Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘trecut’

Se pare că am ajuns, în acest demers al nostru despre entitatea denumită contemporaneitate, la punctul în care trebuie să acordăm ceva mai multă atenție unor momente ce aparțin trecutului, și unde – cel puțin așa mi se pare mie – lucrurile nu au fost duse până la capăt. Când afirm că nu au fost duse până la capăt, nu mă refer de fel la faptul că m-aș fi așteptat la o rezolvare definitivă a problemei aflate în analiză. Consider că gânditorul a fost interesat să urmeze o demonstrație strict a momentului ce-l interesa, nu și a problemei în întregul ei. Nu putem spune despre toți gânditorii că erau mobilați cu un spirit socratic.

Așadar, mi-ar plăcea foarte mult să ne întoarcem la momentul în care Descartes concluzionează: “ Cogito ergo sum” – “gândesc, deci exist”,  afirmă filosoful, creând a egalitate între existență și rațiune. Atâta vreme cât gândesc, cât rațiunea mea funcționează, înseamnă că exist. Cu alte cuvinte, rațiunea mea mă determină să funcționez, este afirmația pe care Descartes n-a socotit necesar să o mai enunțe. Dar faptul că rațiunea este cea care mă face să funcționez este un lucru extrem de important, însă nu egal cu acela de a ființa, de a exista. A funcționa și a ființa sunt atribute complementare care întregesc ființa și care se impart între doi poli: rațiune și conștiință. Rațiunea este responsabilă de tot ce intră în sfera funcționalului, iar conștiința pentru tot ce ține de ființare. Și rațiunea, și conștiința țin de o esență comună, în consecință, funcționarea și ființarea sunt contrarii ale aceleiași naturi, nu se poate face diferența între funcționare și ființare, pentru că tot ce face parte din Univers există și nu există în același timp. În schimb polii diferă prin gradele prin care se exprimă. Pentru a înțelege această stare de fapt este indicat să recurgem la un exemplu prin care să ne edificăm.

Rațiunea a determinat în trecut o acțiune ce a urmat un model care a avut success. În viitor, pentru realizarea unei acțiuni,  rațiunea va determina să fie urmat același model, sau unul asemănător, tocmai datorită faptului că garantează succesul. Scopul rațiunii este funcționarea, iar pentru a o garanta este nevoie ca acțiunile urmate să-și atingă scopul, ca atare, modelul care funcționează trebuie urmat de fiecare dată.

Conștiința, dacă a întreprins o acțiune urmând un model de succes, în viitor va determina alegerea unui alt model, pentru că în memorie este un model de succes, care garantează un număr de libertăți deja câștigate la care se poate apela pentru realizarea scopului propus. Ființării îi sunt necesare cât mai multe libertăți, care să sporească numărul de forme, ceea ce determină alegerea în permanență a unui model de acțiune nou. Fiecare formă nouă înseamnă o șansă nouă, o existență nouă. Trebuie precizat că, este oarecum impropriu să spunem că rațiunea, ori conștiința întreprind o acțiune, ele sunt doar facultăți ale mentalului care au capacitatea de a sesiza vibrațiile existente și de a le pune în armonie. Rațiunea acționează asupra acelor vibrații care au mai fost în relații, iar conștiința asupra acelora care sunt capabile să dea naștere unor relații. Deplasarea unei anume quante către un anume electron de hidrogen, nu este o întâmplare, ci este răspunsul acesteia la  lungimea de undă a vibrațiilor respectivului electron de hydrogen. Căderea qwuantei, transformate în particulă, pe electron și mărirea masei acestuia, produce un salt pe o orbită superioară, mai apropiată de nucleu, ceea ce are ca efect ruperea legăturii pe care atomul de hidrogen o avea într-o structură și destructurarea acesteia. Procesul de destructurare se datorează relației inițiate de lungimea de undă a unei quante, armonice cu vibrația unei particule. În cele mai multe cazuri un atom de hidrogen, pentru că acesta are un  singur electron deci o legătură mai ușor de rupt. Foarte important este precizarea că, respective quantă – în speță particula devenită captivă în masa electronului -, după un timp va fi expulzată de electron, va redeveni undă și recâștiga o traiectorie. Procesul, pe care am încercat să-l descriu,  are urmări în mediu, urmări care nu se datorează rațiunii sau conștiinței, acestea fiind însă instrumentele care crează condițiile  ce fac posibilă producerea lui. Putem spune că, atât rațiunea, cât și conștiința, sunt mai degrabă beneficiarele efectelor rezultate din proces, fiecare îmbogățindu-și memoria.

