Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘termen’

Am repetat în câteva rânduri că termenul: Noțiune – merită ceva mai multă atenție și că, modul în care este tratat produce o sumă de distorsiuni ( de la cele mai subtile, până la cele efectiv brutale) care nu se datorează termenului în sine, ci modului cum interpretăm semnele emise de acesta. Acestor interpretări datorăm conduita contradictorie în relație cu relieful realității prezente, în cele mai multe cazuri această conduită depinde de pornirile subiective individuale, pe care adesea, conștiința  le transformăîntr-un soi de axiome ce sunt apoi împărtășite apoi prin contaminare la nivel de rațiune.  Noțiunea este o formă a materiei care, chiar dacă aparent se adresează simțurilor, nu este percepută de acestea, ci este ridicată la nivelul conștiinței de unde, conținutul ei indică simțurilor prezența unei, sau unor forme subtile, pe care experiențele eminamente empirice nu le pot revela și nici caracteriza. De regulă, gândim că informațiile pe care o Noțiune le propagă, trebuie să fi compacte, legate direct de valorile unui corp. Astfel, imaginea pe care vom avea despre corpul respectiv va fi – credem noi – cât mai exactă, ca și raporturile acestuia cu alte corpuri. Cu toate că, de când e lumea, lume, s-a dovedit că, în Univers lucrurile nu stau de loc așa, și că Principiul Polarității, precum și Principiul Vibrației dovedesc că; Noțiunea poartă o anume cantitate de informații subtile, foarte sensibile și foarte fertile, informații ce devin active sub amprenta specifică a particularului, contribuind substanțial la îmbogațărea câmpurilor morfice. Aceste informații morfice, pe care Noțiunea le poartă comportându-se ca un vector-suport, se datorează relației acesteia cu obiectele cu care crează o polaritate. Ea evoluează în același sens, și în același ritm, cu obiectul de care este legată prin relația de polaritate, doar că emite altă varietate de informații. Unele dintre ele sunt cele care păstrează elemente despre imaginea obiectului de care este legată; altele însă îndeamnă la evadări în teritoriile vecine. În consecință, nu putem caracteriza obiectele aflate în stadii primare, ca fiind capabile să emită noțiuni bogate în informații. Mulțumindu-ne  să acceptăm pentru Noțiune  o funcție denominativă,  există riscul să pierdem întreg spectrul de informații care există între aceasta și obiectul în sine. Iată de ce, pentru persoanele care au înclinat spre a defini Noțiunea, ca și multe dintre operațiunile pe care i le datorăm, ca operând într-un câmp al Ideii. Ceea ced înseamnă – spun aceștia – că nu avem de-a face cu elemente materiale, iar cei care operează cu astel de termeni rămân în afara lumii materiale. Doar că, Universul, în totul lui este material, și chiar dacă Principiul Mentalismului afirmă că: “Totul e spirit; Universul este mental.” – asta nu neagă existența materială a Universului. Universul însă există doar între limitele capacității mele de a cunoaște. Tot ce nu este cuprins între aceste limite, nu există.

Ca să înțelegem mai bine acestă stare de fapt, e bine să aruncăm o privirea asupra mitului lui Prometeu, eroul care a furat focul. Mitul are două nivele: unul cel al Focului, simbolul Spiritului, o esență cu care poți cuceri stările subtile ale Universului și pe care doar cei harăziți o pot gestiona; și stânca, simbolul materiei, cea care face captivi întru suferință. Cei care pot gestional Focul (Spiritul) sunt cei care se desprind de captivitatea materiei. Soluția, ne îndeamnă mitul, este nu să furăm Focul ci să-l câștigăm, să ajungem demni pentru a fi însușiți și eliberați în esență. Stânca (Materia) este cea care ne face captivi și ne hărăzește suferinței și ignoranței, pentru că lupta continua cu suferința ne orbește, ne limitează la a repeta continuu aceleași gesturi și aceleași greșeli. Din punctul de vedere al unei gândiri reducționiste cum este cea materialistă, desigur Prometeu este un erou și gestul său este o jertfă, dar din punctul de vedere al unei gândiri ermetice lucrurile nu mai sunt la fel de, iar poziția lui Prometeu este mai degrabă cea a unui nesăbuit, din cauza căruia s-ar fi putut pierde procesul subtil care pune în circulație suma de informații generate de tandemul Noțiune – Obiect, care funcționează după regulile emise de Principiul Polarității ( „Totul e dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul și neasemănătorul au aceeași semnificație; polii opuși au o natură identică însă de gradde diferite; extremele se atind; toate adevărurile nu sunt decât neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate”) – pe care ermeticii l-au enunțat -, ca atare Noțiunea se comportă ca o jumătate de polaritate și funcționează ca un spectru, facilitând astfel cunoașterea în întregul ei. Cealaltă jumătate este Obiectul în sine, Forma de masă, cu toate calitățile și atributele sale. Ca să avem o imagine materială a unei asemenea polarități putem să ne amintim formele desenate de pilitura de fier într-un câmp magnetic, acolo unde, undele emise de  cei doi poli organizează metalul după o formă ce tinde spre simetrie și ne ajută să vizualizăm existența  unor formațiuni non-materiale care provin dintr-un obiect material. De fapt vorbim de un obiect Material (magnetul) tocmai datorită undelor emise, altminteri am avea un obiect de masă.

Faptul că Noțiunea nu poate fi percepută direct prin simțuri, o face să aibă cu formele de masă relații sensibile și instabile. Se poate spune că, Noțiunea este capabilă să lămurească ordinea  relației: Noțiune – Formă de masă în diferite structuri, oferind-o gradual cunoașterii, tot atât de bine cum poate să și adâncească – la fel de gradual – starea de confuzie. Nu putem vorbi de confuzie, eroare sau trădare ca de ceva ce Noțiunea face programatic, urmărind anumite scopuri, ci ca despre ceva ce un alt principiu Hermetic definește: Principiul Karmei, sau principiul cauză-efect ne spune că fiecărei cauze corespunde un anume efect, ori, lanțul acesta odată inițiat nu mai poate fi oprit până la consumarea definitivă. Și, iată cum, ceea ce părea a fi rezultatul logicii unei filosofii esoterice se dovedește a fi o regulă fundamentală a stării primordiale a materiei: “Când schimbi modul în care te uiţi la lucruri, lucrurile la care te uiţi se schimbă!”  (Wayne Dyer)   Și astfel, putem afirma că trădarea nu pornește de la Noțiune, ci de la opțiune, cea cu care am hotărât o anume conduită nouă; iar modul cum arată noua stare a relației Noțiune – Formă de masă nu se datorează nici magiei, nu este nici vreun episod mistic, ci doar o cale pentru care am optat și în care materia se comportă ca atare. Dar, ceea ce este foarte important, probează faptul că Noțiunea este o formă materială. Cred că ar fi interesant să urmărim schema pe care au sugerat-o anticii filosofi, căutând să înțeleagă mecanica subtilă care o guvernează. Pornind de la Marele Tot (Eterul sau Akasa, Haosul Primordial din Mitologie) din care s-a decantat materia și apoi Dumnezeu Creatorul, cel ce  a dat naștere lumii noastre în forma ei arhetipală.  Pentru un anume timde mitologie este o lume care s-a născut dintr-o nevoie divină, anume aceea a  Dumnezeului Creator, care a legat Noțiunea de fiecare formă și a hotărât ca ele să evolueze împreună, fără, însă, să aibă un destin comun. Pentru spiritele care nu cred în acestă forță divină, cum este și al meu – Nevoia este cea care pune în mișcare procesele finalizate cu elemente ce aparțin lumii. După părerea mea, trebuie să acordăm în egală măsură atenție și mitologiei care susține că Totul este o entitate în care se cuprind toate celelalte entități, obligate fiind să coexiste într-o eternă relație, cauză pentru care cunoașterea este numai particulară. Nu poate exista o cunoaștere a generalului, adică a Totului, ci doar una punctuală și din cauza acestui fapt, în cunoaștere nu contează adâncimea – pentru că ea va fi întotdeauna în raport direct cu momentul – ci sensul. Cunoașterea este corectă dacă sensul e corect și în raport direct cu sensul evoluției care este unisensuală.

