Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘surpriză’

Departe de a fi la fel de spectaculoasă ca  aceea a unui savant creativ, contribuţia unui eseist – care se rezumă doar la semnalarea modului cum se lărgeşte  spectrul de înţelesuri ale unui moment de realitate,  pe măsură ce efectele atributelor acesteia – a realității – devin mai subtile; și de ce nu, să contribuie pe măsura puterilor sale la raportarea spectrului în discuție către  altele identificate, sau posibil de identificat în alte zone – are şi ea rolul ei în formarea noilor judecăţi despre condiţia , mereu surprinzătoare, a materiei. Mai mult, evidenţierea relaţiilor, în evoluție, dintre înţelesurile noţunii şi atributele, în evoluție, ale obiectului fizic, îl pot ajuta pe savant să sesizeze direcţia de mişcare a orizonturilor materiei, atât în relaţie cu ea însăşi, cât şi cu Fiinţarea. În lungul evoluției gândirii, astfel de contribuții ale unor eseiști – și de ce nu? – ale unor Înțelepți au determinat un raport mai îndrăzneț cu Ființarea, ceea ce l-a determinat pe Heidegger să afirme: „«Plutim» în teamă. Sau, mai limpede spus: teama este cea care ne face să plutim, pentru că, prin ea, fiinţarea în întregul ei ajunge să alunece şi să ne scape. Noi înşine, aceşti oameni fiinţători, aşezaţi în mijlocul fiinţării, alunecăm odată cu fiinţarea, pierzându-ne pe noi înşine.” Poate că, astfel, am putea evita această capcană, și am înțelege faptul că ceea ce numim cunoaștere este un proces, iar noi suntem permanent în interiorul limitelor acestuia, și ceea ce se află dincolo de limite nu există, ci urmează să existe în direct dependență cu cunoștințele noastre. Ca atare, Universul nu poate fi împărțit, nu poate fi delimitat și categorisit decât în  parte pe care deja am izbutit s-o cunoaștem. Instrumentele fizicii moderne au confirmat existența unui corp energetic care învăluie și întrepătrude corpul fizic. S-ar cuveni, datorat acestor dovezi, să ne schimbăm atitudinea față de afirmațiile vechilor înțelepți în ceea ce privește relațiile dintre nivelul fizic și celelalte nivele ale Ființării; câte or fie ele. S-ar cuveni să încercăm să descifrăm cu mai multă atenție, până unde se întind limitele materiei, sau dacă, nu cumva, materie este totul. Teoriile lui Freud, Joung, Shaldreke, toată psihologia modernă, dovedeșc faptul că, ceea ce numim contemporaneitate nu se  rezumă la acțiuni, cauze, sau efecte produse în orizontul care marchează o existență colectivă fizică. Noțiunea de contemporaneitate pare că ar avea nevoie de o actualizare și armonizare a conținutului ținând cont de funcțiile active ale elementelor importante ale cunoașterii de ultimă oră. Pentru că, noțiunea de contemporaneitate care se referă doar la relațiile pe orizontală, cele care funcționează între anumite limite temporale foarte precise, nu mai sunt edificatoare. Este nevoie să vedem cum sunt asimilate și cum funcționează în noțiune elementele de realitate ce vin din verticala a ceea ce se dovedește că este o structură cu mult mai complexă.  Fiecare operațiune de acest fel, nu face altceva decât să ne transforme în captivii unor categorii aflate într-un anume gen de relații în interiorul cărora căutăm să fixăm coordonatele care să ghideze modelul de a cunoaște și nu procesul în subtilitățile lui.  Dacă parcurgem istoria cunoașterii de la începuturile ei și până în zilele noastre, se poate observa cu ușurință că nu asistăm la un proces care evoluează uniform, ci dimpotrivă. Dincolo de toate accidentele, motivate într-un fel sau altul, avem de-a face cu o evoluție a cunoașterii dependentă de capacitatea elementelor nou adăugate de a redefini caracterizant relația cu realitatea presupusă.  (…) O legătură cu realitatea, mai directă şi mai aplicată, are efecte globale asupra modului cum evoluează funcţiile, dar și conținuturile lor. Eseistul se va strădui – de multe ori cu încăpățânare – să le depistează în  legăturile tot mai subtile cu obiectul fizic şi calităţile acestuia – tradiționale sau viitoare – pe care le determină savantul și le fixează într-un argou, de multe ori prea strict specializat și prea tehnic. Poate că s-ar scurta drumul spre nivelele, din ce în ce mai profunde  ale realităţii manifeste; dacă nivelele, care există într-o condiţie apriorii în realitatea pură (ca să folosim o formulare kantiană),  ar putea fi deveni elemente ale unor noțiuni. Dar, ele au nevoie de apariţia unor înţelesuri ca să le pună într-o realitate practică (folosind o aceeaşi formulare). Nu cred că realitatea practică conferă fiinţare, ci mai degrabă aduce obiectul fizic într-un nivel intermediar, capabil să-i confere funcţii mai uşor adaptabile unui  parcurs provocat de o diferenţă de potenţial. Noţiunea este instrumentul cu care mişcarea iniţiază înlănţuirea de spectre din care în final se va obţine o formă, e drept tot atât de instabilă ca şi lanţul de spectre  care o iniţiază. Legăturile dintre obiectul fizic şi noţiune urmează un traiect care produce subtilizarea amândurora, preparându-le astfel pentru trecerea într-un nou nivel al fiinţării. Necontenita mişcare, odată cu întreg interiorul, ca şi cu întreg exteriorul formei, pune contemporaneitatea într-o reală dificultate pentru că,  atunci când se în-fiinţează, o noţiune are un conţinut mai degrabă sărac, schematic, care nu poate pune în relaţii adevăruri, temeiuri, termeni etc. cu un grad crescut de subtilitate. Începutul în-fiinţării noţiunii, privită de la distanţa ultimului nivel al structurii de orizonturi, reprezintă un miez sărac în sensuri şi înţelesuri, dar care are capacitatea de a produce relaţii cu elementele ce vor deveni următorul orizont.  Îmbogăţirea conţinutului fiecărei noţiuni este un proces delicat şi de lungă durată, care cunoaşte momente de fertilizare, dar şi de uscăciune. Să ne gândim la noţiunea „energie” din ecuaţia lui Eistein, E=mc². În faza de început, noţiunea “energie” era un concept care definea o forţă ( un spirit, un duh, un abur, un aer etc.) degajată de foc şi care se manifesta prin fierbinţeală, dogoare etc. Forţa apei se manifesta prin vâltoare, vârtej, bulboană, era o forţă potrivnică celei a focului şi nu era definită energie; aşa cum nici forţa focului nu putea exista în prezenţa celei a apei. Aceste prime ipostaze ale noţiunii ”energie” sunt manifestări rudimentare ale realităţii manifeste, chiar dacă în conţinutul absolut se presupun relaţii pe care la un moment dat Eistein le va descrie prin termenul “E”şi va stabili nivelul cel mai subtil și complet al noţiunii „energie”. De la nivelul „fierbinţeală” la „mc²”, noţiunea „energie” va evolua înfiinţând un număr de nivele şi dând naştere unor structuri capabile să-şi redefinească mereu  conţinutul. Începuturile noţiunii sunt rudimentare, se exprimă prin atribute rudimentare, ca atare rămân sărace în informaţii; termeni ca „fierbinţeală”, „dogoare”, „vâltoare” etc. nici măcar nu  presupun expresia „energie”. Sunt termeni primitivi care sugerează prezenţa unei fiinţări supranaturale a materiei.