Am afirmat ceva mai sus că rațiunea și conștiința reprezintă un binom al aceleiași esențe, și că polii aflați în relație, tind spre stări diferite; rațiunea să îmbunătățească continuu funcționarea unui sistem; conștiința să asigure ființarea acestuia. Acesta este motivul pentru care, atât rațiunea, cât și conștiința înființează funcții diferite; funcții care produc instrumene, metode, tehnici care au rolul de a îmbunătăți continuu sistemul. Fiecare etapă  a unui sistem tinde să devină un sistem, ceea ce face să apară diferențe sesizabile între diferitele etape, adică se produce ceea ce numim noi evoluție. Ea, însă, nu ar fi posibilă fără relația rațiune-conștiință; procesele, acțiunile, determinările, pe  care cei doi poli le provoacă, sunt de fapt momente ale oscilării între cei doi centrii de energii, și devin funcții perisabile ale unei realiltăți. Din această cauză nu depășesc condiția de aparență, natura lor fiind generată de condiția relației dintre cei doi poli. Dacă o realitate ar fi obiectivă și nu aparentă, relația dintre rațiune și conștiință ar suferi grav, întreg procesul s-ar modifica, iar binomul ar risca să se rupă. Abia atunci am putea vorbi despre nașterea a ceea ce numim astăzi în teorie: sistem antagonic, adică un sistem în care elementele sunt distruse, nu evoluează.  Modul de evoluție a relației dintre acești doi poli, se bazează însă pe contrarii; categoriile care adiționează cantitativ, pentru a atinge o calitate nouă, fără ca cele două contrarii să fie distruse. Două adevăruri aparente, dau naștere unui al treilea, la fel de aparent ca și cele din care a fost obținut.

Sunt tot mai tentat să neg cu vehemență faptul că putem împărți Universul, fie în materie, fie în idee, sau să milităm pentru existența mai multor versuri, ori să afirmăm că avem procese care se produc cu contribuția unor dimensiuni. Cred, mai degrabă că Universul, este rezultatul capacității diadei de a se produce continuu din sine, iar această capacitate poate explica multe din modurile în care iau naștere dormele în Univers.

Quanta de care vorbeam mai sus este o entitate care face parte dintr-un spectru, dar la semnalul emis de electronul de hidrogen, ea singură răspunde și inițiază procesul care se transform într-o existență aparentă. Aparența consistând din faptul că, la un moment dat, electronul de hidrogen va expulza particular străină, care va redeveni quantă. Întrebarea firească este: particular captivă electronului de hidrogen, redevenind quantă, se va întoarce la condița sa inițială, sau aceasta va fi modificată de experiența pe care a traversat-o. Răspunsul la această întrebare – din punct de vedere uman – este unul doar subiectiv. Subiectul este determinat să răspundă la această întrebare de felul în care înțelege lumea, iar ăsta nu este un lucru simplu. Spre deosebire de subiectul format la un model cartezian de educație, va răspunde probabil că nu. Va răspunde că avem de-a face cu o entitate fizică ce nu cunoaște decât stările primare ale acestui gen de materie. Un alt subiect, format la modul de educație al religiei și filosofiei budhiste, va trebui să mediteze temeinic asupra răspunsului. Din punctul de vedere al religiei și fiolosofiei budhiste, în care Universul este guvernat de iubire și compasiune, lucrurile nu sunt de loc simple. Cartezianul va observa cu certitudine că nu se poate vorbi de iubire și compasiune în procesul ce are loc între o quantă și un electron, care sunt entități ale materiei fizice. Dar, dacă mai analizăm încă o dată procesul, intrând mai adânc în detaliile sale, apar anumite umbre care nuanțează situația.

