Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘zadarnic.’

Eforturile pe care mari personalități  ale lumii științifice – în frunte cu Eistein – le-au făcut pentru a convinge că, teoriile științifice au un bagaj filosofic mai important, un bagaj capabil să determine stări ale realității încărcate de subtilitate și care conțin informații surprinzătoare, s-au dovedit, de fiecare dată, zadarnice. Există un apetit de nepotolit pentru dezvoltarea sistemelor în care un număr mic de informații se sprijină una pe alta pentru a defini un orizont care se sprijină pe aparența lucrului dovedit, fapt care-l face pe Gaston Bachelard să afirme că: „ În timp ce, prea adesea, în polemicile filosofice, realistul şi raţionalistul nu ajung să vorbească despre acelaşi lucru, în dialogul ştiinţific avem impresia clară şi reconfortantă că cei doi interlocutori vorbesc despre aceeaşi problemă „. Dacă în ceea ce privește filosofia, câmpul nuanțelor și detaliilor unei realități, se dovedește nelimitat, tematica științifică cultivă aparența problemei care poate fi definită precis și temeinic. Doar că, acel om de știință care izbutește să spargă suprafața aparenței, descoperă existența acelei substanțe a materiei pe care filosofia nu se sfiește s-o sondeze în profunzime. Este motivul pentru care Eistein a declarat în mai multe rânduri că Teoria Relativității este mai importantă pentru substanța ei filosofică, decât pentru cea științifică.

Dacă este să așezi față în față două contemporaneități; una dintr-o societate istorică oarecare și cealaltă a zilelor noastre, vei constata cu stupoare lipsa de calități a contemporaneității prezentului, asta în pofida faptului că între cele două entități, cunoașterea s-a îmbogățit continuu. Și totuși, contemporaneitatea prezentului vehiculează doar câteva informații, cu care rațiunea operează conform modelului de gândire modelat cam de o sută de ani încoace; celelalte elemente ale realității, intră într-o nedreaptă uitare și doar din când în când, efemer, devin parte a contemporaneității. Contemporaneitatea istorică, aceea care se sprijină pe capacitatea conștiinței de a folosi forța spiritului, a căutat mereu să folosească cât mai multe dintre elementele realității, inventând mereu sisteme care să îmbine contribuțiile cât mai multor elemente ale realității. Interesant este că neurologia modernă vorbește despre memoria săracă a rațiunii, spre deosebire de memoria conștiinței, mereu capabilă să folosească atributele elementelor de realitate.

Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, Henri Bergson descria că orizontul cunoașterii umane are o geografie care situează în apropierea corpului, obiectele cele mai ușoare, cele pe care omul le folosește cât mai des. Pe măsură ce obiectele devin mai voluminoase, mai grele, mai greu de folosit ele se îndepărtează, astfel că geometria orizontului cunoașterii are un specific anume, în care rațiunea operează , mai ales, cu obiectele uzuale, iar conștiința cu cele care presupun operațiuni mai dificile. “Obiectele care ne înconjoară corpul oglindesc acțiunea posibilă a corpului nostru asupra lor.” – conchide filosoful, și plecând de la această stafre de fapt, formulând două definiții ale realității: “ Astfel – spune el – că vom formula, provizoriu,  următoarele două definiții: numim materie totalitatea imaginilor și percepție a materiei exact aceste imagini raportate la acțiunea posibilă a unei anumite imagini determinate care este corpul nostru.”. Bergson preferă să folosească  noțiunea de imagine pentru a descrie starea  materiei exterioară corpului nostru, care este și el o altă imagine determinată. Dacă, însă, folosim atributele pe care Principiul Corespondenței ni le indică, vom găsi în exteriorul nostru imaginile la care se referă Bergson și care sunt determinate cu ajutorul rațiunii, dar, în interiorul nostru vom regăsi un relief vibrațional pe care conștiința îl determină. Așadar ceea ce ne reprezentăm prin rațiune este, mai degrabă, o anume proporție de realitate, cealaltă proporție ne-o dă conștiința, și astfel se întregește orizontul care va deveni cunoaștere. În consecință, cunoașterea nu este în integralitatea ei un proces conștient; există o proporție pe care rațiunea o transformă în informații utile proceselor de determinare a realității, dar o altă proporție circulă la nivelul conștiinței, constituind instrumentele cu care aceasta (conștiința) determină elementele subtile care circulă sub formă de vibrații. Cercetările, pe care personalități de talia lui Jung, Adler, Sheldrake etc. le-au întreprins lungi perioade de timp, dovedesc faptul că tot ce se referă la evoluție și cunoaștere este deopotrivă de domeniul rațiunii ca și de al conștiinței. Felul în care pe parcursul istoriei am încercat să separăm cele două domenii și să dovedim că există un primat fie al uneia, fie al celeilalte, începe să se dovedească tot mai mult o greșeală. Important este însă, faptul că această greșeală se produce numai la nivelul gândirii teoretice; dezvoltăm felurite teorii, sisteme,  axiome pe care le declarăm fundamentale; și totuși, evoluția are un parcurs al ei, care nu ține cont de ceea ce teoretizăm noi, ci de efectele relației rațiune-conștiință.