Atunci când acceptăm că Totul este o realitate substanțială, trebuie să-i acordăm și Noțiunii același statut, pentru că face parte din aceeași familie, ca atare și Totul și Noțiunea sunt stări ale materiei.

Ieșind din societatea tradițională și acceptând mentalitatea  pornită din  principiile create de corifeii Industrialismului – principii ce-și au rădăcinile în modelul ecuației economiei și a bogatei literaturi născute din diferitele interpretări ale acesteia -, o mulțime de ideologii și doctrine au căutat și continuă să caute eliminarea dualiltății energie-masă, tratând materia ca pe un material, ori Noțiunea reprezintă partea de creativitate a masei. Ea este cea care inițiază unda de formă și o preface continuu în relație directă cu condițiile realității. Ca atare, Noțiunea este acea stare a materiei formată din două paliere: Noțunea-pură și Noțiunea-practică, așa cum energia în sine are două nivele: cel pur și cel practic. Domnnul Immanuel Kant a definit aceste paliere și a enunțat funcții ale lor . Când vorbim de puritatea Noțiunii nu facem referire la gradul ei de curățenie, ci la faptul că în ea sunt cuprinse toate variabilele prezente, ca și cele  presupuse ale rațiunii practice. Starea de puritate, este acea stare care presupune  absolut toate formele posibile – posibile sau probabile; virtuale sau reale; aparținând devenirii sau nu – ale unei etități. Vorbim de un spectru în care vibrațiile alcătuiesc fascicole ce vor deveni energii practice și vor crea funcții pentru entitate cu ale cărei vibrații, fascicolul se află în armonie. Modelul ecuației propusă de filosofii materialismului-dialectic reprezintă  descrierea unui proces și nu sinteza acestuia, ca atare termenii săi nu sunt simboluri care să permită abstractizarea acțiunilor ci denumiri ale unor operațiuni, desfășurate într-o anumită ordine. Respectiva egalitate, care are pretenția de a reprezenta baza ideologică a unui anume segment de organizare socială, ne propune două sisteme utopice. Atât Capitalismul cât și Comunismul sunt rezultatul unor propuneri teoretice utopice, derivate dintr-o egalitate care a extras din realitate prin recucere un număr de termeni pe care i-au pus într-o relație de egalitate. Așadar, din spectrul universalității – cu toate semnificațiile generalității – au fost alese câteva fascicole particulare, apoi investite cu funcții de generalitate. Modelul acesta se dovedește că nu rezistă probei celei mai importante: abstractizarea; el nu se poate abstractiza, rămâne în limitele particularității și accelerează procesul reducționist. La ora actuală, cele două sisteme au ajuns să funcționeze ca niște micro-climate închise în niște baloane.  Un numă foarte mare de Noțiuni caracterizante pentru starea de evoluție a materiei nu pot fi folosite pentru a opera în sistemele propuse de cei doi filosofi, ceea ce dă naștere unor tulburări de percepție cu efecte grave asupra sensului cunoașterii. Pentru o scurtă perioadă de timp în istorie, modelul propus a dat senzația că va putea asimila rând pe rând, sub alte condiții, Noțiunile aflate în circulație în societatea tradițională, cele care au întreținut – cu toate funcțiile sale – abstractizarea. S-a dovedit destul de repede, faptul că, într-un sistem particular ce nu permite abstractizarea, Noțiunile respective nu pot iniția funcții, ba – ceea ce este suficient de nociv – vor continua să impulsioneze evoluția funcțiilor universale, agravând starea de confuzie. Procesele care nu vor fi recunoscute ca fiind “materiale”, adică cele care  nu aparțin unui perimetru stabilit pornind de la egalitatea propusă de Marx și Engels, fie vor fi ignorate, fie vor fi declarate ca făcând parte din sferele unor sisteme catalogate ca “obscurantiste”, adică ermetice, ocultiste, mistice etc. Ideologii acestui model au întrebuințat metode de cele mai multe ori cinice în ceea ce privește procesele care nu puteau fi înghesuite în modelul  “materialist”, deformând lanțul cauză-efect pentru a dovedi lipsa de materialitate a noțiunilor, a conceptelor sau a categoriilor cu care se opera. Noțiunile cu care s-a operat și cu care continuă să se opereze induc concepția reducționistă că în Univers entitățile se impart în: materiale, adică entități care se bucură de o existență autonomă determinată de materialitate și “idealiste” adică cele care nu se pot bucura de o astfel de existență, ele fiind doar creația unor imaginații mai mult sau mai puțin educate. Un exemplu edificator ar fi relația dintre Legea Atracției Universale a lui Newton și legea Gravitației sau Legea Relativității Universale a lui Eisten. Legea Atracției Universale a lui Newton stabilește că între corpurile punctiforme funcționează o atracție univesală. Din această lege, Newton extrage Legea gravitației care stipulează ca un corp mai mare atrage un corp mai mic pe care-l ține captiv. Atributele corpurilor punctiforme sunt în relație directă cu dimensiunile, volumul, densitatea etc. iar relațiile dintre acestea dau naștere acelor calități pe care le putem percepe prin simțurile noastre și le putem transforma prin simboluri matematice în relații logice, cu care stabilim nivelul evoluției. Legile lui Eistein,  în schimb stabilesc că relațiile dintre corpuri nu sunt generate de atributele caracteristice acestora, ci mai degrabă de  cauze relative. Astfel, Eistein susține – fără să încerce să anuleze Legea gravitației a lui Newton – că în cazul gravitației, nu este vorba despre atracție ci despre curbarea spațiului ca efect al greutăți corpurilor. Spațiul se curbează direct proporțional cu greutatea corpurilor, în consecință nu calitățile corpului crează gravitația prin relații directe cu un alt corp, ci acțiunea acestuia asupra spațiului care va stabili regulile specifice ale unei relativități particulare.

Advertisements

Read Full Post »