O quantă – care aparține unui fascicol, la rîndul său integrat  spectrului  luminii primește un semnal specific de la un electron, un semnal care semnalează un dezechilibru. (Fie un dezechilibru în care este implicat electronul, fie unul care este creat de acesta.) Semnalul este recepționat doar de quanta despre care vorbim, sau se poate să fie recepționat de mai multe, dar doar această quantă iese din fascicol și pornește spre electron unde inițiază procesul descris mai sus; în apropierea electronului se transform în particulă, cade pe electron, îi crește masa, și-l obligă să facă un salt pe o orbită superioară, din care cauză pierde legătura cu restul structurii, care suferă astfel anumite modificări. După un timp, electronul expulzează particula, revine la masa inițială și recâștigă orbita, particula expulzată redevine quantă și ia o traiectorie oarecare, despre care nu știm nimic. Dar nici despre quantă, în sine, nu știm mai mult; nu știm dacă vorbim despre quanta inițială sau despre o altă quantă, pentru că lungimea de undă de după expulzare este mai mare decât cea de impact.

Oricum ar fi din punct de vedere al cercetării fizice, acest proces sugerează contribuția compasiunii și iubirii în Univers, și indică faptul că învățații orientali s-au lăsat conduși de vibrațiile subtile ale morfismului în devenirea lui. Tot ce este legat de formă devine determinat și determinant, abia atunci când procesul de apariție a acesteia s-a încheiat. Atunci când forma s-a născut,  a devenit o realitate, putem spune că ea și-a încheiat existența, a devenit un dat care nu mai contribuie tot atât de activ la a furniza informații. Ca și celelalte procese universale, totul pornește de la expresia cea mai simplă posibilă, și devine – orizont cu orizont – tot mai complex, și aparent, tot mai îndepărtat de forma inițială. Fapt care-l îndreptățește pe Henri Bergson, ca prin anii optzeci ai secolului al XIX-lea să se întrebe: “ Cum se poate ca aceleași imagini să intre, în același timp, în două sisteme diferite, unul în care fiecare imagine se modifică pentru ea însăși și în măsura bine definită în care ea suportă acțiunea reală  a imaginilor înconjurătoare, altul în care toate imaginile se modifică pentru una singură și asta în măsura variabilă în care ele reflectă acțiunea posibilă a acestei imagini privilegiate?”

Atât experimentele lui Arthur Holly Compton, cât și cercetările lui Eistein sau observațiile lui Bergson susțin regulile derivate din Principiul Polarității, și avem întotdeauna de-a face cu o dualitate în care elementele caută să cuprindă o substanță cât mai generoasă dintre cei doi poli, o substanță care să emită vibrații cât mai variate. Pentru Univers nu există vibrații inutile, care să “nu folosească”, cid oar unde care formează un spectru din care vor lua naștere viitoarele forme, deci viitoarele existențe. Acestea, inițial nu trebuie să fie altceva decât vibrații, pentru ca astfel să poată interfera în vederea unui scop care apare dintr-o lipsă, oricare ar fi aceea.

Read Full Post »

GATA

Gata, se pare că s-a terminat.

A fost o noapte înţeleaptă, cea care a trecut şi care  mi-a arătat că drumul este de mult închis, şi va rămâne aşa mai multă vreme. M-am încăpăţânat să refuz o astfel de idee, am inventat mult, şi cu bucurie, am crezut mereu că undeva trebuie să existe o spărtură, o breşă mică prin care să-mi fac loc, asemeni firului de apă.

Cu siguranţă că ea există, doar că nu m-am priceput s-o găsesc, n-am avut mintea astfel ordonată să poată citi corect semnele din jur. Se pare că nu ea vreme lor, cu siguranţă că nu e vremea lor, or să mai stea pitite în subtil, şi-or să aştepte. Sunt totuşi curios cum va fi definit egregorul acestori timpuri? E al naibi de ala-n-dala egregorul ăsta. Eu n-am izbutit să-i descifrez logica, şi asta înseamnă că vina e la mine. El există, se manifestă, prevede şi deschide calea spre un altul, un altul care va arăta altfel decât mi-ar fi plăcut şi mie. Sau, dimpotrivă, va fi fiind spre adânca mea bucurie… Doar că eu voi fi de mult un curent amestecat în noianul informal, ce dinspre lumea aceasta apare ca un Haos ciudat. Vedeţi?!, un Haos ciudat. De loc nu e aşa, acolo ordinea este peste măsură şi se naşte mereu din ea.

