Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘valoare’

Avem de-a face cu două atitudini față de, în fond, aceeași realitate care se produce fie că noi  percepem această realoitate după o atitudine sau cealaltă, ceea ce înseamnă că în Univers se petrece ceva ce încă nu suntem în stare să definim cu adevărat. Putem vorbi mai degrabă de evenimente ce au loc la nivelul subconștientului  Pentru că fiecare atitudine (fie cea definită de Newton, adică “atracția”, fie cea definită de Eistein, “curbarea spațiului”) au o parte pe care rațiunea nu izbutește să o descrie cu claritate. La nivelul istoriei științei există nenumărate astfel de situații, pe care savanții izbutesc să le statueze cu ajutorul simbolurilor matematice.

Dintotdeauna, a fost limpede că într-un punct, oricare ar fi el, și oriunde s-ar găsi, nu se pot produce simultan două acțiuni de același fel. Lucru care i-a făcut pe vechii greci să stipuleze în logica lor unul dintre principiile care afirmă că: este imposibil ca A să fie și să nu fie A în același timp.  Așadar nu ne rămâne de făcut decât să încercăm în continuare să găsim acea  unică lege care guvernează  realitatea universală. Iată de ce, nici un savant nu este interesat să anuleze legiferarea celor de dinainte lui, ci să o completeze.  Îmbucurător este faptul că s-au înmulțit numărul gânditorilor care se străduiesc să pună laolaltă elementele care vin dintr-un domeniu sau altul al realității, elemente care nu cu mult timp în urmă era judecate separat. Este și acesta un motiv,  pentru care trebuie să acordăm mai multă importanță Noțiunii și modului cum evoluează legăturile acesteia cu obiectul fizic.(…)Fie că analizăm legea lui Newton, fie pe cea a lui Eistein, constatăm că totul se datorează unei cauze. Se poate spune că, între corpurile aflate într-o relație oarecare, un număr de cauze stabilesc condițiile. Și totuși – așa cum însăși savanți constată – procesele nu sunt total și complet  definite în anumite cazuri. Există procese care nu pot fi cuprinse în legiferările unui moment definibil. Să luăm exemplul relației dintre un electron și nucleul unui atom. Atunci când se stabilește că electronul este corp punctiform, fizica descrie evoluția acestuia în jurul nucleului ca făcându-se pe o orbită liniară.   Mecanica quantică, în schimb, constată că datorită vitezei foarte mari de deplasare și a distanței foarte mici dintre electorn și nucleu, există abateri de la orbita liniară. Electornului nu i se poate calcula cu precizie un punct stabil pe orbita sa în fiecare moment. Mai mult, nici abatarile nu pot fi calculate. Așadar fizica quantică definește  electronul mai degrabă un “nor”, și nu un corp punctiform, iar orbita, mai degrabă un segment. În ambele cazuri definiția rămâne deformată: atunci când definim electornul “un corp punctiform” ne lovim de comportamentul de “nor” al acestuia. La fel se petrec lucrurile și dacă inversăm termenii. Avem de-a face, în acest caz, cu o trădare a uneia dintre stările materiei, și anume cu Noțiunea. Sigur, poate fi invocat faptul că Noțiunea nu este materie ci „reprezintă” materia, ceea ce ar impune temeinic să căutăm armonizarea între momentele celor două elemente, situație în care ar ajunge Noțiunea să aibă nevoie de o redefinire, iar astfel  trădarea ar fi dublă.

Am ținut să descriu situația electronului, pentru că avem de-a face cu o ubicuitate care relevă faptul că sunt momente ale cunoașterii ce nu cuprind în deplinătatea ei obiectivitatea substanței. Putem spune chiar că sunt momente în care Principiul Corespondenței al ermetismului este foarte greu de acceptat,  chiar dacă este o evidență că el se manifestă. Oare, să însemnea asta că avem o atitudine care ar trebui modificată, ar trebui acordată cu felul de a fia al substanței universale? Nu principiile ermetismului sunt importante, așa cum nici principiile științei moderne  nu sunt, ci faptul că se impuine tot mai mult evidența că c eva ne scapă. Că undeva este o trădare, și că trăim o orbire care ne-a împins să stabilim reguli după principii care nu sunt atât de stabile pe cât le credem. Astfel că cel care își dorește să stabilească modele, trebuie mereu să gândească la modul relativ în care principii universale stabilesc obiectivarea prin Spirit, sau prin Materie, și că Noțiunea merită o atenție cu mult mai mare.

Principiul ermetic al Polarității a fost cu totul anulat, iar Noțiunea a devenit o simplă parte de vorbire cu care denumim entități și elemente ale realității. Întreagă, filosofia lui Kant se transformă într-un discurs bazat pe o logică viciată. Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie; polii opuşi au o natura identică însă de grade diferite; extremele se ating; toate adevărurile sunt doar neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate” – spune acest Principiu al Polarității și sprijină astfel baza filosofiei lui Kant (sau mai degrabă invers: toată filosofia lui Kant se sprijină pe acest principiu), dar pledează și pentru faptul că Noțiunea este materie și face parte din matricea materială, deci trebuie tratată ca atare Dacă, Noțiunea este tratată ca o metodă de punere în practică, cu alte cuvinte: dacă Noțiunea  este acceptată ca stare și formă a materiei, atunci ne vom putea bucura de efectele ei. Dacă Noțiunea este privită ca mod de comunicare, vom rămâne doar la nivelul cuvintelor și nu vom putea trece de cauza lucrurilor pe care le percepem.

Tema Noțiunii merită o atenție specială, mai ales în aceste vremuri când conștiința nu mai are suficient sprijin în informațiile care vin din trecut, ba dimpotrivă. Doctrinele generate din ecuația despre care am vorbit mai sus, au căutat să simplifice conduita filosofică, eliminând treptat categorii care nu se puteau acorda egalității cu pricina. Scopul era ca ecuația despre structura economiei să devină un soi de cheie de boltă la care să se raporteze orice conduită, și pentru un timp lucrurile au mers în sensul dorit de părinții materialismului-dialectic. Un număr mare de noțiuni au pierdut în această perioadă, procente mari din substanța lor originară. Poate că, analizând cum a evoluat substanța ei, vom putea înțelege mai lesne ceva din –  ceea ce nouă ni se pare a fi – paradoxurile naturii unice a Universului și am înțelege că aporia lui Zenon și principiul hermetic al vibrației au o relație productivă pentru cunoaștere și că respectă principiul comun oamenilor de știință: noile descoperiri trebuie să descopere Legea care guvernează întreaga materie și nu să desființeze legeile enunțate înainte.

Ar fi, cred, momentul să aruncăm o privire ceva mai atentă asupra acestui element extrem de interesant: Noțiunea. Definiția ne spune despre noțiune că este elementul fundamental al unei judecăți, că ea participă la raționamente, producând informații despre relațiile dintre formele materiale ce se consumă în realitate. Dar, oare, nu poate fi ea însăși o formă materială? În judecăți și în raționamente  este tratată ca o parte de vorbire care ne informează despre caracteristici ale formelor materiale; caracteristici care se ordonează într-un anume fel de relații și care, în mod obligatoriu produc o concluzie, ca atare, într-un astfel de caz, noțiunea se străduiește să cuprindă generalitatea formei materială care o interesează. Caz în care; oare noțiunea nu este ea însăși o categorie materială,  o structură care produce cunoaștere evoluând din forma materială care se adresează simțurilor? Urmând astfel traseul formei pe care o caracterizează, deci fiind supunsă evoluției ca orice formă materială? Obiectul fizic este o structură  de câmpuri de masă și energie care stabilesc relații de o anumită natură, o natură perisabilă, care în anumite condiții poate deveni fie undă, sau structuri de unde, fie masă – semn că nu și-au pierdut memoria fundamentală – nivel de la care, toate aceste elemente primordiale pot relua evoluția spre orizonturile complexe. Relația masă-undă este mereu  valabilă indiferent dacă facem referire la un  obiect  fizic, sau o altă formă materială, dar asta nu înseamnă că materia se rezumă doar la un asemenea gen de relație. Noțiunea însă, este legată indisolubil de un anume element, și doar de acela, de orice natură ar fi el; fapt pentru care putem bănui că este o variabilă a acelei forme materiale, o formă subtilă a acesteia care contribuie substanțial la evoluția acesteia în relațiile ei cu realitatea.   Acest comportament al noțiunii atrage atenția asupra unei caracteristici interesante și deosebit de productive a acesteia,  din care se nasc numeroase atribute ce contribuie la procesul de segregare a realității pentru a reține  un filon important. Privită superficial, noțiunea este tratată ca o parte de vorbire care ne ajută să identificăm obiecte, acțiuni, evenimente, fenomente din lumea fizică, din realitatea imediată. Astfel tratăm în mod obișnuit noțiunea, fără să dăm atenție unui fapt care se evidențiază în lungul procesului de evoluție al acesteia, alături de forma materială pe care o caracterizează: stările ei subtile. Acestor stări, forma materială datorează momentele ei de ieșire din paradigmă. Teoria morfogenetică a lui Sheldrake dovedește  că există legături evidente între evoluția noțiunii și evoluția formei materiale pe care o caracterizează, legături care păstrează sensul evoluției ambilor termeni. Noțiunea, contribuie la conservarea unor informații – fie recesive, fie în formare – în stări de relativitate, fără să fie nevoie, de toate seriile de forme materiale care ar produce mărturii, mărturii care obliga realitatea să consume atât energie, cât și resurse de masă pentru a întreține procesele. Este suficient să fie produse unde de formă care să inttre în Marele Tot, de unde să revină atunci când o nevoie crează o diferență de potențial. Această contribuție  în relativizarea limitelor unei forme materiale pe care o are noțiunea, pentru că ea este aceea care stabilește nivelul  și modul  în care sunt comunicate informațiile despre evoluția formei respective, pornind de la natura primă și trecând apoi prin toate etapele intermediare ale acesteia. Admițând că, noțiunea evoluează odată cu forma materială; pare, mai degrabă să asistăm la activitatea de divizare a unei naturi unice, iar diversitatea care ne copleșește se obține prin divizarea repetată a acelei naturi unice, dar și a formelor rezultate din ea. ”Universul este tot ce el conține, este o creație mentală a Tot-ului. Realmente, fără nici cea mai mică îndoială Tot-ul este spirit. “ – susține Hermes Trismegistul;  sau eter, akasa, sau haos. Iar noi ne-am obișnuit să împărțim Universul în spirit și materie, până la nivelul la care nu mai acceptăm sub nici o formă că diferitele manifestări ale acesteias su, de fapt, stări ale ei și nu substanțe diferite. Toate principiile cu care filosoful operează merită să fie analizate și dincolo de conținutul esoteric, tocmai pentru că ne introduc în teritoriul subtilului, unde putem descoperi că materia există într-o multitudine de stări care îmbogățesc la nesfârșit Cunoașterea. De fapt cam tot ce se înscrie în domeniile esoterismului, hermetismului, ocultismului, magiei etc. merită să fie analizat și din alte unghiuri, mult mai apropiate de cele pe care le impun realitățile care rezultă din împărțirea infinitului la infinit. Însăși această exprsie: ”Infinitul împărțit la infinit“  poate fi interpretat ca o referire la o  natura unică și comună tuturor lucrurilor,  la o cunoaștere a generalului prin particular, fapt pentru care ar merita să dăm mai multă atenție acelei întrebări pe care Compton și-o pune despre quantă: Ce este, de fapr quanta; undă sau particulă?    Şi atunci, Universul ajunge să fie  constant reprezentarea diversității  naturii omogene a elementelor materiale existente care se divizează și ajunge  sub formă de unde dintr-un teritoriu morfic, ale cărei reguli sunt stabilite de mișcare,  într-unul al formei fizice reale.  Diversitatea lui absolută pornește din capacitatea acestor elemente  de a întreţine continuitatea substanţialităţii ? Sau, totul este hotărât de alternanţa: fiinţare – nefiinţare, ceea ce face să avem de-a face cu o discontinuitate materială – așa cum susține Lucian Blaga?   Avem de-a face cu categorii care sunt în continuă mişcare din cauza diferenţelor de potenţial?;  forme care – prin necontenita mișcare – mențin permanent  omogenitatea  substanţei, pentru ca acestea să producă permanent vibrațiile ce întrețin activitatea morfică în așa fel încât acestea să contribuie la  formarea varietatăților de categorii ale materiei fizice?; situație definită de un alt principiu hermetic, acela al vibrației, ca: ”Nimic nu stă, totul se mișcă, totul vibrează)“? Dacă ar fi să reprezentăm grafic cele afirmate mai sus, ne-am servi de  serie de cicluri cuprinse într-o spirală. Din punct de vedere teoretic, un astfel de raționament este mult mai lesne de acceptat într-un model spiritual, în care ideile par să accepte mai ușor asemenea stări.  Toate judecăţile care eșafodeză un astfel de raţionament pot fi socotite  speculaţii, drept care este mult mai uşor să respingi totul și să te adâncești în paradigmele propuse de spiritualitate,  decât să te supui efortului de a pătrunde prin analize  în profunzimea acțiunilor mecanicii care organizează substanța. Poate că, dacă am izbuti să depășim obstacolele care se ivesc din pricini care ne scapă; dar care ne îndeamnă să căutăm mereu soluții pentru a  edifica raporturile dintre elemente primordiale și ele însele;  raporturi care să ne aducă în fața unor dileme aparent fără soluție – și, asemeni lui Compton, să ne  întrebăm despre quantă: ce este ea de fapt, undă sau particulă?  Evident că entităţile pe care le recunoaştem şi le definim;  ca şi cele pe care nu le putem recunoaşte, pe care le înscriem, mai degrabă, în categorii ca supranaturalul,  magicul, în sacru, doar pentru că suntem surprinşi de un comportament diferit de ceea ce de regulă numim natural, adică ceea ce este cuprins în limitele rațiunii. Entităţile despre care vorbim, au fiecare   instrumente specifice aparţinătoare unor structuri neunitare, nesaturate la nivelul la care le găsim, însă aparţinătoare generalităţii şi fiind parte unitară din substanţialitatea unică, o substanţialitate  a cărei formă este decisă mereu de genul în care se organizează mişcarea care decide toate expresiile şi subtilităţile sale, cu un scop unic: continuitatea materiei; vorbim despre mişcarea care se comportă după modelul pe care îl  reprezintă varietatea valorilor cuprinse într-un spectru, fiecare formă de mişcare fiind armonică unui gen de materie adică fiind ea însăşi  materia în sine. Din cercetările  meticuloase ale fizicienilor se poate stabili că materia contribuie  neîncetat la îmbogăţirea propriei sale structurii  punând în relaţie fascicole de unde dintr-o gamă foarte variată de spectre, aspect care constituie baza morfologiei Universului. Forma universală există într-o totală lipsă de formă care începe să devină, atunci când o diferenţă de potenţial iniţiază o nevoie şi astfel pune în mişcare o categorie de unde  Atunci când vorbim de continuitatea materiei, trebuie să ne gândim că ea se realizează prin circulaţia neîncetată a diferitelor fascicule de unde, desprinse din diferite  spectre de potenţialul nevoii iniţiată de diferenţa de potenţial. Conform unei logici hotărâtă, în primul rând de diferenţele de potenţial apărute în mediu, diferenţe care stimulează contactele particulare ale  categoriei de forme materiale  Diferenţa de potenţial decide valorile lucrului mecanic necesar pentru anularea acesteia – a diferenţei de potenţial – şi motivează contactele. Înţelegerea întregului proces este dificil de realizat datorită lipsei de concepte definite cu care să se poată descrie mecanica fenomenelor. În fapt vorbim de categorii de unde, şi esenţială este armonia dintre ele, armonie care hotărăşte genul de mişcare  ce va determina o anume formă particulară. Unda, în fiinţarea ei, reprezintă un nivel al materiei, mişcarea undei spre iniţierea unei armonii cu o altă(e) undă(e) este un nou pas spre formă şi spre atingerea unui  alt nivel al materiei.  Aceiaşi diferenţă de potenţial motivează apariţia unei nevoi indusă materiei, şi, în al treilea rând, nevoia crează o lipsă care trebuie înlocuită. Sub nici o formă nu trebuie să tratăm aceste cauze ca fiind expresia unei voinţe, ci relaţiei născută din armonia a două lungimi de undă care declanşează ceea ce Newuton a numit „atracţie universală”. Vorbim deci despre reacţia a două corpuri, care în anumite condiţii efectuează un anume lucru mecanic până la anularea acestora, adică, până când forţa care a declanşat mişcarea ajunge la zero. Această forţă iniţială este cea care hotărăşte şi condiţiile  în care se consumă  respectivul lucru mecanic. Mişcarea undelor în întreg Universul produce condiţii pentru  ( vezi efectul Compton) apariţia de elemente noi, iar acestea se comportă ca nişte instrumente capabile să dea naştere unor orizonturi în care dominante sunt calităţi ce nu au caracteristici fizice sau nu doar caracteristici fizice. Poate că ar trebui să acordăm ceva mai multă atenţie termenului materie, mai ales că o teorie ca morfogenetica   lui Rupert Sheldrake dovedeşte că există o circulaţie materială dincolo de lumea fizică.  Condiţie este să ne convingem că materia nu este toată şi întotdeauna reprezentată prin corpuri fizice. O circulaţie importantă pentru existenţa şi evoluţia formei, fapt determinant pentru a ne îndemna  să nu reducem totul doar la starea  fizică a materiei. Modul în care materia se caracterizează ca entitate universală poate fi înţeleasă lesne dacă acordăm ceva atenţie definiţiei spectrului: ”Ansamblu de valori fizice pe care le poate lua, în condiţii determinate, o mărime dată.” Un singur lucru trebuie făcut pentru ca această definiţie să devină mai cuprinzătoare şi anume, să înlocuim expresiea „valori fizice” cu „valori materiale”. Materializarea nu înseamnă doar modificarea valorilor, ci şi a calităţilor în ansamblul lor. Cu alte cuvinte, când vorbim despre materia Universului, vorbim mereu despre aceeaşi materie dar de alte calităţi ale acesteia. Materia este  categoria care dă naştere,  cu contribuţia mişcarii continuu produsă în interiorul ei, unor, calităţi noi, care devin instrumentele cu care sunt înfiinţate funcţii pentru anularea unei nevoii şi înlocuirea unor lipse generate de aceasta. Vechea mitologie a omenirii s-a străduit să reprezinte atât formele nevoii cât şi pe cele ale anulării acesteia prin personificarea fiecărei particularităţi şi înfiinţarea unei simbolistici a esenţelor, tocmai pentru ca materia şi mişcarea să fi reprezentată în unitatea lor.   Din această postură, tot, dar absolut tot ce se găseşte în Univers este aceiaşi materie, mereu însă în stări noi, particulare şi în transformare, capabile să satisfacă o nevoie ce se iveşte dintr-o diferenţă de potenţial,  ca atare, noţiunea, la rândul ei, este tot atât de materie ca şi obiectul-fizic, ba, mai mult, elemente ale lumii fizice fac parte din  particularitatea noţiunii. Sigur că, după secole întregi în care judecata s-a rupt de atitudinea vechiului filosof, care accepta această condiţie a noţiunii, dar şi pe cea a obiectului fizic,  şi o socotea potrivită pe fiecare în forma cuvenită elementului său, modul în care am ajuns să gândim despre materie ne face să judecăm că toate lucrurile cărora li se pot identifica cu greutate calităţi şi atribute fizice – sau nu li se pot atribui de loc -, sunt excluse din lumea materială şi nu li se îngăduie să participe la procesele de acest fel. După un astfel de model; noţiunea face parte dintr-o categorie ce ţine de idee, în consecinţă cu totul în afara lumii materiale, şi numai obiectul fizic poate fi socotit un obiect material, atitudine care produce o serie nesfârşită de încurcături.

