* * *

Sunt momente din zi când nu fac nimic. Stau pe terasa casei și privesc grădina. De la câțiva pași. Mă uit cum crește iarba, cum se tulbură frunzele când trece vreun vânticel, cum, furnicile urcă și coboară pe scoarța părului, care e un pic bolnav. Am să vă rog să mă credeți pe cuvânt, când vă spun că nu este binecuvântare mai mare în acest Univers, decât să nu faci nimic și să privești grădina. Nu am nimic în cap, nu am nimic în suflet, sunt o entitate însuflețită care privește grădina. Eu pot să-mi permit să privesc de la o anumită distanță, dintr-un anumit unghi. Nu sunt furnica, nu sunt vântul, nu sunt iarba care crește, sunt: cel care privește. De departe zgomotele orașului par niște accidente care pot exista sau nu. Despre mine, însă, cu siguranță că în aceste momente, mai mult ca oricând, pot să spun că exist. Habar n-am de ce simt și de ce spun asta, dar sunt al naibi de convins că așa e: exist. Sunt! Nu mai am nici o legătură cu nimeni, cu nimic; mă vărs în egală măsură în mine și din mine, plutesc peste fire, dar n-am nici o legătură cu ea. Exist în același moment cu iarba, cu frunza, cu vântul cu furnica măruntă. Și iarăși, nu știu dacă ele există în același moment cu mine, dar nu-mi pasă. Exist atât de departe în mine și, în egală măsură atât de departe de mine, încât mă văd ca un punct suspendat în ceva ce nu știu cum se cheamă. Am avut profesori care s-au chinuit să mă învețe tot felul de lucruri, dar asta nu m-au învățat. Unde, Doamne iartă-mă oi fi suspendat, și de ce să fiu suspendat? Ca să atârn, oare, în mine ca o pisică ce s-a urcat într-un copac și nu știe cum să coboare? Ca să atârn în Univers ca o arătare fără folos? Pe care acesta o arată lumii ca la panoramă, la bâlci: femeia cu barbă, maimuța cu fundul roșu, bărbatul cu două capete, piticul cel norocos pe care l-a înghițit balena în largul mării și l-a scuipat în portul Constanța. Da, da, sunt momente din zi când nu fac nimic. Și înainte mi se părea că aveam momente când nu făceam nimic, dar atunci mă uitam la ecranul unui televizor, la care nu vedeam decât lumea largă, mărunțită în fel și chip. Singurul lucru pe care l-am deprins în perioada aceea a fost să-mi pierd răbdarea, să n-ascult nimic din ce mi se spune și să nu văd nimic din ce mi se arată. Acuma, se pare, va trebui să învăț cum crește iarba, cum se tulbură frunza și cum furnica are afaceri urgente, mereu în altă parte. Sunt sigur că ar mai fi multe lucruri ce trebuiesc învățate înainte de Marea Plecare, dar pentru asta ar trebui să mă mut undeva unde să fiu doar eu și cerul de deasupra mea. Terasa casei e prea îngustă și distanța până la oraș prea scurtă.

Read Full Post »

CONFIRMARE

 

 

 

            Ţin minte că pe timpuri îmi plăcea foarte mult să mi se dea dreptate, să fiu confirmat. Tare mult îmi plăcea să aud că am dreptate! Ca un balsam curgeau pe sufletu-mi vorbele celui ce-mi spunea că am dreptate, şi-mi argumenta, şi-mi întărea spusele. Parcă deveneam mai demn,  mai vânjos, mai sigur pe lumea asta atât de pidosnică. O dată cu trecerea vremii, am început să observ ce inutilă rătăcire este să vrei să ai dreptate. Să-ţi doreşti să impui un adevăr, de parcă ar fi singurul, de parcă ar fi ultimul, de parcă ar fi panaceul  care va dezlănţui liniştea şi fericirea universală. De parcă ai asista, mai apoi, cum se pogoară peste lume ordinea eternă. Nimic din toate acestea nu se întâmplă. Cei din jurul tău vor continua să-şi ducă traiul, împlinind lucrurile după puterile lor, după înţelegerea lor, după îndemânarea cu care pot să facă ordine în fapte. Vor face totul după cum le impune mentalitatea ce-o au într-un anume moment al vieţii. Nefericirea este că, majoritatea oamenilor, ţin tare mult la mentalitatea lor, şi nu doresc de loc s-o modifice, s-o schimbe, întreaga lor viaţă este organizată între limitele acesteia. Şi atunci, la ce bun să ai tu dreptate? La ce bun să fii confirmat? De cele mai multe ori, singurul câştig este că te înfigi şi mai mult în propria-ţi mentalitate, cu atât mai dragă, cu cât a fost confirmată. Iar viaţa va trece pe lângă tine, ascunzându-ţi o droaie de minuni.

