Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘substanţă’

 

 

 

Doctrina hermetică are la baza construcțiilor sale filosofice  o entitate primordială denumită TOT, a cărei substanță infinită este cea care generează capacitățile din care iau naștere cele mai diverse cauzalități, și datorită acestora puzderia de forme care dau naturile materialitîții Universului. TOT-ul este infinit în spațiu, este etern în timp și veșnic în creație, substanței sale nu-i lipsește nimic, fără toate aceste calități TOT-ul n-ar putea fi TOT. Existența – în condițiile date – a acestor calități sunt posibile datorită unei condiții fundamentale: CONTINUITATEA. Substanța TOT-ului este fundmental continuă, asta însemnând că spațiul său nu are crăpături, fie ele și neînsemnate; timpul său nu are sincope, nici măcar pentru o fracțiune de clipită; iar creativitatea este neîncetată, adică nu cunoaște nici cel mai scurt respiro. Pornind de la această condiție a TOT-ului, puterea sa este infinită și necondiționată, adică absolută, pentru că, nu există nimic din afara lui care să-i limiteze capacitățile.

Pentru un om obișnuit, toate aceste atribute ale TOT-ului, chiar existența acestuia în sine, sunt dificil de acceptat – ba, am putea spune tot mai dificil de acceptat, datorită reducerii permanente a dimensiunilor la care judecăm.  Pentru că ele depășesc copios capacitatea obișnuită de a le imagina mecanica, dar ceea ce este cu adevărat imposibil de acceptat, în afara unei educații specifice, este Continuitatea, chiar dacă forța și eficiența ei ne este dovedită în fiecare moment și în fiecare acțiune a existenței noastre terestre. Vorbind despre TOT, aducem în discuție dimensiuni absolute, dimensiuni pe care spiritul nostru nu le poate controla. Ar fi suficient să permitem gândirii – mai mult, să antrenăm gândirea chiar – să urmărească dimensiunile Continuității, urmând cărările indicate de Zenon din Eleea; am ajunge astfel să putem imagina puterea absolută a Continuități pe care se sprijină TOT-ul, și care face ca substanța sa să fie, la rândul ei absolută. Poate că, în felul acesta s-ar instaura respectul pentru fiecare entitate, atât în sine cât și în totul său, inexplicabilă și necognoscibilă. Toate eforturile făcute de-a lungul timpului de a  limita cunoașterea doar la lucrurile definibile, nu au alt rezultat decât acela de a desființa – la nivel de judecată – continuitatea cunoașterii. Necognoscibilitatea TOT-ului nu are legătură cu procesul cunoașterii,  și nu-l neagă, ci dimpotrivă, instaurează nevoia continuă de a cunoaște. Să legiferezi că un lucru negognoscibil este în afara cunoașterii este o eroare grosolană. Cunoașterea, la rândul ei este necognoscibilă, în sinea ei, fapt pentru care, omenirea trebuie să facă eforturi consistente ca să mențină un anume grad de continuitate în cunoașterea procesului ființării, care, la rândul său, este necognoscibil. Conform Principiului Polarității, care este una dintre cele șapte legi al Universului, necognoscibilității trebuie să i se opună Cunoașterea. : “Teza si antiteza au o natura identica, insa de grade diferite; contrariile sint asemanatoare si nu difera decit prin gradul lor, polii opusi se pot concilia; extremele se ating; Totul este si nu este in acelasi timp; toate adevarurile nu sint decit semiadevaruri; orice adevar este pe jumatate fals; sint doua fete ale aceluiasi lucru etc etc”. Și cunoașterea și necunoașterea sunt aparținătoare aceleiași substanțe, doar că se găsesc pe grade diferite. Sunt procese care dezvoltă propriile axe teleologice, urmând unitatea continuității. Mai mult, pentru hermetici cunoașterea este un proces periculos, el trebuie destinat numai anumitor spirite, altminteri fiind pusă în pericol ordinea universală. Ceea ce a fost dovedit de mai multe ori în lungul evoluției civilizațiilor umane, așa cum o serie de legende moștenite ne descriu. În consecință, învățăturile câștigate prin cunoaștere erau transmise în mare secret, de către un inițiat unui discipol ales cu multă grijă. Valorile aduse prin cunoaștere trebuiau verificate cu răbdare, trebuiau să fie puse în relațe, în primul rând cu sinele lor; în al doilea rând cu substanța lor; și în al treile rând forța vibrațiilor. Societatea modernă nesocotește total și refuză să urmeze un asemenea model de disciplină, clamând drepturile universale ale fiecărui individ. A nu se înțelege cumva că hermeticii refuză cunoașterea,  sau fac din ea o proprietate exclusivistă. Nici pe departe, ei tind doar să instaureze o disciplină care să îngrijească temeinic ca, erori – voluntare, ori nu, ale oamenilor – să nu să fie induse TOT-ului, erori în urma cărora să apară fisuri în substanța acestuia. Asta s-ar putea numi cu adevărat o nenorocire fără leac. “Spiritul, la fel ca metalele si elementele, poate trece de la o stare la o alta stare diferită, de la un grad la altul, de la o condiție la alta, de la un pol la altul, de la o vibrație la alta. Adevarata transmutație hermetică este o artă mentală – spune Kybalionul, iar instrumentele pe care cunoașterea le poate pune la îndemâna spiritelor răuvoitoare, sau inconștiente pot provoca răul cu urmări irevocabile. Forța inestimabilă, pe care o are un adevăr apărținător unnui pol dar care trece pe cealaltă spirală, cea care aparține polului opus, va provoca transmutații cu efect distructiv în câmpul în care acționează. Nu trebuie sub nici o formă să neglijăm interesul tot mai aplicat pe care o mulțime de oameni îl dezvoltă pentru divere forme de manipulare, care, la urma urmei, este un mijloc rudimentar de transmutație. O formă, care, mânuită cu abilitate, pare inocentă și lipsită de pericole. Pe lângă tentația manipulării, există în viața curentă o mulțime de alte tehnici de obținere a unor avantaje față de semenii noștrii, tehnici care dezvoltă diverse soiuri de avataruri asimilate deplin de cei care sunt controlați de orgolii, de vanități, de invidie, de dorinți. Hermeticii nu au încercat niciodată să modifice cursul existenței celor din jur, mai mult chiar, se străduiau să-i ferească pe neștiutori de gesturile nesăbuite care ar fi putut să-i piardă. Pentru ei, nu existau rațiuni superioare ale societății, care să impună modificarea cursului natural al vreounui parcurs existențial.  Făceau aceasta fără ca cei în cauză să știe, fără să modifice atitudinea naturală a acestora față de a o nume realitate. Pornind de la afirmația “Totul este spirit”, hermeticii s-au străduit să creeze și să dezvolte tehnici spirituale care să se sprijine pe continuitatea TOT-ului. Energiile pe care aceștia le căutau existau în curenții întreținuți de continuitate și traversau cele mai diverse naturi ale materiei. Era nevoie de multă clarviziune și luciditate pentru a nu lăsa tentațiile să devină reguli de conduită.  Trebuia ca inițiatul să se distanțeze egal de aparențele dezvoltate de realitatea curentă și să rămână purificat în fața propriului spirit. Astfel putea să lase să se nască noile legături cu esența naturii TOT-ului. Nu puterea era scopul pe care inițiatul o cauta, ci capacitatea de a cunoaște până la limitele necognoscibilului. Această capacitate îi aducea viziunea despre mișcările intime care se cuprindeau în Continuitate. Vorbim despre mișcări subtile, inefabile, cele mai multe necesitând simțuri antrenate prin metode străine unui neofit. Toate acestea erau lucruri ce nu puteau fi descriese, sunt lucruri ce nu pot fi descriese, pentru că și astăzi, inițiații diferitelor doctrine care au la bază informații provenite din hermetism, din esoterism, din occultism etc. caută să-și conducă discipolii spre moduri de a asimila informații dincolo de cuvinte.

