Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘suferinţă’

Fiind firi sensibile, pământenii pun de cele mai multe ori Universul în ipostaze greu de atins, mai ales prin convingerea că acesta există fie într-o stare, fie în alta, dar nicidecum în ambele care să funcţioneze complementar.. Pornind de la barierele fixate de sistemele de dimensiuni, de regulă ordonăm materia universală în câmpuri şi structuri care dezvoltă raporturi între ele. Sistemul de dimensiuni – asupra căruia încă nu ne-am hotărât cu precizie – dezvoltă structuri care sunt guvernate de două funcţii fundamentale menite să ne ajute; pe de o parte dimensiunile inlesnesc orientarea într-o structură oarecare  – atât într-un punct ordonat, cît şi într-un câmp al unei structuri, sau în structura întreagă -, iar pe de altă parte ajută la revelarea relaţiilor ce se nasc între structuri, sau, mai bine spus a unei părţi din relaţii. E partea pozitivă a sistemului de dimensiuni, cea cu care izbutim într-o oarecare măsură să stabilim modurile de organizare a materiei, care – cu ajutorul matematicii – pot fi apoi presupuse în ansamblul lor. Vorbim despre o realitate a formalului, una care se pare că ne atrage în mod predilect, şi pe care o declarăm unică şi superioară. Trebuie, însă, să facem faţă unor mulţimi de capcane pe care, acelaşi sistem de dimensiuni ni le întinde. Nevoia de disciplinare a relaţiilor pornite din raporturile dintre câmpuri de realitate, ca şi dintre structuri de realitate, este cel mai adesea sursa cea mai bogată în capcane. Care, de altminteri,  trebuie să recunoaştem, au frumuseţile lor nepământene, dar aduc şi destulă suferinţă. Sau cea mai multă suferinţă. Suferinţi pe care – poate! – am putea să le atenuăm dacă am izbuti să ne orientăm onorabil în parte infromală a materiei. Nu ştim nici pe de parte care este scopul, ce obiective, ce relaţii, ce moduri şi instrumente de operare există în această parte de Univers. De când e lumea, lume, partea informală a materiei a dat bătăi de cap dintre cele mai dureroase. Cea mai simplă soluţie găsită a fost să negăm staşnic existenţa unei astfel de modalităţi de existenţă a materiei, doar că – pe măsură ce tehnologia a adus mai multe imformaţii – evidenţa existenţei unei astfel de forme a materiei este tot mai greu de negat. Ce te faci însă atunci când lipsesec instrumentele de orientare şi gestionare a unei astfel de  forme?  Dilemele devin  din ce în ce mai misterioase şi folosirea instrumentelor pentru gestionarea materiei formale, tot mai neputincioase. Aceasta pentru că pământenii au preferat să se pună în  situaţia de a trata Universul ca pe o unitate formală a existentului, şi ceva s-a dovedit permanent să lipseşte din orice teorie despre acesta. Existenţa Universului nu poate fi negată, aşa cum – în situaţia de faţă – nu poate fi definită, în schimb putem nega cunoaşterea lui. Ne mulţumim să restrângem cunoştinţele doar la partea formală a maeriei, inventând bariere şi limite între lumea formală şi cea informală.

Nici să nu vă gândiţi c-o să mă aventurez să propun soluţii sau să sugerez instrumente. Nu e de nasul meu. Ceea ce pot să fac eu,  este să semnalez că tot ce ştim noi despre  modul de a fi al cunoaşterii este incomplet, şi nu pentru că cineva ar vrea să ne ascundă ceva, ci pentru că – de teamă, de lene, din oportunism, din bigotism, din interes – refuzăm să trudim pentru a duce cunoaşterea şi spre starea informală a Universului. Există momente foarte critice pentru oamenire, sunt cele în care un hărăzit curios, fie el filosof, savant, artist, cărturar face un pas important către modurile informale ale existentului. Se produce ceva vâlvă, se agită confraţi, se emit negaţii virulente, se folosesc epitete tari, se pun obloane şi popriri pe calea prospăt deschisă, chiar dacă, elemente din situaţia nou creată încep să fie folosite în activitatea curentă. Toate aceste acţiuni aruncă descoperirea făcută într-o beznă şi mai adâncă. Mai mult, deformarea adevărurilor aduse la lumină, desprinderea lor din contextul firesc, produce o distorsionare grosolană a realităţii acelei stări a informalului. Ne alegem cu o sumă de neadevăruri, vopsite ţipător şi purtate mai ceva ca prapurii din slujbele contra grindinei. Cam aşa înţelegem să cultivăm de-o bună bucată de vreme atitudinea  noastră faţă de lipsa de formă. Dacă lipseşte forma, asta nu înseamnă că materia a dispărut, că Universul a ieşit din realitate, că totul s-a transformat în inexistenţă. Asta înseamnă doar că sunt activate energii care vor contribui la dezmărginirea acestuia, a Universului. Când Rupert Shaldreke a realizat – a realizat şi nu a descoperit! – că sunt energii care formează unde ce transmit o informaţie de la o generaţie la alta de forme materiale, s-a ales cu cele mai colorate epitete şi, practic, a fost împins într-o extremă a cercetării. Adevărul definit de Shaldreke, ar putea lansa o afirmaţie nebunească, şi anume, că generaţiile de forme materiale se nasc cu funcţii specializate să preia informaţiile din informal, să le prelucreze şi să le transmită celorlalte generaţii ce vor veni. Cu alte cuvinte, întâietatea nu este a formelor materiale, ci a informalului. Şi, uite aşa, ne trezim în plină dilemă: cine a fost întâi, oul sau găina? Şi totuşi,  din această relaţie, informal-formal, putem înţelege o sumă de funcţii ale religiei, dar mai ales putem înţelege cât de importante au fost, şi au rămas religiile,  care au dezvoltat doctrine, în pofida celor care au dezvoltat ritualuri. Ritualul este un instrument, în vreme ce, doctrina este însăşi conţinutul practicilor care te pot apropia de modul de manifestare a lipsei de formă. Au fost vremuri – de mult, tare de mult, pe vremea când puricii se potcoveau… etc. -, în care  religiile erau preocupate de dezvoltarea unor doctrine, meticulos concepute pentru iniţierea în temeiurile relaţiei formă-lipsă de formă. Ca toate lucrurile din istoria noastră, a acestei specii, şi religiile de acest gen au fost măcinate şi transformate de slăbiciuni. Astăzi avem de-a face cu religii care au dezvoltat ritualul şi l-au transformat în instrumentul de alimentare al slăbiciunilor. Singura religie, care continuă să-şi întreţină şi să-şi dezvolte doctrina, a rămas budhismul, o religie care se izolează şi se închide în încercarea de a apăra valorile – de ce nu, şi puterile – pe care doctrina i le conferă. Dar asta e altă poveste, pe care e mai bine s-o auziţi de la altcineva.