Mi-ar fi plăcut să ştiu că am respectat dorinţa celor ce au crezut că am puterea de a trăi pentru viitor.  Şi ei au trăit aşa, pentru că aşa trebuie să trăiască bărbaţii. Au plecat pe rând şi mi-au atras atenţia că sunt obligat să mă strădui, să lupt, şi să am continuu  în minte imaginea unui viitor pentru cei care astăzi nu sunt şi n-au nici o vină pentru ce vor găsi.  Asta e motivaţia pentru care nu am luat seamă la contemporanii mei aşa cum şi-ar fi dorit ei. Am dat socoteală pentru asta. Şi voi mai da o dată seamă, pentru că nici la cerinţa acelor oameni dragi mie nu am ştiut să răspund. Mă plec sfiosule Mircea Eliade, tu ai descris multe căi, eu n-am izbutit s-o zăresc nici pe cea ce mi se hărăzise. Mă plec. Te pot asigura, însă, că am învăţat temeinic cât de adâncă e nemijlocirea prin cuvinte, cât de bogată în semne.

Dau socoteală de pe acuma, pentru că am ales să scriu aste cuvinte tocmai aici, şi asta nu din necuviinţă, ci pentru  că mă uit la mine cu ciudă. În sinea mea sunt aidoma acestui dialog al surzilor, care urlă necontenit şi fără şir. Se poate că asta să fie explicaţia că n-am găsit calea căutată.

E locul unde se poate ascunde iscusit o nereuşită.

Read Full Post »

30 aprilie, 2014

A trecut ceva vreme de când buclucaşul neutrin a simţit nevoia să-şi facă simţită prezenţa, determinându-i pe savanţi să nu-l mai neglijeze. Neutrinul este o particulă fundamentală foarte uşoară, chiar dacă masa ei este ceva mai mare de zero,  neutră din punct de vedere electric. Foarte uşoară şi neutră, particula reacţionează slab în prezenţa materiei normale, atât din punct de vedere electromagnetic cât şi gravitaţional. Este capabilă să traverseze formaţiuni ale materiei normale fără să-şi modifice traiectoria sau să intre în relaţie cu elemente ale acesteia. Neutrinul este un fel de fantomă materială care poartă cea mai firavă realitate din tot Universul, fapt pentru care, deşi este ca prezenţă egală, sau aproape egala fotonului, ca modalitate de manifestare este foarte greu de depistat, datorită lipsei de apetit pentru relaţii cu alte elemente materiale.