Poate că ar fi important să aprofundăm Teoria Morfogeneticii și a undelor de formă, elaborată de Sheldrake pentru a ajunge la detalii revelatorii în ceea ce privește relația conștiință-rațiune și cum funcționează această axă a cunoașterii. Nu știu dacă, păstrând această separație a informațiilor clasificate după rațiune, sau după conștiință, cunoașterea nu va aluneca tot mai mult într-o direcție sau alta, modificând sensuri. Există suficiente elemente, la ora actuală, care ne indică faptul că evoluăm după o traiectorie a abaterilor repetate, ceea ce ne facem să pierdem timp, resurse și efort, mai mult corectând efectele abaterilor, decât adâncind sensul cunoașterii.

Se pare că, modalitatea de a crea un sistem de relații al informațiilor culese exclusiv cu ajutorul rațiunii ne împinge tot mai mult spre o realitate modificată, adică spre o aparență a aparenței.

Suntem obișnuiți – mai ales conform ultimilor atitudini – să ne reprezentăm  aparența ca fiind  un mijloc de a  înșela, de a atrage într-o capcană, cu alte cuvinte, avem de a face cu un soi de înscenare care are un scop ascuns. Dacă însă, vom reveni la definiția dată de dicționar ( “Care este altfel decât pare la prima vedere, care este doar în aparență așa cum se arată.” ), conținutul noțiunii se dovedește a fi cu mult mai complex, iar sensul principal  definește o realitate derivată, sau mai multe realități derivate. În atari condiții, funcția de falsificare, atribuită aparenței de gândirea comună nu rezistă. Mai degrabă ar trebui să ne gândim la faptul că aparența este rezultatul interferării vibrațiilor, și conform Legii Vibrației (“Nimic nu este în repaos, totul se mișcă, totul vibrează.”), întreg Universul este rezultatul unei structuri vibratorii. Sau, așa cum spune Bergson:“ Ori nici o doctrină filosofică nu contestă faptul că aceleași imagini ar putea intra, în același timp, în două sisteme diferite, unul aparținând științei, și unde fiecare imagine, fiind raportată doar la ea însăși, păstrează o valoare absolută, celălalt aparținând lumii conștiinței, unde toate imaginile se ordonează în funcție de o imagine central, corpul nostrum, căreia ele îi urmează variațiile. ”  După spusele filosofului, aparența este condiția fundamentală a existenței, dependentă de influența subtilă pe care o manifestă polaritate. În consecință, valoarea aparenței nu este fixată de ea însăși, ci de modul în care o percepe un subiect, iar asta ne transportă în esența relativității care este, ea însăși, relativă.

Pe măsură ce modelul de gândire cartezian și-a impus regulile, am devenit tot mai opaci la informațiile pe care conștiința ni le transmite; asta pentru că folosind rațiunea și instrumentele sale  (simțurile, percepțiile, raționamentul, judecata etc. ) reducem tot mai mult conștiința la un atribut al orizontului moral, în consecință un element important al realităților sociale și atât. Poate și pentru faptul că, modul de a funcționa al conștiinței se bazează în cea mai mare parte pe tehnicile de abstractizare.