În epoca modernă, mă tem că avem mai mult biserici decât religii, iar despre religie, putem afla mai multe din declaraţiile misterioase şi parabolice ale unor savanţi (Newton, Eistein, Compton etc.), artişti (Dali, Brâncuşi, Celibidache etc.), sau oameni de cultură (Malraux, Eliade, Eco etc.). Habar n-am, şi nici n-am de gând să-mi dau cu părerea despre starea temeinică a realităţii. E ea una a materiei? E ea una a  spiritului? Tot ce îndrăznesc să afirm este că, fie materială, fie spirituală, oricare dintre întâietăţi are la bază lipsa, cea care este practic motorul ce produce naşterea ideii (în sensul ei platonian). De la ivirea unei lipse şi până la apariţia unei idei legate de înlocuirea acesteia (a lipsei) se petrece un lanţ întreg de procese, se nasc felurite cauze ce determină serii de efecte. Practic putem rezuma toate aceste relaţii dintre formal şi informal printr-un  singur substantiv: progres. Substantivul cu pricina este – dacă vreţi – o sinteză a relaţiilor dintre formal şi informal. Asta ar trebui să ne înduplece să acceptăm că  Universul conţine fără discriminare (termen la modă) atât materia în starea informalului, cât şi aceeaşi materie în starea formalului. Mă tem că, dacă acceptăm o atari atitudine faţă de Univers, va trebui să schimbă radical atât conţinutul cât şi modalitatea gândirii. Dar nu mă tem eu că se poate petrece aşa ceva! Luate în parte, cele două lumi ale lui Platom (cea a Peşterii şi  cea din afara Peşterii) sunt două realităţi, şi adevărurile lor pot fi dovedite, doar că existenţa universală presupune un sistem şi o structură de relaţii între ele. Universul nu există în realităţi separate, ci într-o structură de realităţi care produc efecte prin relativitate; fie că realitatea este formală, fie că este informală, sau tocmai de aceea, producerea unor planuri de realitate reprezintă ţelul universal. Planurile de realitate sunt unităţi instabile care se modifică continuu prin contribuţia fie a formei, fie a lipsei de formă. Ori, pentru ca acestea să devină perceptibile au nevoie de elemete de reprezentare adecvate. Ei, bine, specia noastră tocmai asta a făcut continuu de la apariţia ei, a eliminat elemente de reprezentare. De la imaginea edenică a arhetipului, a Creaţiei, cu fiecare acţiune istorică am eliminat elemente de reprezentare. Poate că ăsta e Păcatul Originar, despre care vorbesc bătrâni înţelepţi. Este modul de a ne împiedica să revenim în realitatea edenică sau într-o formă armonică acesteia, o formă pe care, de altminteri o căutăm permanent.

„Dacă ai realizat natura vidă a spiritului, nu mai este nevoie să asculţi sau să meditezi învăţăturile religioase.” Spune primul dintre preceptele „Celor zece lucruri de prisos” din doctrina Mantrayāna. Şi se pare că pentru cei care s-au dedicat acestei doctrine yoga, nimic nu este mai important decât elliberarea pentru a putea atinge natura vidă a spiritului, scolo unde se regăseşte întreg Universul în starea sa pură.

Să nu cumva, stimate cititorule să fii tentat a înţelege că „pur” are înţelesul de „curat”, nici pe departe; ai fi mai aproape dacă ai citi „esenţial”, „fundamental”, „total”, dacă vrei. Iată, sunt nuanţe care s-au îndepărtat de matca termenului, de dorinţa lui de a sugera deplina existenţă a Universului atât în formă, cât şi în lipsa de formă. Şi câte alte înţelesuri nu se ofilesc în această contemporaneitate a noastră care alunecă pe ea însăşi, tot mai adânc într-un fundamentalism care doreşte cu orice chip să ne scutească de înţelepciune.

O fi greu, oare? O fi uşor.

Advertisements

Read Full Post »

Tehnologia inteligentă începe să creeze sisteme undeva pe la mijlocul anilor ʼ60 ai secolului trecut. Sisteme inteligente care devin capabile să se autogenereze, adică  pot indica cu precizie ce modificări trebuiesc făcute în următoarea generaţie pentru ca activitatea sistemului să fie mai performantă. Poate că e o coincidenţă – deşi mă îndoiesc! -, dar tot prin perioada aceea apar savanţi care sunt tot mai îndrăzneţi în a privi realitatea ca un sistem şi nu ca un mecanism. Elementele ansamblului nu mai funcţionează doar în virtutea unei forţe motrice, ci se supun unei armonii care ascunde o sumă de energii ce fac parte din sistem. Sunt energii care se doesebesc de cea care se degajă din forţa motrice a unui ansamblu mecanic; energii pe care ni le ascundem tot mai temeinic, acoperindu-le cu un strat  gros de „materialitate”, aşa cum ne place să numim ceea ce percepem prin simţuri. Prezenţa acestor energii e cunoscută din cele mai vechi timpuri, au fost definite şi denumite în legătură directă cu modelul după care era alcătuită etapa. Nu facem nici noi altceva, decât să respectăm regula şi să le definim după modelul etapei noastre. Ceea ce se petrece însă acum,  adaugă ceva nou  şi neobişnuit, ceva ce se impune prin dispariţia liberului arbitru. Divinitatea ne-a încredinţat liberul arbitru ca o metodă de antrenare a trecerilor. Este o suferinţă pierderea liberului arbitru, o suferinţă şi o primejdie. Practic ne îndepărtăm de noi şi ne pierdem de contemporaneitate, maimuţărim slăbiciunile celor care nu sunt în stare să se regăsească, o facem cu atâta convingere încât ajungem să uităm de sensuri.

