Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘zvon’

Fenomenul de dezmărginire a Universului este dovada că procesul Creației este continuu, el nu încetează niciodată. Nu există un moment în care să constatăm că substanța Creației a luat o formă stabilă, definitivă, și acesta este un lucru pe care experimentele fizicienilor care se preocupă de quantică îl dovedesc – cel puțin până în momentul de față – tocmai pentru că nu izbutesc să stabilească o particulă fundamentală, una care să dovedească faptul că de la ea pornește totul. Goethe este cel care și-a imaginat cum se preface mereu substanța Creației:

“Cum toate-n totul se-mpletesc,

        Viiază şi se contopesc!

        Puteri cereşti cum urcă şi coboară

                                      Şi taina una alteia-şi strecoară!

                                     Un svon de-naripate mângâieri

                                     Adie-ntre pământ şi cer

                                    Şi într-a totului vibrare pier!

                                    Spectacol rar dar, vai, nu şi profund!

                                   Natură, taina cum să ţi-o pătrund?

                                  Tu, rodnic sân, izvor de tot ce-i viaţă,

                                 De care atârnă cer, pământ,

                                  Spre care-aleargă sterpul meu avânt,

                                Tâşneşti, adăpi – iar sufleltul mi-ngheaţă !   

Tot astfel cum gândirea  nu ajunge niciodată la o formă definitivă, ci întreține necontenit un proces relaționar, creând legături dinamice între factori, elemente, unități, dovedind astfel că nu avem de-a face cu o stare configurată din forme definitive, ci cu un proces în continuă mișcare, capabil să asimileze elemente noi pe care să le adauge substanței sale; Creația produce interferențe ce devin forme instabile. Acestea se nasc, se dezvoltă, apoi se descompun ieșind din orizontul naturii ce le-a creat. Pe timpul ființării – în natura specifică a nașterii lor – au generat numeroase vibrații care se adaugă celor existente deja, vibrații care se distilează continuu. O parte din ele participă la interferențe care au ca rezultat forme specifice naturii în care se găsesc, o altă parte, ajunse la un stadiu de distilare care neagă natura în care au fost create, trec într- altă natură. Și astfel este alimentat continuu raportul dintre existent și neexistent, termeni care coexistă, asemeni tuturor termenilor care formează substanța ființării. Nu trebuie, sub nici o formă să definim inexistentul, ca fiind  lipsă de ființare, dar nici existentul ca forma stabilă și unică a acesteia. Preocuparea  sensibilă a spiritului pentru determinarea nemuririi, adică a infinitului, ca formă stabilă a ființări nu este altceva decât o formă în care acesta se străduie să se înțeleagă pe sine. Infinitul, ca și nemurirea, fiind o formă care se dezlimitează continuu se pune în situația de a nu se putea defini, deoarece existența unei părți  necognoscibile, cea care nu s-a format încă, dar care există, refuză să participe la procesul de cunoaștere și, implicit, de definire. Toate acestea par a fi doar niște speculații ale unui eseist care caută să inventeze anumite adevăruri pe care o realitate nu le suportă și care nu se pot sprijini pe dovezi. La urma, urmei sunt doar relațiile unor abstracțiuni care pot fi enunțate dar nu și probate. Aceasta este o judecată care cu siguranță că este emisă de un spirit cartezian, captiv al naturii fizice a materiei. Un spirit pentru care teoria relativității generalizate (De exemplu.)  ridică foarte multe semne de întrebare, primele pornind chiar de la enunțul care spune că fiecare corp al universului produce o curbare a spațiului, căreia datorăm forța gravitațională. În consecință, conform acțiunii de curbare a spațiului, Universul funcționează într-o relativitate generalizată, ceea ce implică faptul că, pe lângă natura fizică a materiei, în acest mecanism  sunt implicate și alte naturi ale acesteia. Pornind de la natura fizică ne îndreptăm către naturi din ce în ce mai subtile, care au moduri de manifestare cărora ar trebui să le acordăm o mult mai mare atenție dacă dorim să pătrundem sensurile acestei mecanici lipsite de ceea ce numim limite, și asta datorându-se transmutației. Atunci când o anume acțiune a Universului atinge o limită, se produce o transmutație și acțiunea cu pricina continuă într-o altă natură. Pentru a înțelege, însă, un astfel de comportament, ar trebui să facem eforturi pentru a găsi modalitatea de a ne dezlimita propriul spirit, cel care se manifestă în întregul pe care-l reprezintă ființa noastră. Acordând atenție unei asemenea atitudini, vom constata