Oamenii de știință sunt obligați să adopte, și să respecte, un anume comportament pentru a fi siguri de rezultatele muncii lor, dar și pentru a se păzi de efectele nocive derivate secundar. Adepții tehnicilor spirituale au, la rândul lor obligații pe care trebuie să le respecte, atât în privința comportamentului profesional, cât și în ceea ce privește păstrarea sănătății. Mai mult, pentru că efectele asupra celor din jur pot fi mai puțin vizibile și mai radicale, dar cu acțiuni ireversibile pe perioade foarte lungi, practicanții tehnicilor spirituale sunt obligați să elimine din comportamentul lor tot ceea ce ar produce astfel de efecte nocive.  Obligațiile sunt impuse nu de o legislație rezultată dintr-o cauzalitate socială abstrctă, ci de acele legi ale universului care guvernează o generalitate extinsă. Efectele secundare ale practicilor din tehnicile cotidiene ale industriilor și atitudinilor economice, cu toate că influențează tot mai mult comportamentul asupra relațiilor cu mediul imediat, nu sunt tot atât de periculoase – așa cum se insistă din ce în ce mai documentat – ca vibrațiile care formează câmpuri de formă care emit unde de formă prin care realitatea modifică atitudini și mentalități. Atitudinea și mentalitatea unei contemporaneități pune în formă elemente ale unui sistem de educație din care vor rezulta acele vibrații prin care, la rândul lor, se vor forma alte câmpuri de formă modificate. Elementele care se vor asimila în Continuitatea TOT-ului, vor fi cele ce vor determina mișcări în generalitatea acestuia. Mișcări despre efectele cărora nu vom avea informații de feedback, datorită necognoscibilității TOT-ului. Atunci când cunoașterea va ajunge la nivelul efectelor pe care noi le-am creat, TOT-ul va fi modificat întreg ansamblul Continuității sale.