Dacă am face un exerciţiu şi ne-am imagina existenţa noastră fiind trunghiul unui copac plutind pe apa liniştită a unui râu, ne-am adânci în esenţa liberului arbitru.

Trunchiul copacului este în parte deasupra apei, formează o imagine care se reflectă în suprafaţa liniştită a lichidului. Putem vedea toate amănuntele, toate particularităţile, ne putem imagina o adevărată istorie despre modul cum trunchiul şi-a petrecut viaţa pe vremea când era copac. Putem merge mai departe cu imaginaţia şi putem crea legături între copacul ce era şi elementele unui cosmos care-l înconjura, şi care-l cuprindea. Aceasta ar fi esenţa liberului arbitru, adică ceea ce îndeobşte numim istorie, adică ceva care ne oferă posibilitatea de a alege. În funcţie de alegere ne  vom structura o atitudine care va hotărî comportamentul ce va folosi elementele pe care le vedem în imaginea reflectată în apă. Ea nu e  completă, are o parte ascunsă, şi noi ştim asta, extrem de confuz, dar ştim. De modul cum vom căuta să înţelegem partea ascunsă depinde  atitudinea pe care liberul arbitru ne-a ajutat s-o edificăm. Nu suntem pe deplin convinşi că ceea ce vedem în imaginile reflectate reprezintă fidel ceea ce este pe trunchi. Tot timpul există îndoiala, ea domneşte în întreaga noastră existenţa şi se suprapune peste ceea ce nu ştim, şi căutăm să aflăm. Ne folosim de simţuri cu convingerea că ele sunt singurele care pot oferi soluţii, aşa vom şti care este realitatea concretă, nemodificabilă. Căutăm să inventăm mereu experimente prin care să dovedim că simţurile reprezintă o realitate de netăgăduit. Doar că ele – cel puţin cele pe care le folosim astăzi – se folosesc doar de partea aflată deasupra apei, cea care pluteşte la suprafaţă, şi uităm mereu că mai există una, ascunsă. Cea care pluteşte scufundată în lichid. Partea asta, nevăzută, a curbat suprafaţa lichidului, i-a modificat structura şi se află într-o permanentă interacţiune cu ea. Care va să zică, avem de-a face cu o suprafaţă plană, pe care pluteşte un trunchi, acesta îşi reflectă imaginea pe suprafaţa linchidului. Trunchiul nu este singur, în jurul lui sunt alte elemente, care plutesc şi ele. Sunt elemente dintre cele mai diverse care au comportamente felurite, şi ritmuri felurite. Unele plutesc mai repede, alte plutesc mai încet. Unele sunt scufundate  mai mult, altele mai puţin, iar o parte abia ating suprafaţa apei. Spectacolul acesta de la suprafaţa lichidului ne fascinează, şi ne acaparează cea mai mare parte din atenţie. Este explicabil atunci cum de neglijăm ceea ce se întâmplă în partea ascunsă a realităţii. „Ascunsă” o definim noi, pentru că, de fapt, ea nu este de fel ascunsă; este doar: „în partea cealaltă”. Dacă noi suntem pe partea aceasta, presupunem că ceea ce se află „pe partea cealaltă” este ascuns şi de nevăzut. Ceea ce ar trbui să ne dea de gândit este faptul că partea aceea de realitate a acţionat asupra  suprafeţei, adică a curbat-o, ceea ce înseamnă că acolo au acţionat nişte forţe importante, şi că structura suprafeţei s-a modificat. Au exista nişte procese vizibile, care au lăsat nişte urme vizibile. Acţiunea asta a trunchiului ar trebui – poate – să ne preocupe ceva mai mult. Sunt oameni ( Hermes Trismegistul, Pitagora, Sf. Augustin, Freud, Jung, Adler, Einstein, Compton, Planck, Boltzmann, Shaldreke, într-o listă scurtă.) care au depus eforturi consistente pentru a pătrunde în mecanica acelei realităţi „de dincolo”.  Noi, ceilalţi oameni, ne comportăm ca şi cum trunchiul ar fi secţionat în lungimea lui, ca şi cum „partea cealaltă” nu ar exista. În consecinţă, avem o jumătate de trunchi care pluteşte pe suprafaţa lichidului. Nu există un întreg, veştile care ne vin despre o”partea cealaltă” sunt tratate ca nişte curiozităţi, sau ca rezultatul unui comportament deviant. Nu există nici o suprafaţă curbată a lichidului, nu există nici o scufundare, şi tot ceea ce se întâmplă vine din hotărârea unei voinţe pe care nu o putem învinge. De o bună bucată de istorie, trăim tot mai izolaţi în această prejudecată a jumătăţii, şi lucrurile par a deveni tot mai tranşante, mai ales că în această contemporaneitate – pe care am meşterit-o în mare parte din erori – tehnica inteligentă pe care am conceput-o ne ajută substanţial. Ne leagă la ochi cu o eşarfă neagră, dar foarte plăcută – sau cel puţin aşa ni se pare acum. Informaţiile despre „partea celaltă” sunt tot mai palide şi crează un folclor pe care îl tratăm cât de dispreţuitor se poate. Tot ce nu se supune regulilor armonizate imaginilor pe care reflectarea ni le transmite, trebuie desfiinţat; obţinem astfel o lume tot mai bigotă şi mai închisă în principii artificiale. O lume care se depărtează tot mai mult de cerinţa Universului pentru unicitate. Principiul acesta al unicităţii este instrumentul cu care Universul se dezmărgineşte continuu, înfăptuind o expansiune în sinele său. Nouă nu ne place această expansiune în sine pentru că pretinde o atitudine mereu proaspătă, mereu vie. Şi, în aceeaşi măsură, pretinde să privim totul ca pe un întreg în care informaţiile circulă şi ne obligă să optăm. Nu este suficient să  constatăm, e musai să optăm. Din opţiune se deschide şirul de cauze-efecte care va funcţiona până la următoarea opţiune, şi tot aşa mereu. Ori asta înseamnă să ne consacrăm existenţa unor procese derivate din unicitate, procese care nu au odihnă. Nu există posibilitatea gestului reflex care să nu necesite implicare. Tot ce vine din „partea cealaltă” presupune implicare şi neodihnă. Presupune ceea ce odinioară – atunci când imaginea întregului precumpănea – domina caracterul existenţei. O astfel de existenţă nu este legată de industrie, de tehnologie, de sisteme sociale, ci de dominanta provenită din modul în care existenţa nu se retrage într-o jumătate a întregului, ci trăieşte în complexitatea structurii unor „unde de formă” (Shaldreke), „unde de formă” care nu sunt altceva decât informaţii care străbat întregul. Industria, tehnologia, sistemele economice sau sociale, nu sunt altceva decât justificările pe care le folosim în mod voit eronat pentru a continua să trăim în jumătatea pe care am ales-o. Nu industrie, tehnologie sau sisteme am ales noi, ci o jumătate de sistem care ni s-a părut mai lesnicioasă. Industria, tehnologia şi sistemele pot exista şi într-o opţiune pentru întreg, doar atitudinea faţă de ale ar trebui schimbată, iar asta este peste puterile voinţei noastre. Deja am format o gândire care se bazează pe reflexele derivate dintr-o axiomatică a jumătăţii, şi asta ne împiedică să atingem ceea ce Gaston Bachelard numea: „configuraţia abstractă”, acea configuraţie care să depăşească inclusiv spaţiul-timp şi să atingă „domeniul abstractului coordonat”. Poate că atunci vom izbuti să realizăm că e necesară întoarcerea la viziunea întregului, dar asta doar dacă înainte nu am produs nişte stricăciuni iremediabile. Viziunea optimistă a profesorului Bachelard pare să nu ţină cont de evoluţie; cele două jumătaţi – care astăzi se dezvoltă despărţite – pot avea şansa să păstreze un sens comun, dar există în egală măsură posibilitatea ca ele să se distanţeze radical. Mă abţin să fac scenarii într-un sens sau în celălalt; deocamdată nici măcar nu se pune problema ca cele două jumătăţi să aducă informaţii în comun. Eforturile pe care extrem de puţini oameni le mai fac pentru a dovedi că este necesară o revenire la o imagine a ansamblului existenţei, şi la apropierea părţilor separate artificial, devin tot mai greu de înţeles pentru majoritatea copleşitoare.  Limbajul folosit şi natura informaţiilor sunt radical diferite, s-a ajuns într-un punct în care noţiunile definesc, prin aceeaşi termeni, conţinuturi aproape opozabile. Într-un asemenea moment este greu să se mai poată vorbi despre capacităţi de comunicare, sau despre sisteme de comunicare.