că definiția dată ființei umane ca fiind o entitate  “erectă, simetric bilateral în lungul unei axe verticale, cu un punct de cunoaștere fix, deasupra unui orizont fix”, nu este tocmai exactă, și nici corectă. Mai trebuie să ținem cont că, datorită acestei definiții, sunt puse în circulație o multitudine de categorii pe care ne sprijinim relațiile și rapoartele cu diferite alte entități, procese, acțiuni etc. Mai mult decât atât, numeroase noțiuni fundamentale își au originea în această definiție și crează legături foarte strânse între  existență și rațiune, dar nu și între rațiune și ființare. Dacă existența este limitată de modurile de a fi ale naturii fizice a materiei, ființarea cuprinde și existențele celorlalte naturi care definesc ființa și care produc transmutații, ceea ce-l face pe Heidegger să afirme: „Dasein-ul se îndrumă pe sine către fiinţarea la care se poate raporta şi către felul în care se poate raporta.” În consecință, putem vorbi despre o limită a existenței, dar nu și de una a ființări. Dacă vreți, în ceea ce privește raportul existență-ființare, ne găsim în miezul aporiei “Săgeata” a lui Zenon; existența fiind unul dintre segmentele, care adiționate ajung la infinit. Astfel existența, fiind un segment, poate fi definită, spre deosebire de ființare, care fiind infinită nu se poate defini. Pentru existență, rațiunea furnizează toate instrumentele de care avem nevoie să o cunoaștem: cunoștințe asimilate prin simțuri, percepții, judecăți etc; pentru ființare însă, conștiința furnizează naturii în care existăm doar o parte dintre informațiile necesare, unele fiind deductibile,  și totuși, mai rămân o parte despre care nu aflăm nimic. Ceea ce face să rămână mereu o parte ascunsă, parte care ne împiedică să cunoaștem procesul în întregimea lui. Este tocmai ceea ce susține Teoria Morfogenetică a lui Rupert Sheldrake. Undele emise de câmpurile de formă pot fi cunoscute doar atunci când au legături cu acțiunile produse în existență, în rest ele se vor propaga în continuare până la momentul în care existența se extinde, printr-o acțiune, care presupune și acea undă. În acel moment are loc un proces de transmutație care preface unda într-o formă anume și o alătură celorlalte forme ale existenței. Este un proces în care conștiința are contribuția ei, fapt pentru care hermeticii numeau transmutația un proces mental și căutau să educe conștiința pentru a extinde acțiunea și asupra formelor deja existente. Fapt care ar fi însemnat că transmutația poate fi exercitată și de către rațiunea care se antrenează în acest sens. Afirmațiile acestea induc o idee neplăcută spiritelor carteziene; și anume faptul că există între conștiință și rațiune relații care pot fi controlate. Se pune problema, atunci: cine controlează aceste relații? Care este funcția sau organul care pot controla legăturile care se formează între conștiință și rațiune, și care dau naștere unor procese altminteri considerate imposibile, mai ales pentru abilitățile limitatea ale omului? Dacă lucrurile sunt judecate după astfel de criterii, și se presupune că între conștiință și rațiune sunt legături care pot produce fenomene interzise în alte condiții, putem considera că; dacă rațiunii am acordat o atenție sporită mai ales în ultimile trei, patru sute de ani, am elaborate metode, tehnici și instrumente de cunoaștere și antrenare a acesteia, conștiința a fost treptat neglijată și am pierdut contactul cu o parte însemnată a calităților acesteia, ceea ce a făcut să fie anulate relații foarte productive cu rațiunea. Mai mult, a făcut să desființăm modul de comunicare cu sistemul de gândire a învățaților  din societățile tradiționale, cauză care a alterat un număr foarte mare de sensuri din comunicare. Consecința – se pare – a fost că tot ce am eșafodat, atât teoretic, cât și practic să se îndepărteze tot mai mult de matricea originară. Entitățile care au mobilat câmpurile de formă au dat naștere unor vibrații care s-au distanțat de origini, iar noi am considerat că rezultatele au revoluționat evoluția. Stadiu la care s-a ajuns în zilele noastre dă naștere însă unor semene de întrebare, unele destul de serioase chiar. Faptul că, la ora actuală, se tinde tot mai impetuos spre o singură contemporaneitate este unul dintre aceste semene de întrebare. Avem de-a face cu o contemporaneitate care crește din vibrațiile acelor forme care sunt rezultatul acțiunilor trecute și care, odată formate, nu se mai supun judecății de valoare și justețe. Or, faptul că nu mai există posibilitatea mai multor contemporaneități, cu alte cuvinte a mai multor câmpuri de forme, cu vibrații diverse, are ca rezultat întărirea unui singur sens al evoluției.