            După evenimentele din 2011 când neutrinul a aruncat, pentru o scurtă peioadă de timp, îndoaiala asupra Teoriei Relativităţii prin bănuiala că s-ar putea să dezvolte o viteză mai mare ca cea  a luminii, năstruşnica particulă a atras atenţia asupra atributelor dimensiunilor în Univers. O particulă ca neutrinul este probabil de neconceput de la dimensiunile planetei Saturn – să spunem -, unde, probabil, nici matematic nu ar  fi sesizată datorită mentalităţii pe care respectivele dimensiuni le-ar impune.  Matematica este o ştiinţă a tuturor formelor posibile, doar că respectivele forme, pentru a putea fi presupuse, trebuie să fie admise sau bănuite  de mentalitatea matematicianului, care mentalitate este direct legată de relaţiile sale cu obiectele unei realităţi perceptibile. Observaţiile asupra respectivelor obiecte deschid orizonturi noi în spaţiul realităţii, orizonturi datorită cărora matematicianul poate ajunge la anumite obiecte posibile, care apoi pot ajunge să fie subiectul unor cercetări fizice care să ne releve anumite adevăruri pe care empiric ar fi foarte greu să le sesizăm. Încăpăţânarea cu care Kant nega valoarea studiului eminamente empiric şi recomanda aprofundarea teoriei în fiecare caz, vine probabil din conştiinţa sa de matematician, care are nevoie ca în permanenţă să poată găsi legături cu variantele posibile ale unei realităţi pure. Pentru filosoful german, existenţa realităţii pure este mai presus de îndoială şi constituie sursa nesfârşită, care renaşte mereu din ea însăşi,  care oferă accesul la instrumentele ce vor forma diferitele realităţi practice. Sigur că, o gândire raţionalistă ar obiecta ferm şi drastic argumentaţiei mele, iar  faptul că nici pe departe nu sunt un om cu suficiente cunoştinţe matematice încât să-mi susţin raţionamentele prin calcule care să mă apropie de starea posibilă a respectivelor adevăruri, ar spori opoziţia minţii raţionaliste. Pentru o astfel de minte, neutrinul este o particulă cu anumite caracterisitci statistice care o clasează în categoria fermionilor şi totul ar trebui redus la ceea ce se poate aduna din informaţiile pe care le avem din activitatea de laborator. Doar că realitatea practică dezvoltă unele condiţii care impun o oarecare obrăznicie, dacă vrem să pătrundem ceva mai adânc în intimităţile ei. Spuneam mai sus că este foarte posibil ca neutrin-ul, de la dimensiuile planetei Saturn să nici nu poată fi admis, iată de ce prezenţa unui observator co-relativ, aflat undeva, într-un punct  rezonabil al unuia dintre nivelele intermediare între Saturn şi neutrin, să ne dezvăluie existenţa unor legături inefabile între cele două elemente ale Universului, legături care să aibă influenţe caracteristice asupra amândurora. Aceste inefabile legături, pornite cel mai probabil din esenţa realităţii universale pure, necesită instrumente adecvate pentru a putea fi analizate. Astfel de instrumente nu pot porni dintr-o mentalitate raţionalistă care invocă mereu necesitatea experienţei empirice, dincolo, şi peste cea teoretică, ci este nevoie de elasticitate şi libertate  în abordarea fiecărui moment al relaţiei dintre realitatea universală pură şi realităţile practice. Chiar momentul în care lumea ştiinţifică a crezut – datorită unor observaţii empirice – că neutrin-ul dezvoltă o viteză mai mare ca cea a luminii, este o dovadă a faptului că de cele mai multe ori observaţia empirică în sine poate crea erori grosolane, cu efecte nefericite asupra mentalităţii respectivului moment. Un astfel de moment întăreşte poziţia lui Kant faţă de empirism şi de o anume stare a raţionalismul; stare care a devenit extrem de practicabilă în zilele noastre, mai ales pentru comoditate şi pentru dezvoltarea spiritului axiomatic ce ne scuteşte de foarte multe eforturi personale, dar şi de responsabilitatea personalizării unui sistem gândit.

            Iată că neutrin-ul este în capabil să ne releve – în măsura în care dorim să dezvoltăm situaţii analitice asupra unor realităţi practice – adevăruri despre obiecte din realitatea practică pe care percepţia nu este în stare să le sesizeze. Faptul acesta mi se pare a fi extrem de important în sine, şi este – poate – irelevant dacă raţionamentele analitice duc într-o direcţie greştiă sau nu, faţă de un obiect al realităţii. În primul rând, important mi se pare a fi faptul că sunt semnalate anumite obiecte ale unei realităţi practice, care altminteri ar trece neobservate. Dar, cu asupra de masură, mai ales pentru extinderea acţiunii inefabilului într-o realitate practică, mi se pare a fi cu adevărat spectaculos faptul că se dovedeşte că lanţul cauză-efect are o manifestare matricială, care presupune existenţa mai multor stări armonice care co-există şi fac posibilă naşterea oricărei forme de realitate practică, ceea ce ne duce la concluzia că într-o realitate practică nu există obiect pur care să nu poată fi presupus.

Read Full Post »

 

 