Demn de semnalat, este faptul că au apărut două contemporaneităţi, care încă mai încercă să funcţioneze împreună, care încearcă să creioneze o structură a unui ansamblu. Există conştiinţe care realizează limitele tot mai înguste ale sistemelor propuse de mentalitatea jumătăţii şi care devin interesate în apropierea de o altfel de atitudine. Din păcate, foarte multe nu s-au curăţat cu totul de mentalitatea jumătăţii şi nu vizează un întreg, ci cealaltă jumătate, ceea ce este la fel de periculos şi inutil. Totul este încă tulbure, totul este încă fragil şi perisabil. Este epoca ce poate expune omenirea unor excese fără precedent, şi ca intensitate, şi ca formă, dar şi ca orientare. Viziunea despre întreg rămâne un deziderat pur teoretic, pentru că, şi unii şi ceilalţi dintre participanţi au sentimentul deplin al faptului că forma lor este un avantaj. Un avantaj al cui?; un avantaj pentru ce?; un avantaj faţă de ce? Existenţa nu este o problermă de avantaj, ci una a formelor capabile să regenereze continuu, producând particularităţi fertile.

Este greu de imaginat că, un astfel de process poate fi menţinut atunci când este păstrată o trunchiere inutilă şi stearpă.  Oricum, această plutire există; trunchiul care pluteşte este existenţa noastră, din care o parte este scufundată în spaţiu-timp. Lucrurile ar trebui să fie mai simple, pentru că spaţiu-timpul nu se comport ca un lichid, şi ne oferă posibilitatea ca “partea de dincolo” să ne fie la îndemână. Doar că, în lungul timpului, ne-am antrenat o orbire pe care o iubim, de care ne-am ataşat până aproape de disoluţie.

Read Full Post »

28 august, 2015

Învăţăturile Înţelepţilor orientali susţin că suferinţa omului este provocata de timpul care se află în mişcare. Mai precis de timpul istoric. Un stfel de timp există în cele trei stări pe care le cunoaştem foarte bine: trecut, prezent, şi viitor, iar aceste stări sunt cele ce provoacă suferinţa din cauza imposibilităţii atingerii unei echivalenţe. Cele trei stări ale timpului au fiecare o matrice de valori imposibil de echivalat cu valorile celorlalte două. Diferenţa care există întodeauna între aceste trei stări este sursa suferinţei şi ea nu poate fi înlăturată decât prin atingerea timpului primordial, care este anistoric şi deci nemişcat. Doar că această condiţie, a unui timp primordial, nu poate fi atinsă decât dacă ajungem la capacitatea de a ne reîntoarce în trecut, de a parcurge înapoi toate vieţile pe care Karma ne-a silit să le trăim în timpul istoric şi implicit toate naşterile. Doar astfel putem ajunge la Origine, acolo unde timpul este anistoric, ca atare nemişcat. O astfel de „aventură”, susţin Înţelepţii orientali nu poate fi făcută decât spiritual, prin angrenarea capacităţii de a-ţi vizualiza vieţile anterioare şi a le înţelege ordinea evenimentelor, astfel, şi numai astfel, poţi să străbaţi înapoi numărul de existenţe până atingi Originea, adică momentul de dinaintea naşterii timpului istoric. Înţelepţii dau numele unor personaje care au izbutit să treacă printr-o astfel de experienţă şi să ajungă la eliberarea din capcana celor trei stări ale timpului istoric.