După ce a fost descoperită sintagma “forţa aburului”, conceptual s-a adăugat celui iniţial, adică  “forţa apei” şi termenul a deschis calea pentru șir bogat de concept legate de forță.   Pentru omul de ştiinţă atitudinea  este una, limpede şi clară: el trebuie să ajungă la esenţa formelor care fac să existe o mecanică a fiinţării. Pentru el totul pleacă de la nevoia de adaptare, cu cât mecanica fiinţării va fi înţeleasă în detalii intime, în esenţe, cu atât vor fi găsite formele cele mai organice de adaptare la fiinţare. Pentru eseist, însă, atitudinile sunt două, şi pornesc de la obiective diferite. O categorie de eseişti sunt preocupaţi să creeze un fascicol de legături între noţiune şi grupuri cât mai largi de receptori. Pentru un astfel de eseist accentul este dat de transformarea noţiunii în structuri  cu semnificaţii uşor de asimilat, iar importanţa lucrării(lor) sale este dată tocmai de  capacitatea de a transforma substanţa unui moment al noţiunii într-o imagine familiară. Preocuparea autorului este de a-şi încărca discursul cu revelaţii capabile să fixeze cititorului anume informaţii despre substanţa noţiunii. Se crează, astfel, un anume soi de legături între autor şi cititor; pare că amândoi pot folosi judecăți comune ce pot deveni utile amândurora, şi care contribuie din plin la morfologia unei contemporaneităţi. Avem în istorie expresii ca  “Epoca pietrei”, ce a fierului, a bronzului, barocă, rococo, “Art nouveau” etc Se nasc, astfel, forme care funcţionează ca nişte reflexe; atunci când sunt invocate deschid orizonturi familiare, desenează în viteză reţele în care gradul de originalitate  a formei este unul comun. Și totuși, la o privire mai atentă, vom realiza că avem de-a face cu o capcană, și că există diferențe substanțiale între  fondul terminologiei folosită de eseist și cel al limbajul care transmite informații conotante. Sau, aşa cum ar spune Abraham Moles: „Există deci un optim de valoare pentru fiecare fiinţă umană în parte, şi o mai mare sau mai mică satisfacţie a acesteia faţă de un mesaj dat. Cu cât informaţia este mai mare cu atât receptorul primeşte mai multă noutate; cu cât noutatea este mai mare cu atât el este mai puţin capabil de a domina pe plan perceptiv semnele disparate pe care le primeşte, de a le asambla în «Gestalt-uri», de a proiecta, în alţi termeni, cunoştinţele sale anterioare asupra mesajului, pe scurt, de a-l înţelege.” Indiferent dacă forma ţine de un  discurs artistic sau unul ştiinţific, noţiunea – odată ce şi-a delimitat un orizont – tinde să  uniformizeze relieful formal printr-o sumă de informaţii familiare. Partea folositoare a acestei atitudini este, în primul rând, legătura care se crează între eseist şi receptor, iar mai apoi, apariţia unui spectru al nuanţelor conţinutului noţiunii, un spectru cu sensuri în ambele direcţii. Dacă vreţi, acest gen de relaţie funcţionează asemănător unui fascicol de unde; noţiunea emisă de autor este sursa, iar receptorul reprezintă gazda, relativul care scoate la lumină – în funcţie de poziţia lui – şi alte atribute ale noţiunii, necunoscute până atunci.

Există însă o parte vulnerabilă,  cea formată din uşurinţa cu care această relaţie poate fi exploatată, prin extrapolare, în alte scopuri,  cu totul străine naturii ei. Se ajunge astfel la deformări care abat sensurile spre teritorii cu totul străine conţinutului natural al comunicării. Încetul cu încetul, peisajul nou creat ascunde natura spaţiului, totul alunecând spre artificial, prefabricat, invalid. Dizolvarea atributelor noţiunii într-un ascuns, acoperit de reflecţiile aceleiaşi realităţi  ţes la suprafaţă un joc de iluzii provenite din deformarea valorilor atributelor de care vorbeam. Totul se transformă într-un instrument de manipulare şi se obţine o relaţie în care se vorbeşte despre un sistem dar se foloseşte un cu totul altul. Realitatea aflată în ascuns iradiază valori despre care vorbim, dar pe care nu putem să le ordonăm pentru a produce raporturi, din cauza iradierilor sistemului de suprafaţă care se distanţează tot mai mult de realitatea comunicantă din ascuns. Sistemul de suprafaţă are capacitatea de a crea propriile emisii de valori, care însă sunt distanţate faţă de cele din ascuns şi se adresează mai degrabă plăcerii decât comunicării legăturilor dintre obiectele active ale unei realităţi, cele care contribuie substanţial la îmbogăţirea conţinutului noţiunii. Afirmam mai sus că, la începutul existenţei sale, o noţiune este schematică şi are un conţinut fragil cu capacităţi restrânse de a crea legături bogate în sensuri  cu categorii largi de obiecte ale realităţii. Pe măsură ce numărul relativilor este tot mai mare, aceştia vor contribui la îmbogăţirea şi nuanţarea conţinutului noţiunii. Pe măsură ce, în existenţa noţiunii apar relativii, spectrul de valori, adevăruri  şi temeiuri se lărgeşte şi determină lărgirea teritoriului comunicat şi comunicant.

