, deşi ştia că va fi mai rău, ştia că distrugerea va cangrena şi mai mult existenţa sa profesională. În tot timpul acesta a ştiut că se minte, şi a făcut eforturi mari să ascundă minciuna de propria sa conştiinţă, s-o justifice, să se împace cu ea. Atunci când a început, era o tânără femeie care dorea să se împlinească. Dorea ca viaţa ei din acestă facultate să-şi dovedească utilitatea, s-o facă să se bucure de traseele strălucitoare ale studenţilor care se vor fi transformat în personalitaţi remarcabile, sau măcar în nişte profesionişti în care să ai nădejde. Dorea asta, aşa cum dorea să fie iubită până la epuizare de un bărbat pe care să-l simtă înfipt în ea până în stomac, până în amigdale; aşa cum îşi dorea să-şi vadă căminul tot mai comod, mai ocrotitor, cum dorea ca micile gesturi şi obiecte s-o împlinească, fiecare contribuind într-un fel, sau altul, ca existenţa ei să evolueze paşnic şi liniştit. Dar n-a fost să fie aşa, pentru că tot ce se întâmplase în lungul acestor douăzeci şi şase de ani în viaţa ei profesională alterase restul, îl pângărise. Ajunsese ca iubirea bărbatului ei să nu fie decât un mijloc de a scăpa de imaginile de peste zi. El o iubea înfocat, necruţător, iar ea se străduia să ajungă cât mai repede în valul de orgasme care o epuizau şi-o faceau să uite, dar fără să fie în stare să-i întoarcă toată dragostea pe care el ar fi meritat-o din plin. Multe dinte gesturile lui de tandreţe le observa târziu, sau nu le observa de loc, căminul ei era doar un refugiu, pe care bărbatul îl organiza cu migală, dar de care ea nu se putuse bucura niciodată pe deplin. Acum venise clipa când trebuia să plătească pentru cei douăzeci şi şase de ani. Trebuia să recunoască deschis că eşuase cu totul, că viaţa ei o luase razna, şi trebuia plătit, pentru că altfel nu se poate. Angela îşi găsise un post de traducător într-o gheretă de tablă, duhnind toată. Un spaţiu strâmt şi copleşit de birourile meschine pe care zăceau monitoarele vechi, uzate. Voia să se refugieze aici ca să scape de viforul ce avea să se abată peste Universitate. Profesorul se pregătea să devină rector, şi cu toate că nimeni nu voia să candideze împotriva lui, îşi începuse campania electorală. Îşi formase o echipă din oameni devoţaţi şi energici, iar acum copleşea Universitatea cu o campanie în forţă. Angela ştia că era doar o demonstraţie tăioasă a Profesorului care trebuia să-i pregătească pentru ceea ce va urma după ce el va fi ales. Devenise parcă mai uscăţiv, îşi schimbase parfumul cu unul mai scump, dar se făcuse tot mai necruţător. Ea ajunsese să-l urască fără să se poată opri, fără să-şi dorească să se poată opri. Făcea asta cu abilitatea pe care o învăţase de la el, pe care o deprinsese în exerciţiile şi meditaţiile din lungile momente când plângea desupra tastaturii computerului. Ştia foarte bine că nu ar mai fi suportat să convieţuiască cu toţi oamenii aceştia trişti şi resemnaţi, o adunătură de indivizi nefolositori, păstorită de cel mai nefolositor individ pe care viaţa i-l scosese înainte. Se întreba cum de fusese posibil să se ajungă până aici, cum de nimeni nu avusese luciditatea să vadă cum se prăbuşeşte totul. Apoi şi dat seama că asta era lucrarea pe care timpul o iniţiase, pe nesimţite, continuu, câte un strop în fiecare zi, pentru a pedepsi lipsa de credinţă şi de dragoste. Aşa trebuia să se întâmple, nimeni nu trebuia să bage de seamă cum se închide capcana. Nu, nu chiar nimeni! Serghei fusese cel care le