Pentru a înțelege conformația acestei situații, ar fi suficient să acordăm ceva mai multă atenție observațiilor lui Hegel atunci când analizează diferitele principii și concepții ale picturii Evului Mediu : “Însă în cuprinsul dezvoltării  mai libere a picturii italiene trebuie, în al doilea rând să căutăm un alt caracter al artei. […] Dar ceea ce aduce ea ca concepție și elaborare artistică a sferelor subiectelor religioase este îndeosebi realitatea vie a existenței spirituale și corporale, figurile îmbrăcând haina acestei realități sensibile și animate. Principiul fundamental al acestei realități vii îl formează pe latura spiritului acea seninătate naturală, pe latura corporală acea frumusețe corespunzătoare a formei sensibile care, deja ca formă frumoasă, revelează ca atare nevinovăția, bucuria, feciorelnicia, grația naturală a sufletului, noblețe, imaginație și suflet plin de iubire. […] Această interioritate lipsită de conflicte a sufletului și potrivire mai originară a formelor cu acest interior produc limpezimea fermecătoare și plăcerea netulburată pe care ni le oferă operele cu adevărat frumoase ale picturii italiene ” Este de la sine înțeles că această filosofie a artiștilor italieni – dar și a oamenilor de cultură care pun în circulație noțiuni despre legăturile dintre spiritual artistului și realitatea reprezentată – contribuie substanțial la formarea unei anume contemporaneități, modelată după valorile impuse  de spiritele care năzuiesc spre puritate și iubire curată. Avem de-a face cu un anume mod particular de configurare a câmpurilor de formă, vibrațiile generate de acestea vor tinde spre un anume sens, pe care doresc să-l întărească și să-l curețe. Filosoful german ne atrage atenția că, atitudinea artiștilor italieni este de o anume factură, are un specific caracteristic pentru spiritualitatea lor. Artiștii din Germania sau Olanda au orientat pictura religioasă a timpului spre alte valori ale spiritului. “Deosebirea generală față de italieni –afirmă același Hegel – constă aici în faptul că nici germanii și nici olandezii nu vor sau nu pot să ajungă prin sine înșiși la acele forme și moduri de exprimare libere, ideale, cărora le corespunde pe deplin trecerea la frumusețea spirituală, transfigurată. În schimb însă ei dezvoltă, pe de o parte, expresia adâncimii sentimentului și a caracterului subiectiv încheiat al sufletului, pe de altă parte, adaugă la această interioritate a credinței, particularitatea mai larg desfășurată a caracterului individual, care nu manifestă acum numai unica preocupare interioară de interesele credinței și ale mântuirii sufletului, ci arată cum indivizii înfățișați se îngrijesc de interesele profane, luptându-se cu necazurile vieții și  cucerindu-și în cursul acestei munci grele virtuți lumești, fidelitate, perseverență, echitate, fermitate cavalerească și vrednicie cetățenească.”

Prin intermediul spiritului lui Hegel, cunoaștem două contemporaneități specifice, cărora le corespund forme și valori diferite. Nu trebuie să uităm însă faptul că, timpurile la care se referă filosoful cuprindeau un număr mai mare de contemporaneități, fiecare cu specificul ei; Spania de exemplu, zona bizantină, cea a Balcanilor, ca să nu mai vorbim de Rusia pravoslavnică.