 

 

Advertisements

Read Full Post »

6 august, 2015

„Mai binele este duşmanul binelui” este o dualitate profund dialectică, şi nu numai atât. Pentru că dincolo, de mecanismul dialectic, care va propune de fiecare dată o soluţie venită din principiul „săgeţii lui Boltzman” – şi fiecare anulare se va face respectând caracteristicile indicate de sensul săgeţii – vom întâlni momente inedite pline fiecare de un miez foarte interesant.

În primul rând;  „binele” şi „mai binele” sunt termenii unui ciclu în care abolirea joacă un rol foarte important; „mai binele” este dominat, pe de o parte, de tentaţia de a anula „istoricizarea binelui”, iar pe de altă parte este supus, el însuşi, unui proces de istoricizare, ce are ca rezultat final transformarea sa în „bine”, sau mai bine zis în „binele” unui anumit moment istoric. Un „bine” care va domina o realitate prin caracteristicile sale particulare, cu totul diferite şi de „binele” deja consumat, dar şi de „mai binele” ce urmează să se consume la rândul său. Aceste caracteristici particulare sunt asemeni însemnelor de pe carţile de joc din pachetul indicat de celebrul fizician. Ele ne dau forma particulară a momentului care înseamnă acel „bine”, şi doar acela; ne arată stadiu dezordinii din pachetul de cărţi şi cîte de departe suntem de ordinea iniţială, adică de origini. Tot ele, sunt cele care ne ajută să sacralizăm momentul, izolându-l în parcursul indicat de săgeată, dar şi introducându-l într-un joc al paradigmelor comparate din care putem obţine o multitudine de soluţii creative. Acţiunea „mai binelui” asupra „binelui” produce o abatere de la sensul săgeţii, astfel, în urma acestei acţiuni ce se dovedeşte a fi constantă, ajungem la o curbă care vizează originea. În mod normal „mai binele” tinde să fixeze „binele” în forma sa de origine. Dar, originea nu poate fi identică cu ea însăşi, şi iată că acţiunea „mai binelui” are ca rezultat apariţia „spiralei evoluţiei” după cum descrie Wilhelm Worringer acest proces. Alternanţa, sau mai bine zis, transformarea „mai binelui” în „binele” pe care  caută să-l abolească, pentru a deveni/redeveni origine, fixează sensul evoluţiei, iar forma „spiralei evoluţiei” este stabilită de raportul „bine”, „mai bine”. Vorbim despre un raport cu un grad ridicat de instabilitate, fapt care conduce către momente surprinzătoare în parcursul acestei „spirle a evoluţiei”. Worringer afirmă că între punctele spirelor ce formează „spirala evoluţiei” există legături foarte strânse şi, afirmă filosoful, dacă spirala este apăsată, punctele spirelor se suprapun. Ori, aceste puncte reprezintă de fapt, momente ale raportului „bine”, „mai bine”. Fiecare punct marchează o coordonată a acestui raport, şi ne poate ajuta în stabilirea termenilor de evoluţie ai  opoziţiei dialectice dintre „bine” şi „mai bine”. În felul acesta un observator poate aduna şi înţelege detalii revelatorii despre evoluţia  spiralei lui Worringer.

Însă, procesul cel mai interesant din acest raport rămâne cel al sacralizării, pentru că – în primul rând -, se produce dintr-o nevoie de purificare a unui anume moment istoric prin regăsirea începutului, a originii; originea fiind atotcuprinzătoare şi capabilă să releve sensuri ce au rămas ascunse până la acel moment; apoi, invocarea amintirii strămoşului, care este prin sine un mijloc menit să sprijine abolirea  istoriei şi crearea  unui spaţiu nou, dincolo de aceasta, de istorie, un spaţiu mitic pe care amintirea strămoşului îl mobilează cu anumite relaţii şi obiecte care au forţa de a menţine armonia între „bine” şi „mai bine”. Sacralizarea  raportului „bine”, „mai bine” nu este un proces religios, dar are o conformaţie  ritualică, pe care omul tradiţional căuta s-o îmbogăţească, şi care s-a transmis chiar şi în societatea aceasta a omului isotric în care trăim. Chiar dacă suntem preocupaţi de înscrierea profundă în procesul istoric, există momente în care alunecăm spre anumite forme de ritual ce caută să aducă la suprafaţă mijloace de a aboli măcar momente particulare ale istoriei. Nu mai putem vorbi, însă, de o viziune a sacralităţi, a acelui illo tempore, a strămoşului, a originii, viziune care să organizeze existenţa istorică într-un parcurs ce urmăreşte atent raportul „bine”, „mai bine”, pentru ca efectele sale asupra întregii societăţi să aibă urmări binefăcătoare. Legăturile foarte strânse ce existau în viziunea omului tradiţional, între fiinţare şi originea fiinţări, marcau condiţia existenţei, nu numai a unui muritor, ci a întregului lanţ de urmaşi. Ca atare, omul tradiţional era preocupat mereu să găsească o cale spre purificare, spre anularea greşelilor şi abolirea istoriei, adică a acelor instrumente ce ar putea marca existenţa urmaşilor. Această existenţă, fiind mai importantă, pentru omul tradiţional, decât propria existenţă,  marcată deja de efectele păcatelor săvârşite. Toate acestea găseau o soluţie în sacralizarea care putea corecta şi ameliora starea raportului între „bine” şi „mai bine”, care este dialectic nu pentru că a devenit un mijloc de analiză al filosofilor, ci pentru că, dincolo de antagonismul „bine”, „rău”, raportul „bine”, „mai bine” are o influenţă foarte puternică asupra calităţii existenţei. Aceasta, calitatea existenţei, fiind preocuparea fundamentală a omului tradiţional. Nu cantitatea de bunuri, prosperitatea şi confortul erau atributele care contribuiau decisiv la calitatea existenţei, ci legătura cu strămoşul, cu fiinţa primordială a cărei imagine  să fie venerată pentru păstrarea sănătăţii spirituale. Partea legată de latura materială a existenţei era o îndatorire, o obligaţie, pe care omul tradiţional o subordona deplin sensului sacralizării. Acesta fiind şi motivul pentru care fiecare element material al existenţei era ordonat într-un proces ce avea legături strânse cu esenţele mitice. Nimic din ceea ce făcea omul tradiţional nu se dorea a fi supus istoriei, ci imaginii primordiale a strămoşului, dar, în egală măsură, şi curăţeniei lumii în care vor trăi urmaşii.