atrăsese atenţia. Şi-l aducea aminte în anii de studenţie, cu aerul lui de ţăran, cu hainele lui mereu demodate, preocupat fiind el, doar să fie întotdeauna curate şi comode. Nu putea să-l suporte pe Profesor, şi i-o spuse tăios în public. Atâta doar că Serghei era un singuratic, niciodată nu încercase să-şi adune partizani, să creeze o grupare, să lupte pentru o carieră publică. Nu era el în stare să facă una ca asta, şi apoi era deja un artist căutat, avea comenzi şi făcea şcoala doar pentru că trebuia, şi voia să-şi întregească studiile. Nu dorea, sub nici o formă, să devină cadru didactic şi să intre în maşinăria asta a ratării. Îl admirase necondiţionat pe Serghei, fusese îndrăgostită de bărbatul acesta pentru virilitatea lui, pentru nepăsarea cu care îşi ruina continuu ceea ar fi trebuit să fie o carieră. Puţin îi păsa lui de carieră, de oportunităţile care i se etalau. Era mereu parcă sub impulsul unui proiect secret ce hotăra pentru el. Era sclipitor în şcoală, lucrările sale, mereu făcute în altă parte, la un atelier de mobilier funerar se pare, surprindeau în primul rând prin sinceritate. Totul era dus până la cea mai intimă emoţie, aprope impudic, şi asta surprindea. Ceilalţi studenţi încercau să urmeze cât mai fidel calea impusă de profesori, iar lucrările lor erau combinaţii superficiale de forme, alcătuite după criterii estetice neînţelese mai de nimeni. Un fel de elucubraţii ce se doreau savante, intelectuale, elitiste. Puteau să-ţi vorbească ore în şir despre teoriile unor esteticieni rafinaţi, despre cărţile pe care le-au citit, şi te priveau cu dispreţ dacă recunoşteai cu tu n-ai făcut-o, şi n-ai citit cutare carte. Apoi îţi explicau, argumentând cu elemente din lucrarea lor, semnificaţiile şi trimiterile la simboluri esenţiale, la aspiraţii ancestrale ale omului. Era multă vorbă în ceea ce făceau oamenii aceştia, mereu atenţi la destinul lucrărilor lor, mereu ocrotindu-le, mereu căutând să le împingă în conştiinţa semenilor. Serghei, dacă-l întrebai despre operele sale, îţi răspundea scurt: „Da’ dracu-o ştie, m-a chinuit vreo câteva luni şi tot cum a vrut ea a ieşit. Eu aş fi vrut să fie altfel, dar nu s-a putut, nu m-am priceput.” Aşa vorbea, când ţie ţi se tăia răsuflarea văzând emoţia aceea împietrită care încearcă să se smulgă din limitele nemiloase ale materiei. Plutea o energie constantă în jurul fiecărei lucrări, simţeai asta, şi energia asta te curăţa şi te făcea curios. Ai fi dorit să afli amănunte intime, picante despre lucrare, dar fiecare întrebare pusă autorului dovedea că nu-i place sub nici o formă să vorbească despre lucrările lui. „Domnule, eu le-am făcut, tot ce era de spus am pus acolo. Decă e ceva de neînţeles înseamnă că nu m-am priceput.”
Studenţia lui Serghei fusese singura perioadă în care Profesorul avusese un adversar. Un adversar adevărat de care era evident că se teme, pentru că nu scăpa nici un prilej pentru a-l denigra, pentru a încerca să-l fixeze în rolul personajului profund negativ, nociv pentru societate. Organiza continuu tot felul de cabale cu scopul de a-l compromite sau de a dovedi că vorbim despre mărul putred ce pune în primejdie integritatea colectivului. Dar, tocmai strădaniile acestea necontenite ale Porfesorului faceau ca Serghei să rămână un personaj de folclor, iar lui puţin îi păsa. A terminat facultatea şi în anul următor a avut o expoziţie strălucitoare. Devenise un artist mereu căutat de către televiziuni, de ziare, de radiouri. Mereu