6 octombrie, 2015

La vremea când scria: „Omul a răsturnat termenii regulii originare: în timp ce animalele se străduiesc să se potrivească mediului natural printr-o adaptare mereu mai eficace, oamenii se străduiesc să modifice natura pentru a o potrivi mereu mai mult cu miturile lor.”, René Berger, ca de altfel toată generaţia de filosofi ai anilor ʼ60 – ʼ70  din secolul al XX-lea – considera această atitudine ca fiind una revoluţionară., una care va modifica societatea omenească, prevestind o epocă a unei umanizări fără precedent. Dealtfel, în perioada aceea stadiul tehnologiei părea să aducă în fiinţare o nouă formă a existenţei sociale, derivată din preocuparea tot mai conştientă a omului pentru valorile morale. Cel puţin aşa era interpretată eliberarea de către tehnologie a omului din implicarea  în activităţile direct laborioase. Omul urma să părăsească traseul general al evoluţiei, acceptat până atunci şi să adopte o atitudine radical schimbată, una care: „… să constituie esenţa educaţiei de mâine, unde omul este condamnat să creeze veşnic.”, după cum scriau Roland Claude şi Abraham Moles. Şi, ca să fim drepţi, într-o oarecare măsură, noua traiectorie a existenţei şi-a urmat cursul, cel puţin în ceea ce priveşte tehnologia, care a adus în practică o sumedenie de instrumente capabile să scutească omul de procente bune din activităţile laborioase. Doar că, undeva s-a produs o ruptură, iar acţiunile ce păreau a fi limpezi şi neezitante, bazându-şi caracteristicile pe sensul evoluţiei tehnologiei, mai ales a celei inteligente, au alunecat uşor, uşor într-o stare de haos. De altminteri,  posibilitatea apariţiei acestei rupturi este sugerată de  judecata lui René Berger: „ […] oamenii se străduiesc să modifice natura pentru a o potrivi mereu mai mult cu miturile lor.” Ne spune filosoful, ori modificările repetate aduc inevitabil o ruptură, o mutaţie. Chiar dacă nu putem preciza când s-a produs ruptura despre care vorbeam, se conturează tot mai evident că tendinţa sensului evoluţiei este să se  se depărteze de ceea ce sperau gânditorii deceniului şapte al secolului trecut. Noile caracteristici cu care tehnologia, mai ales cea inteligentă, este tot mai mult investită, nu prevestesc de fel o societate care să dezvolte valori ale umanităţii, sau nu acele valori cu care ne-am obişnuit în parcursul existenţei noastre istorice. Modul de desfăşurare al proceselor, pe care tehnologia inteligentă le gestionează, au o precizie admirabilă şi influenţează constant gândirea umană, determinându-o să-şi modifice atitudinea faţă de propria sa fiinţare. Tehnologia şi-a dezvoltat atât de mult mijloacele şi instrumentele, a legat toate acestea în structuri capabile să se autogestioneze şi să se autoreproducă încât, cel puţin în momentul actual, omul tinde să devină captiv în aceste sisteme, controlate în bună măsură de mijloacele independente  ale tehnologiei inteligente. Absenţa unor analize aprofundate a relaţiilor dintre diferiţii actori ai unei realităţi, aşa cum se străduia să ofere societăţii un Alvin Tofler, sugerează gradul de surprindere pe care tehnologia inteligentă a produs-o. Suntem capabili să descriem forma noilor procese, dar nu avem încă puterea de a înţelege care va fi parcursul efectelor acestora, în bună măsură şi din cauza faptului că multe dintre acţiunile la care suntem martori nu ni se mai datorează.  Şi parcă asta nu ar fi fost de ajuns, noile relaţii au dus la apariţia unei entităţi economice noi, care a modificat substanţial atitudinea societăţii: banul-scop.

Dacă privim ecuaţia lui Engel despre producţia industrială – capital + forţă de muncă = produs + plus-valoare –  vom constata că banul presupus de termenul “plus-valoare” este un instrument care are, în primul rând funcţia de a închide circuitul productiv, şi de a asigura continuitatea şi siguranţa ciclurilor. Evoluţia tehnologiei comunicării a introdus însă în structurile economice o sumă de mijloace care au transformat banul în scop. Ele au facilitat apariţia  tot mai multor entităţi create cu scopul declarat de a produce bani şi nimic altceva. Nu mai vorbim de o egalitate de tip engelsian, care avea nevoie de o stabilitate pe care banul-instrument era în stare s-o asigure, ci despre entităţi care produc pur şi simplu bani. Efectul a fost că, în anumite unităţi de timp s-au strâns importante cantităţi de bani care trebuiau să-şi găsească locul în circuitele productive, pentru că altfel, depozitaţi doar, îi făceau să-şi piardă valoarea. Sigur că filosofia a rămas aceea a plus-valorii, cu alte cuvinte, banii aduşi în circuit trebuiau să sporească, dar de data aceasta, nu pentru a fi folosiţi ca instrument al circuitului, ci ca să devină proprietatea cuiva. Aşa se face că, la ora la care scriu aceste rânduri, ar fi foarte greu pentru orice entitate economică – persoană sau instituţie – să ne lămurească asupra unui fapt ce devine o evidenţă, şi anume: care este  numărul de produse generale (de la biberoane la computere; de la prezervative la automobile) care au rămas nevândute la nivel mondial?; produse în care se investesc  materii prime pentru care punem în pericol echilibrul din mediu; şi care este numărul de produse care s-au vândut deja, fără ca măcar să se fi planificat intrarea lor în producţie? Mi-e greu să cred că cineva va putea să răspundă la aceste două întrebări, iar răspunsurile sunt importante pentru că ar lămuri care este, de fapt, stare „societăţii de consum”, despre care realitatea lansează cam de multişor tot felul de semnale îngrijorătoare. Semnale legate de starea economiei, de mediu, de relaţiile sociale, de formele de învăţământ, de sănătate, de cultură etc. Şi toate acestea au strânse legături cu filosofia banului-scop şi nu a banului-instrument.

Banul-scop, categoria care s-a impus în forţă în societatea contemporană, a adus modificări importante de mentalitate, cele mai multe dintre acestea, din modificări adică, nu au fost impuse de  natura relaţiilor directr om-realitate, ci de statusul noii categorii de proprietari de care banul-scop i-a creat. Cantităţile tot mai mari de bani existente în lume la ora actuală au creat – cum era şi firesc – o nouă formă de proprietate: proprietatea banului. Sunt din ce în ce mai multe entităţi, indivizi sau instituţii,  care sunt proprietarii unor cantităţi de bani – nu spun sume, pentru că termenul este neîncăpător – şi care, într-o tendinţă firească, doresc să-şi sporească proprietatea, ca atare acţionează în consecinţă.

Între proprietarul unor mijloace de producţie şi proprietarul de bani-scop există nişte diferenţe sensibile, care stabilesc pezenţa, sau absenţa responsabilităţii. Precum şi formele acesteia. Proprietarul mijloacelor de producţie deţine o structură permanent activă, în consecinţă trebuie să aibă o sensibilitate specifică pentru a sesiza la vreme natura relaţiilor derivate din raportul în care se află legăturile dintre mijlocul de producţie şi produs, mijlocul de producţie-materie primă, mijlocul de producţie şi forţa de muncă şi, în sfârşit, dintre mijlocul de producţie şi banul-instrument. Un astfel de proprietar trebuie să caute în permanenţă soluţii pentru a păstra un echilibru între diferitele componente ale proprietăţii sale, ceea ce presupune o asumare creativă  şi naturi diferite ale responsabilităţii.

Proprietarul de bani, în schimb, nu are astfel de responsabilităţi, mai mult,  caută să rămână tot timpul în afară ariei responsabilizării, şi să-i oblige pe cei carre intră în  relaţie cu el să se concentreze asupra unei singure teme, aceea de a-i spori proprietatea. Banul-scop este  un instrument tehnic abstract, mijloacele financiare moderne fac să nici nu-l vezi de cele mai multe ori, ca atare relaţiile cu celelalte componente ale mecanismului economic vor tinde să rămână în această zonă.

Dacă banul-instrument are funcţii foarte precise, iar economiştii învaţă ani în şir să le organizeze, banul-scop elimină din sfera sa orice funcţie relaţională, mecanismul pe care-l întreţine este acela de a se produce pe sine, prin sine, din sine, iar principala caracteristică a unei proprietăţi de bani-scop este că nu stabileşte nici un fel de relaţii cu nici o componentă a realităţii economice, ci doar impune crearea unui anume tip de legături între diferitele elemente sau acţiuni ae realităţii economice. Vorbim despre legături care alimentează apetitul pentru eliminarea responsabilităţii din întreg lanţul  pe care-l controlează şi iniţierea unui transfer de responsabilitate către celelalte componente ale procesului. Influenţa exercitată asupra mentalităţii, ba am putea spune exerciţiile de educare, pe care o iradiază condiţia banului-scop, în modul de gândire a cetăţeanului are consecinţe care intră adesea în conflict cu miturile esenţiale ale omenirii şi ajunge să contrazică judecata lui René Berger.