Read Full Post »

Legăturile dintre diferitele hierofanii, despre care Mircea Eliade vorbeşte şi care menţin substanţialitatea sacrului de-a lungul istoriei sunt influenţate de modificările pe care faptul istoric în desfăşurarea lui profană îl produce în evoluţia sacrului. Substanţialitatea fiecărei entităţii – în consecinţă şi a sacrului – evoluează din propriul său sine şi aduce modificări tuturor valorilor conţinute. Suma modificărilor caracterizează particularul unui moment istoric, sau al altuia. De la un caracter profan la un puternic conţinut religios şi până la dizolvarea acestuia din urmă în funcţii sociale,  legăturile dintre elementele substanţialtăţii pot fi considerate un barometru suficient de sensibil, pentru a ne arăta  că sacrul are forţa, mai ales  dincolo de religie, de a impune contemporaneităţii o anume coerenţă particulară, de cele mai multe ori reflectată în tabloul fenomenologic al istoriei. Tablou, de cele mai multe ori controlat, de energii a căror mecanică rămâne ascunsă în momentul exprimării. Raportul natural-supranatural pe care-l reprezintă religia unui moment istoric caută să producă modificări în evoluţia profanului, dar rezultatul real este că, în multe din acţiunile sale de asimilare, religia însăşi se modifică. Substanţa venerării resimte presiunea profanului,  determină specificul particular al substanţei sacrului şi influenţează mişcarea tuturor formelor din întreg teritoriu. Sunt două precizări care trebuiesc făcute: prima ar fi că, fiecare moment istoric defineşte o anume imagine particulară a religiei, armonizată evoluţiei profanului prin îndepărtrea, dar şi, mai degrabă, apropierea de acţiuni ale acestuia, substanţa religioasă îşi modifică mecanica sinelui căutând pârghiile cele mai eficiente pentru a slăbi coerenţa profanului. Savanţii care caută să studieze fenomenul, să-l descrie şi să-i stabilească regulile, ne aduc o imagine care pare statică şi valabilă fie pentru momentele din trecut, fie pentru cele viitoare. Doar că, o astfel de desprindere din lanţul cauză-efect, înstrăinează religia de ea însăşi şi slăbeşte efectul sacralităţii religioase; o a doua precizare ar fi că, religia nu este doar dezvoltarea unei epifanii, ci şi asimilarea realităţilor profane (un exemplu ar fi modul în care Apostolul Pavel a căutat mereu metode de a converti spiritul profan al timpului ) care se structurează prin termeni ai sacrului determinând  mişcări pe o axă a valorilor sociale, apropiindu-i sau depărtându-i de teritoriul religiei. Momentele timpului istoric tind să se manifeste ca un întreg, fiecare înglobând elemente ale sacrului, deopotrivă cu cele ale profanului, din mişcările lor rezultând fondul materialităţii respectivului moment. Cei care se află captivi în corpul material al unui anume punct din istorie au dificultăţi în a percepe corect anatomia intimă a întregului, cum dificil este să fie percepută anatomia structurii care se formează continuu într-un Uivers,  dar mai ales natura şi modul cum acestea intră în relaţii cu alte structuri care îndeplinesc condiţia de întreg. Într-un Univers tridimensional, fiecare întreg îndeplineşte condiţia de  origine, ceea ce indică faptul că fiecare punct aflat între cele trei planuri ale spaţiului  porneşte de la o virtuală origine, spre o evoluţie care este mai degrabă condiţionată de relaţiile cu celelalte entităţi decât de propriul fiind,  în consecinţă un Univers trebuie să fie atât virtual cât şi conctert pentru a fi capabil să întreţină raporturi cu celelalte  virtuale origini.  Întrebarea care se impune este; până la ce nivel o origine virtuală poate forma Universuri?; precum şi, până la ce nivel un Univers poate rămâne coerent cu el însuşi? Sunt întrebări care necesită suficientă bărbăţie pentru a opera cu instrumente care să surprindă relaţia dintre sacru şi profan în ipostazele de dincolo de orizonturile definite deja. Adică în teritoriile în care indeterminarea ne lasă fără noţiunile cu care obişnuim să producem judecăţi. De cele mai multe ori evităm să abordăm aceste teritorii ca pe unele care ar aparţine vreunei realităţi manifeste, sau să le includem într-o realitate cu un caracter puternic abstract în care ne putem descurca doar apelând la arhetipuri. Se dovedeşte astfel că, dincolo de cunoaşterea prin simţuri, care să ne sprijine în elaborarea unei axiomatici pe care să sprijinim structura teoretică a realităţilor, nu am format obişnuinţe de a opera cu termeni care să caracterizeze abstractul. Arhetipul pare a fi ultima graniţă până la care am îndrăznit să ajungem şi asta pentru că, termenul ne oferă suficientă libertate de a produce simboluri fundamentale cu funcţii suficient de elastice. Ca atare atât profanul cât şi sacrul au zone active, creative, zone care produc funcţii, ştim că aceste zone există,  dar  nu suntem  în stare să le cuprindem în cunoaştere. Cel puţin, până la acest moment nu s-au făcut eforturi decisive în acest sens. Putem spune că ne-am străduit să evităm deschiderea unei astfel de cutii a Pandorei. Despre existenţa unei  asemenea stări de prudenţă, Henri Bergson face următoarea apreciere :”Legea fie că este fizică, socială sau morală este, pentru marea majoritate, un comandament. Există o anumită ordine a naturii care s-ar traduce prin legi, faptele « vor asculta» de aceste legi spre a se conforma astfel ordinii respective. Savantul însuşi se abţine cu greu să nu cadă în păcatul de a nu considera că legea « prezidează» faptele şi prin urmare le precede asemenea Ideii platoniciene.” Citind afirmaţia lui Bergson trebuie să fii de acord că există oriunde am fi, în natură sau în societate, o ordine derivată din sensul mişcării. Ori, acest sens al mişcării – pentru noi – este constituit, fie din elementele sacrului, fie din cele ale profanului, dar niciodată din amândouă până în profunzimea esenţelor lor, tocmai pentru că declarăm  vizibilă această legătură între lege şi act. O astfel de interpretare face ca realitatea să pară împărţită în cel puţin două părţi, fiecare determinând un teritoriu. Relaţiile dintre cele două teritorii sunt deocamdată marcate  mai degrabă de confuzie şi nesiguranţă. Dar nesiguranţa provine din incapacitatea noastră de a  caracteriza temeinic  elementele fiecărui teritoriu, de a izbuti să le definim în termeni coerenţi cu propriul lor conţinut. Este foarte posibil, ca toate aceste stângăcii să pornească de la faptul că nu judecăm existentul ca fiind un întreg, ci îl judecăm în părţi de cele mai multe ori socotindu-le opozabile. Judecând realitatea dintr-un asemenea punct de vedere, fie desconsiderăm anumite aspecte, fie le interpretăm eronat. Mai mult, realitatea manifestă respectă ritmul schimbării pe care i-l impune mişcarea, şi astfel, parte de elementele care au intrat în joc capătă un aspect axiomatic, tratate fiind ca atare. Judecăţile ulterioare produc temeiuri care nu sunt derivate din realitatea manifestă, ci din distorsiunea la care s-a ajuns, iar contemporanitatea va deveni captivă într-o mişcare a diferitelor proporţii de adevăruri. Istoria omenirii este dominată de tendinţele generate de cele două părţi ale realităţii care au fost cele mai vizibile, cea a Ideii şi cea a Materiei, şi chiar dacă, pe măsură ce ne apropiem de prezent devine tot mai evident faptul că avem de-a face cu părţi ale unui întreg şi că în mod natural între ele trebuie să existe relaţii complementare, continuăm să le tratăm ca uităţi opozabile. Astfel, transformăm sacrul într-o unitate opozabilă profanului, iar toate zonele sensibile dintre cele două teritorii devin expresii ale supranaturalului. Dacă am ţine cont de judecata lui Hegel: “Adevărul poate fi cunoscut în moduri diferite, şi modurile cunoaşterii trebuie considerate doar ca forme. Astfel, adevărul poate fi cunoscut, desigur, prin experienţă, dar această experienţă este numai o formă. În experienţă importă spiritul în care abordăm realitatea.” – am izbuti , poate , să ne apropiem de instrumentele prin care experienţa devine o imagine a întregului.  Cu atâ mai mult cu cât, fiecare cunoştinţă intră în conştiinţă, mai întâi sub forma unei noţiuni al cărei conţinut este direct cependent de numărul de relativă care se raportezază la ea. Abia apoi devine capabilă să se transforme într-o parte a unei judecăţi participantă într-o structură informaţională. Vorbim despre o structură extrem de complexă şi subtilă, aflată continuu în mişcare, fapt care îi imprimă caracterul de a se supune întotdeauna doar parţial conoaşterii, formei imobile. Ori, multe dintre definiţiile despre realitatea absolută sau relativă, în aceeaşi măsură, aflate în circulaţie, au pretenţia să fie definitive, să fixeze odată pentru totdeauna o imagine anume despre existent, o imagine care în clipa imediat următoare însă s-a schimbat deja, antrenând după sine modificarea întregii structuri. O teorie ca cea a Relativităţii Generalizate a lui Eistein este greu de admis, tocmai pentru că tratează despre relaţia mişcare-schimbarea de formă. Nu numai că doi subiecţi care observă un fenomen în timpi imediat următori, observă momente diferite ale acesteia, dar, aceiaşi subiecţi, în acelaşi timp, dar în puncte diferite ale unui spaţiu observă aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen, ceea ce produce în conţinutul acestuia moficări în sensul îmbogăţirii sale. Îmbogăţirea n-o produce, însă, subiectul, ci relativul  În consecinţă, despre raportul sacru-profan şi relaţiile degajate de un asemenea raport, ar trebui să ne îngrijim să inventăm astfel de instrumente cu care să putem caracteriza evoluţia şi nu momentele, continuitatea mişcării în logica ei. Poate că atunci am izbuti să înţelegem că multe din atributele, pe care le trecem în contul supranaturalului sunt doar părţile vizibile ale unui parcurs care au în ascuns un număr oarecare de relativi ce concură la vizibilitatea acelui moment, ca şi la defiinţarea lui ca entitate în sine. Dintr-o astfel de viziune, cunoaşterea nu poate fi definită ca fiind o sumă de informaţii din existent, ci mecanica care ne ajută să punem în relaţii diferitele informaţii din timpi şi nivele diferite. Adică acele informaţii capabile să înfiinţeze temeiuri şi adevăruri despre şi pentru a fi. Ceea ce înseamnă că Platon are dreptate şi realitatea concretă şi absolută este Ideea  –  înaintea, în timpul şi după toate realităţile manifeste. O realitate manifestă poate fi definită acea realitate despre care avem impresia că se află într-un moment de stabilitate, chiar dacă, în ascuns, există zone  în care mişcarea deja a schimbat temeiuri şi adevăruri. Iar afirmaţia care vine din înţelepciunea orientală şi susţine că: „Tot ce există, există în relaţie cu altceva, se sprijină pe altceva şi nu există decât în virtutea acestei relaţii. Din cauza acestei relaţii care este suportul indispensabil al existenţei lor, indivizii şi toate celelalte lucruri nu au o esenţă proprie. Sunt produse a căror existenţă se datorează întâlnirii şi coexistenţei unor cauze; nu sunt nici autogene; nici autonome şi, în consecinţă, nu sunt decât nişte nume care acoperă o vacuitate de realitate intrinsecă.” – defineşte relaţiile dintre diferitele orizonturi ale raportului sacru-profan în toată profunzimea structurii  pe care o  reprezintă realitatea manifestă. Cele două teritorii îndeplinesc funcţii care se ivesc din modul în care mişcarea pune în relaţii diferite elemente ale realităţii manifeste. Putem vorbi despre obiecte, sau obiecte care se află în evoluţie într-un anume nivel al structurii, despre funcţii, sau funcţii care se află în evoluţie înaceleaşi nivele ori în altele, sau putem vorbi despre funcţii care abia se nasc, şi care urmează să înfiinţeze forme. Toată dinamica acestor acţiuni pe care mişcarea le ordonează este decisă de gradul de gravitate a acestor funcţii. Diferenţa de potenţial este o funcţie care întreţine un dezechilibru permanent în urma căruia elementele materiei sunt puse în relaţie, gravitatea diferenţei de potenţial hotărăşte viteza mişcării, amploarea, volumul etc., la fel se întâmplă cu lipsa, sau cu nevoia, funcţii care impun diverse forme ale mişcării. Legea Gravitaţiei a lui Eistein evidenţiază faptul că elementele materiei nu sunt participantele unui proces datorită unei voinţe, ci datorită existenţei. Un corp anume există în urma unor caracteistici care pot fi socotite semne pe care acesta le transmite în mediu (volum, greutate, mărime, compoziţie etc.), el nu  intră într-o relaţie printr-o decizie, ci printr-o funcţie cum ar fi diferenţa de potenţial, sau lipsa, sau nevoia, adică funcţii care produc mişcarea. Aşa cum un corp deformează spaţiul şi timpul în funcţie de greutatea sa, astfel creând premisele optime de a rămâne în mişcare, iar pentru ca aceste premise să devină particulare este nevoie de o anume masă şi doar de aceea; diferenţa de potenţial, sau lipsa, sau nevoia crează condiţiile pentru ca relaţiile dintre diferitele corpuri aflate într-o anume zonă a Universului să se ordoneze în funcţie de factorii obiectivi ai realităţii manifeste şi să devină relativii acestei realităţi. Poate că cea mai importantă funcţie a Teoriei Relativităţii Generalizate este evidenţierea spectrului de funcţii pe care le presupune mişcarea, funcţii care ordonează relativii unei anume realităţi manifeste. O funcţie care devine activă, se transformă într-o funcţie specifică, valabilă numai să pună în mişcare un proces particular. Dar, toate aceste acţiuni ale Universului nu se produc cu intenţie, ci dintr-un proces de transformarea din general în particular, care particular va participa la înfiinţarea unui nou nivel ale generalului, tocmai prin condiţiile create de diferenţa de potenţial, de  lipsă sau de nevoie. Într-un mediu în care diferenţa de potenţial crează o zonă de minim şi una de maxim, vor fi întrunite condiţiile de naştere a mişcării, iar corpurile se vor ordona în condiţiile datelor lor specifice, relaţiile dintre ele vor fi la rândul lor dependente de aceste date. Diferenţa de potenţial nu se naşte cu intenţia de a crea o astfel de ordine, ci ordinea se înfiinţează ca urmare a acelui specific datorat diferenţei de potenţial. Nu există o intenţionalitate sau un scop, ci doar o ordine. Ca atare, sacrul sau profanul, la rândul lor sunt teritorii lipsite de intenţionalitate, în conseciţă definibile prin funcţiile înfiinţate de diferite atribute pe care le înfiinţează mişcarea.

Read Full Post »

Bătrâna dormea liniştit, faţa ei mică se relaxase şi toate ridurile păreau să se fi adâncit. Era un somn adânc, iar Clara se bucura de fiecare dată când îşi surprindea  Bunica adormind în cele mai neobişnuite poziţii. Bătrâna preoteasă era aproape să atingă pragul celor o sută de ani, rămăsese lucidă şi capabilă să trebăluiască, robotind încetişor prin gospodăria îngrijită acum de nepoata ei. Singurul semn de slăbiciune era faptul că adormea deîndată ce se aşeza undeva. Somnul nu-i înceţoşa minţile, n-o făcea să se rătacească în şirul treburilor ei, imediat cum se trezea ştia ce are de făcut şi unde lăsase lucrul. Zâmbea şăgalnic şi rostuia totul după tipicul mulţilor ani pe care îi petrecuse în această gospodărie.