Fiecare gest a vreunei entități aparținătoare Continuității TOT-ului, reprezintă emisiuni de vibrații care participă la interferențele existente. Fără încetare vibrațiile crează entități armonice care se adaugă Întregului, iar fiecare astfel de entitate, o dată devenită formă va căuta să creeze o structură de relativități, contribuind la întreținerea mișcării universale. Despre toate acestea, cetățenii contemporaneității actuale evită să vorbească, căutând să evidențieze statusul realităților imediate. Abordăm realitatea în care trăim din atitudinea celui care nu vede mai departe de lngul nasului, care, uneori, ni se pare atât de departe încât este imposibil să-l atingi. Să păstrezi tăcerea despre relația dintre realitatea aparențelor și realitatea obiectivă, nu este tocmai o atitudine potrivită. Dar este o atitudine. Una care nu se va modifica prin contribuția unui amărât de eseist.

Read Full Post »

9 aprilie, 2015

Afirmaţia lui J. M. Keynes: Newton n-a fost primul om al epocii rațiunii, ci a fost ultimul dintre magi, nu este un simplu elogiu adus spiritului marelui savant, ci poate fi considerată formularea care precizează că gândirea omenească s-a despărţit în două mari epoci; fiecare marcate de atitudini substanţial deosebite, atitudini care s-au plămădit cu contribuţia unor principii fundamental diferite în esenţa lor. Graniţa acestor două epoci este trasată de gândirea a trei spirite vizionare, care au fost, înainte de toate, capabile să urmărească evoluţia adevărului în formele sale absolute; ceea ce le permitea să fie continuu conştienţi de existenţa unor categorii absolute, şi că acestea nu sunt doar instrumente operaţionale teoretice abstracte, ci că însăşi materia lor  produce subtile relaţii active într-o realitate. Fără doar şi poate, o astfel de atitudine presupune înainte de orice credinţa în conştiinţa absolută. Lucru care nu este la îndemâna oricui, şi asta pentru că absolutul este condiţia fiinţării în ne-fiinţare. Să operezi cu o astfel de categorie este deosebit de dificil,  şi-n cele apuse timpuri; dar mai ales în ale noastre vremi. Absolutul exclude orice instrument al empirismului, aşadar, niciunul dintre elementele determinării nu pot veni în ajutor, nu pot crea senzaţia oarecărei siguranaţe, a unei certitudini de tip senzorial. Absolutul se află în miezul indeterminării, şi cel care îşi doreşte să se aventureze într-un asemenea spaţiu trebuie să aibă curaj şi multă pricepere în a mânui categoriile teoretice. Conştiinţa absolutului în sine nu este o categorie care să poată deveni instrument activ într-un sistem, dar mulţimea de rapoarte pe care aceasta le propune poate ajuta la definirea dimensiunilor în realitatea dată, fapt care ajută  orientarea şi deducerea sensului lanţurilor cauză-efect. Ea, conştiinţa absolutului, este categoria care relevă existenţa unei infinităţi de variabile, fără să fie nevoie de împărţirea la infinit aşa cum a procedat Zenon.

Cele trei spirite de referinţă, care pot fi considerate ca hotarnici între epocile ce se depărtează tot mai radical une de alta, sunt: Descartes, Leibnitz şi Newton. Gândirea lor – dar şi a altora desigur – a devenit din ce în ce mai dificil de pătruns în subtilităţile ei, pentru noi, cei care preferăm captivitatea  anumitor forme de  raţionalism, ce se dovedesc, la o analiză profundă şi temeinică, superficiale şi nespus de fragile. Chiar dacă sunt deseori citaţi, din gândirea celor trei înţelepţi sunt folosite cu precădere forme care au fost forţate să alunece  de pe miezul lor, drept pentru care înţelesurile sunt substanţial alterate.