Se poate spune că într-o astfel de  perioadă istorică se manifestă un soi de autism, iar diversele forme sociale se rotesc, tot mai captive, în jurul nucleului format de banul-scop. Nu este rolul acestor rânduri să analizeze calităţile sau defectele banului-scop, dacă ele sunt nocive, ori nu; nici să prospecteze ce fel de efecte vor avea asupra evoluţiei societăţii umane, sau să prevadă o era caracterizată de modificări substanţiale în relaţiile realităţii. Ceea ce încerc să fac este să să caut să înţeleg tot mai frecventele gesturi de abandonare a izvoarelor, care perioade lungi de timp, în organizări sociale dintre cele mai diverse,  au generat sisteme de valori ale cosmosului care ne cuprinde, cosmos care nu este altceva decât o realitate în continuă schimbare, o schimbare dependentă de gesturile şi acţiunile relativilor ei. O realitate nu este o stare de fapt, o „creaţie”, lipsită de evoluţie – este un lucru dovedit -, ci un proces extrem de fragil, a cărui evoluţie depinde categoric de sensul fiecărei acţiuni consumate. Şi cred că ar fi important să înţelegem că, la nivel de realitate, sensul unei acţiuni  nu se stabileşte teoretic, nu are legături cu dorinţa, ori cu aspiraţia, nu depinde sub nici o formă de justificări, savante sau nu,  nu depinde de abilitatea vreunui strateg, ci pur şi  simplu este consecinţa întregului lanţ cauză-efect. Se pare că societăţile tradiţionale, inclusiv cele atât de puţine care au rezistat până azi, cunosc şi înţeleg mult mai bine acest lucru. Ca atare, oamenii din astfel de comnităţi îşi judecă existenţa după consecinţa gesturilor şi acţiunilor pe care le fac. Ar fi suficient să citim istoria evoluţiei societăţii noastre de la începuturi până la perioada contemporană, cu suficientă obiectivitate şi luciditate, şi am desprinde felurite moduri de a ne feri de rătăcirile ce adesea par atât de fireşti şi de atractive.

Vorbind despre istoria noastră, a oamenilor, putem afirma că nu este altceva decât un şir lung de alternanţe între conştiinţa nevoii de sisteme de valori umanizate şi – din diferite motive – refuzul acestora, refuzuri care au dat naştere feluritelor forme de rătăciri. Pare paradoxal şi nefiresc ca oamenii, tocmai ei, să refuze sistemele de valori umanizante, şi totuşi, istoria ne aşează în faţă perioade mai lungi sau mai scurte, în care omenirea a căutat să iasă de sub influenţa valorilor umanizante. Fiecare dintre aceste perioade – după modele diferite – este dominată de incapacitatea celor ce trăiau în timpurile acelea de a înţelege şi genera forme de abstractizare. Ori, abstractizarea este singurul instrument care ne ajută să păstrăm, şi să conştientizăm, importanţa legăturilor cu celelalte forme ale existenţei din Univers. Abstractizarea este categoria care dă măsura întreagă a relativităţii noastre universale.

În lungul acestei încercări, m-am căznit, cum m-am priceput mai bine, să aşez faţă în faţă, două orizonturi cuprinse în categoria abstractizare; pe de o parte avem de-a face cu abstractizarea-tehnică, acel orizont care caută să dilueze fiecare moment al responsabilizării, şi ca atare, toate sistemele de valori vor fi modificate pentru a susţine noile forme propuse; iar pe de altă parte  vorbim despre  abstractizarea-categorială, ca instrument cu care să generăm esenţe, în urma cărora vom stabili raporturi între diversele  forme şi obiecte ale fiecărui orizont la care conştiinţa accede, raporturi cu ajutorul cărora să avem posibilitatea de a crea sisteme de valori şi de simboluri.

Fiecare orizont pomenit mai sus a dominat un număr de perioade istorice, şi dacă abstractizarea-tehnică a impus un climat de uscăciune şi decadenţă, abstractizării-categoriale îi datorăm naşterea ansamblurilor de valori, care ating – aşa cum observă Hegel – nivelul de simbol. Fie că ne referim la operele arhitectonice ale Mesopotamiei, Persiei, Egiptului, Greciei, Indiei, Chinei Antice, opere colective în care simbolurile se susţin în structuri de o forţă uimitoare, structuri care transformă opera în sine într-un simbol al moralei comunitare; fie că ne referim la capacitatea unor creatori de a modela esenţe ale spiritului, esenţe care devin însăşi fiinţarea abstractizării-categoriale – concluzia ar fi aceeaşi: abstractizarea-categorială a fost întotdeauna instrumentul cu care s-au spart limitele unui orizont revelând un nou sistem de dimensiuni prin care formele şi obiectele acestuia au căpătat valori diferite. Valori care au remodelat capacitatea conştiinţei de a pătrunde în formele pure ale Universului.

Read Full Post »

15 septembrie, 2015

Avea întru-totul  dreptate René Berger când afirma că au fost continuu modificaţi termenii comunicării, dar comunicarea, în sine, a rămas neschimbată. Lucrurile au devenit şi mai dramatice după apariţia tehnologiei inteligente, despre care – la vremea când René Berger scria analizele sale – încă nu se putea gândi ca la o paradigmă care va modifica proporţiile sistemelor de comunicare. Este dificil să afirmăm cu precizie că ceea ce se produce în zilele noastre, mai poate fi, cu adevărat un proces de comunicare. „Ieşim din era în care lucrurile şi cuvintele îşi corespundeau, ieşim din era în care reproducerea era ecoul originalului.” – scria în „Mutaţia semnelor”, definind un proces care a devenit tot mai complex în ultima vreme. Şi care face tot mai greu de crezut că, folosit drept vehicul într-o comunicare, unui anumit termen îi mai poate corespunde o singură imagine, sau un conţinut comun participanţilor la respectivul proces.

Putem lua ca exemplu o pereche de termeni, care odinioară erau opozabili: muncă-distracţie. Nu cred că are rost să detaliem poziţiile de astăzi ale celor doi termeni, un singur lucru ar merita să fie precizat, şi anume faptul că, pentru fiecare dintre cei doi termeni existau imagini foarte precise a orizontului lor. Evoluţia din ultimii trezeci de ani a influenţat şi a modificat substanţial geografia  orizonturilor  fiecărui termen despre care vorbim. Apariţia şi diversificarea, până la limita posibilităţii de catalogare, a unor domenii care se ocupă de aşa numitul entertainment, a volatilizat pur şi simplu graniţa care era trasată între teritoriul muncii şi cel al distracţiei. Într-o acţiune de entertainment, graniţa dintre muncă şi distracţie este aproape frivolă, aşa că într-o comunicare despre un astfel de eveniment este foarte greu să găsim corespondenţele clare dintre cuvânt şi obiect.

În esenţă, munca este  condiţia fundamentală a omului, şi, conform lui Mircea Eliade, începe să piardă din tăria calităţilor sale, începând cu secolul al XVIII-lea, când a fost transformată în marfă. Din acel moment, poziţia omului faţă muncă se schimbă continuu, ajungând până la aceea din zilele noastre, când există o tendinţă destul de susţinută de a găsi modalităţi de eliminarea a ei, de trecerea a atributelor sale către oarecari înlocuitori. „Desfășurare a unei activități fizice sau intelectuale îndreptată spre un anumit scop; activitate prin care omul modifică și adaptează lucrurile din natură pentru satisfacerea trebuințelor sale” (DEX) – este definiţia care stabilea spectrul termenului. Era tehnologică, şi mai ales epoca tehnologiilor inteligente aduce modificări substanţiale, atât în atitudinea faţă de muncă, cât, şi poate cel mai important, în anatomia acesteia. Spectrul, odinioară precis definit, devine permisiv, se modifică largindu-şi orizontul. Este greu de precizat – în cazul tuturor activităţilor cuprinse în industria entertainmentului, pe unde trece graniţa dintre muncă şi distracţie, ce limitează ea.