            Am înţeles cu vremea lucrul acesta şi mă feresc tot mai mult să am dreptate. Nimeni nu are nici un folos dacă am eu dreptate. Folosul poate veni doar dacă un adevăr  se iveşte, ţi se arată doar ţie şi te inundă cu realitatea pe care n-ai observat-o până atunci. Restul sunt doar exerciţii de mimică. Nimeni nu te poate ajuta pentru că înţelegerea este un proces de tot intim. În jurul meu curg râuri de cerneală, se rostogolesc noiane de vorbe, sunt în fiecare moment nenumărate confirmări, sunt aclamaţii şi urale ce mângâie orgolii şi vanităţi, şi totuşi… Şi totuşi, realitatea curge nestingherită înainte, urmându-şi cursul, plămădind mereu faptele după înălţimea noastră. Ici, acolo, stârneşte un moment al înţelegerii, care se pierde sub tăvălugul confirmărilor zgomotoase. Nimeni nu e atent, nimeni nu are timp de prostii. Un altul aşteaptă să fie confirmat, şi, Doamne!, sunt atâţia. Atâţia sunt care aşteaptă.

            Mă bucur  mult că sunt tot mai departe de vâltoarea aceasta. Încerc doar să privesc lucrurile de departe, să înţeleg mecanisme şi să le descriu. Parcă şi orgoliu m-a părăsit, nemulţumit de indiferenţa generală. Atunci când cineva mă confirmă, un vierme al îndoielii se strecoară şi măreşte şi mai mult nemulţumirea de mine. Probabil că undeva am greşit, n-am fost suficient de detaşat, n-am fost suficient de tehnic, ca omul acela să înţeleagă. Abia atunci, adevărul s-ar fi ivit în intimitatea lui, ar fi fost cu totul născut în mentalitatea sa, şi-ar fi ştiut că nu aparţine nimănui altcuiva. Abia atunci s-ar fi întâmplat ceva cu viaţa lui. Poate?! Dar asta nu mai e treaba mea. Tot ceea ce ar trebui să fac este să găsesc mijloacele de a face ca o structură a realităţii să funcţioneze în faţa lumii, să se despoaie, să-şi arate secretele. Şi ăsta e tocmai lucrul cel mai greu! Abia acum înţeleg de ce oamenii vor să aibă dreptate: pentru că este teribil de greu să vezi lucrurile aşa cum sunt. Doar aşa cum sunt. Dacă n-aş fi atât de nevolnic, poate că aş putea fi de folos. Din nefericire, nu eu am fost cel ales, şi totuşi, după puterile mele, gângav şi peltic, voi continua să privesc alcătuirile materiei.

Read Full Post »

AMINTIRI

 

 

 

 

            Pentru mulţi dintre oamenii tineri de azi, sau chiar de vârstă mijlocie, modul tăios de a cumpăni afirmaţia şi nemulţumirile mele faţă de timpurile în care trăim pot părea  doar frustrările unui bătrân care trăieşte din amintiri. Lasă că amintirile, în sine, sunt o bogăţie inestimabilă, care-ţi afânează sufletul mereu, şi te ajută la o mai bună înţelegere. Asta dacă nu cumva, amintirile despre care vorbim nu sunt decât nişte biete zdrenţe cenuşii legate de vecini, de copiii ce cresc, de certurile cu nevasta, sau de anul când ţi-au ieşit cele mai bune murături. Nu la astfel de amintiri mă refer. Mintea mea se zburleşte mereu, nu pentru că am avut o tinereţe care mă domină, că sunt captiv în nişte nostalgii ale unor vremi apuse, că nu fac faţa  celor ce se întâmplă, că nu le înţeleg. Nici pe departe! Motivul pentru care vorbesc mereu de alte timpuri, este faptul că văd o cumplită resemnare, o dureroaasă alunecare monotonă spre fatal, spre nimicnicie, spre zăcămintele sterile ale Nimicului. Văd o societate care-şi clădeşte cu migală viaducte înzorzonate spre propria destructurare: îi plac artificiile, ornamentele strălucitoare, dar mai ales îi place  existenţa zgomotoasă, lărmuitoare, cu strigări ţipătoare şi chiote de luare aminte. Toate, dar absolut toate, semne ale falsului, înşelătoriei, decadenţei teribile, semne ale nevoii adânci de a fura, orice, oricum şi oricât.