            După toată întâmplarea aceea extraordinară de la înmormântarea Bunicului, cu mulţimea de lume arătând a fi cuprinsă de un spirit ce zăcuse ascuns amar de vreme şi, mai ales, sentimental pios răspândit de steagurile şi costumele populare, pentru Clara Bunica a devenit o persoană extrem de preţioasă. Înainte de moartea Bunicului o iubea ca pe orice Bunică, dar evenimentul de la înmormântare o transformase pe bătrână într-o persoană foarte preţioasă. O persoană care pusese o pecete fără pereche pe mica proprietate agonisită de-a lungul vieţii de către ea şi bărbatul care se gândise întotdeauna mai întâi la obşte. N-aveau cine ştie ce avere: câteva hectare de pământ, casa din marginea satului şi  grădina pe care o folosea Clara, doar că, pentru tânăra femeie valoarea acestor bunuri crescuse peste măsură. Crescuseră şi sentimentele ei pentru aceste locuri pierdute în pădurile care se mai putuseră salva, după ce lăcomia unora băgase topoarele fără strop de milă. Totul se decisese în acele câteva zile de la înmormântare; până atunci, Clara nu ştia ce decizie să ia, pentru că viaţa la ţară era ciudată, şi, de multe ori, o bătea gândul să se mute la oraş, sau să plece înapoi în casa părinților, să scape de  o serie de probleme ce păreau că n-or să poată fi rezolvate vreodată în satele pădurimii: apa, canalizarea, gazul, gunoiul, asfaltul, şi alte multe asemenea, lucruri mărunte dar care te făceau să jinduieşti viaţa din oraş. Maică-sa încercase în alte câteva rânduri s-o convingă să revină acasă, în ţara aia de peste ocean. Imediat după înmormântare apăruse neanunţat, şi timp de o săptămână s-au certat înverşunat pe tema asta. În toate zilele alea se întrebase ce anume determinase înstrăinarea asta a ei. De multe ori îşi privea mama si nu-i plăcea de loc ce vedea, şi nici ce auzea, pentru că femeia vorbea cu un accent teribil de urât. Nu-i plăcea să recunoască dar nu se putea împiedica să gândească la faptul că maică-sa îmbătrânise urât, faptul că se înstrăinase în modul acela dispreţuitor de locurile natale o determinase să capete o anumită aroganţă, pe care nu se sfia de loc s-o arate tuturor. Se înşurubase într-o mentalitate nefirească, nenaturală, era gata oricând să condamene orice purta vreun semn al ţării în care se nascuse, şi-şi dorea cu ardoare ca toţi ai ei să se comporte la fel. Dintotdeauna fusese dominatoare, şi stabilise singură regulile familiei; vorbea mereu despre familie, dar, de fapt, se gândea la dorinţele ei, la nevoile ei, la convingerile ei. Familia trebuia să fie grupul acela de oameni care nu precupeţesc nimic ca să-i facă voile. Totul trebuia să aparţină familiei, recte ei, totul trebuia făcut pentru familie, adică pentru ea, totul trebuia jertfit familiei, deci ei. Pe măsură ce îmbătrânea, se usca sufletește, şi-şi pierdea îndemânarea de a mai masca pornirile egoiste. Nu mai avea atâta imaginaţie, şi folosise prea mult clişee răsuflate, iar pe de altă parte nici nu mai avea răbdarea de a gândi o strategie, ceva. Ca atare totul devenise direct, imperativ, iar lucrul acesta o scoatea din minţi pe Clara. Apoi, mai era şi drăcuşorul acela mic şi ascuns undeva în sufletul ei, care o tot îndemna să gândească la faptul că momentul ei de rătăcire din adolescenţă s-a datorat în bună măsură atitudinii de zi cu zi a maică-si. Ştia bine că n-ar fi trebuit să gândească aşa, pentru că totul fusese o prostie  care i s-a datorat de la un capăt la altul, dar nu se putea împiedica să nu caute un vinovat mai în adâncul ei, un vinovat cu care să împartă consecinţele. Până la urma, urmei, nici nu fusese atât de rău cum ar fi putut să fie, şi viaţa a îndreptat lucrurile cu înţelepciune. După ce maică-sa n-a mai rezistat şi s-a întors acasă la ea, Clara se gândea cu compasiune la toate ponoasele pe care le vor suporta cei doi bărbaţi, dar nu asta era problema ei cea mai gravă. După moartea Bunicului începuse să se gândească tot mai frecvent la faptul că trebuie să facă un copil. Făcea parte din funcțiile naturale ale ființei ei; era femeie. Ea era matca, puitoarea, născătoarea, avea o datorie față de neamul ce rezistase de sute de ani la umbra copacilor, care și ei se îngrijeau să țină pământurile departe de calea celor care vânturau lumea. Ţinuturile astea trebuiau să rămână ale unui neam care-şi grijeşte viitorul, şi pentru asta, copii trebuiau să înveţe năravurile. Erau momente când gândurile îi sunau ca de pe altă lume; timpurile se modificaseră: cine dracu’ se mai gândea acum la neam, la moșteniri, la datorie omenească? Cine se mai gândea că dacă te naşti aici, trebuie  să creşti aici, să respiri aerul, să mănânci bucatele, să mângâi femeile locului? Dar în adâncurile ei se închegase strașnic de la înmormântarea bunicului speranța că, poate că va vrea Dumnezeu,  ţinutul să rămână ascuns între codrii care crescuseră probabil, de la facerea pământului. Poate că oamenilor le va veni gândul cel bun, şi vor înţelege că pădurea îi apără, așa cum a făcut-o întotdeauna; îi apără, îi hrăneşte, şi-i fereşte de stricăciunile ce se răspândesc cu iuţeală pe alte meleaguri. Clara îşi dorea din toată inima să fie aşa, nu se putea împiedica să spere că oamenii se vor trezi cu timpul, şi vor învăţa să deosebească răul de bine. Ea se născuse într-o ţară unde oamenii pierduseră cu totul busola, pentru cetăţenii aceia orice nu ieşea din fabrică era un fapt al mirării, şi nu  conteneau să facă poze, să filmeze şi să exclame. Se uitau la lucrurile acelea ca la ceva  venit de pe altă planetă, ceva nemaivăzut, şi care nici nu va mai putea fi văzut vreodată. Băteau cărări şi închideau cu șapte zăvoare, se îndemnau unul pe altul să aibă grijă, şi să-i povăţuiască pe copii. Ori ea, de ceva ani trăia în mijlocul unei lumi care mai amintea ce înseamnă să fii pădurean, ce înseamnă să ai bogăţia lângă tine, bogăţia care să-ţi facă viaţa fără griji. Și mai învățase că bogăția nu înseamnă strânsură fără rost, peste măsură. Aici învăţase Clara că viaţă poate însemna şi modestul trai cu ceea ce-ţi e necesar azi, sau mâine, ştiind că ai să capeţi şi-n zilele următoare dacă ai să fii cumpătat  şi gospodar. Modul ăsta de a fi îi adusese un renume cam în batjocură; erau mulți care se uitau la ea pe sub sprâncene și mustăceau la vorbele cu care încerca să le explice credința ei. Nu erau vremuri de ținut calul în buiestru, se puteau face averi frumoase, puteau avea ca și-n alte părți și case, și mașini, și conturi, și bani de risipit. Știa asta, Clara, și până la un punct și înțelegea, dar peste toate, fiind femeie se simţea obligată să facă un copil, pe care să-l crească după înţelepciunea locului, nu a oamenilor. Nu după imaginea pădureanului din ziua de azi, ci după aceea a celui care va veni să se cuprindă în firescul acestor pământuri. Copilul ei trebuie să fie un pădurean, crescut în respect şi în legea ţinutului. Problema era că un copil nu se face de capul lui şi trebuie un bărbat care să învârtă în mămăligă, iar în ziua de azi, bărbaţii aduc necazurile cu ei. Pe de o parte putea să aleagă unul, să-i umble la prohab, şi când treaba-i gata, să-i facă vânt. Înțelesese asta de la Sergiana: așa făcuse maică-sa. Doar că asta merge la oraş, aici copilul fără tată va avea de suferit şi ea nu-şi dorea să-i dea drumul în lume cu necazurile după el. Mai putea să facă un aranjament, dar învăţase că în ţara asta cele mai nesigure lucruri sunt aranjamentele. Nu putea şti niciodată cum va reacţiona în timp masculul cu pricina şi cât de  ticălos se va dovedi. Cel mai sigur era să-l ducă pe unul la Primărie, să-l ţină în aşternuturi cît va fi de folos, şi pe urmă totul să fie la voia Domnului. Gândurile legate de un copil deveniseră tot mai intense după înmormântarea Bunicului său. Se scurgea timpul şi în mintea ei erau din ce în ce mai proaspete momente ale celor trei zile. Chipuri ale oamenilor, de toate vârstele, imagini cu grupuri adunate, ţinând steaguri în mâini, netezindu-și straiele pe care le îmbrăcau atât de rar. Familii care arătau ca desprinse din pozele încețoșate de vreme. Mulţimea de flori şi toată ceramica aia smălţuită: străchini, ulcele, căni pântecoase, ulcioare, ploşti, cu flori mari, în culori vii, cu păsări desenate stângaci. Într-un cuvânt o lume despre care Clara nu ştiuse mai nimic până la înmormântarea aceea, şi care acum o obseda şi-i întărea dorinţa de a avea un copil pe care să-l crească într-o astfel de lume, cu astfel de lucruri în jurul lui. Sigur că nu vorbea cu nimeni despre gândurile ei, pentru că ar fi fost ţinta ironiilor, şi, mai ales, s-ar fi repezit cu toţii să-i spună că nu mai poate fi reînviată o astfel de lume, că timpurile au trecut, că tehnologiea, că industria, că încălzirea globală, că înmulţirea populaţiei, şi toate prostiile pe care cu toţii le repetau, învăţate pe dinafară fiind. Ea învăţase un lucru esenţial din viaţa Bunicului ei, care nu vorbise ca să fie ascultat de ceilalţi, ci ascultase şi, mai apoi pusese faptele în calea acestora,  cu pildele lor cu tot. Asta învăţase ea: că pilda faptelor are înţelesuri cu mult mai adânci şi mai convigătoare ca toate cuvintele luate la un loc şi spuse cu cel mai desăvârşit meşteşug.  Înţelesese că nu tehnologia este otrava mortală, ci cuvintele. Valuri de cuvinte se revărasau în  fiece clipă peste pământeni şi distrugeau în mare măsură tot ceea ce generaţii întregi clădiseră cu trudă şi înţelepciune. Acolo era miezul otrăvit, care ascundea cu şiretenie, pentru că asta făceau acuma cuvintele: ascundeau, şi intenţia hoţului, a şarlatanului, a excrocului, şi neputinţa prostului, şi viclenia lacomului. De prea multă vreme lumea vorbea prea mult fără să gândească la răul pe care cuvintele îl fac; unii vorbeau cu tâlc, cu gând ascuns râvnind la interesul ascuns, alții se lăsau prinși, dar cei mai mulți vorbeau doar ca să vorbească să se țină astfel la fereală, să nu pară că stau în calea cuiva. Nemaiexistând strădaina pentru  fapte, nimic nu mai stătea mărturie, nu mai puteau pune zăgaz prădăciunilor care nu conteneau să se înmulţească. Totul se năruia şi părea că viaţa se rispeşte ca în urma unui război, care n-a lăsat în urma sa decât ruine şi bejenie. De asta viaţa Bunicului ei fusese o pildă pe care pădurenii au înţeles-o şi-au slăvit-o cu atâta fast. Rău era că nu găseau în sinele lor atâta putere să urmeze calea aceasta, arătată cu smerenie. Nu gândul la patrie îi făcuse să iasă cu steaguri şi straie strămoşeşti, cu gânduri evlavioae, şi simţăminte înălţătoare, ci gândul la fiul ei, care a ştiut să stea în calea vremii, şi-a pus martori pentru ca generaţii viitoare să înţeleagă cât de cât din vorbele care or să fie spuse. Acum trebuiau aduse pe lume generaţiile viitoare, şi ele trebuiau aduse neapărat în cinstirea faţă de astfel de fapte. Clara voia un copil, nu numai pentru a păzi viitorul acestor ţinuturi, ci şi pentru a se obliga pe ea să nu se lase viclenită de propriile sale porniri. Era conştientă că e teribil de greu şi anevoios ceea ce-şi impune, dar era musai să-şi impună ea, pentru că astfel se putea întări. Avea noroc că prin vinele ei curgea sânge de pădurean, om care mai întâi te taie şi apoi îţi dă bună ziua; şi  mai avea noroc că în adolescenţă i se întâmplase o nefăcută care acum o păzeşte de toate tentaţiile lumii. Ştia bine că de-acum era hotărât: va face un copil, şi-l va creşte în sfântul spirit al pădurenilor, cel care risca acum să se piardă, mutilat de tot felul de importuri zănatice, aduse de creiere ce se corciseră prin ţinuturile pe unde umblaseră. „Sfântul spirit al pădurenilor”, „Spiritul locului”, „Specific al pământului” şi multe astfel de expresii se perindau prin gândurile tinerei femei, erau tainice, şi ţinute sub obroc, pentru că dacă ajungeau în gura lumii, şi-ar fi auzit vorbe de ocară şi toate intenţiile ei ar fi fost răstalmăcite fără milă. Oamenii gândeau altfel acum, şi nimănui nu permiteau să aibă propria sa ierarhie, propriile sale nevoi şi valori. Clara se nascuse însă, într-o ţară în care oamenii doreau să li se spună cetăţeni, şi credeau că nu au voie să se lepede de datoria faţă de naţiune. Asistase la momente penibile, când români ca maică-sa, doar că abia veniţi şi lipsiţi de experienţă, vorbeau cu dispreţ despre patria natală, şi preamăreau ţara în care ajunseseră. Era un fel de a-şi semna sentinţa, condamnarea pe viaţă, pentru că, se putea vedea după privirile lor, oamenii locului nu înghiţeau atitudinea asta. Patria natală ai voie s-o părăseşti, ai voie să trăieşti unde crezi că-ţi este mai bine, dar iubirea pentru pământul ţării tale o duci în mormânt, ea este cea care-ţi ţine ţărâna pe buze. În Clara se trezise conştiinţa acestei datorii, şi ea era aceea care îi impunea nevoia de a face un copil şi de a-l deprinde dragostea de ţară, de naţiune şi, mai ales, ce-i ăla un ideal. Când ajunsese pe aceste meleaguri, nu vedea decât sălbăticie, viaţă proastă şi lipsa civilizaţiei. Ştia că merită exilul acesta pentru prostia făcută şi încerca să îndure cu demnitate. Mai apoi însă, a început să vadă în spatele aparenţelor, a început să înţeleagă ţesătura, şi-şi dădea seama că de fapt vorbim despre alt fel de forme. Erau adânci formele, vechi, şi nu era de fel vorba de lipsă de civilizaţie, ci despre o altfel de civilizaţie, care nu putea să se supună standardelor, nu putea fi trasă pe acelaşi calapod cu altele. Doar că totul începuse să se destrame pentru că se pierduse din trăinicia credinţei. Cozile de topor lucrau destoinic şi cărau fără contenire mâlul unor meleaguri străine. Cum Dumnezeu se făcea că nimic trainic şi folositor nu ar fi adus?, ci doar gunoaiele azvîlite cît colo, şi care cereau eforturi supraomeneşti să fie curăţate odată ce-au mânjit datina. Pentru asta, trebuiau oameni şi conştiinţe, şi astea nu vin din senin, vin din oameni şi conştiinţe; oameni care nu mai au o viaţă a lor decât într-o mică măsură. Era de acord că e mai bine să nu fii nevoit să te jertfeşti pentru un ţel comun, să ai libertatea de a veghea la sănătatea propriului tău destin, dar bunăstarea vine de la idealul comun şi de la jertfa pe care unele generaţii trebuie s-o facă.  Asta e soarta, şi nu-ţi dă de ales dacă a picat păcatul pe generaţia ta, jeleşti în tăcere şi faci mai bine să-ţi aduci jertfa cu zâmbetul pe buze. În jurul ei era o zarvă teribilă, un zumzet fără înţeles, un vacarm stârnit de cuvintele ce ascundeau rânjetul furilor. Se urla din toţi bojocii, fiecare convins fiind că urletul are meritul că ascunde bine, iar când lucrurile vor ieşi la iveală deja o să fie prea târziu şi faptele nu se mai pot întoarce.

De multe ori, zâmbea ea însăşi la gândurile care îi veneau, şi la felul cum le punea  în cuvinte. Prea era totul  venit dintr-o altă lume, prea era departe de spiritul vremii, dar tocmai asta o încăpăţâna, o întărea în convingerea că trebuie să izbutească în vreun fel să clintească lucrurile spre o altă direcţie. Nu, hotărât lucru, nu tehnologia era cea care distrugea, ci micimea oamenilor care căutau parcă să devină şi mai mici, şi mai lipsiţi de capacitatea de a vedea măcar cu un pas înaintea lor. Ei erau cei care transformau totul într-un viciu, ţipând în gura mare că li se prăbuşeşte cerul în cap, că se ridică marea, şi că se aprinde pământul. Totul era o minciună fără sfârşit, nimic din toate astea nu se întâmpla, doar că nu-şi mai ajungeau lor înşişi, nu mai suportau să împartă totul cum se cuvine, aşa cum cartea cea veche îndeamnă. Culmea e că se cita cu glas tunător vorbele cărţii, că veneau îndemnuri de pretutindeni, fără ca cineva să asculte sau să mediteze la spusa înţeleptului. Lumea din aceste zile arăta ca Parabola orbilor a lui Pieter Bruegel, un şir lung de fiinţe neputincioase care se prăpădeau ţinându-se unul de altul, căutând să facă întocmai ce şi celălalt face. Ţinutul pădurilor era un loc pe pământ unde civilizaţia putea începe din nou, putea începe altfel, deosebit, iar pe glob erau milioane de locuri aidoma, doar că omenirea se chinuia să le facă să semene întru totul, şi asta era împotriva firii, era un fapt ce va fi plătit din greu de către generaţii ce nimic nu vor şti alta, decât că sunt victime. Ale ce, ale cui şi din ce cauză, nimeni nu va şti, dar ăsta era rezultatul faptului că oamenii ţineau ca totul să fie otova, să nu mai fie nimic deosebit pe planeta lor.