Dacă ar fi să facem un tablou al modului cum a evoluat esența gândirii de-a lungul timpului, am constata că, din cele mai vechi timpuri până prin secolul al XVII-lea, conștiința era categoria către care se raportau majoritatea valorilor universale. Convingerile gânditorilor vremii au alunecat, încetul cu încetul, spre zona excesului și al incertitudinii.

Odată ce Descartes definește funcțiile rațiunii (Atenție! Descartes a definit, nu a inventat, funcțiile rațiunii), iar relațiile dintre acestea au dovedit că există posibilitatea înființării unor mecanisme care să elimine excesul și care par a se supune voinței umane, modelul propus de filosoful francez s-a dezvoltat cu iuțeală. Modelul de gândire propus de conștiință a fost împins într-un con de umbră, tehnicile și modurile folosite au fost izolate, mai mult, categorisite ca făcând parte din practici incerte, care se slujesc de instrumente și tehnici neortodoxe.

Evoluția, însă, a început să scoată la iveală faptul că se impune tot mai mult folosirea funcțiilor, atât a rațiunii cât și a conștiinței, în diferite proporții, pentru că fiecare moment al ființării este unul particular, iar modul de funcționare este distinct. Poate că ar trebui să ne convingem că e timpul să acordăm mai multă atenție celor șapte principia ale Kybalionului, pe care să le punem în acord cu funcțiile rațiunii.  Asta ar presupune necesitatea educării ambelor organe în egală măsură, în așa fel încât să putem folosi instrumentele lor pentru a ajunge la cunoașterea armonioasă și activă – adică acel model de cunoaștere care rămâne permanent în mișcare, în vibrație. O astfel de cunoaștere nu va presupune sub nici o formă că există adevăruri absolute, că există judecăți definitive, că o entitate, odată în-ființată, va continua ființarea sub aceeași formă. Totul, în Univers se mișcă între doi poli, și fiecare formă a mișcării înseamnă modificări substanțiale sau subtile, dar modificări. Oricât de subtilă ar fi o vibrație a Universului, ea este Univers, în consecință tot ce ia ființă este obligatoriu să evolueze. Toate teoriile care încearcă să explice un fenomen universal sau altul prin faptul că ar exista mai multe versuri diferențiate prin funcții specifice, se lovesc de aceeași problemă, și anume:  tot mai multele dovezi care se adună și care dovedesc că fiecare entitate a Universului este o aparență, o aparență care este Univers, pot presupune că și versurile despre care se face vorbire, sunt aparențe care sunt Univers. Sau, așa cum afirmă un filosof: Universul tinde spre Unu, nu spre unitate. Este foarte probabil ca – dacă vom continua să menținem separația dintre Conștiință și Rațiune – să nu ajungem vreodată să înțelegem ce este Universul și cum funcțonează el, pentru că, atât Conștiința, cât și Rațiunea sunt Univers; împreună sunt Univers, separate sunt tot Univers, ceea ce înseamnă că, oricum ar fi Universul rămâne Univers.

Existența unei contemporaneități care se rupe tot mai mult de informațiile capabile să se cuprindă în abstractizare, nu face altceva decât să devină o enclavizare a spiritului, care, astfel, pierde contactul cu Universul. Nu știu dacă acest lucru este unul pe care să-l regretăm, sau să nu-i acordăm importanță. Și într-un fel și în celălalt Universul va evolua între cei doi poli, iar între polii universali sunt entitățile care evoluează între polii particulari. Omenirea respectă, la rândul ei regula și funcționează între polii ei particulari, care sunt aparențe, pentru că altfel, evoluția noastră ar influența Universul.

Read Full Post »

18 ianuarie, 2015

Există un avantaj important atunci când ajungi la bătrânețe. Sigur, avantajul apare la un anume profil caracterial și e greu de apreciat dacă poate fi catalogat ca atare. Nu știu câți oameni mai consideră vârsta înaintată un avantaj. Inclin să cred că mai degrabă, nu. Dar el, avantajul există, și ar trebui să-l facem să producă beneficii. Distanța de la care începi să privești existența din jurul tău, îți aduce un spor de luciditate, dar și suficientă detașare pentru a defini lucrurile în termeni mai exacți. Viața a adunat element cu element și a întregit un peisaj care-ți poate transmite acum adevăratele sale sensuri. Adevăratele sensuri ale momentului acela pe care-l trăiești, dar dacă alături peisajul tău lângă peisajele pe care înaintașii le-au întregit la rândul lor, poți – oarecum – îndrăzni să vorbești despre tendințe, despre sensuri, despre primejdii, și câte toate celea.