Pentru o astfel de atitudine, istoria este o povară, cauzată mai ales de acea evoluţie constantă a „mai binelui” spre condiţia sa de  „bine”. Poate părea paradoxal, pentru că transformare lui „mai bine” în „bine” are aceeaşi sorginte de sacralizare a originii, doar că acţiunea „mai binelui” asupra existenţei cunoaşte multe momente de abolire a spiritului sacralizării. Şi, în plus, „mai binele” devine esenţa procesului de istoricizare a existenţei – fapt pe care îl resimţim din plin în aceste momente ale existenţei noastre -; proces care impune o  ordine istorică pentru acţiunile noastre. Ori, istoria – prin mişcările de cuprindere în realitate – devine o formă de captivitate, devine  cea care anulează legăturile cu izvoarele sacralizării. Istoria este, prin structura ei făuritoare de realitate, antagonică sacralităţii, şi, în consecinţă, contribuie deplin la destructurarea spiritului. Primejdie pe care nu o resinţim decât atunci când este deja prea târziu, ea s-a produs, şi este nevoie de un proces îndelung, şi teribil de încurcat, pentru a reface miezul fertil al acestuia.

Sunt foarte multe momente ale existenţei, în care procesul de destructurare spirituală pare a fi unul firesc, normal şi necesar, pentru că astfel putem contribui la istoricizarea deplină a acţiunilor noastre. Sunt momentele în care dualitatea „bine”, „mai bine” traversează stări dintre cele mai confuze, stări care sunt pe deplin datorate tocmai destructurării spirituale, care aduce după sine aberaţii în sistemele de valori, dezordine în modalităţile de a percepe perspective, aberaţii în alcătuirea geografiei orizonturilor realităţii.

În sine, istoria este un domeniu necesar consemnării evoluţiei unor evenimente după ce acestea au fost sacralizate, ea trebuie să fie o activitate supusă mai degrabă nevoii de a alcătui geometrii ale unei realităţi sau a alteia şi nici de cum de structurare a sistemelor de relaţii pe care le reprezintă spaţiul unui existenţe.

Poate că acesta ar fi un mod în care voinţa – ca formă a spiritului – ar putea ordona dualitatea dialectică „bine”, „mai bine”, şi nu, să fim ordonaţi în această dualitate.

Poate…

Read Full Post »