 Într-o dimineaţă, când a ajuns la grădină a văzut că e aşteptată de bătrânul cu care vorbise la înmormântarea Bunicului, lângă el era un puşti de vreo şaispreze-şaptesprezece ani, care purta un aer obraznic, semn clar că se cam temea de ce va fi să urmeze. „Săru’ mâna, duduie Clara – spuse bătrânul şi se plecă uşor din şale. Ia, am venit şi noi c-o rugăciune la mata.  Sunt cam la strâmtoare şi pocinogu’ ista de la fiul cel mic mi se trage. M-o lăsat pe cap  cu plodul ăsta şi s-a dus să câştige averi prin străinătate. De când tot câştigă el averi îşi făcea un rost cumsecade acasă la noi… Da’ unde nu-i cap, vai de picioare… L-am crescut io până acu’, cum m-am priceput mai bine, da’ io cam venit vremea să…Io, am tot stat, şi-am socotit, şi-am găsit că mata ni-i putea da o mână de ajutor cu prostu’ ăsta, care a crescut cât gardu’, da’ nu ni-i de nici un folos. N-ai vrea mata să-l iei pe lângă dumneata şi să-l pui la muncă, să vadă şi el că nu tot ce zboară se manâncă?” „O, Doamne, bădie, dar eu, mai degrabă te-aş lua pe dumneata, că să mă împiedic de nevolnici m-am cam săturat, să-ţi spun drept. La noi aicea munca-i grea şi migăloasă, şi dacă nu-ţi place la grădină, mai bine stai acasă, că planta-i gingaşă. Zău.” „Şi unu ca mine răstoarnă munţii” – râse moşneagul. „Munţii, nu, dar treba şi-o face cumsecade, şi tot se cheamă că avem un câştig. De cât să angajez unul la care trebuie să mai aduc şi-un paznic, şi pe urmă să stau cu ochii pe amândoi, mai bine mă lipsesesc.” Bătrânul se întoarse către puştan şi-l privi lung fără să spună nimic, apoi îşi ridică pălăria, îşi trecu de câteva ori mâna prin păr, scuipă într-o latură, şi-şi drese glasul. „ E, iacă, întrebarea e: ce răspund eu duduii? Îmi pun io obrazul pentru tine? Că io, l-am adus în sat pe părintele, răposatu’?, fie-i ţărâna uşoară, şi n-a fost chip să mă dau de ruşine în faţa lui. Acum ce-i de făcut? Da’,  mi-i că tu ai să faci vreo nefăcută şi-om da de ruşine.” Tânărul tăcea şi se uita într-o parte, bătând mărunt dintr-un picior. Pentru Clara era semn limpede că-n sufletul lui s-a stârnit viforniţă mare. Vorbele bătrânului nu i-au plăcut, se vedea. „Prostul ăsta mi-e nepot şi anul ista are să termine liceul. Ce s-o alege de capul lui e belea mare, că habar n-are de nimic. Să-l ţii acasă nu poţi, că-ţi face pagubă, aşa c-am zis să vină pe lângă mata, duduie Clara.” „Să-mi facă mie pagubă.” „Auzi, auzi, ce spune despre tine?” – sări bătrânul. Băiatul se înroşise tot şi ar fi trântit o grosolănie cu toată plăcerea. Gândea că ăia doi vorbeau despre el ca despre un neisprăvit, şi nu conta dacă el era sau nu neisprăvit, dar nu se cuvine să vorbească aşa faţă de el, cu atâta tărie.

Până la urmă Clara s-a învoit să-l primească pe băiat la grădină, şi bătrânul a plecat. Puştiul s-a aşezat pe nişte lemne stivuite şi aştepta să i se spună ceva; rumega în el toate vorbele de ocară pe care le auzise şi aduna venin. Gândea el c-o să-l scuipe când i-o veni bine şi o să aibă o ţintă potrivită.  Ar fi dorit să i se ivească o ocazie ca să se răzbune şi pe bunică-su, dar şi pe femeia asta care vorbea aşa despre el, deşi nu-l văzuse niciodată, şi habar n-avea de-i prost, sau nu, de-i neisprăvit, sau nu. Stătea pe lemne şi privea pământul dintre genunchi. Nu ridicase capul de când se aşezase pe stivă, doar din când în când, scuipa într-o parte. Aştepta să vină femeia şi să-i spună ceva, să-i dea o poruncă, să-i zică ce-ar trebui să muncească, dar asta părea c-a uitat de el şi-şi vedea de treburi. Până la urmă s-a ridicat singur şi s-a dus la bătrânii care dădeau nişte mraniţă prin ciur. I-a întrebat pe ei ce ar avea el de făcut. Bătrânii păreau că atâta aşteaptă şi l-au băgat în pâine cât ai clipi. Pe urmă, ziua s-a scurs pe nesimţite şi către seară, băiatul se resimţea  de la roboteală. Mai muncea el şi acasă, dar nu ca aici, unde trebuia să faci treaba în aşa fel încât să nu încurci şi pe alţii. Bătrânii s-au purtat omeneşte cu el şi patroana n-a mai venit să-l întrebe de sănătate. A doua zi, însă, l-a chemat să facă formele de muncă, l-a descusut de una de alta, după care l-a trimis în grija bătrânilor. Se purta cu el de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic şi niciodată n-ar fi spus vorbele alea grele. Încetul cu încetul, băiatul a început să înţeleagă firea Clarei, iar după o lună de zile era greu să-l urneşti de la grădină. Grădinăritul de la domna Clara era un soi de agricultură despre care el nu auzise mare lucru. Avea să termine un liceu agricol, era în domeniu, dar ceea ce se făcea la grădina asta era cu totul ciudat. Ar fi putut spune că era împotriva firii, pentru că așa era; doar aşa putea el gândi despre faptul că de trei ori pe zi, gândacii de colorado erau culeşi cu mâna de pe plante, adunaţi în nişte cutiuţe de carton şi azvârliţi în foc. Nu avea voie să folosească ierbicide şi nici îngrăşămite chimice. Existau şase platforme cu gunoi de grajd peste care se puneau brazde de iarbă şi pământ, şi la fiecare două luni, totul trebuia lopătat şi răsturnat, după care platforma se uda şi tot aşa până treceau doi ani. Abia atunci pământul era folosit şi amestecat cu cel al grădinii. Lui Mihai, ăsta era numele lui, toate astea i se păreau nişte poveşti cu vrăjitoare şi piticoţi. Asta era agricultura din Evul mediu, frăţicule! În câteva rânduri, i-a vorbit Clarei despre tehnologii, soiuri performante, tehnici ale culturilor, toate fiind chestiuni de ultimă oră, agricultura momentului, cu producţii record la hectar, cu legume care rezistau în galantar şi treizeci de zile, rămânând prospete şi cu aceleaşi calităţi organoleptice. Dar, de fiecare dată, femeia a smucit scurt din cap într-o parte ceea ce era semnul ei pentru: „nici nu se discută”. A tot insistat el, şi într-o zi, Clara s-a uitat lung la el, apoi o vreme s-a uitat peste el şi în  cele din urmă, l-a luat pe după umeri şi ia spus: „Măi, Mihai, tu, cel mai probabil o să ajungi agronom şi ai toată viaţa înainte să faci producţii record la hectar, să cultivi cele mai productive soiuri, să foloseşti ierbicidele cele mai ierbicide, dar pe mine toate astea nu mă interesează. Noi nu facem aici agricultură industrială, noi facem agricultura pământului. În oraşul ăla mare în care am crescut, timp de optsprezece ani am mâncat cele mai fioroase legume din lumea asta, cu gust de DDT, şi singura calitate că aveau miezul umed. E drept că nu costau mai mult de doi bani, şi se găseau pe toate drumurile. Dar când am venit aici şi-am gustat prima roşie din grădina Bunicului, mi s-a făcut rău. Mi se părea odioasă, atât era de parfumată, cu gustul ei dulce-aromat specific. Mi se părea îngrozitor de tare pulpa ei cărnoasă, cu structura aia zaharosă. Prima dată, n-am putut să mănânc mai mult din jumătate din legumă; m-am săturat. Pe urmă am descoperit castraveţii, ardeii şi tot ce are omul nostru pe lângă casă, şi toate mi s-au părut prima dată de nemâncat. Încetul cu încetul, aromele legumelor, laptele vacii, carnea porcului, a găinii, ouăle păsărilor m-au făcut să descoper că există şi o altă viaţă, despre care nu ştiam nimic, şi care, atunci când o vedeam la televizor mi se părea atât de primitivă, încât toată omenirea ar trebui să facă eforturi s-o distrugă. Aici, în satul tău, măi, dragă Mihai, am descoperit că suntem miliarde de proşti pe lumea asta care  nimic nu ştim despre viaţa adevărată, şi de asta ne minţim fără încetare. E tot atât de adevărat că ne mai minţim şi din lăcomie, şi din cauza situaţiei în care am ajuns. Ca să faci agricultura despre care îmi vorbeşti tu, trebuie că cheltui bani, nene. Bani buni, şi banii ăştia trebuie să-i faci cumva, pe urmă trebuie să-i dai înapoi, şi uite aşa se învârte roata morii. Tu să faci cum o să crezi tu că e mai bine, şi cum te va îndemna conştiinţa, dar, pentru Dummnezeu, nu crede proştilor. Fă lucrurile cu minte ta, ca să-ţi fie prostia limpede şi să-i dai uşor de capăt dacă te răzgândeşti.” Mihai nu avea de gând să se facă agronom, cel puţin, până în ziua aia nici nu se gândise la aşa ceva. Vorbele Clarei însă îi intraseră în tărtăcuţă, se înfipseseră pur şi simplu. Poate şi pentru modul cum vorbea Clara; îi dispăruse în mare parte accentul de străin, dar vorba ei rămăsese uşor tărăgănată, clătinată, cu o muzică aparte, care te făcea s-o asculţi atunci când vorbea, să-i auzi vorbele. În capul lui Mihai au început să se învârtă vorbele alea care desemnau diferenţa din agricultura pe care o învăţa la şcoală, şi agricultura despre care spunea femeia. Pe urmă a mai fost ceva care l-a uimit la grădina Clarei. La fiecare sfârşit de săptămână apăreau cam la douăzeci de familii, care umpleau grădina. Fiecare familie avea treburile ei la care roboteau bărbaţi, femei, copii, mă rog,  cu caţel şi purcel. Noaptea dormeau în  sat, iar peste zi stăteau în grădină până se întuneca aproape. Seara făceau grătare, deschideau tot felul de sticle, aduse special, cu băuturi rafinate, care erau necontenit lăudate şi apreciate. Şi pălăvrăgeau de-ale lor; de cele mai multe ori, femeile se adunau într-o parte şi sporovăiau despre ce ştiau ele mai bine, iar bărbaţii o dădeau cu fotbalul şi politica, de ţi se făcea părul măciucă. Mihai nu se pricepea nici la una, nici la alta dar, după câteva săptămâni ajunsese la concluzia că nici orăşenii ăia nu sunt mai breji. Clara era toată numai un zâmbet şi de acord cu toată lumea. “Asta e obicei de pe la ea de-acolo, că doar oamenii sunt clienţi, ce dracu’!” – gândea Mihai. Iar când a aflat că, pe lângă faptul că se aprovizionează cu legume din grădină, mai şi plătesc ca să poată munci, băiatului i-a stat mintea.  Familiile apăreau vinerea pe la prânz şi, duminică seara plecau spre casă cu portbagajele pline de lădiţe în care legumele erau frumos arajate de către fiecare. Copiii orăşenilor arătau cu toţii arşi de soare şi îşi dădeau aere vorbind despre tot felul de lucrări ce trebuiesc făcute  pentru ca legumele să fie cât mai gustoase. Era de tot hazul să vezi plozii aia curăţei, spălăţei, cu degetele subţirele vorbind despre copilit, despre praşit, butăşit, irigat la rădăcină sau cu picătura, Dracii o făceau cu multă seriozitate, se încăiereau şi ţipau unul la altul, strigau după părinţi, cerând confirmări, atunci când ceilalţi nu voiau să le creadă spusele. Ceea ce se întâmpla la grădina Clarei era de toată minunea, şi Mihai s-a trezit că devine dintr-o dată atent la ce se întâmplă cu agricultura. Până în momentul acesta nu-şi bătuse capul cine ştie ce. Era născut la ţară, crescuse printre animale şi plante, era ceva firesc, ceva de la sine înţeles. Apoi la liceu începuse să afle că populaţia globului creşte, că trebuiesc aplicate metode tot mai moderne, că trebuiesc soiuri de mare producţie, pentru ca omenirea să nu se trezească într-o zi că nu are ce pune pe masă. Nu era nimic extraordinar, totul facea parte din viaţa lui. Singurul lucru care trebuia hotărât era dacă rămâne ţăran sau se trage către oraş şi se apucă de-o altă muncă. Nu-şi bătuse capul până atunci, tot aştepta să se întâmple ceva care să-l lumineze şi pe el. Într-un cuvânt era ca toţi ceilalţi, cu gândul la cum se poate câştiga un ban bun fără să dai în brânci, fără să-ţi asumi responsabilităţi directe din care să ţi se tragă cine ştie ce necazuri. Întotdeauna transforma totul în bani, în banii care i se cuveneau lui, se înţelege; şi cum de cele mai multe ori sumele nu prea meritau efortul, stătea mai mult deoparte şi aştepta. Dacă n-ar fi fost bunică-su, n-ar fi ajuns la grădina asta, dar într-o seara, bătrânul l-a anunţat ce se va întâmpla a doua zi… şi aşa a ajuns să lucreze la  Clara. Acuma, însă, lucrurile îşi arătau o altă faţă, şi Mihai a început să privească mai atent în jurul lui. Pentru prima dată s-a gândit mai atent la tehnicile agricole învăţate la şcoală, la producţiile industriale, la soiurile de plante şi la toate diferenţele dintre ceea ce făcea Clara şi ceea ce-i spuneau profesorii lui că trebuie făcut. Treaba era încurcată rău! Era încâlcită ca dracu’! La prima vedere, şi unii şi alţii aveau dreptate, dar lucrurile se loveau ca nuca-n perete. Nimic nu se potrivea dintr-un sistem, cu celălalt. Totul se împotrivea, şi băiatul s-a trezit că începe să se frământe şi că vrea să înţeleagă. S-a dus pe apa sâmbetei liniştea lui; pe de o parte, ceea ce făcea Clara era gospodăros şi cu spirit de economie, dar, pe de altă parte, când te gândeai la amaru’ de popor de pe planeta asta, nu-ţi prea venea să crezi că s-ar putea descurca aşa. Mihai ştia că va trebui să opteze cumva, trebuia să aleagă. Dar în momentul acesta nu se putea apropia de nici unul dintre sisteme, nu putea spune că este ceva profund convingător în vreo unul din ele. Aşa că trebuia să bage de seamă la ce se întâmplă în jurul său. De multe ori, neutralitatea asta, detaşarea lui, îl enerva. Ar fi fost mult mai simplu să fie convins de ceva; bun, rău, ar fi fost convingerea lui şi ar fi apărat-o, ar fi slujit s-o vadă cum se conturează tot mai précis şi asta i-ar fi decis soarta. S-ar fi ales ceva de capul lui. Aşa, însă, asculta spusele şi dintr-o parte şi din cealaltă, fără să simtă că este un sâmbure care va încolţi şi-n sufletul lui. Sfârşiturile alea de săptămână, cu orăşenii care veneau bucuroşi la grădină, mereu mai arşi de soare, mai pricepuţi la legumele pe care le cultivau, mereu cu mai multe idei despre cum trebuie făcut ca soiurile să fie protejate, să devină mai atrăgătoare; crescându-şi copii să iubească roadele obţinute cu mâinile lor, mai apropiaţi de ceea ce este nevoie ca pământul să rămână sănătos, chiar dacă ceea ce fac se împotriveşte obişnuinţelor tuturor celorlalţi, ba încurajându-i să gândească altfel, să se împotrivească – sfârşiturile alea de săptămână îi dădeau un sentiment înduioşător, era ca un soi de moliciune a sufletului, doar că odată ce se îndepărta de grădină şi intra în rând cu ceilalţi oameni, totul se spulbera, se risipea ca pleava pusă în bătaia vântului. Nu aşa era lumea, nu aşa se trăia în zilele alea, nu aşa se gândea, şi băiatul vedea dintr-o dată că grupul acela de oameni sunt nişte smintiţi, care nu mai pot de bine, şi-şi pot permite să trăiască după nişte reguli de tot rahatul. Ce mai, erau nişte ciudaţi, oamenii ăia, şi Clara odată cu ei. Îi era ciudă că nu putea vorbi cu ceilalţi băieţi despre ceea ce se întâmplă la grădina Clarei. Ar fi vrut să mai audă nişte păreri, dar de fiecare dată când încercase, totul alunecase în aceeaşi direcţie: banii Clarei. “Mai dă-o-n măsa, mă! Te cred că-i convine, la banii ei. Ce treabă are ea? Bunică-su i-a dat pământ, mă-sa şi tac-su îi trimit bani, poate să facă şi gaură-n cer, că-i dă mâna. Da’ să te văd pe tine, tu de unde iei bani să faci ce-a făcut ea?” O parte de adevăr era, dar numai o parte. Şi asta-l zăpăcea; despre partea care-i lipsea ar fi vrut să vorbească, partea aia pe care n-o înţelegea. Până atunci avusese o viaţă liniştită; mergea în rând cu lumea, făcea ce făceau şi ăilalţi. E drept că nu prea ştia de ce face, ce face, şi nici încotro e calea, dar se chema că-i totuna cu ai lui. Da’, iaca n-au trecut două luni, şi viaţa lui s-a zăpăcit cu totul. Măcar dacă ar fi văzut că la grădină lucrurile merg rău, şi că patroana aduce bani de-acasă ca să ţină mustăria. Da’ nici vorbă! Afacerea mergea cu spor, clienţi erau, marfa se dădea imediat. Se dusese vestea despre grădina Clarei şi orăşenii veneau să cumpere. Tot ce ce culegea într-o zi, până seara era vândut, ba, de multe ori ar mai fi trebuit. Chestia era că femeia nu voia sub nici un chip să mai cumpere ceva pământ şi să mărească recolta. Ea avea o clientelă stabilă, de care se îngrijea ca de ochii din cap. Pe ceilalţi, care veneau, ba din curiozitate, ba pentru că voiau o marfă mai de soi, îi mulţumea cum se putea. Pentru ea conta însă cei care veneau la grădină şi munceau, şi cei care se abonaseră, cei cărora le ducea marfa acasă. Nu făcuse nici un fel de reclamă, şi nici nu avea de gând. Pur şi simplu, oamenii îşi spuseră unu’ altuia, se aduseseră unul pe altul. Ce-l zăpăcea pe Mihai era faptul că totul părea o poveste care n-are sorţi de izbândă, şi dacă n-ar fi lucrat şi n-ar fi văzut cu ochii lui ce se întâmplă, ar fi spus că-i o născocire. În mod normal, nu aşa se fac afacerile. Nu cu producţia de pe o palmă de pământ îţi faci tu profitul. El învăţase la scoală despre sistemele agriculturii moderne, despre sutele şi miile de  hectare care trebuiesc cultivate industrial, despre contracte şi subvenţii, despre lanţurile de magazine şi supermarketuri care-ţi cumpără marfa. Ceea ce se întâmpla la grădina asta nu avea nici o logică: câteva palme de pământ, ce-i drept gospodărite cum trebuie, dar tot câteva palme; nu ierbicide, nu tratamente, nu îngrăşăminte chimice şi preţurile mărfii mai mici decât la orice magazine. Şi totuşi afacerea mergea. E adevărat că era munca multă, dar cu folos. Pentru Mihai, începerea şcolii a însemnat c-a dat de greu. Dimineaţa trebuia să meargă la şcoală, pe urmă erau  teme de făcut, dar şi muncă la grădină, unde trebuia să vină în fiecare după amiază. Seara  era rupt şi se gândea cu groază că se scoală de dimineaţă şi-o ia de la capăt. După vreo două săptămâni, n-a mai rezistat, şi-a făcut socoteala că ori cu capul de piatră, ori cu piatra-n cap, tot dracu’ ăla e. Că termină sau nu liceul, tot la grădina Clarei va munci, şi tot munca aia o va face, în rând cu moş Todosie, cu moş Aruştei şi cu alţi moşi care-şi duc zilele pe-acolo. Aşa că a hotărât să lege şcoala de gard. N-a spus nimănui, dar la şcoală nu s-a mai dus. Fără să-şi dea seama muncea în grădină după metodele pe care le învăţase la şcoală. Erau scheme standard de  organizare care-ţi puteau uşura munca. Aplica ce învăţase, dar  mereu atent ca  nu cumva să încalce vreo regulă de-a patroanei. Legumele trebuiau să fie cultivate musai după metodele ei. Femeia nu-şi pusese niciodată problema productivităţii în primul rând, scopul ei principal era ca nici o plantă să nu aibă contact cu vreo substanţă chimică; nici în sol, nici în apă şi nici în aer.. Soiurile erau ciudate rău, Mihai nu auzise, şi nu văzuse de vreunul dintre soiurile alea. Toate seminţele din care creşteau răsadurile le aducea ea, şi le ţinea sub cheie, într-o magazine care era bună la toate. O construise din pal, învelit cu polisitiren expandat, tencuit şi văruit.  O săptămână nu s-a întâmplat nimic, şi Mihai se obişnuise să stea mai toată ziua la grădină, dar în a opta zi la chemat Clara. S-a dus după ea în magazia unde îşi cărase o masă de lemn veche şi vai de ea. Bunică-su o ţinuse ani de zile în grădină, sub un nuc. De acolo a luat-o, că nimeni nu mai stătea sub nucul bătrân, nu mai avea nici un rost sub ramurile grele ale copacului. O mai dresese, e drept, dar masa era destul de şubredă  şi Mihai se gândea că într-o bună zi va prinde picioarele cuiva, masa aia. Au intrat în magazine, şi Clara s-a aşezat pe taburetul vopsit în verde, era de altfel singurul scaun, ceilalţi stăteau cum puteau, de regulă îşi trăgeau vreo ladă, folosită la recoltatul legumelor.