Este important să atrag atenția asupra a două aspecte care se degajă din observațiile filosofului german; pe de o parte afirmațiile lui Hegel subliniază cât de importantă  este contribuția artiștilor liberi ca spirit la configurarea câmpurilor de formă și la orientarea viitorului, care – în cazul acesta – nu mai este doar o aglomerare de “întâmplări”; pe de altă parte, diferențele radicale dintre expresiile, atitudinile. mentalitatea celor două contemporaneității dovedesc că tendința actuală de dizolvare a contemporaneităților specifice într-o singură contemporaneitate nu este o soluție tocmai inteligentă.

Toate aceste contemporaneități contribuiau la realizarea unei geografii din care rezulta un peisaj general în care specificitatea fiecărei contemporaneități dezvolta o multitudine de căi spre a ajunge la  câmpuri de forme pe cât de bine definite, pe atât de puternice în a emite vibrații care să poarte valori spirituale capabile să creeze, în timp, serii de forme particulare.  Și nu rațiunea era cea care contribuia în cea mai mare măsură la configurarea acestor câmpuri de formă, ci conștiința, cea care aducea din Marele Tot energiile pure ce contribuiau la configurarea valorilor spirituale ale realităților practice. Fiecare zonă geografică dezvolta un caracter specific al civilizației locale la care contribuiau toate elementle ce compuneau cosmosul zonei, fie el fizic, fie  de altă natură. Rolul rațiunii, în tot acest proces era de a orienta spiritul în multitudinea de forme  ce luau  naștere, de ordonare a relațiilor dintre valori. Cei doi poli, conștiința și rațiunea, căutau să pătrundă dincolo de aparențe și să dezvolte în substanța realității acele relații și raporturi  care ofereau forță spiritului.

Evoluția ultimilor trei, patru sute de ani a alterat foarte puternic modalitatea de structurare a specificității contemporaneităților, fie ele de genul celor din timpurile analizate de Hegel, fie de genuri diferite, configurate după condițiile noi ale realității. Tendința a fost, și a rămas, ca toate aceste contemporaneități particulare să se dizolve în una  singură, ceea ce a generat dispariția multora dintre acele elemente specifice a căror lipsă o resimțim foarte mult astăzi, dar pe care continuăm să le înlăturăm din viața noastră spirituală. Rezultatul fiind deformarea legăturilor dintre conștiință și rațiune, și, de ce nu, modificarea configurației celor doi poli care  contribuie la așezarea noastră în substanța complexă a realității obiective.

Read Full Post »