Gândurile acestea mi-au venit când o persoană, care nutrește oarece simpatie pentru mine, mi-a reproșat că nu fac nici un fel de efort pentru a fi recunoascut, și că toată munca mea se va pierde în zadar, fără să-mi aducă vreo bucurie. Omul se gândise temeinic înainte de a vorbi cu mine, și venise pregătit; avea două liste, una cu acțiunile pe care ar trebui să le întreprind, iar cealaltă cu personaje către care să-mi îndrept demersurile. Lista de acțiuni mi-a dat o senzație ciudată, am avut un soi de frison; mă simțeam de parcă aș fi fost un bastrad care este îndemnat să-și ceară recunoașterea. O lungă perioadă de vreme a suferit în tăcere, dar brusc a hotărât să-și ia inima în dinți, și să pretindă a fi recunoscut. Ori, mie nu prea mi se potrivește portretul acesta. Puțin mi-a păsat de sunt bastard, sau nu, și nici o clipă n-am suferit în tăcere. Ba, aș spune, că o lungă perioadă a tinereții i-am făcut pe alții să sufere cu vorbele mele directe și prea sonore, dar și cu acțiunile pornite, uneori aventuroase și brutale.

Cea de a doua listă era plină de nume pe care nu dădeam multe parale. E drept, pesoane publice, așezate în poziții sociale pe care le dobândiseră cu strădanii, cu multe strădanii. Doar că mie recunoașterea lor îmi dădea un fior neplăcut, ba, aș putea spune, că uneori mă gândeam dacă nu le-ar folosi lor mai mult ca mie să mă recunoască. Oamenii pe care eu i-am admirat, sau pe care îi admir, și a căror atenție m-ar fi bucurat cu adevărat, ar fi rămas ca trăsniți când ar fi auzit povestea cu recunoașterea. Ei nu s-au gândit o clipă la povestea asta cu recunoașterea. Întreagă viața lor a fost formată din gesturi care nu încăpeau în protocoalele administrative; orizontul lor se deschidea spre alte zări, ce aduceau pe deplin zvon și parfumuri de libertate, de necunoascut, de surprinzător. Cum, Dumnezeu, să-i îndemn eu să vină în lumea măruntă a recunoașterii? Cu ce curaj să întreprind eu așa ceva, și, mai ales, cum să cred  că ei vor înțelege ce-ar însemna povestea asta cu recunoașterea. Șirul de nume ce mi-ar fi asigurat recunoașterea nu-mi dădea pace, până am înțeles că nu numele mă tulburau, ci faptul că aveam în fața ochilor un număr de artizani ai recunoașterii. Erau oameni care contribuiseră migălos la încarnarea recunoașterii, la transformarea ei în sistem. Contribuiseră cu mai multă abnegație ca la săvârșirea profesiuinii lor, ce nu se arătase a fi atât de docilă cum ar fi cerut gustul lor. Recunoașterea în schimb era; era și lucrativă, și protectoare, și plină de speranțe.  Poate că la începuturi nici ei nu au bănuit că vor deveni niște captivi, și se vor lega cu totul de o capcană perfidă… Iar când au realizat, cred că era prea târziu. Astăzi trăiesc în vitrine de sticlă, cu geamul bine spălat; sunt asemeni animalelor de la zoo: bine hrăniți, iubiți de îngrijitori, căutați de public, care zi de zi aduce cu el – recunoașterea. Merci, frumos de o asemenea viață, mai bine lipsă!

Atunci, tu de ce faci tot ce faci?! – îl aud pe Spiritul Neîncrezător, care găsește că recunoașterea nu e chiar așa de rea. O, Domane, Spirite Neîncrezător – o fac pentru că am luat de tânăr un nărav păcătos. Sunt o jivină curioasă, și nu mă pot potoli doar ascultându-i pe alții. E musai să pun mâna, să pipăi, să mă frig, și să-mi las pielea risipită prin sălbatice locuri. Cu nimic bun nu mă aleg de la năravul acesta, dar se ține ca scaiul și nu-i chip să mă vindec. Nu-i dușman mai aprig pe lumea asta decât curiozitatea, că doar ea te împinge să încalci regulile pe care recunoașterea le-a instaurat de mult, și pe mulți a făcut oameni.    