“Ia şi tu o ladă, şi stai jos”, i-a zis. Pe urmă, femeia, sprijinită în coate tăcea şi-l privea cu încăpăţânare. Mai întâi, Mihai a aşteptat să vadă ce vrea, pe urmă a început să se foiască, să-şi dreagă  glasul, dar patroana tăcea şi se uita la el. Într-un târziu, femeia s-a îndreptat de spate şi i- a spus: “De ce eşti tu prost, măi Mihai?” Prima reacţie a lui Mihai a fost s-o injure şi să plece dracului din magazia aia. A deschis gura, dar şi-a înghiţit vorbele, pentru că-i plăcea la grădină şi n-ar fi vrut s-o rupă chiar aşa. A tăcut, Mihai, şi-a aşteptat să vadă ce urmează. “Când te-a adus bunicu-tău, mi-am zis că n-o să faci tu mulţi purici la grădina mea. Pe urmă ai început să munceşti ca lumea şi te-am văzut îndemânatic. Nici la şcoală n-ai fost tu degeaba, că ceva, ceva ai învăţat. Am fost la liceu şi profesorii mi-au spus că dacă te-ai şi strădui un pic, ar fi ceva de capul tău. Am început să-mi fac planuri cu tine, şi tu legi şcoala de gard, şi arăţi că eşti tot atât de dobitoc ca ăia de prin prejur. Eu n-am ce face cu dobitoci la mine la grădină. Tu nu vezi că eu lucrez cu nişte moşnegi? Crezi că nu puteam angaja nişte haimanale din astea care taie frunză la câini toată ziua, şi împuşă francu’? Doar că, la grădina asta e treabă delicată, oamenii trebuie să fie cu mintea şi cu  sufletul la munca asta, nu la ziua de leafă, şi la avansurile pe care le pot căpăta. Aşa că, eu prefer moşnegii ăştia cu care mă sfătuiesc în toată ziua. Tu n-ai văzut că nici un soi cultivat aici nu e din seminţe selecţionate, sau de la vreun magazin, de la vreo grădină? Tot ce se cultivă în grădina asta a fost căutat în tot ţinutul. M-am dus pe la toate gospodăriile omenilor, m-am interesat de soiuri vechi, cultivate din moşi-strămoşi. În fişetele alea metalice, pe care le ţin încuiate cu lacăte grele  nu sunt hârtii, Mihăiţă, frate. E o avere! Sunt pacheţele şi borcănaşe cu seminţe de la soiuri despre care abia dacă mai ştie cineva, soiuri adunate de pe la vreo babă uitată de vreme, de la case pierdute în păduri, unde oamenii se îngrijesc de la an la an să aibă seminţe. Asta cultivăm noi aici, în grădina asta. La început a fost doar ca o toană , dar când am văzut ce diferenţe sunt între legumele mele şi otrăvurile pe care ni le vând ăştia la oraş, am înţeles că aici e o treabă de făcut. Ascultă, ce-ţi zic: nerozia asta se poate sfârşi rău dacă nu avem grijă. Partea proastă e că nici eu şi nici moşnegii mei nu suntem veşnici, într-o zi avem s-o afârşim şi atunci se duce dracului mustăria. Asta nu-i o grădină pentru fitecine, vericule, şi-ţi trebuie ceva glagorie să înţelegi. Tu te uiţi în jurul tău? Dacă te-ai uita, ai vedea că toate se risipesc de-a surda şi prostia se răspândeşte ca molima. Eu, una, nu am stofă de apostol şi nici de martir, aşa că fac cât pot cu puterile mele de muiere, ca să-mi rămână şi ceva timp să trăiesc. Nu pot să ma încaier cu grangurii care pun haita pe tine dacă i-ai supărat cu ceva. Pe mine nu mă cheamă nici Ana Ipătescu, nici Ecaterina Teodoroiu, eu sunt o pripăşită prin ţinutul ăsta, da’, bag seamă că am învăţat să-l iubesc mai trainic decât voi ăştia ce-aţi fost sloboziţi de mamele voastre pe sub copacii pădurilor.  Eu am o grădină de legume, şi-mi duc traiul de pe urma ei. M-am gândit că o să am un ajutor în tine, văzându-te priceput şi harnic. Da’, tu eşti prea prost ca să-mi fii de ajutor. Oricum ar fi, dacă de mâine nu te duci la şcoală, la mine la grădină nu mai ai ce căuta. Asta să-ţi fie clar!” Pe urmă, Clara s-a sculat de pe scaun şi-a plecat, lăsându-l pe Mihai furios, să fiarbă în sucul lui. A stat o vreme, cu coatele pe masă, înjurând în gând fără oprire. Nimeni nu-i vorbise lui aşa. Şi ce drept avea ea, să-i vorbească în halul ăsta. Cel mai ciudă îi era că se simţea vinovat, da’ nu înţelegea de ce. Nu înţelesese mare lucru din ce-i spusese Clara, în afară de faptul că era supărată că nu se duce la şcoală. Toate chestiile astea cu grădina, cu legumele, cu seminţele, erau nişte prostii. „Lumea trebuia să meargă înainte şi să facă producţii mai mari, să vândă mai mult şi să trăiască mai bine. Oamenii aveau nevoie de bani, şi dacă nu câştigau cât trebuie, mai bine nu munceau. S-au dus vremurile când trebuia să munceşti pe de-a moaca. Înainte de-a te apuca de ceva trebuia să te gândeşti bine care sunt câştigurile. Nu-s câştiguri, nu te bagi. Şi el dacă termină liceul, cu ce se alege? Să zicem că se duce la facultate, ce profit are din toate astea? Ani pierduţi. Aşa mai bine câştigă un ban, pleacă undeva afară, şi-şi face un rost. Pe urmă se întoarce şi poate pune pe picioare vreo afacere, ceva. Da’, se cheamă că are bani cu care să înceapă o afacere. Aşa face toată lumea, şi cine-i, mă rog, Clara ca să facă ea cum o taie capu’. Oricum ar fi, ei îi convine, că bani are. Nu merge grădina, stă pe banii lu’ tac-su şi-ai mă-si… Să nu-i vină lui cu poveşti cu moşi, pe groşi.” Mihai nu se putea desprinde de pe lada pe care şedea. Rumega spusele Clarei, dar şi gândurile lui, mai ales gândurile lui. Ar fi vrut să iasă, s-o caute şi să-i spună vreo două, să-i spună, aşa, de la obraz, cam ce crede el despre neroziile pe care i le-a înşirat. Aşa, să spui vrute, şi nevrute, îi dă mâna oricui, da’ să te văd cum te descurci de unu singur, atuncea să te văd cât eşti de deştept. Tot scociora cu unghia în lemnul moale al mesei ăleia vechi, şi pe măsură ce trecea timpul se lăsa un fel de moleşeală peste sufletul lui, un fel de lehamite. Până la urmă, s-a sculat şi dus a fost. Nu i-a mai trebuit nici grădină, nici răfuială cu Clara; s-a dus direct acasă şi s-a culcat. A doua zi, s-a sculat în zori, şi-a băgat în buzunar un caiet şi s-a dus la şcolă. Îşi tot zicea că de cât să aibă parte de scene din astea, mai bine termină dracului şi liceul ăsta, ia şi bacalaoreatul, pe urmă va fi un om liber, şi n-o să mai aibă nimeni nimic cu el. În dimineaţa aia avea două ore de tehnologie şi profesorul umplea tabla cu grafice vorbind despre soiuri performante. Doar că lui, ceea ce spunea profesorul îi suna ciudat. Era pentru prima dată când se gândea la spusele profesorului, când parcă socotelile nu ieşeau cum trebuie. Dădea cu virgulă, cum spuneau băieţii, atunci când puneau la îndoială ceva. Nici să-l contrazică nu se putea, că nu ştia prea multe despre soiurile respective, şi viermele ăla de îndoială îşi făcea de cap. Dacă puneai faţă în faţă spusele Clarei cu spusele profesorului, fiecare în parte avea dreptate, dar la olaltă păreau a fi două lumi care nu se pupă de loc. Până în ziua aia ştia un singur lucru, că trebuie să ţină minte ce spune profesorul de tehnologie, să înveţe performanţele fiecărui soi, şi gata. Da’, acuma, când socotelile nu mai ieşeau, Mihai se tot întreba pe cine să creadă. Cine are dreptate? Cine e cel care face o agricultură adevărată? Nota în caiet, copia graficele de pe tablă şi cifrele îi spuneau că, la cât de mult popor este în lumea asta trebuie mâncare frate, dar, pe de altă parte şi cum făcea Clara socotelile lucrurile se potriveau. Atunci, el pe cine să creadă, în cine să aibă încredere? Problema e, că  dăduse de dracu’, îşi pierduse liniştea şi trebuia să afle neapărat de partea cui este dreptatea. La sfârşitul orelor, s-a dus la biblioteca şcolii şi a luat o carte în care erau prezentate evoluţia unor soiuri performante; de la ce plecaseră ele, şi cum ajunseseră la nivelul de azi. Pe urmă s-a hotărât să ia şi un volum despre agricultura ecologică, dacă tot era expus, acolo pe raft. În autobuz, de curiozitate, le-a răsfoit pe amândouă, şi-a văzut că şi cărţile alea se băteau cap în cap. Ba, problemele erau şi mai şi, că se vorbea de catastrofe, de dezastre, de sfârşitul lumii şi toate alea. Până atunci, el ştia că face un liceu agricol, la sfârşit, dacă vrea dă la agronomie, dacă nu se face fermier. Oleacă de carte ştie, din familie a mai învăţat câte ceva, se chema că va putea să ţină o fermă de câteva hectare, sau mai multe, după cum i-o fi norocul şi ştiinţa. Da’, din momentul de faţă, lucrurile luaseră o întorsătură urâtă de tot, pentru că se arăta că agricultura nu mai e ce-a fost, şi că nu se ştie, frăţioare, ce s-o alege până la urmă. Ce cale ar fi de urmat? Ce-i mai bine de făcut. Spiritul lui tânăr nu voia să aleagă o cale de mijloc, nu voia să accepte compromisuri. Adevărul nu putea fi şi într-o parte şi în alta, trebuia să fie un drum pe care să mergi: un singur drum. Doar beţivii merg pe mai multe cărări, îşi zicea Mihai, şi zâmbea ca la o glumă bună.

A ajuns la grădină şi s-a purtat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, Clara s-a făcut, la rândul ei, că totul e în regulă.  Din când în când, mai frunzărea cărţile de la bibliotecă, şi de fiecare dată un val de furie îi întuneca mintea. “Cum dracu’ pot fi lucrurile atât de încâlcite, cum se pot bate cap în cap într-un asemenea hal?” Oriunde deschidea cărţile erau grafice, sau fotografii care documentau o metodă sigură şi de nădejde, o metodă a viitorului. Doar că, în cealaltă carte, metoda era făcută praf şi argumente serioase indicau o altă cale sigură, care să salveze omenirea de la foamete. În mintea lui, îndoielile se perindau alergând ca ciulinii bărăganului în bătaia vântoasei de toamnă. E adevărat că el nu văzuse niciodată ciulini, dar îi plăcea imaginea cu şcaieţii ăia uriaşi care se rostogoleau împinşi de valuri groase de praf. Mereu când i se părea că a găsit un răspuns, apărea îndoiala, găsea că dreptatea e de partea cealaltă, ca imediat să-şi spună că nu, lucrurile nu sunt tocmai aşa. Pur şi simplu, Clara îi sucise minţile cu grădina ei şi cu metodele astea de a face legume. Pe măsură ce trecea timpul. Mihai căuta să se lămurească într-un fel, şi citea tot mai mult, căuta pe internet, vorbea cu profesorii. Toată povestea asta îl scotea din minţi, pentru că fiecare ţinea partea unei metode şi nu se îndupleca nicicum. Cei care voiau agricultură industrială, îşi băteau joc de spusele tuturor celorlalţi; pentru ei nu existau decât utilaje de mare capacitate, tratamente fito-sanitare, recolte din soiuri tot mai performante, îngrăşăminte, lanţuri de supermarketuri şi subvenţii de la stat. Era o agricultură al naibii de scumpă şi care avea nevoie de teren mult şi de multă chimie. Ce făcea Clara era  ieftin, dar şi producţiile erau mici, nu te puteai gândi să hrăneşti un oraş, darămite o ţară. Ai fi putut gândi că, agricultura Clarei era pentru oameni cu dare de mână, doar că preţurile ei erau mai mici ca în supermarketuri, ba mai mici ca la piaţă, singurul inconvenient era că trebuia să vii până la grădină ca să iei marfa. Afacerea ei mergea bine; avea clienţi stabili, oameni subţiri, care vorbeau de o altfel de viaţă, de un alt stil de a gândi despre ceea ce este în jurul tău. „La urma, urmei – gândea Mihai – s-ar mai putea înfiinţa astfel de grădini. Oameni cu pământ puţin erau destui, cel mai mult stătea pârloagă; dacă şi-ar fi înfiinţat şi ei grădini pentru o mână de orăşeni, făceau un ban de-o pâine, pământul ar fi fost lucrat cu folos, şi nişte oameni ar fi fost mulţumiţi. Sătenii însă, ridicau din umeri când auzeau de aşa ceva. „ E pământ puţin, maică”, îi spusese o bătrână lui Mihai, când îi vorbise de o astfel de grădină, „ Lasă-l, acolo, că nu cere de mâncare, mai pun un bostan, o fasole. Se cheamă că tot mă aleg cu ceva.”