Nici unul dintre savanţii pomeniţi mai sus nu şi-a putut imagina vreo clipă că se va produce o asemenea ruptură, o abatre atât de radicală; în speţă ruptura care a separat cele două epoci spirituale şi datorită căreia folosim astăzi termeni al căror sens l-am modificat de cele mai multe ori artificial, şi nu într-o evoluţie naturală, ci mai degrabă după interese partizane, sau impuse de tentaţiile empiriste. Ori, era evident că, mai devreme sau mai târziu, ruptura despre care vorbeam se va produce, şi se va lărgi treptat, cauză care va aduce cu sine substanţiale modificări de sensuri şi definiri dintr-o axomatică derivată din aceste alterări de sensuri depsre care vorbeam. Formal, conţinutul termenilor pare să nu fi suferit abateri, dar repetatele abateri de la sensurile evoluţiei lor, a dus pe nesimţite la unele orizonturi operaţionale în care obiectele caracterizate nu mai sunt cele la care făceau referire respectivii termeni. Rezultatul este că noi continuăm să folosim, ca instrumente, termeni ai epocii pe care am închis-o în acolade, dar fără a urmări şi sensurile profunde ale acestora; pentru că ele rămân în ascuns, sau pentru că au fost modificate radical – conştient sau inconştient, interest sau neinteresat –  de axiomatica ce se defineşte într-o măsură tot mai substanţială doar pe experienţe empirice, încât efectul obţinut nu este altceva decât un  lanţ de abateri. Fapt pentru care parte din informaţiile ce ne-ar fi trebuincioase ori s-au pierdut, şi odată cu ele cea mai importantă parte a unor detalii subtile ale adevărurilor cu care operăm; ori sunt gestionate din preocuparea de a impinge ştiinţele să accepte, mai degrabă, un rol social, decât unul pur, necesar adevărului – preocupare justificată în numele tehnologismului şi al unui progress tot mai incert.  Ambele direcţii ne sugerează însă că s-a produs o îndepărtare sigură de esenţa Sinelui acestor ştiinţe. Spre exemplu, matematica se preocupă tot mai mult cu dezvoltarea instrumentelor operaţionale şi găsirea de funcţii ce pot fi aplicate unor domenii sociale, decât să caute căile spre formele posibile, ascunse cunoaşterii nemijlocite, şi din care s-ar putea deschide noi căi şi orizonturi ale acesteia. Ajungem astfel să operăm cu situaţii care justifică din plin neîncrederea pe care o avea Kant în foloasele pe care empirismul de sine stătător le-ar putea aduce cunoaşterii.

Acea primă epocă a gândirii la care facem mereu  referire, a evoluat din însăşi originea sistemelor coerente de cunoaştere, inventând treptat metodele şi instrumentele sale operaţionale, atât teoretice, cât şi empirice, cele care au ajutat configurarea unei evoluţii organice, fără rupturi sau salturi dezordonate; deopotrivă supuse conştiinţei şi raţiunii. Dacă raţiunii îi datorăm apariţia metodelor prin care relaţiile dintre obiectele care mobilează orizontul unei realităţi perceptibile erau, şi sunt,  analizate în formele lor concrete, fizice, dar obligatoriu preparate de instrumente teoretice temeinice; conştiinţa este categoria care căuta să pătrundă în adâncimea subtilităţilor sugerate de categoriile absolute, aducând către înţelegere formele inefabile ale acestora, dar şi informaţii provenite din raporturile dintre categoriile senzitive şi cele absolute. Conştiinţa absolutului era condiţia esenţială a gânditorului, fie el filosof, alchimist, mag, preot etc., datorită acestui fel de conştiinţă a fost posibil să se dezvoltate raporturile dintre categoriile absolute şi cele senzitive, cele care au la bază simţurile omeneşti. Dar cea mai importantă funcţie a conştiinţei absolutului era, şi rămâne, raportul care stabileşte dimensiunile acţiunilor unei fiinţări. În epoca noastră, dimensiunile acţiunilor şi-au pierdut cu totul înţelesul, ele sunt folosite doar ca repere necesare unor catalogări şi evidenţieiri statistice. Ceea ce face să fie de la sine înţeles că o conştiinţă a absolutului este cu totul caducă.  Absolutul, în sine, ca formă a indeterminării, nu are dimensiuni, instrumente, tehnici, metode etc.; dar, prin raportarea la absolut putem obţine ordinea de mărime a acţiunilor fiinţării: gândirii, staturii, metodelor etc..  Raportul dintre categoriile absolute şi categoriile sensitive produce acele atribute care stabilesc dimensiunea fiecărei fiinţări. Acest raport avea să fie, ceva mai târziu, transformat de Kant în subtilul şi consistentul său sistem, clădit pe axa raţiunea-pură – raţiunea-practică.