Nu, spusele mele nu sunt de fel rezultatul unei frustrări, ci ale lucidităţii. Pentru că, dragă cititorule, cei din generaţia mea s-au format într-o altfel de lume. O lume care se deschidea, care visa profunde alcătuiri pentru existenţa în veacurile viitoare. Care-şi începea gândurile cu grija pentru copii, pentru generaţiile ce vin. Atunci, noi ştiam şi credeam cu tărie că viitorul este cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla. Pentru că văzusem pământul arzând,  moartea încă adunând obscen fructele vieţii şi de aia lumea noastră se împlinea din căldura celui de-alături; mereu, continuu, tot timpul căldura celui de-alături. Ne asociam din orice, pentru orice, mâna de ajutor sta gata oricând, gândul facerii ne domina. Într-un cuvânt visam pentru toţi, munceam pentru toţi, iubeam pentru toţi, duceam gândul pe care ai noştrii nu apucaseră să-l termine. Era o lume care înflorea mereu cu încredere, cu speranţă, cu nădejde. Să fie ăsta semnul că trebuie să trecem periodic printr-un mare dezastru că să înţelegem rostul normalităţii, al umanităţii? Nu ştiu, nu se cuvine să judec. Dar, dacă ai trăit într-o astfel de lume, nu poţi să înghiţi jenantele alcătuiri care ţi se pun astăzi în faţă. Care n-au viitor, n-au miez, n-au chemare, n-au nimic din ceea ce-i comun omenirii. Se clădesc doar ca zidiri sterpe de care ne agăţăm ciorchine, cu degetele albite de spaima c-o să scăpăm locuşorul, o să pierdem legătura cu hidoşenia ce ne târăşte înspre neant. Nu e timp pentru ceilalţi, nu e cum să te gândeşti la tovarăşi, nu e loc pentru gândul că viaţa e datul comun, şi că fiecare contează. Nu, nu, pentru că tot noi am uitat ce-nseamnă Moartea. Plenara, cuprinzătoarea, fulgerătoarea, senina, sublima Moarte.

Poate ar trebui să-i dăm naştere lui Faust? Să-l lăsăm pe el să ne-arate?

Sau poate că trebuie urmată calea până la consecinţa din urmă?

Read Full Post »

ALEGORIE

 

 

 

 

S-a întâmplat ceva cu nemernica de Existenţă. Şi-a dat arama pe faţă. Brusc a început să nu mai ierte greşelile. Cică a venit scadenţa, giudeţul. Cică trebuie plătită nota, pentru că nu mai e loc de amânare. Oricum ai da-o, oricum ai răsuci-o trebuie să te îngrijeşti de gândurile tale, de speranţele tale, de învăţăturile tale. Şi asta n-ar fi nimic, dar a trecut la executare. În ţară e mare răstrişte şi mare vânzoleală, ca la prigoană, ca la vremi de bejenie. Fiecare cu ochii pe agoniseală, pe bruma de încropeală obţinută cu mare fereală. S-au stricat vremile, oameni buni! S-au stricat rău.

Oare ce s-o alege? Oare ce s-o alege de noi, cei care ne-am folosit de orice ocazie, de orice prilej, să punem mâna, să adunăm, să ocupăm jâlţuri? De neînţeles este pricina! Toate mergeau ca pe roate, nimic nu părea să ne atingă! Şi dintr-o dată, aşa ca din senin, a început urgia. Totul se destramă, totul nu se mai ţine în ţâţâni. Trebuie să te uiţi după un cotlon, după o vizuină, după o gaură de şarpe. Geaba alergi, te strecori, parcă mereu eşti la vedere, tot mai derutat, tot mai hăituit. Şi doară nu pare să te alerge nimeni, afară de dracii din propriul tău suflet, de coşmarurile din gânduri, de himerele din conştiinţă. Dar nu poţi sta pe cămeşă, când agoniseala ta e în primejdie, când numele tău nu mai înseamnă mare lucru şi asta nu prevesteşte nimic bun. Dai mâna şi cu tartorul iadului ca să treci peste o asemenea urgie, peste atâta primejdie.

Iar blestemata de Existenţă se ţine scai de tine, ţi-aduce aminte, te trage de mânecă şi mereu te vezi: minţind, linguşind, furând, înşelând, trădând, şi pentru toate astea ţi-arată note de plată. De ce îţi era mai frică: judecata oamenilor, ai scăpat, şi-o să scapi mereu, pentru că ai ştiinţa  furişatului printre paragrafe de legi. Dar acum întâmplările vieţii se-ncurcă, se amestecă nesocotit, nu mai au formă, nu se mai înscriu în logica ştiută a firii, totul se risipeşte ca dâra de nisip bătută de vânt. Şi toate ar putea fi suportate, dacă n-ar fi gândul că astea-s scornelile tale, sunt maşinaţii ivite de tine, aduse pe lume să te slujească, iar ele nu fac altceva astăzi decât să dărâme, să-mprăştie, să prăpădească.

O, cititorule!, ştiu; n-o să citeşti cu plăcere aceste rânduri. Nu sunt pe gustul tău. Nu-ţi dau exemple concrete, nu-ţi descriu sângele ce curge din răni, zeghea cu care este îmbrăcat împricinatul, edictul care să dea averea înapoi. Nu-s nume, portrete exacte, care să-ţi îmboldească sufletul cu adânca bucurie a revanşei, a izbânzii. Nu sunt suferinţele celui călcat în picioare. Nu. Nimic din toate astea.

E doar imaginea pe care o am când privesc, stând în picioare, acest muşuroi de furnici.

Read Full Post »