Şi nu este vorba doar despre această pereche de termeni; modificările în geografia, odinioară foarte limpede, a multor termeni din existenţa noastră au adus ambiguităţi şi diferenţe de imagini, încât comunicarea devine cu totul relativă. Există mereu posibilitatea ca, între cei doi poli (dacă sunt mai mulţi confuzia creşte aproape exponenţial) ai unui proces de comunicare să existe diferenţe de înţelesuri care să influenţeze radical conţinutul comunicării. Cu alte cuvinte: am putea asista la un dialog al surzilor, care sfârşeşte ori cu lipsa unor decizii, ori cu decizii cu totul în afara scopului propus. Această situaţie se răsfrânge şi asupra multor ştiinţe fundamentale care, ele însele, au evoluat desprinzându-se de  geografia orizontului iniţial. Este cazul matematicii, care dintr-o ştiinţă a simbolului a devenit o ştiinţă a formei; despre biologie, care dintr-o ştiinţă a organismelor a devenit, cu precădere, o ştiinţă a organelor etc. Ca să nu mai vorbim de ştiinţele sociale care îşi modifică relaţia dintre conţinut şi termen cu o viteză ce face ca totul să fie din ce în ce mai greu de urmărit.

Toate aceste modificări la nivel de termen şi conţinutul acestuia nu a avut nici o influenţă asupra comunicării, procesul a rămas neschimbat, chiar dacă – formal – putem nota încercări disperate de a ţine pasul cu modificările ce survin la nivelul termenului.

Anii ‚60, ‚70 ai secolului trecut au fost marcaţi de analize foarte metodice asupra evoluţiei proceselor ce se instaurau odată cu modificările aduse de tehnologie. Filosofi ca Abraham Moles, René Berger, Claude-Levis Strausse, Pierre Francastel, Ernst Gombrich, ca să-i numim doar pe cei mai aplicaţi, s-au străduit să ne facă să înţelegem mecanismele noilor procese,  a relaţiilor acestora cu vechile procese şi, mai ales, să previzioneze evoluţia mentalităţii în comunicare. Climatul, pe care îl prefigura în acele timpuri tehnologia, era departe de ceea ce s-a întâmplat ulterior, când apariţia noilor forme tehnologice au distrus relaţii şi temeiuri, fără să pună în locul acestora relaţii şi temeiuri de aceeaşi profunzime. Ba, am putea spune că tot ce au adus noile forme tehnologice este marcat de superficialitate şi perisabil. Pare că, superficialul şi perisabilul sunt atributele folosite pentru a instaura noi coduri în guvernarea existenţei noastre.

La vremea când personalităţile mai sus pomenite îşi eşafodau analizele, tehnologia părea a fi un germene al modificărilor fundamentale ale modului de a înţelege lumea. Modificările acestea trebuiau să revoluţioneze calitatea vieţii şi a sistemelor de gândire. Era o tehnologie care abia îşi stabilea primele repere în realitatea lumii. Odată ce a s-au stabilit relaţii între aceste repere şi au început să fie tot mai active, multe dintre previziunile filosofilor au fost infirmate brutal. Ba, am putea spune că s-a intrat într-o epocă în care tehnologia a abolit orice fel de relaţie cu entităţi ale spiritului care timp de milenii au contribuit la dezvoltarea armonioasă a inteligenţei în toate formele ei. Tehnologia ne propune o renunţare totală la preocupările pentru această armonie a dezvoltării inteligenţei, se străduie să preia multe dintre prerogativele ce odinioară aparţineau doar omului, şi asta făcea mândria şi, de multe ori, aroganţa sa. Până la un punct poate fi considerată ciudată poziţia de astăzi a omului, care s-a declarat cea mai importantă şi evoluată entitate din univers, tratând celelalte forme de inteligenţă cu aroganţa despre care pomeneam, dar care tinde tot mai mult să cedeze prerogativele sale inteligenţei artificiale. O inteligenţă care foloseşte forme de comunicare cu totul în afara celor la perfecţionarea cărora generaţii întregi au contribuit cu abnegaţie. Limbajele IT de toate generaţiile au convertit simboluri, le-au schimbat conţinutul, au instaurat logici strict vizând noile forme de limbaj, cu alte cuvinte au întronat o existenţă paralelă care începe să-şi răspundă din ce în ce mai mult sieşi, şi propiilor nevoi. În afara acestei existenţe, obligă la modificarea termenilor, a atitudinilor, a mentalităţii etc. Singura asupra căreia nu a avut o influenţă radicală este comunicarea, şi asta probabil din cauza faptul că procesul de comunicare umană este cu totul în afara logicii unui linbaj tehnologic.

Este posibil, ca peste o vreme – mai lungă, mai scurtă, cum o vrea cel de sus – să considerăm această imposibilitate tehnologică un noroc al speciei. Oricum ar fi, s-a dovedit că optimismul tuturor acelor oameni care vedeau în era tehnologică, ce abia se năştea, un viitor exploziv al oamenirii, în care se vor dezvolta mijloace şi tehnici care ne vor face de invidiat în Univers, acest optimism s-a dovedit a fi cu totul nefondat. Câştigul din această stare de fapt este fără îndoială opera lăsată de fiecare dintre aceste personalităţi. Analizele, în care s-a folosit o mare cantitate de creativitate, ne pot îndruma în reconstituirea unui moment (sau unor momente) important din istoria noastră. Iar dacă ar fi să credem concepţiei budhiste, orice întoarcere în temeiurile existenţei trecute înseamnă un pas spre înlăturarea suferinţei. Oricum ar fi, drumul trebuie făcut până la Origine, până la forma Creaţiei Primordiale, aceasta ar fi o formă de terapie; poate cea mai sigură formă de terapie. „A-ţi retrăi vieţile anterioare înseamnă totodată şi a le înţelege şi până la un anumit punct «a-ţi arde păcatele», adică suma actelor comise sub imperiul ignoranţei şi capitalizate de la o existenţă la alta prin legea karmei.” (Mircea Eliade)

Suntem, astfel în faţa a două concepţii opozabile; cea a filosofilor moderni care scrutează viitorul pentru a previziona un viitor sortit a ne modifica prezentul; şi cea a înţelepţilor orientali care scrutează trecutul pentru a înţelege cum trebuie să fie prezentul.

Ceea ce ni se întâmpă în aceste timpuri pare să încline balanţa spre temeiurile credinţei orientale, ce cel puţin mie îmi pare a fi cu mult mai obiectivă în metodele sale.

Dar, se ştie doar, înţelepciune este o ultimă instanţă.

Read Full Post »

6 august, 2015

„Mai binele este duşmanul binelui” este o dualitate profund dialectică, şi nu numai atât. Pentru că dincolo, de mecanismul dialectic, care va propune de fiecare dată o soluţie venită din principiul „săgeţii lui Boltzman” – şi fiecare anulare se va face respectând caracteristicile indicate de sensul săgeţii – vom întâlni momente inedite pline fiecare de un miez foarte interesant.