încerca să vorbească despre efortul ce ar trebui făcut ca artiştii să intre într-o nouă epocă, că secole de-a rândul au fost victimile unor prejudecăţi care se perpetuau în mentalitatea concetăţenilor. Vremurile s-au schimbat foarte mult, spunea el, devine din ce în ce mai evident că un creator ar trebui să aibă un altfel de rol în viaţa socială de astăzi. Un creator adevărat, iar artistul este un creator adevărat, începe să fie esenţial pentru comunitate, pentru că el poate întrezări semne ale viitorului cărora le poate da forme. Angela era foarte mândră de fiecare dată când îl auzea cum vorbeşte, sau când îi citea declaraţiile. „Ăsta e băiatul nostru” – spunea de fiecare dată interlocutorilor. Uşor neglijent, voit superficial, de parcă Serghei ar fi fost doar unul dintre nenumăratele personalităţi care s-au format în amătâta aia de Univeresitate. Voia să se mintă, îi plăcea să se mintă şi să creadă că şi alţii vor mai fi, neapărat vor mai fi. Îi înregistra emisiunile, făcuse dosare şi strângea fiecare rând ce se scria despre el şi începuse să înţeleagă ce-şi doreşte bărbatul acesta de la viaţă. Instinctul ei de femeie şi experienţa i-au revelat că omul se joacă pe buza prăpastiei. O face inconştient, sedus fiind de intensitatea emoţiilor şi de credinţa în dreapta sa alegere. Se arunca în proiecte din ce în ce mai ambiţioase, încerca să atragă alături de el structuri ale administraţiei. Bătea necontenit la porţile diferitelor organisme ale statului, vorbea, scria materiale, încerca să dovedească necesitatea, avantajele, obiectivele, scopurile. A început să piardă bani finanţând acţiuni de amploare la care i se promiteau finanţări care nu mai veneau. Pe Angela o dureau toate astea, se temea foarte tare pentru el, se temea că n-o să reziste aşa la nesfârşit, şi se întreba cum o să sfârşească toate. Şi dintr-o dată Serghei a dispărut. A aflat că a plecat, s-a mutat într-o mică localitate de munte, un orăşel dominat de urmele arhitecturii medievale, de spiritul arhaic ce se desprindea mereu din clădiri ca un abur. Doar din când în când se mai abătea câte o veste fugară de la vreo cunoştinţă comună, despre un om care făcea tot felul de lucruri foarte departe de arta şi de talelntul său. Atunci şi-a dat seama că el se săturase, că renunţase. Toată fiinţa ei s-a umplut de un strigăt de disperare, pentru că în toată lumea asta de rahat, Serghei fusese o scânteie, posibilitatea de a se aprinde un foc care să trezească din amorţire semenii din jur. Dar dispăruse şi el, fusese înghiţit de mentalitatea colectivă, fusese măcinat, mărunţit şi aruncat în aceeaşi noapte în care se zbăteau cu toţii de atâta amar de vreme. Pentru ea, bărbatul acesta fusese o speranţă, nădăjduise că va izbuti, nici pe departe aşa cum îşi imaginase el la început, aşa cum îşi propusese, dar măcar să lase primele semne. Să lase ceva pentru un alt început, ceva care să încurajeze un alt spirit. Ei, bine, nu izbutise nimic, şi pe deaspura mai şi renunţase. Ar fi trebuit să fie mânioasă pe el, ar fi trebuit să-l urască pentru asta, dar nu simţea decât o amară deznădejde. După renunţarea asta, Angela a început să realizeze şi mai lucid cât de dezastruoasă este viaţa lor din Universitate şi cât de departe sunt de rolul lor, cel care ar fi trebuit să fie doar modest şi sincer, şi ar fi fost suficient. Apoi a aflat că Serghei a dispărut cu totul, de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Pur şi simplu Serghei nu mai exista.