De asta spun că, la vârsta mea măcar am căpătat o fărâmă de libertate să recunosc și păcatele unora, dar și pe-ale altora. De recunoașterea mea nu s-o alege nimic, și-o să trebuiască să mă duc la cele veșnice, așa ne-recunoscut. Doar că, după capul meu nu asta-i problema cea gravă! Problema cea gravă e că mintea mea nu e în stare să judece: dacă să mă bucur, sau să mă întristez.

De ani de zile, tot ronțăi cu mintea a proastă, și nu-i chip să-i dau de un capăt. Și între timp recunoașterea se obține tot mai anevoios, mai complicat, cu tot mai multe hârtii, cu acte, cu patalamale. Există o ierarhie din ce în ce mai stufoasă, iar candidatul trebuie să bată la tot mai multe uși, să exerseze temeneaua, plecatul din șale, scăpătatul din genunchi, și multe alte tehnici pentru care eu sunt tare bătrân, și uneori abia dacă pot să le spun pe nume.

Read Full Post »

30 decembrie, 2014

Cei care se încumetă să ofere precepte se consideră mai capabili decât cei cărora li se adresează, iar dacă greşesc sunt de condamnat.  Dar nepropunând această scriere decât ca o povestire sau, dacă preferaţi, ca o fabulă ale cărei exemple pot fi urmate, dar şi ignorate, sper că voi fi util unora şi nu voi dăuna nimănui şi în acest fel toţi îmi vor fi recunoascători pentru sinceritatea mea.  (Descartes) Spusele acestea ale filosofului au fost pentru mine mai ceva decât lumina binefăcătoare dintr-o noapte pustie de toamnă târzie.  În tot ce-am scris m-am ferit să cred că sunt deosebit de cel care citeşte, că sunt mai capabil ca el să pătrund în mişcările pe care realitatea le iniţiază din motive numai de ea ştiute; dar în acelaşi timp am ştiut că suntem două caractere diferite, fiecare având alte nevoi. Înţelepţii orientali s-au ferit întotdeauna să predea cunoştinţele lor unor oameni nevrednici: La ce bun să le dezvălui oamenilor ceea ce am descoperit cu preţul unor mari eforturi? De ce aş face-o? Această doctrină nu poate fi înţeleasă de cei copleşiţi de pofte şi de ură…ea e misterioasă, profundă, inaccesibilă minţilor grosolane. Dacă o propovăduiesc şi oamenii nu sunt în stare să o înţeleagă, singurul rezultat va fi că mă voi obosi şi mă voi necăji.

Şi gândind astfel, Venerabilul se simţea înclinat să stea liniştit şi să nu propovăduiască doctrina. (Alexandra David-Neel)