Spre deosebire de teoria relativităţii, care susţine că timpul devine nemişcat doar atunci când poţi să călătoreşti prin spaţiu cu o viteză egală cu cea a luminii, Înţelepţii orientali susţin că aceasta este o experienţă spirituală. Diferenţa dintre cele două teorii este că; în forma propusă de Eistein nu se vorbeşte despre două feluri de timp: cel istoric, şi cel anistoric, nu se acordă nici un fel de atenţie subiectivităţii din  timpul istoric şi suferinţei ce se degajă din  poziţiile celor trei stări ale acestuia. În forma învăţăturilor orientale, vectorul care ne poate conduce spre Origini, în consecinţă spre un timp nemişcat, care pune capăt suferinţei,  se află în Spirit, adică în posesia deplină a fiinţei. Şi iată că, în felul acesta mai apare o diferenţă importantă între cele două poziţii. Fizicianul, pentru a opri curgerea timpului – şi implicit derularea permanentă a celor trei stări ale sale – propune o soluţie a cărei rezolvare se află în afara fiinţei. Pentru a obţine o viteză egală cu cea a luminii, trebuie să căutăm în realitatea materială mijloacele care să ne ajute să ajungem la o astfel de performanţă. Învăţaţii orientali propun o soluţie spirituală, una care se află în materialitatea propriei noastre fiinţe, pe care o putem educa şi la care putem apela  ori de câte ori simţim nevoia. Ea vine dintr-un spaţiu care evită toată mulţimea de complicaţii pe care fizica le presupune, fie ele mecanice, chimice, intelectuale etc.

Merită insistat oaleacă asupra diferenţei dintre cele două atitudini, pentru că fiecare dintre ele a marcat istoria ariei de răspândire. Pe de o partea, atitudinea degajată din teoria relativităţii îşi îndreaptă atenţia asupra realităţii exterioare şi caută să creeze condiţii pentru dezvoltarea unui climat performant prin care să se ajungă la soluţia de care este nevoie. Omul acordă atenţie şi importanţă specială dezvoltării mijloacelor materiale, cele care – prin evoluţia lor – vor aduce într-un anume viitor, soluţiile de care avem nevoie pentru obţinerea rezultatului dorit, adică cel despre care vorbeam mai sus. Sigur în prezent nu suntem capabili să dezvoltăm asemenea mijloace, declarăm că viteza luminii nu poate fi atinsă de nici un alt element, şidoar  nădăjduim că vom putea infirma într-o zi ceastă afirmaţiei. Neputinţa  nu este altceva decât o formă de frustrare, care, în ultimă instanţă, este o faţetă a suferinţei. Suferim pentru că nu putem aduce prezentul la o echivalenţă cu un viitor pe care dorim să-l atingem cât mai repede.  Procesul acesta s-a repetat de nenumărate ori în trecut, dar odată ce viitorul şi-a instalat noile forme, am suferit pentru pierderea unor forme care se dovediseră cu mult mai prietenoase. Fiecare formă particulară de suferinţă se alătură celei pe care o aduce frustrarea provocată de un viitor care ezită să ne dezvăluie mijloacele cu care putem ajunge la performanţa dorită. Procesul acesta este unul care se consumă continuu de la naşterea istoriei, şi continuu este productor de suferinţă.

Învăţaţii orientali au ales calea energiei spirituale. Ei au căutat metodele prin care pot fi folosite informaţiile pe care le deţinem în inconştient, fiind decişi să nu mai adauge noi suferinţi, celora deja existente. Ei şi-au îndreptat atenţia spre mijloacele care pot fi dezvoltate în spaţiul spiritului individual, şi care pot să ducă la Origine, şi implicit la timpul care nu evoluează. „Omul societăţilor arhaice vrea să refacă drumul înapoi până la începuturile lumii cu scopul de a-şi reintegra plenitudinea iniţială şi de a recupera rezervele intacte de energie ale noului născut.” – spune Mircea Eliade despre o astfel de atitudine.

Mai este însă un element care merită atenţie, un element extrem de important după părerea mea. Şi anume: mentalitatea crea hotărăşte să caute  mijloacele pentru realizarea scopului propus în realitatea materială, este una ce induce interesul pentru a obţine o realitate cât mai performantă în dauna individului. Cu cât obiectivul este mai greu de atins, cu atât se vor face eforturi pentru obţinerea unor mijloace mai performante, atenţia întreagă se concentraeză pe calitatea mijloacelor şi nu a individului. Ca atare vom ajunge, ca la un moment dat să avem mijloace atât de performante că, nouă oamenilor, nu ne vor mai folosi la nimic, pentru că vom fi drastic depşiţi de ele; de cealaltă parte, însuşirea şi dezvoltarea unui mijloc, presupune educarea atentă a individului, pentru a putea folosi calităţile acestuia, ale individului, pentru a-şi însuşi orice mijloc. În consecinţă, individul devine din ce în ce mai performant şi mai capabil să producă viziuni ce folosesc elementele realităţii materiale. O astfel de atitudine deschide calea spre o armonie tot mai deplină între individ şi elementele oricărei realităţi în care va vieţui. Cu cât, individul în sine va fi mai performant, cu atât relaţia lui  cu realitatea se va consuma în deplinătatea unei libertăţi fermecătoare, atât pentru el cât şi pentru realitatea care-l cuprinde. Pierderea libertăţii este poate cel mai regretat atribut al omenirii, care simte din ce în ce mai acut aceasta, în dauna unor relaţii de cele mai multe ori obscure şi care ajung posesia unor categorii de indivizi care, de cele mai multe ori, nu au fost şi nu pot deveni pregătiţi să le asume.

Cea mai interesantă observaţie pe care o poţi face, atunci când priveşti cele două moduri de a fi, este că primul, cel care propune o realitate tot mai performantă, tinde să obţină un mediu fascinant, administrat de performanţele unor mijloace care se dezvoltă continuu   într-o tot mai deplină armonie cu ritmul evoluţie, şi cu totul în afara voinţei omului. În această realitate, în care s-au format structuri de relaţii care au ieşit de sub controlul inteligenţei umane, omul arată complet întemniţat în dinamica pe care structurile o dezvoltă. În cel de al doilea mod, omul devine tot mai performant, relaţiile sale se structurează folosind alte dimenisuni ale universului, dar şi alte configuraţii  de realităţi. Realitatea care-l cuprinde, în schimb, mediul său, are o evoluţie care tinde să elimine toate elementele care nu fac parte din zestrea sa primordială, şi să-şi recâştige formele pe care omul ori le-a modificat, ori le-a schimbat cu totul, recâştigând armonia edenică atât de dorită.

În primul caz, evoluţia duce tot mai departe de scopul formulat iniţial, acela de a ajunge la originea timpului istoric şi de a pătrunde în timpul anistoric, adică acela care nu se mişcă; în cel de al doilea caz, scopul este atins şi fiecare poate folosi calităţile timpului anistoric în funcţie de capacităţile dezvoltate.

