Dacă te cheamă Zenon ştii că infinitatea nu este un echivalent al continuităţii, cel puţin nu în accepţiunea pe care i-o dă definiţia; nu este ceva înfiinţat într-un punct şi care se dezvoltă în mod continuu. Infinitul este de fapt o lungă serie de înfiinţări care cumulează calităţile din parcursul unei evoluţii. Fiecare înfiinţare preia o sumă de informaţii de la precedenta la care adăugă altele noi. De fapt, infinitul ajunge în anumite momente să fie substanţial diferit de el însuşi. Uneori ajunge să nu se mai recunoască pe el însuşi, ceea ce crează probleme serioase în evoluţie. Poate că Aristotel a definit cel mai bine condiţia infinitului chiar dacă cel care a înţeles-o mai temeinic a fost Zenon. „Căci atunci când luăm în consideraţie o înlănţuire de cauze mijlocitoare, care au la un capăt al lor o cauză primă, iar la cealăltă extremitate o cauză ultimă, e neapărat necesar ca prima cauză să fie cauza tuturor acelora ce derivă din ea.” – spune stagiritul şi ne poate face să înţelegem că o cauză nu este un dat, ci o înfiinţare. Condiţile ca înfiinţarea să ajungă o cauză anume sunt extrem de subtile şi derivă din motivarea inefabilului. Parcursul motivării inefabilului este un proces extrem de capricios şi sensibil, motiv pentru care codiţiile apariţiei unei cauze trebuie să fie constant unice şi irepetabile.
Imaginea pe care – în general – o avem astăzi despre infinit este rezultatul axiomaticii pe care matematica a cultivat-o, o axiomatică la care Zenon n-a vrut să participe, aşa că aporiile sale caută să devedească faptul că infinitul se poate împărţi la infinit şi nu este cel definit de matematicieni. Poziţia lui este aceea a unui filosf în acest caz. Pentru raţionalişti, să faci o astfel de afirmaţie este o prostie fără margini şi nu înseamnă decât să cauţi nod în papură. Infinitul este unitatea generală de raportare a mărimilor finite la ele însele, prin raportarea la infinit, şi cu asta basta. Atitudinea lor, a raţionaliştilor, ar fi de înţeles, şi acceptabilă, dacă nu ar exista marimi ca cele pe care Jung le defineşte în subconştientul colectiv, sau chiar în subconştientul individual, mărimi care au ca rezultat tocmai naşterea de realităţi ce devin componente ale infinitului. Informaţiile ce se transmit cu contribuţia subconştientului colectiv sunt atribute ale inefabilului, şi totuşi ele se dovedesc a fi mărimi cu toate calităţile acestei noţiuni. Sigur, lucrurile au devenit mult mai uşor de definit şi de perceput odată cu relativitatea, chiar dacă – se pare – ar fi nevoie să ne aplecăm cu ceva mai multă atenţia asupra lor, deoarece dovedesc că inefabilul poate fi încadrat într-un sistem de dimensiuni. Faptul că abstractul acestora le face imperceptibile raţiunii noastre este o altă poveste. Interesant, din ce în ce mai interesant, începe să fie mecanismul de translare din sistemul acestor dimensiuni ale inefabilului, în sistemul de dimensiuni pe care îl percepem cu mijloacele noastre. Acest mecanism se dovedeşte a fi, încă, o piedică serioasă în a lărgi orizontul cunoaşterii. Este extrem de dificil să stabilim termeni cu un conţinut stabil şi comun conştiinţelor omeneşti, dar – în egală măsură – şi să producem dovezile pe care raţionalismul le invocă. Sistemele logice create de Freud, Jung sau Shaldreke, şi care opereză cu unităţi generate de identificarea calitativă a mărimilor, dovedesc existenţa sistemelor care contribuie permanent la procesul înfiinţării. Astfel sunt întreţinute calităţile care oferă infinitului condiţia permanenţei. Desigur, vorbim despre un proces extrem de subtil, care poate fi cu uşurinţă negat de pe poziţii raţionale. Fapt care – după umila-mi părere – este cu totul lipsit de importanţă atâta vreme cât el produce efecte. Mai ales efecte pe care le resimţim permanent. Poate că ar fi fost mai uşor să largim câmpul abstracţiunii în gândire, dacă matematicienii nu ar fi renunţat la simboluri, în favoarea formelor. Astfel, fiecare mijloc înfiinţat şi care ar contribui la cunoaştere, ar fi creat instrumente cu care să se devedească faptul că, identificarea calitativă a unor mărimi semnalează prezenţa unui sistem de dimensiuni ale inefabilului, şi că vorbim despre o altă condiţie a materiei în raport cu infinitul. Imaginea aceasta a materiei care se raportează la infinit este destul de stânjenitoare, pentru că ajungem adesea în puncte unde am avea nevoie de instrumente cu care să probăm că materia nu este însuşi infinitul, şi că vorbim de două categorii distincte. În cazul acesta, identificarea calitativă ar deveni cu adevărat operaţională, contribuind la înfiinţarea de unităţi de cunoaştere, ca şi a altor sisteme de dimensiuni. Cu certitudine am putea depăşi unele limite care, în momentul de faţă, ne blochează percepţia raportului general-particular a infinitului; o temă foarte dragă lui Zenon, dar privită cu scepticism de Aristotel.