Fusese o toamnă scurtă şi iarna venise cam uscată cu zăpadă puţină. La grădina, treabă nu prea era, moşnegii se aciuaseră le lângă sobele de-acasă, dar Mihai venea în fiecare zi şi repara tot ce le va trebui în primăvară. Se amăgea că vrea ca totul să fie pregătit, să nu existe motiv de întârziere, dar, de fapt, la grădină îl aduceau frământările sale. Se alesese cu un morman de belele de la discuţiile despre agricultură. Căzuse păcat greu pe el: până la vârsta asta, puţin îi păsase, se obişnuise să accepte să înveţe despre tehnicile de cultivare a diferitelor soiuri, fără să-şi pună întrebări; dacă scria că pui praf de stele, puneai praf de stele, dacă scria să pui căcat, puneai căcat. Toate chestiile alea erau făcute de oameni învăţaţi, şi nu era treaba lui să-şi bată capul. Trebuia doar să le înveţi corect şi să le aplici ca atare, restul venea de la sine. Dar disputele îl furaseră pe nesimţite, căra cărţi de la bibliotecă, stătea ore în şir pe net, tot în speranţa că ceva, ceva îl va lămuri o dată pentru totdeauna. Ce nu-i plăcea, mai ales, era faptul că toţi vorbeau despre catastrofe, despre foamete, despre dezastre. Uneori se simţea prins într-un soi de capcană, se învârtea în cerc şi nu vedea nici o ieşire din situaţia asta. Pe de altă parte, în adâncul sufletului începuse să-i placă, cu toate că îndoiala domina tot ceea ce făcea. N-ar fi recunoscut în ruptul capului, faţă de cineva străin că îşi bate capul cu probleme ce nu sunt ale lui. N-avea chef să se trezească ţinta batjocurilor. Cu singuranţă că nu s-ar fi găsit nici măcar un suflet de om care să fie de partea lui. El trebuia să meargă la şcoală ca să înveţe despre nişte metode, pe care trebuia să le aplice întocmai, dacă voia să aibă rezultate şi să câştige bani. Ce treabă avea el cu istoria metodelor?, or fi avut şi ele istoria lor, cu siguranţă, dar nu folosea la nimic dacă o ştiai, aşa că putea foarte bine să se lipsească. Toţi colegii lui, aşa făceau, aşa făceau şi unii dintre profesori aşa făceau tehnicienii cu care vorbise,  ţăranii care aveau ferme şi care cultivau un soi, sau altul. Se alesese el cu păcatul ăsta  al curiozităţii, pe care i-l însămânţase Clara cu vorbele ei alea tărăgănate. Citea tot mai mult şi începuse să încolţească în el ideea de a se duce la facultate, lucru la care nu se gândise niciodată până atunci. Mereu îşi spusese că patru ani la Agronomie e pierdere de vreme. În timpul ăsta poţi să câştigi o groză de bani şi să-ţi faci o situaţie. Acuma, însă era la mijloc între două atitudini şi nu vedea ajutor de nici unde, aşa că singura soluţie era să se ducă la şcoală, poate, poate va găsi o cale să se lămurească. Îl bătea gândul să se ducă la facultate, dar nici dorinţa de a munci şi-a câştiga bani nu-i dădea pace. La Clara nu câştiga rău, dar nu atât cât şi-ar fi dorit. Chestia asta cu banii o auzea de peste tot; nu era om care să nu-şi dea cu părerea şi să nu întrebe mai întâi de bani. El se prinsese în povestea asta cu diferitele tehnici de cultivare şi trecuse problema banilor pe planul doi, ceea ce nu era bine de loc. Ar fi trebuit să se lepede de toate prostiile  şi să aibă grija banilor, nu să umble toată ziua  după cai verzi. Grija banilor ar fi trebuit să fie pe primul plan, că banii te fac om. În mijlocul tuturor frământărilor astea şi-s dat seama că s-a dus dracului copilăria, şi că viaţa e grea şi încurcată. De cele mai multe ori trebuie să faci nu ce ţi-ar place, trebuie să judeci şi să alegi, să alegi mereu într-un fel sau altul. Ceva  trebuie să laşi deoparte, măcar pentru o veme. Mai bine zis, te amăgeşti că pentru o vreme, dar, de fapt, viaţa trece şi vezi că eşti tot mai departe de ceea ai lăsat în urmă. Nu-i plăcea de loc lui Mihai ce se întâmplă; acum câteva luni de zile, venise la grădina asta nepăsător, cu gândul că va câştiga nişte bănuţi în plus, şi uite că nu s-a făcut un an, şi el s-a încurcat rău de tot. Îşi spunea tot timpul că o să arunce toate cărţile, toate hârtiile şi n-o să-şi mai bată capul cu nimic, dar după câteva ore era din nou cu nasul în hârţoage, ori în ecranul monitorului. Parcă era drogat, domnule!; nu se putea lăsa, intra în sevraj. Nu înţelegea de unde atâta înverşunare, pentru că până mai deunăzi nici nu-i păsa, avea gândurile lui şi-şi făcea planuri cum să câştige un ban, că doar asta l-a adus la grădina Clarei. Trebuie că plăteşte pentru vreun păcat de care n-a avut ştiinţă, de s-a ales cu toate ponoasele astea pe capul lui. La şcoală, profesorii băgaseră de seamă că se întâmplă ceva cu el, pentru că începuse să se descurce tot mai bine pe la toate materiile, ca atare îi dădeau mai multă atenţie şi aveau o altă atitudine. Vorbeau despre facultate ca despre ceva de la sine înţeles, ei, cei care cu câtva timp în urmă abia dacă ascultau ce spunea. El, însă, se gândea adeseori la bani. Ar fi vrut să aibă o idee strălucită, o ideea care să aducă bani mulţi. Se uita în jur, vedea mutrele celor care-şi permiteau să cheltuiască fără măsură, şi nu se putea împiedica să simtă umilinţa. Îl scurma la lingurică diferenţa asta făţişă, de asta ar fi vrut să pună mâna pe o grămada de bani, să scape de grijile pe care şi le făcea zilnic pentru fiecare bancnotă pe care trebuia s-o scoată din buzunar. Se gândea la bani, visa c-o să izbutească el cumva, făcea tot felul de planuri pe care le abandona imediat, dar se afunda tot mai mult în scormonitul după documentul care să-i aducă liniştea. Undeva trebuia să existe ceva scris care să-l lumineze şi să înţeleagă  cum ajunge la calea cea adevărată. Nu se putea să funcţioneze, în acelaşi timp, două metode care să se excludă atât de înverşunat, şi, cândva, să nu apară o nefăcută. Ceva nu era bine în toată povestea asta. Nu puteau fi două adevăruri. Cineva, undeva, greşea, şi se încăpăţâna să continue, zăpăcind minţile unei mulţimi de norod. Dacă le puneai faţă în faţă, cele două metode se anulau reciproc fără putinţă de tăgadă. Fiecare avea argumentele sale solide, logice, documentate temeinic, dovedite, scrise în tabele, în grafice, ordonate cum vrei tu, cum ţi-e pe plac. Nu-ţi rămânea decât să te urci într-o căruţă sau alta. Dar exista o problemă care nu-i dădea pace: dacă te-ai urcat, acolo rămâi. Întreaga viaţă mergi pe drumul ales, nu mai e loc de întors; şi ce te faci dacă te-ai suit în căruţa greşită?

Iarna trecea cu ninsori rare, iarnă săracă, fără geruri mari. O iarnă blândă şi zgârcită, soiul îla de iarnă care nu-i plăcea de fel lui Mihai. La grădină mătura fiecare fir de zăpadă şi-o aduna în grămezi, o căra peste suprafeţele în care aveau să pună răsadurile timpurii. Nu-i cerea  nimeni treaba asta, o făcea cu instinctual lui de ţăran, şi gândea că dacă ar fi vorba de suprafaţe mai mari nici nu s-ar fi pus vorba să care zăpada ca pe gunoiul de grajd. De la un timp se purta cu grădina asta de parcă ar fi fost a lui, de parcă n-ar fi fost un angajat, un lefegiu. De la cearta aia de pomină cu Clara sentimentele lui Mihai faţă de femeie erau destul de amestecate. Sau cel puţin lui aşa i se păreau, pentru că nu uitase cuvintele grele pe care i le spusese femeia, şi orgoliul său de pădurean îi impunea să fie băţos, să-i arate că n-a uitat, şi că nu i-a trecut, dar în  adâncul lui ştia că  ea are dreptate, că a făcut ce-a făcut din preţuire. Că nu şi-ar fi bătut capul dacă nu l-ar fi preţuit. Nu vorbeau despre asta, se purtau de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, doar că erau ceva mai rigizi ca înainte. Nu mult, dar se cunoştea că între ei se strecurase ceva, sau cel puţin aşa lăsau să se creadă.

Primăvara venea grăbită, timpurie, cu multe lapoviţe care stricau zilele însorite. Se ridicau norii, aşa, dintr-o dată, vântul se repezea învolburat şi peste noroaiele vechi cădea amestecul de fulgi mari şi de stropi mărunţi şi reci. Pe uliţele satului abia puteai să scoţi bocancii din nororiul cleios, mergând aplecat să-ţi fereşti ochii de rafalele vântului încărcate de stropii reci. Sătenii nu prea ieşeau din case, stăteau pe lângă sobele încinse şi căutau din când în când la  la cer să vadă de n-o trece nebuna de lapoviţă. Era sfârşitul lui februarie şi ar fi trebuit, mai degrabă, să te aştepţi la geruri şi la troiene, dar vremea devenea tot mai caldă şi mugurii plesniseră deja. Firicele verzi se întrezăreau din brunul cenuşiu al lemnului, firicele ce se făceau tot mai largi cu fiecare zi. Era limpede că vor scăpa din iarnă şi oamenii trebăluiau pe lîngă uneletele de plugărit, de săpat, de curăţat via şi pomii. Îşi frecau palmele sătenii şi parcă simţeau cum lutul se face ciuciuleţi şi se scutură din palmele bătătorite.

Pentru Mihai era limpede că primăvara asta o va petrece mai mult la oraş, pregătindu-se de examenele astea păcătoase. Acuma ştia că era condamnat, şi că va trebui să se ducă la Agronomie. Planurile lui de a se apuca de ceva care să-i aducă bani se duseseră pe apa sâmbetei. Timpul tot se va scurge între băncile facultăţii şi grădina Clarei, ca să nu mai vorbim de vremea pierdută pe drumuri, pentru că maşină n-are, şi va trebui să se înghesuie în microbuzele ticsite. Bine măcar că nu mai e ca pe vremuri, c-un singur autobuz pe zi, şi ăla ca vai de mama lui, de nu erai sigur niciodată că poate merge, sau stă pe undeva să fie dres. Se gândea la toate astea, Mihai, dar nu putea spune că era dominat de resemnare, şi că părerile de rău i-ar fi făcut viaţa un chin, ba, dimpotrivă, un strop de bucurie strălucitoare pulsa undeva în adâncul inimii sale şi-i alimenta mândria. Păi, cine era el acum un an? Un puştan cu minţile amorţite, pe care îl împingeau valurile vieţii încolo şi-ncoace cum da Dumnezeu. Putea să se aleagă orice de el, şi asta nu l-ar fi afectat prea tare; era un adolescent în rând cu lumea, asta s-ar fi putut spune despre el. Nu vrerea lui ar fi hotărât vreu lucru, ci voia lumii. Dar, uite că n-a fost să fie aşa şi, de o bună bucată de vreme, a început să se uite în jurul lui, să bage de seamă la alcătuirile care altă dată nu i-ar fi trezit sub nici un chip interesul. Parcă şi pe ceilalţi îi vedea altfel, mai ales colegii şi camarazii de vârsta lui: orbi păreau acum, schilozi împinşi într-o parte sau alta, indiferenţi la ce se întâmplă cu ei, mereu cu mâna întinsă spre vreo sumă de bani. O sumă de bani, şi atât, Apoi altă sumă de bani, şi alta, dar dacă priveai în viaţa lor, ceva care să le aparţină, să fie cu totul al lor n-ai fi găsit. Ceva despre care să spui că nimeni nu mai are. Nu, aşa ceva n-ai fi găsit. Devenise conştient că dacă n-ar fi fost nedumerirea asta care l-a înverşunat să caute a înţelege, ar fi  îngroşat rândurile, ar mai fi fost unul dintre „ceilalţi” şi toate curiozităţile, neliniştele, emoţiile, dezamăgirile, nerăbdarea pe care  le trăia, despre toate acestea nimic n-ar fi ştiut. Nu se putea vindeca cu totul de dorul banilor, şi acum dorea să găsească un mijloc de a face bani mai mulţi, dar era limpede că nu ar mai fi dat totul doar pentru asta. Banii sunt buni, şi e tare bine să-i ai, dar  întotdeauna lipseşte ceva, mereu trăieşti cu senzaţia că mai lipseşte ceva, şi că banii trebuiesc chibzuiţi, trebuiesc adunaţi cât de mulţi, pentru că niciodată nu ştii ce-ţi va lipsi şi cât va trebui să cheltuieşti ca să ai lucrurul acela. Într-un fel era un soi de eliberare faptul că devenise conştient că nu se mai poate implica deplin în povestea asta cu banii. Un fel. Mai stăruia în el imaginile planurilor pe care şi le făcuse înainte de povestea asta cu agricultura. O poveste fără de sfârşit. Ca şi parabola cu oul sau găina. Cel puţin aşa i se părea acum când orbecăia, încercând să ajungă la un liman, fiindcă, hotărât lucru, un drum trebuia să aleagă. Sigur, cel mai atractiv era de departe cel al agriculturii industriale: bani mulţi, recolte mai sigure şi bogate, utilaje preformante de mare capacitate, tehnologii spectaculoase, toate astea îţi dădeau un soi de mândrie care te gâdila al dracului de plăcut. Şi totuşi…