Read Full Post »

ARTIFICII

 

 

 

                Vestita ecuaţie economică a lui Marx şi Engels: Capital + Forţă de muncă = Produs + Plus Valoare – a devenit fundamentul oricărei societăţi industrializate, indiferent de ideologia care a stat la baza organizării sale sociale. Atât Capitalismul cât şi Comuismul şi-au bazat doctrinele pe această ecuaţie, diferenţa a fost făcută de accentele de pe termeni. Capitalismul a accentuat importanţa capitalului, şi din această poziţie au derivat  genurile şi modalităţile tehnice  de acţiune pe care  le-a propus, şi le propune; Comunismul a accentuat importanţa forţei de muncă şi a eleborat o ideologie care să servească interesele celor activi din punct de vedere direct productivi  într-o economie. Până după cel de al doilea război mondial evoluţia respectivei formule şi-a păstrat un anume echilibru, dar distrugerile uriaşe de bunuri din timpul războiului a împins forţat industria spre modalităţi de producţie de largă serie, şi – mai ales – spre apariţia teoriei consumului, cea care a pulverizat o sumă de adevăruri fundamentale ale evoluţiei sociale. Ecuaţia lui Marx-Engels se comportă ca un joc de artificii, care mai rezistă pe retină şi după ce, pe cer, focurile s-au stins de mult. Adevărurile ei s-au perimat de multişor, dar se continuă invocarea formulei în orice ocazie, cu argumente tot mai sofisticate şi mai departe de condiţiile realităţii. E fapt evident că realitatea a ajuns la momentul în care refuză categoric să mai accepte mecanismele pe care această ecuaţie economică le propune. Sunt mecanisme care au devenit toxice şi care otrăvesc lent destinul omenirii din toate punctele de vedere. Lumea s-a închis într-un spaţiu care nu mai are mijloace de comunicare şi nici relaţii cu realitatea care evoluează independent de formula Marx-Engels. Toate adevărurile care la timpul naşterii acesteia erau cuprinse într-o formă sau alta a realităţii au devenit caduce, s-au golit de miez, şi rezistă dintr-o inerţie pe care o întreţin două categorii derivate: prejudecata şi vulgarizarea. Dacă prejudecata este o categorie pe care omenirea a purtat-o, într-o formă sau alta, de-a lungul întregii sale istorii, vulgarizarea este “meritul” deplin al ecuaţiei Marx-Engels. Pe măsură ce tehnicienii nuanţau termenii egalităţii propuse, în omenire se năşteau noi tipuri de relaţii care puteau rezista numai dacă se accepta vulgarizarea.  Ideologiile au contribuit şi ele substanţial la acest proces, pentru că el era cel care le permitea să dezvolte sisteme în care categoriile sociale reprezentate erau direct implicate.  Din nefericire – mai ales pentru generaţiile viitoare – valorile a două domenii fundamentale în existenţă au fost practic mutilate: familia şi educaţia. Atât familia cât şi educaţia sunt categoriile care au nevoie de valori care au fost confirmate de experienţa istorică, şi care timp de milenii şi-a consolidat fiinţarea prin contribuţii conştiente şi responsabile ale fiecărei generaţii. Nici familia şi nici educaţia nu pot fi subiect, sau obiect, ideologic, şi totuşi ecuaţia Marx-Engels a izbutit să determine mai întâi, ca valorile unui fiind istoric să fie pulverizate prin vulgarizare, apoi trunchiurile mutilate ale acestora să devină obiect ideologic. Rezultatul este că în trecutul omenirii au început să zacă valori care nu-şi mai găsesc termeni în existenţa zilei; ele fiind înlocuite cu erzaţuri ce sunt imaginea oglindită a produsului industrial de largă serie. Analizată fără pre-concepţii ecuaţia Marx-Engels  arată astăzi ca un trunchi carbonizat  care înceracă mereu să de-a naştere unor ramuri fertile. Din nefericire, nici una dintre vlăstarele formulei nu rezistă prea mult în realitate şi astfel trăim continuu într-o zbatere care ne obligă să vulgarizăm cu şi mai mare osârdie. N-ar fi mare nenorocire: un număr de generaţii rătăcind  din punct de vedere moral prin Univers n-ar trebui să fie motiv de îngrijorare. Motivul de îngrijorare îl aduce faptul că timpul adiţionează în memoria sa valori care-şi  pierd  corespondentul în memoria umană şi nu mai pot fi regăsite. Deja ceea ce este moral pentru generaţia mea nu mai corespunde cu ceea ce este moral pentru generaţia abia intrată în existenţă. Ideologii numesc asta o stare de normalitate, ceea ce este o grosolană vulgarizare a morale. Dar valorile au fost categoric vulgarizate atât în familie, cât şi în educaţie. Conţinuturile sunt continuu modificate în funcţie de scopul ideologiei; viteza cu care lucrurile acesta se întâmplă mă face să cred că vom ajunge foarte curând să avem o sumă de termeni despre valori care nu mai au obiect. Ori lucrul acesta este grav pentru că, fără de tăgadă, contribuie substanţial la pierderea memoriei omenirii, iar pierderea memoriei a născut întotdeuna monştrii.

Dumnezeu să vă ajute, generaţii ale viitorului!

Read Full Post »