Orice învăţătură este misterioasă, profundă, inccesibilă, pentru că dacă seminţele ei nu se găsesc în spiritul tău, toate eforturile celor din jur sunt zadarnice. Acestea au fost motivele pentru care tot ce am scris, şi tot ce voi scrie de acum înainte, nu se adresează cuiva, nu caută un cititor; ele, scriierile, îşi caută propria existenţă, pe care dacă cititorul o va descoperi se va produce o întâlnire, una ce nu o poate hotărî nici el, nici eu. Strădania mea este să produc o structură logică, ce ascunde un sâmbure, o sămânţă. Nimeni în acest Univers, nu va şti dacă sâmburele, sămânţa aceea este fertilă; eu pot cel mult să sper asta. Cu certitudine, o astfel de atitudine nu aduce gloria, nici bunăstarea, nici renumele, doar că toate cele enumerate nu m-au interesat niciodată. Toate acţiunile înfăptuite în lungul vieţii, le-am făcut cu bucurie – şi de ce să nu recunosc: cu oarecare trufie a existândului -; le-am făcut căutând să las Universului forme care să fie folosite de va fi nevoie, de va apare nevoia lor, altminteri  vor fiinţa în spaţiul etern al Nimicului, care, după umila mea părere, este cel mai fertil spaţiu al Univerului. Este spaţiul atoatenăscător, în el se găsesc toate formele pure în aşteptarea acelei realităţi care să provoace transformarea lor în forme practice (Kant). Tot ceea ce scriu acum sunt gânduri pe care am izbutit să le desluşesc în gândirea bătrânilor înţelepţi, cei care au ştiut întotdeauna că Spiritul nu vieţuieşte undeva, nu se află într-un organ anume, pentru că el, Spritul, este o inexistenţă eternă. Este singura inexistenţă eternă; Universul se poate prăbuşi într-o altă fiinţare, Nemurirea poate căpăta conştiinţă, devenind, deci, un şir de fiinţări limitate; Spiritul însă va rămâne leagănul fertilităţii neîntrerupte, fiindcă el este o inexistenţă. Ciudat este că acest sens al Spiritului a fost citit de gândirea carteziană, care n-a înţeles niciodată ce-a grăit cu adevărat. Perechea aceasta buclucaşă: Nimic-Spirit a dat mult de furcă Înţelepciunii, şi poate că va mai da de vom izbuti s-o scoatem de sub tirania Raţiunii. Ea este cea mai fertilă, mai creatoare pereche de concepte, şi multe îi datorăm. Poate, odată, cândva, vom izbuti să ne vindecăm de miopie şi vom începe să zărim şi obiectele aflate ceva mai departe de vârful nasului.

Să scrii astfel de rânduri, pare a fi o neîngăduită nebunie, ele nu pot avea un cititor, mai ales în aceste zile când atitudinea carteziană este triumfătoare, aducând în spijinul ei toate jucăriile tehnologice şi instrumentele unei mentalităţi stricte şi limitative. Toată viaţa mea mi-a plăcut să mă folosesc de tehnologie, dar să nu mă las folosit de ea. Sunt doar un om, unul croit dintr-o oarecare măsură a simplităţii, de aceea îmi doresc să plec dincolo – într-o altă formă a Universului – parfumat cu toate păcatele mele, şi nu împovărat cu determinările pe care mi le-ar impune cu drag raţiunea. Mie mi se pare că instrumentele indeterminării ar trebui păstrate cu osebită grijă; în instrumentele acestea vieţuieşte nădejdea păstrării legăturilor cu sensurile. Nu sunt doar două perechi de sensuri, aşa cum savanţii ne spun pentru a simplifica lucrurile. Nu cred că vom şti vreodată câte perechi de sensuri există în inexistenţă, – doar Zenon, în nebunia lui, a căutat să cerceteze, dar n-a izbutit să afle decât că infinitul se poate împărţi la el însuşi. Ori, sensurile ne ajută de când am devenit conştineţi, chiar dacă din păcate sunt prea multe momentele de orbire care cad peste noi pe nepusă masă, şi din varii motive.

Aşa că ar fi doar două motive  care să mă împiedice să scriu ceea ce scriu: unul ar fi că: doar câţiva zănatici le vor citi; şi doi că: din cauza primului motiv vor muri de nebăgare de seamă. Dar asta nu este problema mea! Repet: nu cititorul este problema acestor scrieri, ci modul în care pot să găsesc acea formă care  să devină conştiinţa esenţei materiei, să se poată distila până când este capabilă să fie asimilată în Spirit. Asta nu are vreo legătură cu stilistica literară, cu capacităţile şi talentul pe care ar trebui să-l am, ci cu energiile unei materii care se găseşte dincolo de materie. Acolo unde doar conştiinţa poate ajunge cu mijloacele sale, pe care nu am izbutit să le aflăm vreodată – şi cred că nici nu le vom afla, nu din cauza limitelor noastre, ci din cauza faptului că sunt profund particulare şi dispar odată cu entitatea ce le-a deţinut.

Să mă iertaţi, vă rog, pentru refuzul acesta arogant şi destrăbălat, la urma urmei, de a participa la jocul şi bucuria colectivă. Dar tot timpul am ştiut că m-am născut un copil cam nătâng, şi mi-a fost ruşine să recunosc că nu mă pricep să mânuiesc jucăriile atât de frumos colorate, ce trec din mână în mână.

Read Full Post »