În primul rând;  „binele” şi „mai binele” sunt termenii unui ciclu în care abolirea joacă un rol foarte important; „mai binele” este dominat, pe de o parte, de tentaţia de a anula „istoricizarea binelui”, iar pe de altă parte este supus, el însuşi, unui proces de istoricizare, ce are ca rezultat final transformarea sa în „bine”, sau mai bine zis în „binele” unui anumit moment istoric. Un „bine” care va domina o realitate prin caracteristicile sale particulare, cu totul diferite şi de „binele” deja consumat, dar şi de „mai binele” ce urmează să se consume la rândul său. Aceste caracteristici particulare sunt asemeni însemnelor de pe carţile de joc din pachetul indicat de celebrul fizician. Ele ne dau forma particulară a momentului care înseamnă acel „bine”, şi doar acela; ne arată stadiu dezordinii din pachetul de cărţi şi cîte de departe suntem de ordinea iniţială, adică de origini. Tot ele, sunt cele care ne ajută să sacralizăm momentul, izolându-l în parcursul indicat de săgeată, dar şi introducându-l într-un joc al paradigmelor comparate din care putem obţine o multitudine de soluţii creative. Acţiunea „mai binelui” asupra „binelui” produce o abatere de la sensul săgeţii, astfel, în urma acestei acţiuni ce se dovedeşte a fi constantă, ajungem la o curbă care vizează originea. În mod normal „mai binele” tinde să fixeze „binele” în forma sa de origine. Dar, originea nu poate fi identică cu ea însăşi, şi iată că acţiunea „mai binelui” are ca rezultat apariţia „spiralei evoluţiei” după cum descrie Wilhelm Worringer acest proces. Alternanţa, sau mai bine zis, transformarea „mai binelui” în „binele” pe care  caută să-l abolească, pentru a deveni/redeveni origine, fixează sensul evoluţiei, iar forma „spiralei evoluţiei” este stabilită de raportul „bine”, „mai bine”. Vorbim despre un raport cu un grad ridicat de instabilitate, fapt care conduce către momente surprinzătoare în parcursul acestei „spirle a evoluţiei”. Worringer afirmă că între punctele spirelor ce formează „spirala evoluţiei” există legături foarte strânse şi, afirmă filosoful, dacă spirala este apăsată, punctele spirelor se suprapun. Ori, aceste puncte reprezintă de fapt, momente ale raportului „bine”, „mai bine”. Fiecare punct marchează o coordonată a acestui raport, şi ne poate ajuta în stabilirea termenilor de evoluţie ai  opoziţiei dialectice dintre „bine” şi „mai bine”. În felul acesta un observator poate aduna şi înţelege detalii revelatorii despre evoluţia  spiralei lui Worringer.

Însă, procesul cel mai interesant din acest raport rămâne cel al sacralizării, pentru că – în primul rând -, se produce dintr-o nevoie de purificare a unui anume moment istoric prin regăsirea începutului, a originii; originea fiind atotcuprinzătoare şi capabilă să releve sensuri ce au rămas ascunse până la acel moment; apoi, invocarea amintirii strămoşului, care este prin sine un mijloc menit să sprijine abolirea  istoriei şi crearea  unui spaţiu nou, dincolo de aceasta, de istorie, un spaţiu mitic pe care amintirea strămoşului îl mobilează cu anumite relaţii şi obiecte care au forţa de a menţine armonia între „bine” şi „mai bine”. Sacralizarea  raportului „bine”, „mai bine” nu este un proces religios, dar are o conformaţie  ritualică, pe care omul tradiţional căuta s-o îmbogăţească, şi care s-a transmis chiar şi în societatea aceasta a omului isotric în care trăim. Chiar dacă suntem preocupaţi de înscrierea profundă în procesul istoric, există momente în care alunecăm spre anumite forme de ritual ce caută să aducă la suprafaţă mijloace de a aboli măcar momente particulare ale istoriei. Nu mai putem vorbi, însă, de o viziune a sacralităţi, a acelui illo tempore, a strămoşului, a originii, viziune care să organizeze existenţa istorică într-un parcurs ce urmăreşte atent raportul „bine”, „mai bine”, pentru ca efectele sale asupra întregii societăţi să aibă urmări binefăcătoare. Legăturile foarte strânse ce existau în viziunea omului tradiţional, între fiinţare şi originea fiinţări, marcau condiţia existenţei, nu numai a unui muritor, ci a întregului lanţ de urmaşi. Ca atare, omul tradiţional era preocupat mereu să găsească o cale spre purificare, spre anularea greşelilor şi abolirea istoriei, adică a acelor instrumente ce ar putea marca existenţa urmaşilor. Această existenţă, fiind mai importantă, pentru omul tradiţional, decât propria existenţă,  marcată deja de efectele păcatelor săvârşite. Toate acestea găseau o soluţie în sacralizarea care putea corecta şi ameliora starea raportului între „bine” şi „mai bine”, care este dialectic nu pentru că a devenit un mijloc de analiză al filosofilor, ci pentru că, dincolo de antagonismul „bine”, „rău”, raportul „bine”, „mai bine” are o influenţă foarte puternică asupra calităţii existenţei. Aceasta, calitatea existenţei, fiind preocuparea fundamentală a omului tradiţional. Nu cantitatea de bunuri, prosperitatea şi confortul erau atributele care contribuiau decisiv la calitatea existenţei, ci legătura cu strămoşul, cu fiinţa primordială a cărei imagine  să fie venerată pentru păstrarea sănătăţii spirituale. Partea legată de latura materială a existenţei era o îndatorire, o obligaţie, pe care omul tradiţional o subordona deplin sensului sacralizării. Acesta fiind şi motivul pentru care fiecare element material al existenţei era ordonat într-un proces ce avea legături strânse cu esenţele mitice. Nimic din ceea ce făcea omul tradiţional nu se dorea a fi supus istoriei, ci imaginii primordiale a strămoşului, dar, în egală măsură, şi curăţeniei lumii în care vor trăi urmaşii.

Pentru o astfel de atitudine, istoria este o povară, cauzată mai ales de acea evoluţie constantă a „mai binelui” spre condiţia sa de  „bine”. Poate părea paradoxal, pentru că transformare lui „mai bine” în „bine” are aceeaşi sorginte de sacralizare a originii, doar că acţiunea „mai binelui” asupra existenţei cunoaşte multe momente de abolire a spiritului sacralizării. Şi, în plus, „mai binele” devine esenţa procesului de istoricizare a existenţei – fapt pe care îl resimţim din plin în aceste momente ale existenţei noastre -; proces care impune o  ordine istorică pentru acţiunile noastre. Ori, istoria – prin mişcările de cuprindere în realitate – devine o formă de captivitate, devine  cea care anulează legăturile cu izvoarele sacralizării. Istoria este, prin structura ei făuritoare de realitate, antagonică sacralităţii, şi, în consecinţă, contribuie deplin la destructurarea spiritului. Primejdie pe care nu o resinţim decât atunci când este deja prea târziu, ea s-a produs, şi este nevoie de un proces îndelung, şi teribil de încurcat, pentru a reface miezul fertil al acestuia.

Sunt foarte multe momente ale existenţei, în care procesul de destructurare spirituală pare a fi unul firesc, normal şi necesar, pentru că astfel putem contribui la istoricizarea deplină a acţiunilor noastre. Sunt momentele în care dualitatea „bine”, „mai bine” traversează stări dintre cele mai confuze, stări care sunt pe deplin datorate tocmai destructurării spirituale, care aduce după sine aberaţii în sistemele de valori, dezordine în modalităţile de a percepe perspective, aberaţii în alcătuirea geografiei orizonturilor realităţii.

În sine, istoria este un domeniu necesar consemnării evoluţiei unor evenimente după ce acestea au fost sacralizate, ea trebuie să fie o activitate supusă mai degrabă nevoii de a alcătui geometrii ale unei realităţi sau a alteia şi nici de cum de structurare a sistemelor de relaţii pe care le reprezintă spaţiul unui existenţe.

Poate că acesta ar fi un mod în care voinţa – ca formă a spiritului – ar putea ordona dualitatea dialectică „bine”, „mai bine”, şi nu, să fim ordonaţi în această dualitate.