Începea deja să se simtă toamna în aerul ce se lăsa dinspre păduri şi părintele Zamfirache se întreba de ce în fiecare an, când simte parfumul acesta îl trece un fior adânc de bucurie, de parcă schimbarea vremii i-ar aduce o surpriză, ceva neaşteptat şi foarte plăcut. Toată viaţa a fost dominat de acest simţământ, ba, mai mult, şi-l dorea, îl aştepta din zilele moleşitoare ale verii, ca pe un fel de izbăvire pe care o va aduce cu sine toamna. Era om bătrân de-acuma, preotul, şi totuşi fiorul nu se ostoia, îi strecura în gânduri adânca speranţă că ceva se va putea înfăptui şi-n zilele ce vor urma. Se mai amesteca un strop de teamă, să parfumeze trăirile preotului, o emoţie nedesluşită pentru ce va să-i vină din nepătrunsele căi ale Domnului. Trecuse vara cu toată lenea ei, cu gândurile de vacanţă, de zbenguială, cu nevoia de a amâna o hotărâre sau alta „pe la toamnă”. Parfumul dinspre păduri te îndemna să te gândeşti la făptuire, la planuri noi pe care ai să le dai gata până-n începutul verii următoare. Preotul stătea în cerdacul casei parohiale şi-şi trăgea sufletul pentru slujba de vecernie. Aşa făcea în fiecare după amiază de lungă vreme încoace. Se aşeza în cerdac, sorbind cafeau turcească, cu caimac gros şi dumicând din vârful buzelor, ţuguiat, dulceaţa de cireşe amare pe care preoteasa se deprinsese s-o facă tot mai aromată, odată cu vârsta. Din cerdacul casei, în stânga, se vedea biserica albă, strălucitoare, cu ornamentele din calcare, ce se găseau din belşug în tot ţinutul, şi câteva fresce în fronton. În rest doar coroanele copacilor până, hăt, departe în linia orizontului; nu se zărea nici o casă de om, de parcă totul ar fi atârnat în copaci. Aburul cafelei se ridica molatic din ceaşcă, aromele cireşelor amare îi stăruiau în cerul gurii, iar părintele se gândea că deprisese aproape în totul tabieturile bunicului său. Nu chiar întru totul, pentru că bunicul preotului punea lângă farfuria cu dulceaţă şi ceaşca aburindă, un pahar mare cu vin roşu. Un vin pe care-l făcea singur, în fiecare toamnă, desprinzând cu răbdare boabele de pe ciorchine şi punându-le apoi să lase singure mustul, fără să le treacă prin teasc. Era un vin pentru suflete alese, cunoascătoare şi era drămuit cu grijă să ajungă până la recolta următoare. Părintele Zmfirache se gândea acum că odată cu vârsta lua tot mai mult din gesturile bunicului, din obiceiurile lui. În tinereţe nu avusese timp de pierdut, n-a prea ştiut gustul mâncării sau al băuturii, mereu pustiit de griji sau de necazuri. Acum avea parohie bogată, care se încropise din danii cu odoare şi bani, ba chiar şi cu câteva hectare de pădure. De multe ori zâmbea şi se gândea că de multă vreme n-ar mai fi fost preot aici, dacă drumurile nu rămâneau în starea jalnică în care se găseau. Nu se înghesuia nici un preot să-şi rupă maşina pe drumurile astea, chiar dacă parohia era bogată şi câştigurile frumoase, pentru că alte parohii erau mai lesnicioase şi la un calcul simplu totul iaşea mai rentabil pentru slujitorul Domnului. Rosturile Mitropoliei le ştia prea bine, bătuse atâta amar de vreme culoarele acesteia, pipăind plicul gros din sutană şi repetând în gând cuvintele pe care avea să le spună. Făcuse faţă privirilor izmenite, care alunecau furişat departe de povaţa Celui de sus. Trecuse prin multe în tinereţile sale, dorindu-şi să vină vremea cînd va putea sta deoparte de toată zădărnicia gândurilor şi faptelor celor ce păstoreau breasla. Pe desupra nici obştea nu suferea gândul ca alt preot să vină în comună, iar asta era important şi mângâietor. Oricum, părintele Zmfirache îşi ridicase o căsuţă la ieşirea din sat, spre Poiana-cu-schit şi de va fi nevoit să iasă din casa parohială avea să rămână pe loc în căminul lui. Nu avea de gând să plece din locurile acestea, ştia că scoaterea lui din parohia din ce în ce mai solidă şi bine organizată era o chestiune de timp. Multe interese se pritoceau în lumea slujitorilor Domnului şi totul se facea cu chibzuinţă, să rămână nesmintit, invocându-se mereu interesele prea sfintei biserici. Nu punea la inimă părintele Zamfirache lucrurile astea, misia lui pe pământ se cam împlinise. Era bucuros că Domnul îi dăduse lui încercarea asta şi că avusese puterea şi ştiinţa de a împlini lucrarea. În mod normal ar fi trebuit să se revolte, să lupte ca să păstreze lucrurile aşa cum sunt, să caute mijloace, dar nu simţea de loc aşa. Venise tânăr, foarte tânăr pe meleagurile astea; tot din păduri venise, din cealaltă latură, şi inima pădurilor îl cotropise încetul cu încetul. Pur şi simplu îl otrăvise atât de adânc şi de iremediabil încât nu concepea altfel decât să-şi ducă zilele aici până la sfârşitul şfârşitului. Uneori zâmbea copilului ce se stinsese în el şi care visase că se va rupe de lumea asta a codrilor, va trăi la oraş şi se va bucura de toate înlesnirile. Dar, iată că, aici prinsese rădăcini solide, iar asta nu-i puţin lucru, ba, de multe ori gândea că e poate cel mai mare bun pe care i l-a dat Dumnezeu. Găsea că aşa stăteau lucrurile gândindu-se la sat şi la copiii lui. Se golise satul în ultima vreme, rămăseseră doar bătrânii şi nepoţii, ca nişte fiinţe inutile care altfel ar fi încurcat socotelile acolo departe, acolo unde plecaseră tinerii să muncească. Prin străinătăţi. Treceau anii, satul devenea de nerecunoscut, părea că averile dau pe dinafară, se ridicau case mult prea mari şi maşini scumpe se ascundeau prin garaje. De fapt, sub toate astea musteau doar ambiţii deşarte şi fără rost, ambiţii ale oamenilor care-şi pierduseră cumpătul cu totul, îşi pierduseră simţul măsurii, din care cauză făceau lucrări fără de folos în dauna şi necazul celor care mai aveau rădăcini să-i ţină într-o matcă. Oameni care, încetul cu încetul, pierdeau rânduiala firii; îşi pierdeau părinţii, copiii, locul sub soare, calea spre moşii lor îngropaţi în coasta de deal. Ce altceva le mai rămânea decât să-şi împăuneze venirile prin risipă de bani ca să ridice o casă ce stătea unsprezece luni pe an goală, păzită de bătrâni. Veneau preţ de câteva săptămâni, vorbind făloşi despre o lume pe care o proslăveau aici, dar care-i strivea acolo, mereu cu speranţa că vor regăsi cândva pământul natal, dar asta nu se mai putea întâmpla. Chiar ei făceau ca totul să nu mai fie altceva decât un nimic fără sens, smulgându-şi cu totul rădăcinile şi devenind nişte suflete ale nimănuni. Nu-i plăceau părintelui Zamfirache toate astea, el altfel de lume găsise aici în tinereţe. Viaţa pădurenilor avea un anume tipic ce venea din adâncul misterios al codrilor, din bogăţiile pe care pădurea le dosea de ochii celorlalţi muritori. Înţelesese temeinic cursul acestor orînduieli din disculţiile lungi cu Adina, când fata se documenta pentru refacerea schitului. Simţise el, nu-i vorbă, multe din ceea ce spunea ea, dar era om simplu şi-i venea greu să pună în cuvinte aşa de bine starea de fapt. Venise cu gândul să ridice locaş Domnului şi felul obştii îl întărise în hotărâre, îl ajutase. Aşa izbutise să refacă micul schit, care acum împodobea poiana largă, îi dăduse răbdare şi putere să-ndure. Când se născuse el, barbaţii nu dădeau explicaţii, nu întideau vorba ca muierile. Ei îşi aveau calea lor cu toate consecinţele ei, şi ce era de îndurat trebuia îndurat, ce era de suferit, trebuia suferit, dar şi de bucurie şi fală se vorbea cu alte cuvinte şi cu alte simţăminte. Iar aici a înţeles că oamenii pădurii s-au clădit secole întegi, împrumutând ceva din taina acesteia, până când a început nenorocirea cu dorinţa de a-şi vinde viaţa pe doi arginţi. Atunci oamenii şi-au pierdut