Paralela aceasta între cele două moduri de a construi realitatea, dovedeşte că nici una dintre dimensiunile  universului nu este identică atunci când vorbim de indivizi diferiţi, ceea ce face ca spaţiul Minkovski, dar şi teoria relativităţii să fie formulări extrem de cinice a modului în care trebuiesc folosite mijloacele, dacă dorim să atingem o realitate care să ne transforme în captivi. Este de la sine înţeles că, aceste teorii – atât teoria relativităţii cât şi spaţiul Minkovski – vin de la fizicieni şi matematicieni, adică de la oameni  care funcţionează fix în limitele termenilor. Pentru ei, tot ce ţine de ţine de spiritualitate, de arta de a modela limite, face parte din categoria lucrurilor care funcţionează în afara termenilor, şi ca atare nu sunt observabile fizic sau matematic. Fapt care este cu totul adevărat, pentru că nu ai cum să defineşti în termeni o afirmaţia ca: „După multe alte consideraţii asemănătoare, se ajunge la concluzia că mintea nu este nici materială, nici imaterială şi că nu intră în categoria acelor lucruri despre care se poate spune că sunt sau nu sunt.” (vezi A-D Neel)

Read Full Post »

Părintele Zamfirache simţea la fiecare hurducătură umărul lui Dumitru. Stăteau amândoi pe sidelca scurtă, strânşi unul în altul. Dumitru ţinea larg hăţurile şi caii mergeau în voia lor. Căruţa aluneca pe urmele şleaurilor, se afunda în şanţurile vechi, sau sălta peste bolovani. Nu prea îi mai venea bine părintelui zdruncinăturile drumului, se dezobişnuise. Până azi el făcuse drumul cu maşina sa, se întâlnea cu Dumitru la atelier să vadă cum merge lucrarea şi de ar mai fi ceva de adăugat, apoi el îşi căuta de interese. Se împliniseră două săptămâni de când, aşa cam la trei zile, veneau la pietrar şi vedeau cum iese o lespede frumoasă şi o cruce trainică. O cruce care avea să dăinuiască. Era o lucrare ce va fi de fală pentru familia lui Dumitru, iar amintirea lui se va întipări în memoria satului pentru că el a fost acela care s-a gândit să cinstească în felul acesta un suflet care s-a dus  de la cele lumeşti. Se prăpădise femeia lui după lungă suferinţă şi  hotărâse că merită să-i facă lespede şi cruce de piatră pentru chinurile  ce-i hărăzise Dumnezeu. Dumitru venise la preot şi-l rugase să nu-l lase, să meargă cu el, să vegheze amândoi ca să nu facă hoţul de pietrar cine ştie ce neghiobie. Ştia că poate avea nădejde în preot, dacă el se hotărăşte. Acum duceau lucrarea gata, aveau s-o pună la căpătâiul moartei, şi el, părintele s-o sfinţească. Era om de ispravă preotul lor, şi Dumitru n-avea să uite ziua când îl adusese acum mulţi ani la parohie. Arăta ca un copil, şi-n spatele lui erau boccele  îndesate între loitre, iar printre ele preoteasa ţinând strâns în braţe un prunc de vreo două luni. Tare mai erau tineri şi săraci! Parohia n-avea biserică, n-avea casă parohială şi preotul abia, abia izbutise să grijească o căsuţă bătrânească pe care i-o dăduse obştea provizoriu. Dar uite că anii trecuseră şi cu faţa sa copilăroasă, preotul Zamfirache se dovedise o fire încăpăţânată. Era ca o nucă de-aia tare, şi nu se sfiia să pună osul la treabă, dar nici să alerge din casă-n casă de dimineaţa până seara târziu. Se cunoştea că se trăgea din neam de pădurean, chiar dacă mâncai o dublă de pâini până-n satul unde crescuse. Nu trecuseră câteva luni şi preotul îl ştia pe fiecare şi după fire, şi după năravuri. Hotărâse el că trebuie să cunoască fiecare suflet de om, să-i ştie apucăturile, aşa că a bătut, şi-a tot bătut dealurile după cum erau împrăştiate cele trei sate ale parohiei. Trecuse timpul şi părintele ridicase biserică şi casă parohială din nimic. Biserica lor era motiv de mândrie în tot ţinutul acuma, şi satele se miraseră, pentru că neştiut de nimeni, alergând mereu ca o umbră, strecurându-se umil din birou în birou pe la Mitropolie, obţinuse ca proiectul să-l facă un arhitect cu care el se sfătuise îndelung. Şi de bani făcuse rost tot cu metodele lui tăcute. Doar câţiva oameni ştiau umilinţele la care a fost supus pentru fiecare izbândă, şi se mirau foarte pentru că altfel preotul nu prea lăsa de la el. De fiecare dată când mai trecea printr-o ispită, se gândea la lucrare, se gândea că Domnul voia de la el să cunoască umilinţa, pentru ca faptele sale să fie primite. Acum, părintele Zamfirache era cu mintea la fata de la atelierul pietrarului. De la început, de când o văzuse, de când vorbise cu ea, îi plăcuse firea bărbătoasă şi tăioasă a fetei. Părea un om de nădejde şi preotul avea nevoie acum mai mult ca oricând de un astfel de suflet. Pe de altă parte, să te dai aşa pe mâna unei femei, şi tânără pe deasupra, necoaptă… Părintele cumpănea mereu şi nu se putea hotărî. Avea el un gând de multişor, stătea agăţat de sufletul lui şi s-ar fi cuvenit să găsească o soluţie. Doar că nu se pricepea foarte mult la chestii din astea şi avea nevoie de ajutorul cuiva care să nu-l dea de ruşine, iar asta era partea cea mai grea.  Se gândea că fiecare lucrare a Domnului este o încercare şi trebuie să judeci temeinic, nu doar să te laşi în voia lui, mai ales când cunoşti sărăcia locului şi nevoile care se ţin scai de viaţa obştii. Parohia era pierdută în păduri, trei sate cu vetrele azvârlite pe dealuri, legate de nişte drumuri ca vai de ele, care şerpuiau prin codrii vechi de când lumea. De aia fusese trimis aici, preot sărac la o parohie săracă; sacul şi peticul. La început, în fiecare noapte se frământa căutând o cale să poată fugi din pustietatea asta. Pe cine să roage, pe cine să-mbune cu vorbe şi cu bunuri ca să-l scape?  