Poate…

Read Full Post »

13 mai, 2015

Teribil de interesant să urmăreşti treiectoria unei noţiuni ca ieftin, care de la poziţia  ce caracteriza sărăcia, lipsa de mijloace, superficialitatea, neputinţa, umilinţa etc. trecând prin condiţia de termen tehnic, folosit mai ales în perioada de consolidare a produsului de serie, ajunge să devină o categorie importantă, sensurile ei dominând gândirea cetăţeanului indiferent de poziţia sa socială. Nu mai există gest, acţiune, hotărâre, act al gândirii, care să nu implice un raport cu respectivul concept. Ieftin nu mai este un termen folosit pentru a defini situaţii stânjenitoare, superficiale, de neputinţă, ci dimpotrivă, sensurile sale tind să indice abilitatea, superioritatea, îndemânarea cuiva; în consecinţă desemnează calităţi considerate importante. Ieftin a devenit o categorie dominantă, un reper ale cărui funcţii ordonează poziţii şi formează ierarhii. Toate caracteristicile, ce în trecut indicau o poziţie fragilă a subiectului, au alunecat încetul cu încetul, şi tind să devină calităţi importante care dau putere celui ce le deţine. Să obţii un produs ieftin obligă la strategii dintre cele mai sofisticate, cu atât mai mult cu cât, produsul ieftin a devenit un produs râvnit. Subiectul doreşte cu ardoare un anume produs, dar lupta nu se duce pentru obţinerea respectivului produs, ci pentru obţinerea celui mai ieftin produs din categoria lui, produs care este acceptat cu tot cu slăbiciunile sale, ba, s-ar putea spune că este acceptat pentru slăbiciunile sale. Tehnologia participă din plin la o astfel de stare, şi invadează piaţa cu varietăţi numeroase de produse care nu diferă unele de altele decât prin nişte funcţii aproape nefolositoare dar care justifică statutul de ieftin. Există numeroase, extrem de numeroase criterii care conduc către atributul de ieftin. Şi dacă nu există, ele pot fi inventate.

Doar că…

Doar că, mentalitatea lui ieftin nu se mai mulţumeşte cu ierarhiile din segmentul existenţial în care circulă produsele industriei şi tehnologiei. Ea se strecoară pe nesimţite în transformarea deplină a existenţei. Totul, dar absolut totul, în viaţa noastră tinde să devină ieftin. Şi dacă ceva refuză să răspundă unui astfel de atribut, reacţia cea mai comodă este să fie eliminat. Sigur că gândirea profundă a unor înţelepţi ai timpurilor trecute nu poate fi ieftină – ba, chiar dimpotrivă – şi atunci ei sunt refuzaţi şi… scoşi din circulaţie. Pur şi simplu, pentru că nu se poate nega importanţa şi valoarea gândirii unor astfel de minţi, despre ei nu se mai vorbeşti; nu mai sunt socotiţi repere pe care să te sprijini în alegerea unei căi. În locul lor se caută soluţiile ieftine, sunt legiferate astfel de soluţii, sunt reglementate detaliat, şi se elaborează proceduri care uşurează circulaţia acestora. Ba, chiar s-o impună. Pentru gândirea solidă a înţelepţilor rămâne apetitul câtorva ciudaţi care, nu-i aşa, nu pot lipsi din nici o societate.

Aparenţa este calitatea cea mai importantă a lui ieftin. Aparent pare o soluţie bună; pare un produs bun; pare o alternativă promiţătoare; pare o cale de viitor. Faptul că ieftin nu se dovedeşte capabil să treacă proba timpului poate fi justificat cu uşurinţă prin… slăbiciunile omeneşti. Doar că aceste slăbiciuni se instalează temeinic în mentalitatea noastră tocmai prin folosirea necumpătată a lui ieftin cu toată trena sa de compromisuri care, încetul cu încetul, devin aproape mortale. O!, nu vă gândiţi la moartea biologică, pentru că aceea aparţine unui proces care are cauze mult prea profunde pentru a fi cuprinse de vfeu epitet. Gândiţi-vă, mai bine, la această moarte spirituală, care ne invadează lent, grozav de lent, aproape pe nesimţite, şi la venirea căreia contribuie din plin şi ieftin.

Gândirea noastră este tot mai ieftină, spiritualitatea noastră este mai ieftină. Judecăţile noastre sunt mai ieftine şi, peste toate acestea, mai grozav decât toate acestea, este faptul că noi înşine simţim nevoia aprigă să fim mai ieftini.

Să fim mai ieftin noi, nevestele noastre, copiii noştri, urmaşii noştri

Read Full Post »

7 decembrie, 2014

Sunt mai mulţi ani de când astrofizicienii au trimis în lungi călătoii maşinării perfecţionate cu obiectivul de a observa corpurile universului. Din parcursul acestor călătorii, noi pământenii, primim imagini spectaculoase cu formaţiuni fascinante. Sunt alcătuiri în care puzderie de corpuri, ce pot fi acum  observate, nu obosesc să dovedească existenţa unor legături între ele. Modul în care se alcătuiesc formaţiunile cereşti, te-ar îndemna să crezi într-o suprafaţă care să lege toate acestea într-un corp mai mare. Şi totuşi, nici o  suprafaţă n-a putut fi observată până acum. În egală măsură nano biologii au inventat maşinării care să ne furnizeze informaţii despre condiţia nevăzută a suprafeţelor unor obiecte însufleţite. Mărturiile venite din interiorul formaţiunii care s-ar putea numi suprafaţa unui obiect, dovedesc faptul că suntem în situaţia de folosi termenul suprafaţă în relaţie directă cu un raport particular al proporţiilor. În această relaţie, există un moment în care o formaţiune de obiecte poate fi definită ca suprafaţa unui corp, pentru o anume categorie de obiecte, pentru restul ea se comportă ca orice formaţiune şi există în virtutea unor legături particulare între obiectele ce-o alcătuiesc. Pe scala momentelor unui raport de proporţii, fiecare dintre momente oferă o anume imagine a calităţii respectivei formaţiuni, ceea ce dovedeşte că se află într-o relaţie dinamică cu ea însăşi şi, datorită acestui fapt, capabilă să se adapteze evoluţiei unei realităţi. Niciunul dintre momentele de pe scala unui raport de proporţii nu se repetă, iar scala tinde spre infinit, cu alte cuvinte, s-ar putea afirma că: o suprafaţă nu e în fapt o suprafaţă. Imaginile despre structura suprafeţei corpului uman – de exemplu – arată limpede faptul că avem de-a face cu o formaţiune de obiecte care coexistă într-o relaţie particulară, a unui moment particular de pe o scară a proporţiilor. Există însă destule semne care ne arată că acest moment este unul ce poate fi perceput cu mijloacele noastre, dar asta nu înseamnă că evoluţia relaţiilor dintre obiectele acelei formaţiuni se opreşte aici. Nomenclatorul care se naşte în urma observaţiilor produse este doar o chestiune de tehnică a comunicării. Vorbim despre formaţiuni de obiecte, şi relaţiile lor, aflate în macrocosmos, aşa cum vorbim de formaţiuni de obiecte, şi relaţiile lor, care se află în microcosmos, pentru ambele nivele folosim noţiuni cărora le atribuim caracteristici specifice, care ne ajută să organizăm un sistem al cunoaşterii şi informării. Nu înseamnă de loc că sistemul cu pricina este exact şi definitiv, şi oricâte eforturi am face, vom descoperi mereu elemente care deschid câmpuri noi, mobilate cu obiecte specifice.