Maricica mergea agale încercând să ascundă faptul că şchiopăta uşor cu piciorul stâng. O durere surdă apăruse cu câteva luni în urmă, o durere care se ridica în tot piciorul  când călca mai apăsat pe el.  Atunci când era nevoită să meargă repede se vedea cum şchioapătă şi de fiecare dată se găsea cineva care să întrebe de la ce i se trage. Pe urmă omul îi dădea sfaturi, şi fiecare îi spunea să meargă urgent la doctor, pentru că nu-i a bună. Dar  n-avea ea  bani pentru treburi din astea; se mai ungea cu vreo alifie pe care o căpăta, îl învelea noaptea să-i fie cald, îl dădea cu spirt şi strângea din dinţi. Acuma, ce pretenţii să mai ai? Venise vreme; împlinise  şaizecişicinci de ani şi trebuia să mulţumească lui Dumnezeu că mai avea putere să-şi ţină treburile în rosturile lor. Se adunaseră anii, se adunaseră. Femeie singură toată viaţa, Maricica îşi aranjase un făgaş, ştia pe ce se poate sprijini şi pe ce nu, zi de zi nu făcea altceva decât să încerce să întărească lucrurile pe care credea ea că se poate baza, iar dacă acestea dădeau semne de slăbiciune, nu ezita să le azvârle cât colo. Avea ea tăria asta, care-i venea de la exemplu pe care-l avusese în prietena ei cea plecată în lume, se gândea mereu la ea, gândea de multe ori cu mintea ei, cu mintea în care stăruia imaginea de tinereţe a celei ce se pierduse în lume. Avea senzaţia, voia să aibă senzaţia, că mâine, poimâine se va întoarce şi vor fi din nou  cot la cot la toate treburile zilnice. Dar nici un zvon despre ea, nici o ştire, ceilalţi o uitaseră de mult, iar atunci când întreba de ea printre vechii tovarăşi, vedea doar privirile mirate. Chiar aşa plecată în lumea largă, fără să fi avut vreodată vreo veste de la ea, Maricica o ţinea de drag în inima ei, pentru ca o învăţase de bine. Toată viaţa se gândise la femeia aia înainte de a face ceva, parcă îi auzea vocea aspră, şfichiuitoare, care spunea totul pe şleau, de la obraz. Pe şleau şi porcos. Îţi spunea brutal ceea ce ea credea, şi trebuia să fii convins ca asta e în inima şi-n mintea ei. Felul ăsta de a fi îţi lua maul de cele mai multe ori, cuvintele îţi rămâneau în gât şi ea devenea şi mai agresivă. Puţin îi păsa dacă mai erau şi alte adevăruri, că un lucru s-ar fi putut rezolva şi altfel;  pur şi simplu ce nu era în mintea ei nu exista. Ar fi vrut să se întâlnească acum, la vârsta asta, trecute prin viaţă fiind, visa des la asta, visa la o revedere de taină, una la care să-şi şoptească la ureche vorbele, aşa cum făceau în tinereţe când nu voiau să le audă ceilalţi spusele. Ştia exact ce ar face, ştia şi cuvintele pe care i le-ar spune. Multe nopţi i le spuse, cu ochii aţintiţi în tavanul chiliei sale de lângă ghena blocului. Noaptea se petrecea liniştită şi firul pâlpâitor, nesigur de lumină ce venea de la candelă se strecuta adânc în sufletul femeii şi-i aducea în gând cuvintele alea pe care să le spună prietenei ei. Ştia că-i datorează faptul că i-a arătat o cale, că a luminat-o cum să-şi facă un rost; n-a trecut viaţa izbită dintr-o întâmplare în alta, totul s-a înşiruit cuminte pentru că a ştiut, mai bine zis s-a silit, s-a obligat să se ţină într-o matcă şi să depună cât mai des banii în banca aia pe care o alesese la întâmplare, în tinereţe. Dar ca să depui bani într-o bancă trebuie să ştii să-ţi stăpâneşti dorinţele, să-ţi ţii firea, şi zi de zi să te gândeşti la chiverniseală, la cum să-ţi rostuieşti interesele. Trebuie să ştii cum să dai la o parte dorinţa aprigă de părăduială, de risipă. Şi dacă faci asta zi de zi, la un timp începi, încetul cu încetul, să te priveşti, să fii atentă, să înveţi cum să laşi de la tine, sau cum să apuci temeinic un interes. E adevărat că de pe când era foarte tânără pe Maricica o preocupaseră întâmplările din care ar fi putut trage vreun folos. Da, da, întâmplările; în viaţa ei nu s-a putut vorbi multă vreme decât de întâmplări, şi chiar dacă ea plănuia ceva, punea la cale vreo treabă, tot întâmplarea era cea care hotăra dacă lucru se împlineşte sau nu. De cele mai multe ori, planul ei se ducea de râpă, sau abia de se înfiripa, pentru că ceilalţi îşi băgau cel mai ades picioarele, tot cu mintea după bucurii de-a clipă, pe care puteau să le trăiască repede, pe furate. Un şir lung de planuri neizbutite fusese tinereţea Maricicăi, de amărăciuni pentru pierderile suferite.  