cu totul rosturile lor, n-au mai ştiut sub nici o formă care lume trebuie trăită şi care legi împlinite. Acum arătau ca o ceată de câini vagabonzi alergând neostoit după oarece oportunitate, pe care dacă o găsesec se încaieră şi-o spulberă. Aşa arată viaţa care nu mai are sufletul strămoşilor în ea, ca să-o ţină strâns în chingi. Rămăsese singur, părintele Zamfirache, neclintit în hotărârea lui de a rezistă oricăror ispite. Fusese în vizită la copiii lui, aciuaţi pe aiurea, şi-i văzuse cum căutau să se arate bucuroşi de slujbe bine plătite şi de o viaţă trăită după tipicuri tăioase şi neînduplecate. Şi-a dat seama că totul era o maimuţăreală dureroasă care-i costa toată seva lor. Era de parcă cineva le scosese sângele din vine şi în locul lui pompase apă. Nu se împăcase cu viaţa asta părintele şi de fiecare dată cauta să ajungă la casa lui şi să se bucure de faptul că preoteasă deprinsese odată cu vârsta să facă bucatele şi să ţină gospodăria după reţete vechi. Era vestită în sat, coana preoteasă, pentru bucătăria, cămara şi pivniţa ei, şi era mereu atentă la tot ce se svonea, la tot ce mai putea fi de adăugat pentru bucuria traiului. Şi toate astea erau ca o cataplasmă, alina durerile, dar nu vindeca cu totul răul. De multe ori trecea prin momente de tristeţe adâncă, preotul, pentru că-şi dădea seama că ceea ce trăieşte el şi preoteasa este o zvâcnire ca un spasm al morţii. Locurile îşi pierdeau identitatea, oamenii cădeau pradă obiceiurilor de aiurea care nu le veneau bine, dar cu care se împăunau din îndemnul prostiei. Totul în jur căpăta altă înfăţişare, una care nu venea din sănătatea pământului, din înţelepciunea pe care o adunaseră de atâta amar de vreme moşii ce se prăpădiseră căutând să le lase ceva temeinic. Tot răul năvălise parcă, fără să poată fi împiedicat cumva, şi peste aceste meleaguri. Părintele Zmfirache se transformase, se transformase profund. „Spaima de amploarea răului” – gândea că-l făcuse să caute mereu legătura cu strămoşii, legătura cu amănuntele ce făceau ca viaţa lui să fie doar a lui şi să nu semene cu un tipar terfelit de atâta uzură. Devenise un fundamentalist, unul care încerca cu încăpăţânare să aducă ştiinţa locului, aceea veche, moştenită generaţii după generaţii, în existenţa lui, şi nu pe cea de aiurea. Refuza cu încăpăţânare orice ar fi fost de import, toate lucrurile din gospodăria, ca şi de la biserică erau făcute de mâna vreunui meşter local. Se necăjea adesea, pentru că fiecare lucruşor cerea răbdare şi chinuri cu metehnele meşteşugarului, ba beţiv, ba fără cuvânt, ba prea leneş, ba nu tocmai priceput. Atunci, se ducea părintele şi se sfătuia cu Adina până când dădea de soluţia ce-i trebuia. Venea apoi acasă bucuros, punea totul în pilde şi vorbea despre asta în predici, vorbea în orice ocazie, cu toate că îşi dădea seama că nimic nu poate fi răsădit în capul oamenilor, atât de adâncă este orbirea lor. Resimţea din plin durerea faptului că obştea nu mai era obşte, ci doar un soi de adunare a unor paiaţe pe care le mânuiau voinţe care dictau de departe să se împlinească aici lucruri după obiceiurile unor meleaguri străine. Se amestecaseră în sat felurite maimuţăreli văzute aiurea şi săvârşite aici fără noimă. Auzea mereu cum se vorbea despre “progres”, despre lumea cea nouă care se naşte, despre alinieri şi norme. Dar totul era exagerat, totul era fără limită şi fără echilibrul, pe care nu-l capeţi decât dacă ţii seamă de năravul care vine din vechime, narav care are rostul lui de neclintit. Asta nu-i plăcea deloc preotului şi se simţea copleşit de sentimentul unei mari primejdii care nu mai poate fi evitată. Se străduia mereu să găsească o soluţie, vorbea cu oamenii, în stânga şi-n dreapta, se minuna mereu de modul resemnat în care aceştia acceptau răul, ca pe ceva pe care o fatalitate l-a impus, şi toată lumea trebuie să treacă prin el. Nu-i plăceau de loc răspunsurile lor, nu-i plăcea să vadă că obştea se lasă mânată fără voinţă, fără judecată. Bătrânii scăpaseră cu totul lucrurile de sub control, repeziţi de copii lor care o lună de zile pe an veneau, tocmeau felurite treburi şi lăsau în grija lor să fie împlinite. Apoi cereau socoteală prin telefon, voiau să ştie că lucrurile se fac după placul lor, după noile lor gusturi, şi nu altfel. Totul se făcea prea repede, prea fără socoteală, dar, mai ales, se făcea fără rost şi fără foloase pentru viitor. Bătrânii se stingeau încet, nepoţii nu visau decât la meleagurile în care munceau părinţii lor, şi gândurile li se legau tot mai mult de plecarea spre altă zări. Cui mai foloseau, atunci, căsoaiele goale, gospodăriile ţinute cu chin, pământurile înţelenite şi nelucrate? Şi gândurile, şi speranţele, şi toate planurile se făceau pentru lumea de peste mări şi ţări. Nimic nu se mai lega de ţarina natală, doar obişnuinţa de a deţine, de a avea, de a fi stăpân. Dar ce fel de stăpân poţi fi peste lucruri ce nu-ţi mai leagă viitorul de scopuri, de obiective, de nădejdi? Da, hotărât lucru, obştea trecea prin mare primejdie şi nu se zăreau de fel speranţe de mai bine. Hotărâse ca-n fiecare zi de sfântă vineri să ţină slujbă de unul singur. Închis în biserică, părintele Zmfirache tocmea slujbă pentru vii şi dădea glas pomelnicului, rostind apăsat lungul şir de nume ale satului, fie ale celor plecaţi, fie ale rămaşilor. Era canonul pe care şi-l impusese pentru izbăvirea obştei sale, dar şi pentru mântuirea lui, nemernicul care se dovedise slab de fire şi acum plătea pentru asta. Mâhnirea lui era adâncă şi grea, pentru că nici măcar pe copii lui n-a fost în stare să-i oprească, să-i ţină legaţi de sat sau de ţară. S-au rupt brutal copiii, şi şi-au făcut rost în ţări străine. De fiecare dată cînd se ducea la ei în vizită simţea aerul de venetic cum pluteşte peste toate ale lor, cu toate strădaniile, cu toată silinţa ce-şi dădeau să devină oameni de-ai locului. Nimic nu putea spăla aerul veneticului, nicicând, niciunde, sub nici o formă, şi el cădea în grea suferinţă de fiecare dată când gândea că nu ştiuse să-şi împiedice copiii să aleagă calea asta care nu poate fi vindecată. Se cuvenea atunci să sufere canon greu, şi hotărâse să ţină slujba aceasta, pentru toate sufletele care se găsesec în atare încercare, până la sfârşitul zilelor sale. Era slujbă grea şi preotul o ţinea cu toată truda şi curăţenia încercând să pună în mâinile Domnului soarta lor spre izbăvire.
Părintele Zamfirache sorbi ultima gură de cafea, mestecă firele de zaţ şi-şi lăsă privirea să alunece peste coroanele copacilor. Venea toamna pe nesimţite, verdele prindea să se înmoaie, să pălească, puteai să ghiceşti deja nunaţele ce se vor întări peste cîteva săpătămâni, când vremea va fi mai umedă şi pădurea va înebuni parcă stârnind emoţii tari doar când priveai bogăţia de culori. Aburii lăptoşi se vor ridica printre ramurile copacilor, se vor juca cu frunzişul şi vor lega nori groşi. Atunci preotul simţea cel mai mult nevoia unui cămin, simţea nevoia să fie ocrotit de flăcările focului din vatră, de căldura dintre zidurile casei, de gândul că tot ce e în jur a fost ridicat pentru siguranţa lui. Se gândea, în zilele alea mai mult ca oricând, la toate lucrurile gospodăriei lui. La păsăretul curţii, la vaca bălţată, la cele câteva oi, la stupii de albine înşiraţi în spatele casei, la porcii graşi din cocină, la stiva înaltă de lemne de foc aduse pentru casă şi biserică, într-un cuvânt la toate ce-l înconjurau, şi dacă le ştia la locul lor, rostuite, ofta adânc, făcea o cruce largă şi şoptea: „Doamne ajută, şi dă-ne putere să-ndurăm şi ziua de mâine!”