Felul în care formaţiunile de obiecte, fie ele din macrocosmos, sau din microcosmos, prezintă structurile lor particulare, ne poate împinge să credem că fiecare structură, indiferent de nivelul în care se găseşte, nu este „proprietara”, sau creatoarea unui spaţiu specific, ci că mobilează un spaţiu unic, universal. Spaţiul pe care îl ocupă corpul nostru – spre exemplu – şi pe care îl revendicăm ca fiind al nostru, este, de fapt, un spaţiu pe care structura noastră îl ocupă vremelnic, cât timp rezistă în forma şi funcţiile sale. Ca atare, noi funcţionăm ca orice formaţiune de corpuri din univers, de la orice nivel al acestuia. Funcţia fundamentală a structurii ce suntem de fapt, este reprezentată de modul în care dezvoltăm relaţii particulare între corpurile ce mobilează formaţiunea. Astfel de relaţii sunt unice pentru fiecare formaţiune universală şi au un specific prin care acţionează asupra calităţii ondulatorii a regiunii în care îşi duc existenţa. Faptul că pornim tot sistemul de relaţii, de la fiinţa noastră spre cele două direcţii – interior, exterior –  se datorează  nevoilor de orientare şi de comunicare ce sunt satisfăcute de condiţia ondulatorie a spaţiului. Formţiunea prin care ne prezentăm, sau suntem cunoscuţi în univers,  este impusă, dincolo de voinţa noastră, de amprenta vibraţiilor pe care le emitem şi care sunt în relaţie cu toate emisiunile universale şi, în consecinţă, dependente de  fiinţarea tuturor influenţelor generate de modul de organizare universal. Tot ce există în univers este supus legilor mecanicii ondulatorii. Nici un corp nu se găseşte într-o formă statică, într-o stare de fapt, ci este rezultatul unui proces de mişcare la nivel corpuscular, în orice moment şi la orice nivel. Ca atarea fiecare formaţiune, fie ea din nanocosmos, fie din macrocosmos,  este definită de mulţimea de corespondenţe vibratorii care întreţin procesele interferenţelor ondulatorii. Conform efectului Compton, unda se poate transforma în corpuscul, şi invers numai în anumite condiţii, cu anumite consecinţe al căror efecte – la ora actuală – nu ne sunt pe deplin cunoscute. Important este că, efectul Compton a dovedit faptul că un proces care dezvoltă sensul unei anumite transformări, începe de la o interferenţă şi se dezvoltă respectând regula vibraţiei, în întregul univers. Circulaţia transformării începute este continuă şi se propagă în întregimea materiei. Existenţa formaţiunilor de obiecte este fără osebire cuprinsă în orice proces de transformare universală, materia fiind continuu şi permanent sensibilă la orice mişcare vibratorie.  Folosirea termenilor nano şi macro sunt doar repere de orientare ale unor entităţi ce se găsesc într-un anume moment al scalei unui raport de proporţii, la fel cum noţiunea de suprafaţă este menită să fixeze punctele principale de orientare ale unei formaţiuni de obiecte.

În rest, ceea ce numim spaţiu reprezintă o categorie care se defineşte prin cantitatea de emisiuni ondulatorii, este unic, indivizibil şi supus dezmărginirii impuse de efectele transformărilor produse de diferitele fascicule de unde intrate în interferenţe. Efectele acestor interferenţe sunt mai degrabă calitative decât cantitative, şi au repersursiuni asupra modului de continuă reorganizare a materiei dintr-o formaţiune obiectuală sau alta. Reorganizare care începe la nivelul inefabil al nanoparticulelor şi se propagă în întreaga materie, cu consecinţe specifice pentru fiecare etapă de organizare a acesteia.

Poate că ar fi interesant să se acorde ceva mai multă atenţie unor astfel de procese ale dualităţii materiei şi ale modului prin care relaţia undă-masă poate iniţia procese la nivele  care în aparenţă nu au nici un fel de legături cu fenomene consumate în formaţiuni ce par a fi incompatibile.

Ultimile cercetări ale savanţilor ar trebui să ne facă să credem că incompatibil nu este o noţiune cu conţinut funcţional în univers.

Read Full Post »

04 septembrie, 2014

Se poate spune că tremenul mc² din ecuaţia E= mc² a lui Einstein reprezintă ceea ce Kant definea ca fiind „realitatea pură”, adică realitatea care se cuprinde pe sine  nemijlocit şi în toate formele existenţei sale. Aceasta este realitatea din care, „realitatea  practică” îşi extrage momentele sale de existenţă, care devin conştiente de modul lor de a fi pe perioade determinate, în funcţie de un scop anume. Funcţionarea „realităţii practice” se datorează unor funcţii pe care scopul înfiinţat de „realitatea pură” le generează şi care vor fi active atât timp cât acel scop rămâne motivarea acelei „realităţi practice„. Ca atare, „realitatea practică” nu se poate exprima decât ca obiect al unui spaţiu al căror dimensiuni au fost fixate de funcţiile scopului. Iată de ce o „realitate practică” se poate defini ca fiind un obiect care funcţionează în virtutea unui set de valori generat  de „realitatea pură”, sau cum ar spune Mircea Eliade : Obiectul apare ca un receptacol al unei forţe exterioare care îl diferenţiează de mediul său şi îi conferă sens şi valoare. Categoriile caracteristice care definesc particularităţile fiecărei „realităţi practice”, atât pentru ele însele, cât şi pentru un observator extern, sunt cele care indică sensul adevărurilor care au dus la fiinţarea respectivei realităţi. Urmărind aceste sensuri am putea uneori să ne orientăm în tendinţele pe care le are „realitatea pură” în propriul său Fiind, doar că trebuie mereu să ţinem seamă de principiul de sorginte pitagoreică, ce afirmă: Conţinutul cifrei nu poate fi identic cu conţinutul numărului. Principiu care este valabil, cu asupra de măsură, în ceea ce priveşte „realitatea pură”, care este dependentă, în Fiindul său, de valorile tuturor „realităţilor practice” pe care le-a generat, care funcţionează, şi care urmează să ia naştere, valori care îi modifică în permanenţă condiţia. Fapt care îi dă dreptate lui Heraclit în afirmaţia că nu te poţi scălda de două ori în aceleaşi ape ale unui rîu.

Urmărind mecanica acestor relaţii dintre „realiatatea pură” şi „realităţile practice”, trebui să sesizăm modul foarte discret în care E, termenul „E” din ecuaţia lui Eistein, adică energia, contribuie la desfăşurarea acestui spectacol. Dacă materia, prin toate transformările sale spectaculoase, ne oferă momente de încântare sau de deznădejde, energia, care contribuie substanţial la toate mişcările ce au loc, preferă să rămână într-o poziţie extrem de retrasă, sau după observaţia lui Aristotel: Lucrurile cele mai generale sunt, putem spune, şi cele mai greu de cunoscut omului, pentru că sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri. Atrăgând astfel atenţia asupra faptului că – poate – ar merita o atenţie deosebită, iar în urma unor studii cel puţin la fel de concentrate ca cele pe care le-am acordat materiei, s-ar putea să ne  bucurăm de beneficii neaşteptate. Poate că învăţatul lamas are dreptate să afirme: Numeroase contacte de tot felul care au loc permanent în univers şi efectele lor la fel de numeroase şi diverse  formează un alt schimb de energie a cărui influenţă se exercită asupra tuturor fiinţelor şi în toate domeniile. Până în momentul de faţă, noi ne-am mulţumit să clasificăm şi să urmărim o singură formă de manifestare a energiei, cu toată că sesizăm permanent existenţa multor alte forme sub care energia există în Univers. Şi totuşi, ne plecăm cu aceeaşi acerbie asupra relaţiilor cu energia pe care ni le indică materia, dar vorba înţeleptului: ce ne facem cu toate celelalte contacte care au loc permanent. Pentru ca toate mişcarile pe care “realitatea pură” le provoacă în ea însăşi, în contact permanent cu efectele generate de “realităţile practice” să se subordoneze unor adevăruri care la rândul lor se modifică permanent, şi coeziunea contrariilor să nu scape de sub control, este nevoie ca formele cele mai subtile ale energiei să contribuie atât la stimularea unicităţii formelor, cât şi la îmbogăţirea subtilităţii funcţiilor. Orice acţiune fizică sau menatală, orice mişcare care se produce în domeniul materiei grosiere sau în cel al spiritului provoacă o emisie de energie sau, pentru a folosi o expresie consacrată, produce o samânţă. – spun aceleaşi învăţături budiste. Cu alte cuvinte, materia ar constitui doar îmbrăcămintea unei realităţi, miezul ei, carnea realităţii se găsesc ascunse în ceea ce energia face să dispară din ochii noştri, iar noi nu ne pricepem să urmărim.

Read Full Post »