Iar suferinţele astea erau cu atât mai mari cu cât ştia, în inima ei era convinsă, că dacă tovarăşii ei ar fi contribuit doar cu puţin, multe foloase ar fi avut de împărţit. Multe nopţi, mai ales în ultima vreme, când nu putea să doarmă din cauza durerilor din picior, îi veneau în minte afaceri care se risipiseră pentru că tovarăşii ei preferau să se îmbete pe baiboj, sau plecau după vreun cur de femeie. După fiecare afacere din asta care se spulbera, pe Maricica o apuca disperarea şi pornea în căutarea vreunui bărbat pe care să-l cureţe de cât mai mulţi bani. O!, Doamne, câţi nu-şi lăsaseră banii în palma ei, fără să se aleagă cu mai nimic în schimb, poate doar cu vreo scărpinătură pe la prohab. Ştia bine de tânără, cum să toarne băutură în ei, până ajungeau să nu mai înţeleagă mare lucru, ştia cum să-i scuture de bani şi să-i lase amorţiţi cu totul, horcăind ca-n ceasul morţii. Nu-i vorbă, că dacă i se făcea de bărbat ei, atunci îşi căuta interesele, dar tot fără milă era şi tot căuta să-şi bage mâinile până la cot în buzunarele omului. Surâdea Maricica la gândurile astea, surâdea privind în noapte chipul pe care îl pusese la candelă. Nici nu mai ştia bine cum  găsise poza aia, parcă într-o revistă alături de un articol despre sfânta cuminecătură.  De-o bucată bună de vreme putea să depună aproape zilnic bani. Se întâmpla asta de vreo şase ani, de când se întâlnise cu norvegianul acela înalt, subţire şi încovoiat de spate. Venise în ţară cu nu ştiu ce fundaţie, n-a ştiut niciodată, n-a interesat-o. Norvegianului îi povestise depre ea un client al ei, unul care avea un restaurant. Era înghesuit între două blocuri restaurantul, îl construise cu cheltuieli mari, cu şpăgi date în stânga şi-n dreapta ca să i se permită. Până la urmă îl ridicase aproape lipit de  capătul unui bloc. În spate avea o curticică mică unde depozita ambalajele şi gunoiul. Era musai să fie foarte curat acolo, pentru că altfel, mirosul ar fi adus o groază de reclamaţii şi de necazuri.  Nevoia îl împinsese pe om şi ajunsese  să fie unul dintre cei mai vechi clienţi ai Maricicăi. Norvegianul venea des în restaurant şi patronul îi povestise despre ea, o lăudase că-i femeia harnică, dar e foarte săracă şi abia se descurcă. Într-o zi, norvegianul o luase şi o dusese la fundaţia  unde lucra, îi făcuseră acolo tot felul de formulare, şi din ziua aia putea să mănânce la cantină când apuca, să primească regulat haine şi pachete cu tot felul de lucruşoare. Cel mai adesea, Maricica mânca la restaurantul clientului ei în bucătărie, pe un colţ de masă,  dar acum putea spune că nu mai avea grija hainelor, avea şi casă care n-o costa un sfanţ, pentru că o plătea tot cu munca braţelor sale. Aşa că mai în totată ziua, Maricica se ducea la ghişeul băncii cu punga ei de plastic, în care ţinea bani număraţi cu grijă şi împăturiţi frumos. La sfatul funcţionarelor de la ghişeu făcuse toate mişcările care să-i aducă dobânzile cele mai mari şi de la o vreme, dobânzile astea îi măreau frumuşel suma din cont. Era frumos, îi plăcea povestea asta, îi plăcea foarte mult să lucreze cu banca, şi se înciuda  când auzea vorbindu-se rău despre bănci.  Bancile erau un lucru tare bun, doar lumea era proastă şi nu ştia cum să se folosească de ele ca să-i fie bine.

Trecuseră anii şi viaţa ei devenise molcomă; nu se mai repezea să apuce vreo treabă, nu mai avea ea puterea aia, nu mai era iute şi aprigă, gata să prindă vreun câştig prin cartier, nici nu trebuia să mai meşterească vreun bărbat pe la prohab ca să strângă un bănuţ. Acum avea mâncărica sigură, ceva haine, avea căsuţa ei, pentru că oamenii erau foarte mulţumiţi de curaţenia de la ghenă. Dimineaţă de dimineaţă, Maricica freca mozaicul şi pereţii în jurul toboganului, dezinfecta şi se îngrijea să nu rămână urmă de murdărie până la capătul scărilor. Odată cu zorii făcea toate operaţiile ca să nu simtă oamenii vreun miros atunci când se trezeau. Era iubită în bloc Maricica, şi toată lumea căuta s-o mulţumescă cu ceva. O căinau oamenii că a fost fată fără noroc şi că deşi este harnică şi pricepută a înotat în sărăcie toată viaţa.

 

Read Full Post »