Read Full Post »

Angela se cuibări pe genunchii bărbatului ei, îl strânse cu braţele de gât şi plânse îndelung, apăsându-şi fruntea de gâtul acestuia. Sprijinit de perete, omul o ţinea cu ambele braţe şi aştepta răbdător să se potolească criza. Într-un târziu, femeia s-a oprit, un timp a tăcut suspinând uneori adânc, apoi a început să vorbească.

Profesorul devenise necruţător, părea că ceva se declanşase în el şi-i dicta fiecare mişcare, fiecare gând. Când îl privea vedea cum în fiinţa lui se instalase un geniu ca în basmele din o mie şi una de nopţi, geniul acesta era responsabil şi ea ar fi dat orice ca Profesorul să se trezească, să iasă de sub dominaţia spiritului şi să se transforme într-un om.  O bucurie cinică se putea ghici în fiecare dintre vorbele sale. Ştia că el reprezintă puterea în Universitate, ştia că ceilalţi doi decani şi rectorul n-ar fi avut nicicând curajul să încerce vreo mişcare, fiecare voia să-şi termine mandatul. Scopul lor cel mai iubit era liniştea mandatului, şi-atunci fiecare era gata să facă orice compromis. Nici unul nu mai avea de gând să candideze din nou şi de aceea îşi pregăteau terenul pentru alte funcţii, neapărat în afara instituţiei acesteia. Aici vor rămâne profesori, cu beneficiile pe care şi li pregătiseră atent. N-avea nici un rost să încerce vreo luptă, nu le trebuia sub nici o formă o încleştare din care nimeni nu ştia cum ar fi izbutit să iasă în final. Profesorul era un adversar de temut, mereu surprinzător şi era suficientă o mică greşeală ca tot viitorul să devină sumbru. Doar  câteva zile, atât: câteva zile au trecut de la întâmplarea cu închisul în birou şi parcă a avut loc o explozie îngrozitoare. Fiecare  profesor evita contactul cu ceilalţi, se comunica doar oficial. Altminteri se strângeau febril informaţii, se căutau posibile alianţe conjuncturale care să slujească unui moment, doar unui moment. Pe culoare, în birouri, în spaţiile de fumat se vorbea cu voce foarte scăzută, se vorbea puţin, doar strictul necesar. Fiecare încerca să înţeleagă următoarea mişcare a Profesorului, să-i pătrundă sensul, să prevadă ce rol va avea cutare, sau cutare în noua schemă. Doar studenţii din anii terminali, cei cărora nu le mai păsa şi care erau suficient de scârbiţi de toată impotenţa asta vlăguită, doar ei îşi permiteau să fie din ce în ce mai duri în comentarii. Cu toate că unii dintre ei erau suspectaţi că sunt  uneltele cu care Profesorul încearcă să culeagă informaţii, nişte provocatori ordinari, curentul  acesta nu mai putea fi stăvilit. Nici unul dintre profesori nu încerca să lupte cu  valul de scenarii demolatoare, cu teoriile catastrofice, cu lehamitea şi pesimismul, cu oracolele prăbuşirii. De fiecare dată când erau prinşi în mijlocul acestor spirite zvăpăiate, şi din ce în ce mai autoritare, profesorii se străduiau să-şi impună o conduită care să-i favorizeze în analizele temutului decan. Nimic din ce se întâmpla în Universitate nu mai conta, pentru că fiecare îşi căuta propria salvare şi, dacă se poate, o cale spre o poziţie avantajoasă la final. Viitorul întregii instituţii era bine ştiut: Profesorul va ajunge rector, îşi va alege dintre ei o echipă care să-i îndeplinească fidel toate dorinţele şi care să fie în stare să-şi asume greşelile pe care nu ei le-ar fi făcut.   Mai aveau timp să se hotărască, să aleagă pe ce cale vor merge. Alături de Profesor s-ar fi bucurat de privilegii şi de beneficii, dar era sigur că şi umilinţele nu erau puţine, şi nici ceasurile de răstrişte nu ar fi lipsit. Nimeni nu voia să gândească la faptul că mai apoi, când, dintr-un motiv sau altul, Profesorul ar  fi plecat, ei ar fi fost împinşi definitiv într-un cotlon ca într-o grădină zoologică ce adună animalele pensionate de pe la feluritele circuri. De cealaltă parte, o viaţă plată îi aştepta; cu multe atribuţiuni birocratice, cu încercări disperate de a-şi crea iluzia vreunei izbânzi oarecare. Nici unul dintre ei nu  făceau parte din categoria  personalităţilor care să aibă o viaţă independentă, să aibă o statură care să impună. Veniseră în Universitate de foarte tineri sau pentru că doar astfel îşi puteau câştiga existenţa. Nici unul dintre ei nu avea un scop precis aici, în Universitate, o metodă, un sistem care să poarte amprenta lor. De cele mai multe ori căscau gura pe la diferitele întâlniri cu colegi din instituţii renumite, cu personalităţi ce-i copleşeau cu sinceritatea şi simplitatea gândurilor. Apoi încercau să copie, fără prea multă convingere o tehnică sau alta, vorbeau despre ea  de parcă ar fi înţeles-o, de parcă o aveau la degetul cel mic. Cu toate că nu recunoşteau public, cu toate că luptau să lase impresia că sunt nişte personalităţi, ei erau slujbaşii unui sistem dominat de spiritele capabile să înţeleagă şi să se adapteze organic, iar Profesorul era un geniu al acestui mecanism. Şi toată viaţa lor se desfăşura doar atât cât le permiteau directivele, sau circularele interne pe care se străduiau să le citească cât mai atent, să poată mai apoi fi în stare să păstreze o disciplină, o ordine administrativă fără de care totul s-ar fi prăbuşit, pentru că dedesubt nu exista nici o structură care să poată susţine o viziune.