Raportul acesta general-particular – atunci când vorbim de infinit – a dovedit în lungul istoriei, că este un obiectiv ce ţine mai mult de filosofie şi nu de ştiinţele particulare. Relativitatea a fost, şi rămâne, teoria care s-a apropiat cel mai mult de graniţa – pe care suntem în stare s-o percepem noi – poziţiei materiei faţă de ea însăşi. Dar Teoria Relativităţii este în primul rând un instrument filosofic, şi doar mai apoi unul matematic, sau fizic. Este una dintre puţinele teorii ale matematicii moderne care mai operează cu simboluri, ceea ce are ca rezultat o lărgire exponenţială a orizontului operaţional.
S-ar putea spune că filosofi ca Hermes Trismegistul, Pitagora, Zenon au fost cu mult mai aproape de această graniţă, şi că, în momentul de faţă, ne găsim într-un punct foarte delicat pe care ni l-am impus singuri prin repetarea la nesfârşit a unor gesturi mimetice legate de atitudini ce ţin de morală. Se pare că am ales – cu bună ştiinţă oare? – să îngustăm orizontul cunoaşterii în căutarea instrumentelor de care avem nevoie. S-a instaurat convingerea că aşa zisa „specializare” este metoda care va da instrumentele acestea, iar rezultatul obţinut este că vedem din ce în ce mai bine vârful nasului.
Dacă am încerca să punem faţă în faţă atitudinea vechilor filosofi şi pe cea a savanţilor contemporani, vom constata că: cei din vechime se străduiau să obţină mereu maximul de generalitate a unei probleme; metoda era simplă se cumulau toate particularităţile ce se puteau obţine dintr-un sistem şi se extrăgea o regulă de generalitate: Legea Corespodenţei a Trismegistului – de exemplu – spune: „Ceea ce este sus este şi ceea ce este jos, ceea ce este jos este şi ceea ce este sus.” Filosoful defineşte astfel un raport între particularităţile „din afara unui sistem de referinţă” şi cele din interiorul acestuia. Imaginea generalităţii obligă gândirea la o anumită atitudine adaptată raportului dat, şi la creare anumitor instrumente de analiză. Nu discutăm aici nici acurateţea instrumentelor şi nici natura lor, ci faptul că orizontul are o anumită geografie şi un anume relief; atitudinea savantului modern este aceea de a izola elementele unui orizont şi a stabili regulile particularităţii. În cazul acesta orizontul în cauză devine o entitate separată de geografia şi relieful unui sistem general şi generează ceea ce Heidegger defineşte: „Astfel, adevărul a ceea ce se află în realitatea nemijlocită (de pildă cel al bunurilor materiale) se deosebeşte în chip specific, în calitatea lui de stare-de-descoperire, de adevărul fiinţării care suntem noi înşine, adică de starea-de-deschidere a Dasein-ului existând.” Nu mai putem vorbi de o regulă a generalităţii ca în legea Trismegistului, care să funcţioneze atât “sus” cât şi “jos”, ca atare, infinitul este definit ca un termen la care materia se raportează, nu ca o condiţie în care materia există.
Să iniţiezi un dialog între aceste două atitudini este mai degrabă inutil, deoarece termenii utilizaţi în comunicare sunt o piedică prin însăşi semnificantul conţinutului lor.
Unde mai pui că apar problemele grave de definire unitară a contemporaneităţii. În cazul în care materia se raportează la infinit, contemporaneitatea devine un atribut esenţial al materiei, care evidenţiază forţa actualităţii. Este nevoie continuu să existe o actualitate care să se raporteze infinitului şi să întreţină raportul; dar, dacă materia este însăşi infinitul, contemporaneitatea îşi extinde efectele asupra tuturor stărilor acesteia, iar actualitatea nu mai poate fi definită doar printr-un „acum”, ci prin procesul cumulativ al calităţilor materiei, cele care fac infinitul posibil. Ca atare, infinitul apare fiind un proces cumulativ, şi în consecinţă poate fi împărţit la infinit.
Dacă încerci să te extragi din interiorul a ceea ce numim îndeobşte lume, şi să obţii astfel o imagine a generalităţii acesteia, poţi observa două tendinţe care coexistă şi care sunt deosebit de active. Una dintre ele tinde să acţioneze conform regulilor derivate din raportului dintre materie şi infinit. Pentru cei care îmbrăţişează o astfel de atitudine, actualitatea este esenţială, şi ea este cea care hotărăşte fiecare acţiune. Tot ce determină o astfel de lume porneşte de la realaţii de raportare, fie ele în intriorul ei, fie în exterior; cea de a doua tendinţă, cea care socoteşte materia ca fiind însuşi infinitul tinde să relativizeze relaţiile din fiinţa materiei. Contemporaneitatea nu se mai supune deplin actualităţii, ci tinde să înfiinţeze, prin acţiuni de cumulare a unor calităţi, şi astfel, să obţină un infinit care funcţionează ca o fiinţă deplină.
Manzatu 