Începe să fie din ce în ce mai evidentă accentuarea unui fenomen care va lăsa urme adânci în modul cum va arăta viitorul: abolirea trecutului. Nu mă refer la trecutul istoric, acesta a ajuns de suficientă vreme doar un teritoriu propice pentru cele mai grosolane matrapazlâcuri ideologice; în consecinţă purtăm cu noi un trecut istoric plin de cinism. Nu, nu la trecutul istoric mă refer, ci la cel imediat, la cel de ieri, de alaltăieri, de săptămâna sau de anul trecut. Se maifestă, din ce în ce mai  organică şi mai temeinică, această nevoie de abolire a trecutului imediat, desigur nu fără cuvenitele consecinţe. Prima, şi cea mai demnă de a fi  remarcată, dintre aceste consecinţe, ar fi pierderea memoriei sociale. Se pare că societatea contemporană nu mai simte nevoia să aibă o memorie colectivă, cu rolul, desigur, de a-i consolida coeziunea,  nu mai crede în raportarea la experieneţele consumate. Mişcarea în lungul timpului a memoriei colective, instaurează şi întreţine tradiţia, care multe mii de ani a sprijinit fiiindul colectivităţii. Ori, în momentul de faţă, se pare, nu mai găsim cu cale să apelăm la un astfel de suport. Din nefericire, faptul că nu mai suntem în stare să ne raportăm la memoria trecutului colectiv, ne privează şi de posibilitatea proiecţiei în viitor. Cele două exerciţii au fost, şi sunt neîndoielnic, strîns legate. Astăzi, considerăm că  este suficientă o înşurubarea temeinică într-un prezent care să se consume pe sine, şi atât. Societatea omenească simte tot mai acut nevoia să-şi despoaie fiindul de trecut şi de viitor, ca atare, nu trebuie de fel să ne mirăm că îi vine tot mai greu să se sprijine pe repere temeinice. Nu trebuie să ne mirăm că totul începe să se reducă la consumarea doar empirică a fiindului. Mircea Eliade,  Pierre Francastel, sau Abraham Moles au remarcat cu ani în urmă apariţia în sufletul oamenilor a tentaţiei de a aboli trecutul, şi nu au fost singurii. Ca nişte oameni de ştiinţă adevăraţi, au remarcat ispita şi au aşteptat să vadă care vor fi consecinţele; noi suntem în stare astăzi să vorbim despre oarecari consecinţe ce nu s-au manifestat pe timpul lor. Este foarte adevărat că un astfel de fenomen are nevoie de un anume timp ca să se facă remarcat în întregul său, în deplinătatea consecinţelor sale. Nici o formă a fiindului, chiar (sau mai ales) şi una colectivă, nu poate exista în afara unei forme de memorie, şi până în prezent fiinţa umană, fie ea singulară, fie ea colectivă,  a simţit nevoia să-şi cultive memoria istorică până în preajma unui illo tempore în care să-şi găsească sămânţa.  Se pare, însă, că omul tinde să experimenteze acestă stare derivată din abolirea  trecutului. Simte oare acesată nevoie, sau ea se instalează printr-un  reflex de proastă creştere, ca să spunem aşa? Este mai puţin important să răspundem la o astfel de întrebare, important ar fi să remarcăm că abolirea trecutului imediat, cu toate consecinţele sale, crează distorsiuni destul de grave în destinul speciei. În primul rând, această abolire instalează o anulare a scalei de valori morale. Codul valorilor morale nu poate exista în lipsa unei permanente raportări la experienţele consumate ale trecutului, ele sunt punctele de sprijin ale acestuia. Ca să nu mai spunem că astfel îşi întăreşte, îşi slăbeşte, sau îşi modifică conţinutul, prin directă legătură cu mişcările subtile pornite din experienţele consumate şi din proiectarea acestora într-un viitor. Ceea ce se produce prin abolirea trecutului, prin instaurarea compromisului şi a concesiei ne îndepărtează  tot mai mult de legăturile inefabile cu esenţa fiindului, fie el individual, fie colectiv, esenţă care constituie, de fapt, condiţia exsitenţei pentru fiinţa umană.

Abolirea trecutului produce un efect care ne obligă să ne gândim la:”Exemplul clasic oferit de textele budiste e cel al carului format dintr-o îmbinare de roţi – cu spiţele şi butucul lor -, oişte etc., sau exemplul casei care constă într-o şarpantă facută din grinzi, bârne, ascoperiş etc.

 Dar carul în sine, casa în sine, unde sunt?

Şi tot aşa, dacă omului îi dăm la o parte forma fizică, simţurile, activitatea mentală, conştiinţa-cunoaştere, ce mai rămâne? Unde găsim omul existând prin el însuşi în afara corporalităţii şi a gândirii?.” (Alexandra David-Neel, Tainele învăţăturii tibetane.)