În jumătate de an viaţa lui Mihai se schimbase al naibii de mult. Înainte era un program la care trebuia să participe, pentru că aşa trebuia; la şcoală trebuia să se ducă, pentru că aşa-i şcoala; pe lângă casă trebuiau făcute nişte treburi pentru că aşa voiau părinţi sau bunicul; la discoteci te duceai pentru că aşa voiau băieţii, mereu cu gândul că te alegi cu vreo fustă. Toate astea se întâmplau, era un fel de dat al firii, iar tu puteai să fii cu gândul la alte poveşti, unele pe care ţi le va aduce viitorul. Sigur aşa va fi, n-ai decât să aştepţi, să-ţi treci vremea cu ce se întâmplă în fiecare zi, fără să-ţi baţi capul. Acuma însă, în fiecare seară, înainte de a se duce la culcare, avea în minte nişte lucruri pe care a doua zi trebuia să le facă neapărat. Nu pentru că altcineva le ordonase într-un program pe care el trebuia să-l respecte, ci pentru că făceau parte dintr-o suită de acţiuni care aveau un scop de el urmărit. Se trezise, fără să ştie, că a început să înveţe ce-i aia responsabilitate, că prinde obiceiul de a-şi ordona gesturile după un scop urmărit. Culmea e că devenise conştient de asta, ceea ce-l umplea de mândrie. Nu mai era un bezmetic, un neica nimeni, care n-are a face cu nimic. Şi mai era un lucru important, de la un timp a început să înţeleagă faptul că, nu alegerea, nu diferenţele dintre cele două concepţii despre agricultură sunt importante, ci libertatea cu care te alegi atunci când înţelegi. Atâta vreme cât se mulţumise  să înveţe pe dinafară procedurile şi operaţiunile unei tehnologii sau a alteia a trăit asemeni unui orb. Cineva l-a condus de mână printr-un peisaj pe care nu-l înţelegea. Bănuia că în jurul lui sunt anume forme, că există fel de fel de existenţe, dar nu putea ajunge la ele, pentru că trebuia să respecte calea impusă de procedurile indicate. Din asta se eliberase el; acuma putea să-şi pună mintea să înţeleagă lucrurile din dedesubtul lucrurilor şi asta i se părea de-a dreptul formindabil. Simţea o bucuria ce se umfla tot mai mult în sufletul lui, şi ar fi vrut să  vorbească despre asta, să spună celor din jur că i s-au deschis ochii, că vede de unul singur de-acum şi că nu trebuie să se mai încreadă în proceduri şi atât. Din păcate ştia foarte bine că nu are cui să spună, toţi amicii, cunoştinţele, prietenii sau colegii lui alergau să-şi închidă viaţa în spatele procedurilor. Era un mijloc uşor de a trăi: nu trebuia să-ţi asumi nimic, nu erai răspunzător de nimic; totul era lipsit de efort şi de griji, procedura te scutea de toate modurile de a risca în vreun fel. Vedea cum în jurul lui lumea se ridică tot mai mult din forme prefabricate, acum înţelegea asta. Înţelegea şi începuse să înveţe să deosebească viaţa vie de cea pe care i-o propuneau prefabricatele. Abia acum ştia că trebuie s-o respecte enorm pe Clara, habar n-avea dacă ceea ce face ea e cu adevărat bine, sau dacă promite un viitor mai sigur. Nu asta era important. Clara îi deschisese ochii asupra vieţii care refuză prefabricarea. Femeia asta, alesese un drum într-un teritoriu plin de pericole, de riscuri, un drum unde trebuia să fii atent, mereu cu ochii scoşi, să pricepi cu o clipă mai devreme de unde vine pericolul. În lumea noastră plină de prefabricate, pentru ceea ce făcea ea, pericolul putea însemna orice, orice fleac. Şi, ceea ce i se părea anapoda lui Mihai, era faptul că pericolul venea cel mai adesea din necredinţă. Atât. Din necredinţă, pentru că asta însemna indiferenţă, scepticism, neîncredere, comoditate, şi de cele mai multe ori, pur şi simplu laşitate. Nimeni nu voia ca Clara să nu izbutească, dar fiecăruia îi era indiferent dacă va izbuti sau nu, fiecăruia puţin îi păsa. Orice ai fi încercat să explici, nu stârneai nici o reacţie, nici o impresie. O ridicare din umeri şi veşnica expresia care te bagă în boală; „ Da, mă, da’ nu se face aşa.” Atât. Restul era muţenie. Măcar dacă, din revoltă, din sarcasm, din cinism s-ar fi vorbit, dacă vorba s-ar fi dus de la unu la altul, ca să se nască în vreun fel o opinie. Dar, nimic din toate astea nu se întâmpla. Totul era o muţeneie care arăta clar lipsa de interes. Prefabricatul era rege, nimic altceva nu conta. Viaţa se jalona cenuşiu între prefabricatele ce păreau atât de lipsite de viaţă. Aceasta era bucuria săltăreaţă a lui Mihai, dar şi nuanţa de tristeţe că e numai a lui, şi că nu are cu cine s-o împărtăşească. Sigur, ar fi putut vorbi cu Clara, poate că ar ajunge, ei doi, să vorbească ceasuri întregi despre ce înseamnă bucuria asta, cu urmări poate să aibă. Dar Clara cunoştea urmările acestei bucurii, trecuse prin ele şi Mihai simţea nevoia să vorbească cu cineva care descoperă ca şi el, care simte prospăt ce însemnă să ieşi din tirania prefabricatului.

Primăvara a trecut de parcă n-ar fi fost pentru Mihai, care ştia doar două lucruri: şcoala şi grădina Clarei. De când se hotărâse să se ducă la Agronomie îi intrase în cap că nu mai poate lucra ca un ţăran, că trebuie să facă totul cu metodă şi planificare. De  multe ori, însă, se cam încurca în ştiinţă spre amuzamentul bătrânilor, care stăteau pe margine şi aşteptau să se descurce Băietu’. Ei aşa îi spuneau: „Băietu’ ăla n-a venit?”; „Da’, Băietu’ cila o şti?”; „Unde-i, frate?, Băietu’ cila?, c-apăi…”; o ţineau aşa cu „Băietu’”, chestia care-l scotea din minţi. Dar nimic nu putea face, că moşii îl pârau bunicului, şi tot el trăgea toate ponoasele. Bunicul lui trecuse de nouzeci de ani, dar era vânos şi cu mintea la locul ei. Când trecea pe uliţă, ziceai că abia a împlinit şaizeci; bătrânul era verde şi aprig, aşa cum fusese toată viaţa. Verde, aprig şi cu ochii pe fiu-său şi pe nepotu-său, grija lui cea mare era să nu fie făcut de râsul satului. Fusese cineva în tinereţe, chiar dacă mereu făcuse lucrurile după cum îl tăiase capul. Aşa făcuse, dar  tot timpul scotelile lui se dovediseră corecte. Aşa că era pomenit mereu între fruntaşi, şi grija lui era să nu-l dea tocmai ai lui de ruşine. Când feciorul a vrut să plece în Spania, la muncă, bătrânnul a luat foc. Familia lor avea treizeci de hectare de pământ şi doar braţele lor să le muncească. De asociere nici măcar nu trebuia să pomeneşti în faţa lui. În grajd avea doi cai frumoşi, de fapt cei mai frumoşi din tot ţinutul, cai de povară, grei; avea plug, boroană, semănătoare, prăşitoare, secerătoare, şi la vorbele nepotului, care-i spunea tot timpul că n-o să facă el agricultură cu caii, chiar dacă sunt de soi, Bătrânul scuipa într-o parte şi, “… mamii ei de agricultură, care n-o faci cu proşti. Dar, cu caii, da.” De arat, ara cu tractorul, pentru că-şi scutea animalele de muncă chinuitoare, dar toate celelalte munci, cu caii lui le făcea. Plugul lui îl punea în grădina de pe lângă casă, o jumătate de hectar, şi-n livadă, tot o jumătate de hectar. Toată viaţa lui ieşise din casă, odată cu lumina zilei, şi intrase când răsărea luna. Acum, bătuse bine peste nouzeci de ani şi făcea la fel. Noră-sa încercase să-l convingă să doarmă un ceas la prânz, şi-l tot ademenise, dar Bătrânul scuipa într-o parte şi pleca bombănind despre muierile care şi-au pierdut minţile cu totul, şi, de parcă n-ar fi destul, îşi mai şi bagă nasul unde nu le fierbe oala. Bătrânul nu răbda, trebuia în tot ceasul să ştie el ce se întâplă alor lui. Despre restul lumii, puţin îi păsa. Putea să piară biata lume şi el n-ar fi avut habar, dar cu cei din familia lui  era altă poveste. Mihai auzise de nenumărate ori despre vechimea familliei, despre faptul că toţi trăiseră pe aceste meleaguri, nici unul nu se bejenise, nu plecase din sat. Nici pe timpul războaielor nu-şi lăsaseră ei gospodăria să caute adăpost prin refugiu. Băiatul ştia bine de ce i se spun mereu asemenea lucruri, şi-şi dădea seama că povestea asta era ca picătura chinezească: azi aşa, mâine tot aşa, până ce începuse să încolţească în el gândul că, acolo în ţinutul pădurenilor trebuie să îmbătrânească. Ducea luptă aprigă cu gândul ăsta, ca şi cu nevoia aia de bani cât mai mulţi, dar dracu’ ştie cum se întâmpla că de fiecare dată mai pierdea o bătălie, şi mereu era mai aproape de ceea ce voia alţii de la el. Sau cel puţin aşa i se părea lui. Să se ducă la facultate n-a vrut, a vrut să se apuce de făcut bani, dar uite că acum apucase calea spre Agronomie. Să plece din păduri a fost visul lui din copilărie, şi acuma se simţea tot mai legat de grădina Clarei pentru care potrivea tot felul de planuri despre ce-ar mai fi trebuit făcut. Din cauza grădinii ăsteia se apucase de scotocit prin biblioteci şi pe internet. Nu punea mare preţ pe ceea ce găsea pe internet, acolo totul aducea a bârfă. Rar, foarte rar, găsea câte un material mai cumsecade, în care cetăţenul căutase să fie cinstit. În rest tot felul de frustraţi care scriau despre câte în lună şi-n stele, unul mai ciudat decât altul; la urma, urmei, doar prostiile unor pierde vară.

A trecut primăvara cu muncile ei zorite, a trecut şi bacalaoreatul, şi-a depus dosarul la Agronomie, a dat examen şi-a  intrat, aşa cum se aşteptase, de altfel. Şi totul s-a scurs cam pe nerăsuflate, parcă fără băgare de seamă. În jurul lui, toate astea erau privite ca un soi de evenimente, dar el nu avusese vreme să dea importanţă, era mereu cu mintea când la şcoală, când la grădină, când la căutările lui din bucoavne, când la grija timpului, care trebuia făcut să ajungă pentru tot, ca atare te sculai mai devreme, te culcai mai târziu. Din ce gândise cu un an înainte, când voia să se mute la oraş, să-şi ia o slujbă bine plătită ca să strângă bani pentru o afacere din care să facă ceva avere, se alesese praful. Acuma era student la o facultate care n-avea mare căutare, jocurile fuseseră făcute în ce mai mare parte, şi cu pământurile şi cu contractele, şi cu subvenţiile, mă rog, oameni iuţi de mână. Cu alte cuvinte, înaintea lui se întindea un viitor ce-i stârnea o mulţime de griji, şi, în mod sigur, din toamnă îl aşteptau zile grele: cu naveta, cu  grădina, cu studenţia, şi cu câte va mai pune Dumnezeu în cârca lui peste toate astea.

Era într-o sâmbătă, spre sfârşitul lui iulie, culegea legume pentru mersul în oraş, la clienţii care trebuiau să primească marfa. În general erau bătrâni bolnavi, cărora le venea greu să ajungă la grădină. Clara se îngrijea ca ei să primească marfa proaspătă, să-i bucure legumele lor care miroseau ca-n tinereţe şi le stârneau tot felul de aduceri aminte. Bătrânii se bucurau tare, şi Mihai trebuia să se ţină băţos, pentru că altfel nu mai apuca să-şi facă treaba. Oamenii îl aşezau în bucătărie la cafea, şi la amintiri despre vremurile de altă dată. De cele mai multe ori, o lăsa pe Clara amanet în vreo bucătărie, şi după aceea se întâlneau pe drum, dar nu pentru mult timp, fiindcă o pierdea iar, prilej pentru el să facă glume pe seama ei. Era sâmbătă pe la unsprezece, Clara nu venise încă, şi el culegea legumele după  lista de comenzi. Se gândea că industrial, n-ar fi făcut ei chestia asta cu comenzile cât îi hăul. Aşa, însă, cu recolta dintr-o grădină ca a lor, puteau mulţumi nişte clienţi, şi-şi putea asigura un venit sigur. Pe banii aia putea miza, erau bani care veneau la timp, fără subvenţii, fără bancă, fără guvern. Asta le dădea o libertate anume, limitată e drept, dar era o libertate de care se puteau bucura. Bani de la comenzi veneau, de la oamenii care îşi făceau aprovizionarea la grădină, veneau, de la cei care munceau la sfârşitul săptămânii, veneau.  Clara făcuse în aşa fel încât nu trebuia să primească nimic de la oficiali, nu stătea la mâna nimănui. Mihai înţelesese acum, de ce nu vrea Clara să-şi mărească grădina, deşi comenzi ar mai fi avut; totul ţinea de calitatea serviciului, marfa trebuia să fie mereu prospătă şi clientul trebuia s-o găsească mereu. Nici în ruptul capului nu trebuia să facă cineva drumul de poamnă la grădină, dar nici nu trebuia să aştepte comanda şi ea să nu vină. Femeia ştia că dacă ar fi angajat mai mulţi oameni, ar fi început necazurile. Cel mai important lucru era să-ţi ştii limitele şi să nu te lăcomeşti, iar Clara era o gospodină, prima-ntâi. De-a mirării era de ce nu înţeleseseră sătenii, şi de ce nu se apucaseră şi ei de astfel de grădini?! Clienţi ar fi găsit, iar munca era plătită cum trebuie. Mihai întorcea întrebările astea pe faţă şi pe dos, ghemuit între  spalierele de castraveţi, era cu mintea hăăăăt, la ce-ar fi trebuit făcut, la cum putea satul lor să câştige bani buni din grădinile de legume, care ar mai  fi dat şi de lucru la alţi oameni. Visa Mihai şi-şi zicea că e femeie deşteaptă, Clara, şi era mândru că-i înţelesese planul, ceea ce se chemă că nici el nu se dă de ruşine. „Măi, da’ tu eşti surd rău. Trebuie să te duc la doctor” – auzi vocea Clarei la câţva paşi de el. Mihai a ridicat privirea, speriat chiar de apariţia tăcută a femeii. Era o dimineaţă răcoroasă, cu nori subţiri, albi, văluriţi care se lăsaseră peste păduri, semn că spre seară va ploua. Mihai se grăbea să-şi termine treaba, să nu fie nevoit să înoate în noroaie mai târziu. „Luni să vii dimineaţă, devreme”, îi spuse Clara, băiatului. „Păi vin în fiecare dimineaţă devreme. Da – îi răspunse Clara, dar luni să nu întârzii.” Subliniase luni. „Luni e important să nu întârzii. Avem treabă în oraş, şi după amiază vin oamenii după comenzi. Sunt destui aşa că nu trebuie să pierdem vremea.” Mihai ştia foarte bine că vin oameni luni după amiază. Aşa era în fiecare luni, veneau oameni să-şi facă aprovizionarea pe-o săptămână. Nu prea înţelegea ce vrea Clara de la el. „Bine, şefa” – îi răspunse, şi-şi văzu de culesul lui. Se schimbase mult, Mihai în anul ce trecuse. Clara se gândea că fusese o schimbare rapidă, aproape puteai sesiza diferenţele de la o zi la alta. Pierise adolescentul zănatec şi indolent, pentru care viaţa era dată de la Dumnezeu şi te trăia ea pe tine. Fusese frumos adolescentul acela, Clarei îi plăcuse, chiar dacă avusese ceva de furcă, şi, îi părea  rău că tânărul în care se transformase Mihai nu mai era atât de spectaculos. Adeseori îl privea de departe: un tânăr îndemânatic, priceput, plin de gânduri, un personaj care se pregătea să trăiască o viaţă destul de cenuşie, cu multă muncă şi bucurii puţine. Pe lângă unele dintre bucurii va trece fără să le vadă, fără să le dea atenţie, preocupat mereu de problemele ce deveneau importante pentru el. Da, da, micul ţăran, dădea semne că va deveni o personă responsabilă, neliniştită. Clara era tare mândră de băiatul ei, îl compătimea, pentru că lumea de azi nu era o lume potrivită cu astfel de transformări, dar întrezărea calea pe care va merge şi se bucura pentru că nu era o cale pentru oricine. Spera ca micul ţăran să fie suficient de vânjos şi să nu se piardă pe drum, să nu-l fure ielele, ispitindu-l cu lucruri lumeşti, atrăgătoare, deocheate.

Luni dimineaţă, Mihai veni la grădină devreme, cu gândul s-o surprindă pe Clara, să fie primul, Dar femeia era deja acolo şi pregătea nişte lădiţe cu legume pentru oraş. Au lucrat un timp împreună, tăcut, cu precizie. În definitiv, fiecare îşi cunoştea treaba, ştia ce are de făcut. Apoi, Mihai a încărcat ladiţele în maşină, şi erau gata să pornească spre oraş. Pe drum niciunul n-a scos o vorbă, de parcă amândoi ar fi regretat orele de somn, pe care le-ar fi avut în plus dacă alta ar fi fost ocupaţia lor. În oraş treaba cu lădiţele a mers repede; era dimineaţă, nimeni n-avea chef de vorbă, fiecare cu gândul la treburile zilei. Când totul a fost terminat, Clara a condus până la o firmă de leasing şi Mihai a crezut că a înţeles care e treba lui: va conduce înapoi o maşină pe care Clara avea s-o cumpere. Îşi luase permisul de câteva luni şi conducea din când în când. Clara îl trimitea ba ici, ba colo cu maşina hârbuită de la grădină. S-a învârtit un timp pe culoarele firmei, aşteptând să apară Clara din biroul funcţionarului. Până la urmă, s-a plicitisit să stea pe canapeaua aia neagră şi a ieşit. S-a tot învârtit în preajma maşinii cu care veniseră, neînţelegând de ce l-a adus Clara să piardă vremea. Într-un târziu, aceasta a apărut la volanul unei Duster, a oprit lângă maşina veche şi-a coborât. Mihai se uita încântat la cum arăta maşina cea nouă a  şefei. Pentru drumurile din sat, era la fix; garda înaltă o ferea de surprize prin hârtoapele desfundate, sau pline de apă, iar faptul că era o maşină de teren promitea să se poată descurca pe povârnişurile abrupte. Se orientase bine, şefa, avea minte, nu aruncase banii pe cine ştie ce limuzină care să aibă nevoie de asfalt, dar nici pe vreo marcă din aia care ia şi pielea de pe tine numai pentru însemnul de pe capotă. Mihai gândea că o maşina ca asta, probabil se înteţine mai uşor, pentru că piesele se fabrică în ţară. Nu se pricepea foarte bine, nu era toată ziua cu nasul în informaţiile despre maşini, dar i se părea logic ca întreţinerea unei Duster să fie mai uşoară. Clara a oprit lângă el, s-a dat jos, a venit la el şi i-a întins cheile;”Felicitări, Domnule! Asta este maşina pe care o meriţi pentru studenţia ta. E cadou de la mine, şi mi-e ruşine să recunosc – râse  ea -, că e unul făcut din interes, la urma, urmei. N-am chef să te ştiu pierzând vremea  după cine ştie ce microbuz care să te aducă în sat. Pierdem timpul şi treabă avem multă. Aşa, n-o să ai motive să-mi spui că ai pierdut maxi-taxi. Leasing-ul este pe firma mea, aşa că până la numerele definitive n-o să ai alte acte pe ea. Tu o să plăteşti asigurarea, că e maşina ta. Când terminăm ratele o trec pe numele tău. S-o stăpâneşti sănătos! Certificatul e în torpedou!” Mihai se uita la Clara, fără să facă vreun gest. Sigur că femeia asta se ţine de glume. Ca ce chestie să-i facă ea cadou o maşină? Clara stătea cu mâna întinsă, şi aştepta ca Mihai să ia cheile, dar acesta parcă înlemnise, nu făcea nici un gest, se uita doar cam dintr-o parte la ea. „Hai, flăcăule, că n-o să stăm toată ziua să ne uităm unul la altul.” A scuturat cheile maşinii în semn de nerăbdare. „Săru’ mâna, s-a auzit vocea spartă a lui Mihai. Vorbiţi serios?” „Nu. Am chef de bancuri  de  luni dimineaţă… sigur că vorbesc serios, măi băiete. Tare aş vrea să… Hai, că n-am chef de palavre. Ţine-te de mine, că avem de dus nişte comenzi.” Pe urmă Clara, s-a urcat în maşina ei şi a aşteptat să vadă cum se descurcă Mihai. A bâlbâit-o el la început, dar pe urmă a început să-şi intre în mână. Au dus comenzile, şi-n drum spre casă, Mihai a început să realizaze ce i se întâplase. Până la vârsta asta, nu primise niciodată un cadou scump, iar ăsta era un cadou foarte scump, şi-i era frică să nu audă când vor ajunge c-a fost o glumă, şi că maşina este a firmei. N-avea tăria să creadă cu adevărat, că de azi înainte, maşina asta va fi a lui. O conducea mereu cu gândul că e maşina altuia, şi că trebuie să conducă cu grijă să nu se întâmple ceva. Şi mai era ceva: îi răsunau în urechi vobele alea ale şefei, „ Tare aş vrea să…”. Însemnau ceva vorbele astea, aveau un sens pe care nu-l înţelegea, şi sigur că erau legate de cadoul ăsta scump pe care i-l făcuse.