La oraş ajungea rar şi nimeni nu-l băga în seamă, n-avea rude, n-avea prieteni importanţi şi se tot învârtea pe culoarele Episcopiei, sau pe cele ale Mitropoliei, doar, doar o găsi o cale. Vreme de câteva luni n-a avut unde ţine slujbele, până s-a îndurat un inginer de la drumuri şi-a făcut uitat un container de tablă în care a încropit un paraclis. La fiecare slujbă se adunau câteva bătrâne şi la sărbătorile mari abia dacă se adăugau şi câţiva bărbaţi. Totul mergea din ce în ce mai rău şi, peste toate, preotesei începuse să i se cam urască de locurile astea, căuta nod în papură şi vorbea tot mai mult despre plecare şi despre răspopire. Părintele Zamfirache zâmbea la gândurile astea pentru că habar n-avea cum s-ar fi sfârşit totul, tot ce ştia acum era că în zilele acelea umbla hăbăuc şi nici un gând ca lumea nu se lega de el. Sărea de la o idee la alta,  se pornea ca un vifor, apoi îşi ţinea firea, şi-o lua de la capăt. Oamenii îl priveau cu îndoială, cu şiretenie, îi promiteau ba una, ba alta, după care uitau şi-l lăsau cu buza umflată. Toate astea până a descoperit ruinele micului schit. Mereu auzea vorbindu-se de Poiana-cu-schit, dar nefiind de-al locului nu înţelegea despre ce ar fi vorba, până când a ajuns în poiana cu pricina şi-a văzut într-o latură o ridicătură plină de bălării înalte şi de tufişuri sălbăticite. A cercetat locul, dar mare lucru n-a putut să vadă prin hăţişul des, crescut în voia Domnului. Încercând să pătrundă cumva prin rămurişul încâlcit, şi să se dumirească despre ce vorbesc oamenii, a călcat pe o lespede de piatră, verde de muşchi, umedă toată, mustind încă de la ultima ploaie. Preotul, fără să ştie de ce, a luat lespedea aia cu el şi ajuns acasă a curăţat-o. Era o bucată de piatră de prin partea locului, se găsea din belşug în dealurile din jur, oamenii  zideau gurile beciurilor cu astfel de piatră, ba şi poiata păsărilor, iar cei mai avuţi grajdurile. După ce a dat muşchiul jos, pe piatră a apărut un semn ce arăta că fusese cândva prinsă într-o alcătuire mai mare. Semnul acela, în sine nu spunea nimic, era o bucăţică fără însemnătate dintr-un tot, dintr-un înţeles care s-a pierdut. Întregul din care căzuse piatra aceea spusese ceva odată, avusese o semnificaţie, mulţime de norod privise şi înţelesese spusa aceea săpată în piatră. Dar acum nu mai spunea nimic. Bucata aceea ajunsese la el, dar restul? Câţi oameni ţinuseră în mâini câte o parte din întregul acela din vechime? Fiecare din cei care aveau acum câte o parte erau neştiutori, erau la fel de ignoranţi ca înainte de a găsi piatra. Totul ar fi căpătat sens dacă puteau să refacă întregul, atunci minţile lor ar fi putut să pătrundă o taină. Poate că nici nu erau de mare însemnătate semnificaţiile tainei aceleia, dar fără să vadă întregul rămâneau cu toţii rupţi de spusa acelor oameni, ai istoriei de-acum. Nişte bărbaţi care voiseră ca gândurile lor să dăinuiască şi de aceea le săpaseră adânc în piatră. Ei, bărbaţii aceia, se gândiseră la un viitor care trebuie să afle, către care s-a îndreptat spusa lor. Săptămâni de-a rândul s-a frământat preotul, prin sufletul său umbla o nelămurire căreia  nu-i da de capăt. De parcă amărâta de viaţă pe care o ducea n-ar fi fost de-ajuns. Încetul cu încetul, însă, în sufletul său s-a luminat o pildă, şi pilda asta l-a făcut să curme nehotărârile. Pilda bărbaţilor din vremi trecute parcă l-a învăţat, şi lucrurile au început să se aşeze, cu greu, cu zbucium, dar intrau în  rosturile lor. De la un timp a început să simtă că a păşit pe o cale, că  toate îndoielile şi necazurile au o soluţie. E adevărat că mai erau momente când era pur şi simplu paralizat de frică, şi-a dat seama că hotărârea lui de a face lucrare de asemenea valoare nu este pentru fitecine. Era conştient de faptul că dacă apucă pe cale şi nu izbuteşte, va fi acoperit de ocară şi de ruşine. Pentru că nici lumea şi nici bunul Dumnezeu nu iartă celui care nu ajunge la capăt. Ar fi vrut să reziste şi să nu se lase ispitit, dar parcă paralizase cu totul în faţa hotărârii aceleia. Şi nici măcar nu era hotărârea lui, se ridicase de una singură şi se făcuse stăpână, de asta era de multe ori deznădăjduit la gândul neizbânzii. Nimănui n-ar fi putut explica că nu el alesese calea aceea, ci fusese ales, obligat de o instanţă cu mult mai puternică decât voinţa lui. Deja toate gândurile începeau să se modifice, acţiunile lui se abăteau de la conduita de până atunci. Preotul Zamfirache avea o singură mulţumire, firavă ce-i drept: în faţa sa se întindea o cale ce de acum era ştiută în marele său, ce-o fi să aducă viitorul asta era o altă discuţie. Acum trecuse timpul,  ar fi putut privi cu mulţumire biserica ridicată şi care era vestită în tot ţinutul.  Veneau şi străini să se închine în coclaurii aceştia, sau să vadă o lucrare cum nu s-au făcut multe în zilele acestea de mare neorânduială. Putea fi mulţumit şi de casa parohială care tare se mai  potrivea bisericii, iar preoteasa o umpluse de flori şi de tot felul de zorzoane muiereşti. Dar preotul nu sfârşise ce era mai important şi mai secret, în acelaşi timp, adică tocmai miezul hotărârii care se ridicase atunci şi-i arătase calea. Lucrarea aceea se pregătea preotul s-o ducă la împlinire, şi era tare grea. Trebuia făcută cu oameni pricepuţi şi pasionaţi, oameni care să-şi vadă sufletul în fiecare moment al împlinirii. Or, tocmai astfel de oameni lipseau tot mai mult. Nu ar fi fost suficient să vină şi să-şi pună priceperea la bătaie. Nu, nu era de loc suficient. În astfel de treburi, sufletul era cel ce se cerea curăţat mai întâi ca să poată împlini acea lucrare ce venea din nefiinţare. Puţini oameni mai puteau şti acum cât de importantă este nefiinţarea şi cum numai ea te poate scoate la liman, dacă ştii s-o slujeşti cum se cuvine.  Avea o misiune grea, părintele Zamfirache, o misiune care-l ţinea în spaimă, acum când era deja bărbat în toată firea, trecut victorios prin atâtea încercări, şi totuşi… Da, îl încerca spaima, pentru că de data asta nu mai dădea socoteală în faţa oamenilor, ci doar în faţa unei instanţe care i se părea de multe ori – Doamne, iartă gândul netrebnic al umilului tău slujitor! – mai sus şi de cât Domnul nostru, cel ce se află în toate.