 

Read Full Post »

 

 

 

            Aproape fără să ştiu au trecut opt luni de când mă străduiesc să întreţin acest blog. E mult? E puţin? Cine ştie? N-a fost idea mea şi, trebuie să mărturisesc, nici nu am crezut cu tărie în folosul ei. Nici în prezent nu sunt convins că e foarte bună strădania mea, aşa că trebuie să fac faţă mereu unei pendulări între tentaţia de a renunţa, şi încăpăţânarea de a folosi această formă de de comunicare ce semănă cu un fel de jurnal. Un  jurnal publicat în timpul scrieri lui, foarte proaspăt deci, şi ca atare lipsit de parfumul acela pe care-l conferă trecerea unui număr de ani. La urma urmei este doar o problemă de forţă, de tenacitate. Mă număr printre acei foarte puţinii oameni care cred cu tărie că  creativitatea este singurul proces care modifică substanţial destine. Mai mult: ştiu că este aşa!, iar ştiinţele  preocupate de fenomenologia originilor (fizica quantică, genetica, bioingineria etc.) o dovedesc din plin. Devine din ce în ce mai cunoscut faptul că informaţiile, odată născute, chiar dacă n-au cunoscut materialitatea nu-şi pierd conţinutul. Ele devin doar inefabile, rămân într-o stare recesivă, până când sunt întrunite toate condiţiile de a deveni realitate, iar pentru asta au nevoie de un vehicul, de o structură dinamică, evolutivă capabilă să le ofere încetul cu încetul materialitate. Şi, iată cum, formele creativităţii, care folosesc emoţia ca mijloc de comunicare, sunt cele care produc cele mai substanţiale, cele mai profunde modificări de personalitate, dar, în egală măsură, şi cele mai sublime. Efectele lor apar după trecerea unui oarecare timp, şi sunt de cele mai multe ori nebăgate în seamă, pentru că apar pe nesimţite, şi teribil de fireşti instaurează o zonă de normalitate. În consecinţă, creatorul care  aşteaptă o reacţie imediată şi plenară, va fi cumplit de dezamăgit, el doar a făcut o legătură cu un spaţiu metafizic, de acolo de unde emoţiile pot aduce informaţii care să se instaleze în adânca intimitate a cuiva. El nu va fi martorul procesului, el nu va avea cunoştinţe despre revelaţii singulare, despre iluminări fulgurante, el nu se va putea împărtaşi din nectarul bucuriei aceluia, oricare ar fi el. Creatorul va avea doar sentimentul cumplitei sale inutilităţi, şi, de cele mai multe ori, va căuta refugiu în altceva. Numai vorbind de un astfel de proces şi te cuprinde îndoiala, nesiguranţa, ne-credinţa, iar pe măsură ce ne înfigem tot mai adânc în spiritul cultivat de mecanica unei vieţi industrializate fără limite, fără disciplină, refuzul unei astfel de posibilităţi pare categoric. Şi totuşi el se produce fără voia celor care emit legi lipsite de substanţă etică. Se produce pur şi simplu!

            Iată de ce, chiar dacă eşti împins mereu de un aprig neastâmpăr, de o neostoită dorinţă de a fi util, ceea ce te macină continuu este senzaţia secătuitoare a inutilităţii. Ţi-ai dori recţii vii, furtunoase poziţii, aprobări zgomotoase sau acerbe refuzuri, şi ele nu apar. Ţi se pare că semeni grâu în pustiu, mereu mânat de speranţă şi mereu dezamăgit de refuzul plantelor de a învinge seceta cumplită. Îţi spui că trebuie să renunţi, şi asta pe măsură ce faci aceleaşi gesturi ca ieri, ca alaltăieri, sau de când te ştii. Arunci sămânţa solului şi nu ştii dacă ea e seacă, dacă pământul e sterp, sau legăturile tale cu divinul spirit al celor trecuţi sunt false, sunt sterile şi crezi că ăsta e păcatul pe care trebuie să-l porţi până la sfârşit. Te uiţi împrejur, crezi că nimeni nu este asemenea ţie; truditor al zadarniciei, al inutilităţii. Te vezi singur în arşiţa păcătoasă, istovind fiecare mişcare, fiecare gând. Din nefericire, se pare că nu ştii cu adevărat să priveşti, pentru că altfel ai vedea locul  plin de făpturi asemenea ţie, fiecare ducând crucea sa.

            Poate aşa avea-va câmpul acesta şansa să înverzească, să strălucească în soarele orbitor. Cândva. Sau poate că nu?!

Read Full Post »