În cealaltă maşină, Clara pufnea din când în când în râs, amintindu-şi faţa lui Mihai când îi întinsese cheile şi-i spusese că tocmai a primit o maşină. Era totuşi un bărbat foarte tânăr, care trecuse printr-o transformare profundă şi neaşteptată, dar semnele copilăriei nu se şterseseră cu totul de pe chipul lui, iar momentul surprizei adusese din adâncul sufletului său curăţenia sentimentelor contradictorii pe care le trăia în acele clipe. Caraghioase, copilăreşti, naive, expresiile feţei dovedeau că mai este cale lungă până la un caracter stăpân pe sine care să se poată controla, dar aici era farmecul, era dovada frăgezimii personalităţii acestui băiat, dovada că nu şi-a pierdut încă sinceritatea copilăroasă a sentimentelor, mai ales a acelor atât de intense ca cele pe care tocmai le trăia. Atitudinea lui  Mihai i se întipărise adânc în minte, cu detalii, cu amănunte vii, pilduitoare, şi dorinţa de a avea un copil  îi revenise şi mai aprins; un copil pe faţa căruia, cândva în timp, să culeagă ceea ce îi dăduse tânărul acesta într-o dimineaţă de vară. Astfel de legături născute între doi oameni sapă şanţuri adânci şi strâng legături pentru o viaţă. Pentru ea devenea limpede că Mihai va munci la grădina ei cât va exista aceasta. Sau poate că, tocmai datorită lui, va intra într-o nouă fază. Mai bună, mai rea, Dumnezeu ştie. Se uita din când în când, în oglinda laterală să vadă dacă băiatul vine după ea, îi vedea neclar faţa prin parbrizul în care marginea şoselei se reflecta ca o apă curgătoare şi nu-și putea împiedica fiorul subţire de teamă pe care il aducea gândul viitorului. Până în momentul acela fusese singură, şi tot ce făcuse avea în adâncuri gândul la şirul lung de strămoşi care vieţuiseră pe aceste meleaguri. Nici vorbă să fie un gând viu, prezent, obsedant; nu era împovărată de senzaţia datoriei, de obligaţii din acelea sforăitoare, despre care vorbeşti mai mult decât simţi. Nu, era ca un soi de duioşie şi dragoste pentru tot ce era în jur şi care cerea să nu fie modificat în aşa fel încât să nu mai poată fi recunoscută. Dacă vreunul dintre morţi ar fi revenit, dorinţa lui era să se poată orienta, să aibă aduceri aminte şi sentimente față de locurile prin care trece. Probabil că dacă nu s-ar fi născut într-o ţară străină, n-ar fi crescut acolo, sentimentele astea i s-ar fi părut ridicole, dar faptul că venise de la mii de kilometrii, din mijlocul unor oameni care o apăsaseră toată copilăria şi adolescenţa cu vorbele lor despre strămoşi, o  făcuse mai sensibilă la amintiri. Chiar ideea grădinii îi venise într-o duminică cu sărbătoare mare, când era slujbă în bisericuţa din Poiana cu schit, slujbă ţinută de bunicul ei. Bătrânele satului veniseră cu coşurile de răchită, încărcate de pomeni, cu lumânări aprinse şi ştergare curate. Acolo a văzut Clara o bătrână subţire, subţire, smochinită cu totul, care avea în coş câteva mere mărunte, dar al căror parfum se împrăştia ademenitor în aerul din jur. Atunci s-a gândit pentru prima dată că ar trebui ca cineva să se străduie şi să adune într-un loc toate soiurile pe care oamenii ăştia le trecuseră dintr-o generaţie într-o generaţie. Nu credea să fie o legătură mai trainică între bunici şi nepoţi, decât legumele, fructele, animalele locului. Cineva care să aibă destulă putere şi să reziste ispitei pe care lăcomia o instalase cam peste tot. Clara nu voia să salveze planeta, nici să facă revoluţie în producţia agricolă, sau mai ştiu eu ce gând născut în vreo ideologie de birou. Pentru ea conta doar farmecul acela unic pe care îl aveau mâinile zbârcite ale bătrânei când rostuia merele mici printre prescuri şi colaci. Merele pe care probabil le culesese singură din copacul ce rodea de mai multe generaţii. Pe cele la care nu ajungea le puteai vedea pe la Crăciun atârnând în ramurii desfrunziţi, colorând văzduhul mohorât. Gustul merelor ălora, aroma sucului parfumat, carnea zaharată a fructului erau inconfundabile. De la mărul acela a plecat totul. În duminica aceea a încolţit ideea că ar trebui făcută o grădină care să adune tot ceea ce se cultivase în lungul timpului în ţinutul acela, şi se mai cultiva ici colo, prin grădinile bătrânilor. Îi spusese părintelui Zamfirache gândurile ei, şi bătrânul preot se bucurase în sine lui, mai mult de faptul că nepoata lui se legă de locurile acelea, că prinde rădăcini. Poate va naşte prunci aici şi va da obolul său pământului din care se ridicase stirpea ei. O ajutase cu jumătatea aia de hectar, cu ceva sfaturi, dar cel mai mult cu aducerea lui Moş Morar, care se îndeletnicise ani buni cu grădinăritul. Primul an a fost un coşmar pentru Clara şi, mai în fiecare seară ar fi vrut să renunţe. Totul părea că se va sfârşi într-un ridicol deplin, totul se va termina de râsul lumii; o femeie care s-a băgat într-un jug pe care nu este în stare să-l tragă. Ar fi trebuit să-şi vadă de treburile ei; să se spele la cur și să-și netezească obrazul cu pomeduri ca să fie în stare de munca pentru care studiase. Acolo la biroul ei din oraș, că pentru asta era pregătită. O orășancă, trebuie să rămână orășancă.

Read Full Post »

10 octombrie, 2014

Este foarte greu şi în mod egal, foarte uşor – de explicat orbirea care dăinuie de atâta vreme şi care-şi rafinează în timp efectele.  Şi poate că, această orbire ce s-a instalat se datorează unui proces care a erodat în timp o anumită atitudine. După cum observă Mircea Eliade : Adevărata «cădere în timp» începe cu desacralizarea muncii, numai în societăţile moderne omul se simte prizonierul meseriei sale, căci el nu mai poate scăpa Timpului. Şi pentru că nu poate să-şi «omoare» timpul de-a lungul orelor de muncă – adică atunci când se bucură de adevărata sa identitate socială – el se străduieşte să «iasă din Timp» în orele sale libere; de unde şi numărul virtiginos de distracţii inventate de societăţile moderne. Cu alte cuvinte, lucrurile se petrec invers decât în societăţile tradiţionale, în care «distracţiile» aproape că nu există, căci «ieşirea din Timp» se obţine prin orice muncă responsabilă. Legăturile dintre desacralizarea muncii şi instituţionalizarea produselor culturael ale unei colectivităţi, a decis ca tot sistemul culturii instituţionalizate din epoca modernă să arunce o perdea groasă şi opacă asupra culturii orale generate de populaţiile izolate de sistem. Vorbim atât de populaţiile care trăiesc în zone “defavorizate” – atâtea câte au mai rămas, dar şi de cele care sunt departe de legăturile curente cu mentalitatea urbanizată. “Corifeii” culturii sistemice au hotărât, cam de pe la mijlocul secolului al XIX-lea că, ţăranii – de exemplu – sunt o pătură abrutizată, redusă intelectual, dezorientată, lipsită de abilităţi de reprezentare, incapabilă să producă obiecte culturale. Populaţiile de aborigeni din ţinuturi izolate, la fel. Şi asta, chiar dacă personalităţi, precum acelaşi Mircea Eliade, afirmă că: Un obiect sau o acţiune dobândesc o valoare  şi devin în acelaşi timp reale numai pentru că participă într-un fel sau altul la o realitate care le transcede.

În consecinţă, pentru sistemul instituţionalizat, toate grupările care nu au acces la modelele propuse de personalităţi recunoscute de sistem, practic sunt eliminate din orice structură culturală. Această mentalitate a făcut ca atât relaţiile culturale, cât şi obiectele culturii unor astfel de grupări, sau populaţii să devină din ce în ce mai greu de perceput pentru societatea “civilizată”. Practic, odată cu timpul, cultura orală a devenit  inabordabilă spiritului urbanizat. Tot ce s-a obţinut a fost o enclavizare, şi firavele legături ce mai existau înaintea tehnologizării vieţii, s-au rupt cu totul. Mai mult, mentalitatea de misionar a instituţiilor sistemului a contaminat spiritual culturii orale cu gesturi practic nedigerabile pentru respectivii locuitori, iar de aici s-a ajuns la apariţia unor hibrizi cu o răspândire rapidă şi efecte dintre cele mai neplăcute. Pentru curăţarea spiritului de mulţimea de hibrizi, care-şi dau naştere unul altuia în ultima vreme, ar trebui să apară voinţa şi forţa de a căuta originile procesului şi de a relua totul de la capăt. Ceea ce este greu de crezut că se va întâmpla. În timpul acesta, cultura orală şi-a pierdut cu totul înţelesurile, din nefericire în contemporaneitate chiar şi pentru cei care altă dată erau aparţinători unui astfel de model. Valorile culturilor orale, multe dintre ele de o puritate şi o profunzime inegalabile, au fost acoperite de inovaţii inepte, scornite din scopuri cu totul străine spiritului. Ruptura dintre cultura orală şi cea instituţionalizată aduce comunităţilor pagube de nerecuperat, iar gesturile cu funcţii misionare contribuie din plin la creşterea confuziei. Singurele culturi care au rezistat în faţa unor astfel de atacuri au  fost cele tibetane, nepaleze, balineze care au creat legături foarte solide între formele instituţionalizate şi cele orale. Doar că, în faţa presiunii create de factori politici comerciali sau economici, respectivele legături încep să slăbească şi sensul de dezvoltare al respetivelor culturi începe să se abată de la direcţia corectă. Mai rămân – într-o astfel de atitudine – micile comunităţi izolate din Amazonia, Mongolia, Siberia, Alaska ale căror culturi orale sunt încă păzite de lipsa unor interese politice sau economice. Cu toate că modelele cultivate în Tibet, Nepal, Amazonia etc. şi-au dovedit forţa şi capacitatea de a produce valori spirituale deosebit de profunde, ele a fost supuse unor denaturari de către abordări tributare unor mentalităţi îmbibate într-o ideologie misionară. Practic, incapacitatea unor interpreţi de a pătrunde în structura unor astfel de modele, a denaturat întregul sens al culturii cercetate. Foarte rar, un spirit dedicat, pasionat cu adevărat de spiritualitatea puternică a unei colectivităţi, sau alteia, a dovedit că de fapt de aflăm în faţa unei alte viziuni despre Univers, una care are la bază condiţiile particulare în care s-a format. O astfel de abordare arată că fiecare element al mediului – atât material, cât şi spiritual – contribuie la construirea unei realaţii relative, în care fiecare contribuie la păstrarea unui echilibru menit să protejeze generaţiile viitoare. Toate încercările de a impinge modul de a exista şi de a gândi a respectivei comunităţi, spre ezoterism, spre practici obscure sunt de fapt limite ale celui care interpretează, şi nu a celor care produc obiectele culturael ale spiritualităţii analizate.

Cred că am adunat pierderi grozave datorate acestui mod de a aborda superficial condiţiile în care există o cultură orală, şi de a încerca să suprapunem modelul instituţionalizat peste o realitate care există în alte dimensiuni. De-a lungul istoriei au pierit numeroase comunităţi, numeroase modele care – este foarte posibil! – ne-ar fi putut determina să găsim căi mai eficiente decât cele pe care le bătătorim în zilele noastre. Din nefericire, ne-am obişnuit să impunem grile, modele, mentalităţi şi să mutilăm realităţi în funcţie de limitele pe care gândirea noastră le are la un anumit moment dat.

Şi tot ceea ce ne rămâne este un folclor, care, de fapt, ne ocupă timpul, nu şi spiritul.

Read Full Post »

 

 

                Nu cred că vom găsi – ori câte eforturi am face – o altă valoare morală care să fi avut , în evoluţia societăţii omeneşti, un traseu atât de spectaculos contradictoriu, ca cel al Credinţei.

Pe de o parte, ea, Credinţa, a fost cea care a sprijinit eforturile, de multe ori disperate, ale unor spirite vizionare în calea lor spre o noutate sau alta, menită să-i ajute pe semeni. Era, şi va fi fără tăgadă, valoarea care lumina o nouă cale spre un miez ce fusese refuzat, un miez ce avea să se transforme în materia bogată a făptuirilor viitoare. Era sprijinul, ultimul sprijin, al spiritului care se legase temeinic de un adevăr evident, dar pe care mentalitatea zilei nu voia sî-l accepte. Ei, bine, da, Credinţa a fost totdeauna cea care a înfruntat mentalitatea, şi de fiecare dată a învins-o, fără să ţină seama de jertfiri. Lungul şir de exemple istorice sunt tot atâtea jaloane evidente  şi importante, sunt tot atâtea mărturii ale iubirii pe care Credinţa o are pentru adevărul pur. Credinţa se desprinde pur şi simplu dintr-un adevăr pur, şi îndeamnă să fie găsită calea unei replicări a acestuia către un adevăr practic. Infinite sunt posibilităţile ca un adevăr pur să devină în parte o formă a unui adevăr practic, dar nici una dintre aceste posibilităţi nu se poate naşte fără Credinţă.

Pe altă parte, în numele Credinţei, istoria a fost presărată cu oribile crime absurde. Este presărată cu crime absurde. Nu din Credinţa pură proveneau crimele pe care omenirea le-a suportat şi le-a descris minuţios, parcă dorind să prelungească o plăcere agonică. Nu dintr-o astfel de Credinţă, ci din abjecta dorinţă de a administra Credinţa. Pentru că, dorinţa de a administra Credinţa nu este decât abjectă. Dintr-o dată, Credinţa devine o marfă rară, un produs exotic în posesia cuiva, care nu va obosi s-o păzească cu străşnicie, inventând cele mai odioase instrumente cu care doreşte să-şi impresioneze spectatorii. Şi toate astea se vor întâmpla până ce, cei din jur vor obosi, se vor plictisi să se agite zadarnic şi fără speranţă. Atunci, un lucru îngrozitor se petrece, oamenii nu mai vor Credinţă; n-o uită, n-o părăsesc, n-o contestă. Nu o mai vor. Şi viaţa intră într-un fel de letargie, într-un fel de somnambulism ce nu se mai afârşeşte. În astfel de perioade totul devine monoton, fără culoare, fără gust, fără sens. Viaţa este redusă la un fel de traseu pentru orbi, şi cineva instalează un şir lung de jaloane, printre care să te strecori căutând să nu le loveşti. N-are nimic spectaculos o astfel de viaţă, nimic suculent, e un fel de otreapă care te amăgeşte cu vagi mirosuri despre lucruri cunoscute, definite de altcineva. Povestite de o persoană mai în vârstă, mai cu experienţă. Nimic nu-i cu adevărat al tău, cu toate că te înfrunţi în fiecare zi, crâncen te înfrunţi să capeţi, să ai, să posezi. Ce scofală o fi,  dacă vei fi şi tu un acela care posedă un lucru din milioanele de lucruri la fel, leite, aidoma. Ce e important în asta? Un astfel de gest defineşte o posesie, nu o proprietate. Pentru că o proprietate te diferenţiază de altcineva, îţi desenează propria personalitate, propriul tău destin. Deasupra ta, zgomotoşi şi disperaţi, cei care încă îşi imaginează că administrează Credinţa, varsă peste tine sloganuri răsuflate, lozinci care şi-au pierdut sensul, ameninţări, profeţii, promisiuni, şi viaţa se scurge într-o existenţă făcută numai din vorbe.

E stranie o astfel de lume. Noroc că oamenii, între ei,  nu se pot vedea cu adevărat, aşa cum sunt văzuţi dinafară. Mare noroc. Se vor târâ aşa, generaţie după generaţie, până, de undeva, dintre ei desigur, va apare o Credinţă proaspătă şi fără administrator.

Read Full Post »