Angela îi spunea soţului său că nu-i mai păsa sub nici o formă de această adunătură care izbutise s-o păcălească la începuturi, ci doar de mulţimea de copii care erau ademeniţi an de an. Aşa cum şi ea fusese amăgită acum mulţi, mulţi ani, şi fără voia ei, fără să ştie, viaţa i se frânsese la un moment dat. Mai grav era că  nu a înţeles niciodată cum ar fi trebuit să fie cu adevărat viaţa sa, şi s-a lăsat prinsă într-o capcană din care şi-a dat seama mult prea târziu că nu mai are scăpare. Ar fi dat orice să-i vadă pe copiii care veneau, cum înţeleg alfabetul unei meserii, cum desenează stângaci la început bastonaşe, şi virgule, şi ovale, ca-n şcoala primară, apoi cum sunt în stare să facă cuvinte şi fraze. Dar, pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai evident că ei nu contau. Universitatea aceea nu era făcută pentru tinerii care veneau mânaţi de un vis, ci pentru a împlini o sumă de directive şi a prilejui unor oameni să adune doar administrativ o sumă de beneficii. Începuse să-l urască pe Profesor pentru ştiinţa sa de a manipula totul spre propria sa mulţumire, care era, de fapt, doar o iluzie, pentru că omul acesta era învelişul unui gol atât de imens încât nimic nu putea găsi împlinire. Ar fi dat orice, ar fi fost în stare să muncească neîntrerupt doar pentru a şti că toţi copii aceia nu mai sunt împinşi pur şi simplu în moarte. Toată mulţimea de hârtii ce-i treceau zilnic prin mâini nu făceau altceva decât să clădească un hău imens şi negru menit să-i înghită. Şi nimeni, măcar un singur suflet dintre aceia lângă care muncea zilnic nu ştia să oprească toate acestea. Ba mai mult, profesorii erau din ce în ce mai îndârjiţi când afirmau că tinerele generaţii sunt lipsite de orice capacitate de se educa, şi ca atare nu merită mai mult decât o lipsă de atenţie şi un dispreţ deplin. Or, ea ştia că nu e adevărat, pentru că în tinereţea ei ar fi vrut să ştie, să afle, să poată avea încredere în cineva căruia îi pasă. Simţea cum aceleaşi  frământări tulbură şi sufletele copiilor ăstora, care ar fi vrut să înţeleagă că cineva chiar îi ispiteşte, îi ademeneşte spre o lume pe care ei o vor ţine cândva în propriile mâini. Copiii aceştia aveau o nevoie imensă de iubire şi de respect, de cineva căruia să-i pese de meserie în sine, să se confunde cu ea,  aceasta fiind  singura motivaţie a existenţei sale în acea instituţie.

Îi spuse bărbatului că simţea cum ajunge la capătul puterilor. Minciuna aceea deplină în care trăia ajunsese ca o boală de piele care ţi-a răbufnit pe faţă, pe mâini, în locurile intime, adică acolo unde n-ai fi vrut să ajungă, n-ai fi vrut să se vadă. Unde este important să nu se vadă. Bărbatul o dădu jos de pe genunchi şi se duse să-i pregătească o cadă cu apă fierbinte şi cu multe săruri parfumate şi relaxante. „ Femeie – îi spuse – tu eşti bolnavă grav, şi nu sunt doctori să te vindece. Nu s-a născut încă o astfel de medicină. Ce e mai grav este că eşti condamnată să taci, pentru că altfel ajungi de râsul lumii. Gândurile tale sunt vinovate doar pentru că-ţi vin în minte, şi-n alte timpuri ai fi fost lapidată sau arsă pe rug. Acum există, slavă domnului!, alte mijloace pentru a fi pedepsită. Dar oricum, scăpare n-ai. Nu ştiu ce dracu ar mai fi de făcut. Mergi, că ţi-e gata cada.” O privea cum se dezbracă şi-şi spuse că are o femeie ce arată al dracului de bine la vârsta ei. Probabil de asta putea fi încă atât de viril. Muşchii erau netezi şi fesele ridicate şi ferme, iar sânii căzuseră foarte puţin, dar parcă se făcuseră şi mai obraznici aşa cum aruncau sfârcurile spre înainte. Două cearcăne adânci îi ascundeau vârsta şi-o făceau misterioasă şi atrăgătoare, iar el ar fi fost bucuros să aibă  şi ea simptomele unei femei care-şi consumă ultimele zile de sexualitate. Mult mai bucuros.

Read Full Post »