Read Full Post »

 

 

 

            Nu sunt un tip talentat. Am descoperit asta de multişor. Da, da, de multişor am descoperit că nu talentul este ceea ce-mi guvernează existenţa. N-a fost de loc uşor momentul acela, ba aş putea spune că dimpotrivă. Nu ştiu dacă m-a cuprins suferinţa, sau doar o stare deplină de spaimă, de rătăcire. Eram încă foarte tânăr şi destul de prăpăstios. Mi se părea că totul n-a fost decât o răstălmăcire subiectivă, pe care n-am încetat s-o întreţin. Că sunt pe deplin vinovat de ceea ce mi se întâmplă, pentru că n-am vrut să înţeleg mai devreme un adevăr, o evidenţă. Dar ce va urma să se întâmple, mă întrebam? Un timp am orbecăit printr-un fel de pustiu, care mi se părea că nu se mai termină.  Era o senzaţie îngrozitoare că viaţa mi se va scurge într-un orizont tern şi lipsit de provocări. Apoi, încetul cu încetul am descoperit voluptatea trudei. Voluptatea lucrului tocmit încetul cu încetul, zilnic, fără întrerupere. Atunci au apărut ţelurile, pe urmă mi s-au arătat parcursurile, motivaţiile şi, cel mai important, înţelesurile. Şi, conştient că nu sunt un tip talentat, le-am potrivit pentru puterile mele, pentru a-mi putea apropia micile bucurii singuratice. Desigur, lumea care forfotea în jurul meu mă atrăgea, mi-ar fi plăcut să pot participa la zbenguiala colorată, la exploziile de energii care erau asemenea unor jocuri bengale. Mi-ar fi plăcut, dar de fiecare dată îmi spuneam că nu pot fi în acelaşi timp în două locuri. Că pot pierde ceea ce câştigasem cu migală. Lumea cere jertfă, cere vamă şi iată că eu, nici la ora asta nu ştiu dacă îmi pot permite să cheltuiesc párá pentru traiul în mijlocul ei. Aşa că socotesc că e mai cuminte să-mi duc existenţa apărat de teritoriul meu pe care mi l-am creat cu oarecare orgoliu. Eşti singur! – veţi spune. N-ai recunoaştere şi nici băgare de seamă. Nimeni nu ţine cont de tine. Nimeni nu te ascultă, nu te priveşte! Desigur că aşa este, dar nu ştiu dacă toate astea aduc vreun folos. Este plăcută recunoaşterea, e tare mângâietor să ştii că oamenii îţi ascultă glasul şi zicerile. Dar ce este dincolo de toate astea? V-aţi întrebat vreodată: ce este dincolo de toate astea? Pe măsură ce am îmbătrânit mi-am dat seama că a fi talentat este o mare povară, şi că tot atât de mare povară este şi să nu fii talentat. Aşa că este musai să alegi! Sau să fii ales. Eu n-am fost ales, aşa că a trebuit să-mi potrivesc totul după puterile mele, după nevoile mele, după credinţele mele. Nu ştiu dacă mai port vreun regret: poate că da, sau poate că s-au stins de multe regretele. Un lucru este sigur însă, a trebuit să mă despart de lume. Dacă n-o făceam tot ceea ce-am clădit s-ar fi transformat în pulbere, în scrum. Iar lumea nu mi-ar fi dat nimic în schimb. Ba, dimpotrivă, mi-ar fi cerut şi mai abitir. Aşa, există o oarece sfială, pentru că am un teritoriu al meu, şi, la rându-mi cer vamă, cer dijmă. Nu-i place lumii asta!

            Privind cu ochii mei de azi, îmi spun că mi-ar fi plăcut să fiu talentat. Era cu mult mai simplu. Cu mintea mea de azi îmi spun asta, fără să ştiu cum ar fi fost atunci. Şi-mi spun asta, pentru că uneori urăsc truda, urăsc faptul că nu trebuie să uit niciodată ordinea în care trebuie să fac lucrurile. Şi mai ales că trebuie să fac totul într-o ordine. Să ţin cont de fiecare amănunt în parte, să socotesc mereu, să ţiu răboj. Mi se pare uneori că e umilitor. Că este silnic să nu mă pot uita peste gard, să nu mă pot certa cu vecinii, să nu mă pot alătura cetelor zgomotoase de petrecăreţi vocali, care-şi dau aere şi se preamăresc. Şi pentru ce toate astea? Doar pentru faptul că mereu te pândeşte spaima că ai să uiţi ceva, că va trece ceva pe lângă tine, ceva important, şi-ţi va scăpa. Şi doar nu este important pentru omenire, nu este important şi nici cine ştie ce faptă eroică, e doar un fapt pentru măruntele tale bucurii. Dar care sunt ale tale,  şi de aceea, de cele mai multe ori nu vrei să le împărtăşeşti cu nimeni.

            Cu totul alta ar fi fost viaţa mea dacă aş fi fost talentat! Doar că habar n-am dacă mi-ar fi plăcut. De multe ori mă întreb asta. Dar oare îmi place viaţa mea de acum? Nu prea am timp să mă întreb, mereu cu grija să nu-mi scape ceva. Mereu cu gândul că avutul are nevoie de mână sigură, de gând limpede.

            Oare, până la urmă, cum mi-ar fi plăcut să trăiesc, afară de faptul că-mi place viaţa mea de acum?!

Read Full Post »