La graniţa dintre cele două lumi: Leibnitz, Descartes şi Newton, prin atenţia acordată conştiinţei absolutului cautau forme care se pot adecva raportului absolut-senzorial. Pentru Leibnitz, Armonia Universală este funcţia care poate revela în egală măsură, voinţa absolută a Creatorului, dar şi existenţa formelor derivate din liberul arbitru omenesc; Descartes este convins că, dimensiunea absolutului poate căpăta formă în conştiinţa omenească prin Desăvârşire; păstrând astfel contactul subtil cu dimensiunea absolută a voinţei  Creatorului, dar şi cu năzuinţele liberale ale liberului arbitru. Pentru Newton, voinţa Creatorului este mai subtilă şi se dizolvă în Atracţia Universală, devine o componentă a mecanicii universale. Iar liberul arbitru trebuie să facă faţă unei legităţi pe care această mecanică o impune; forma liberului arbitru nu mai este una care se dezvoltă doar din tentaţiile subiectivităţii.

Poate că Newton a fost cel mai aproape (până la Einstein) de înţelegerea spiritului în absolut, ceea ce îi permite să gândească raportul dintre absolut şi senzitiv în termeni mai concreţi decât Descartes sau Leibnitz, ceea ce se va reflecta atât în partea teoretică, dar şi în partea practică a operei sale.

Conştiinţa absolutului dezvoltă o sensibilitate activă pentru zona abstractă a evoluţiei materiei, şi te ajută să mânuieşti cu mai multă eficienţă instrumentele presupuse de o asemenea stare. Datorită capacităţilor pe care acest gen de sensibilitate le iniţiază şi le dezvoltă, spiritul ajunge să perceapă nuanţele subtile ale dimensiunilor unei realităţi. Cunoscute prin metode empirice, dimensiunile realităţii sunt tratate doar ca unităţi exprimabile prin numere naturale, şi atât; ceea  în cele mai multe cazuri – dacă nu întotdeauna – este un neadevăr,  pe care matematica îl demască de fiecare dată. Empirismul iniţiază o stare de fapt în care dimensiunile par a fi lipsite de spectrul armonic, adus în realitate de mulţimea de variabile posibile. Comportamentul categoriilor, propus de atitudinea empiristă, eliminaneă atracţia spre conţinutul abstract al fiinţării, conţinut prin care conştiinţa absolutului poate rămâne sensibilă la fiecare modificare ce are lor într-o realitatea sau alta. Ori, tocmai contactul sensibil, şi mereu activ, cu modificările ce au loc permanent în realităţile cu care intrăm în contact, ne pot da o imagine creativă a absolutului, şi ne pot ajuta să înţelegem ordinea de valoare a dimensiunilor acţiunilor unei fiinţări sau alteia. În această epocă de care aparţinem, instalarea empirismului ca o formă dominantă a raţiunii, ne-a îndepărtat de abilitatea cultivată secole întregi de a percepe abstracţiunea ca esenţă a creativităţii, ca mijloc de a pătrunde în formele de esenţă divină ( fără conotaţii religioase), forme care rămâneau în permanent contact cu originea. Empirismul s-a debarasat cu multă uşurinţă de o astfel de atitudine, şi îşi permite să propună o origine oriunde aceasta îl poate ajuta în demersurile sale. Doar că, astfel de origini artificiale au instalat treptat o dezodine căreia începem să-i facem faţă cu tot mai multă greutate.

Dacă în prima epocă, la care am făcut referire, gânditorul simţea nevoia ca acţiunile conştiinţei să primească un sprijin venit din partea raţiunii, pentru a izbuti să pună ordine în relaţiile pe care simţurile le aveau cu realitatea; în această a doua epocă, începe să se resimtă tot mai mult absenţa informaţiilor pe care conştiinţa le-a trecut în ascuns, cărora li s-a modificat sensul şi conţinutul, fapt care a distorsionat grav capacitatea de percepere a unor funcţii importante ale Universului. Lipsită de formele active de contribuţie ale conştiinţei, raţiunea se simte tot mai mult nevoită să restrângă orizontul în care activează şi să elimine treptat din obiecele ce altă dată îl mobilau. Rezultatul este senzaţia tot mai deplină de sărăcire, de uscăciune, de comprimare a dimensiunilor în tot ceea ce înterprindem.

Probabil că va fi nevoie de o a treia epocă, în care cele două niveluri ale spiritului: conştiinţa şi raţiunea să găsească acele căi creative de a-şi armoniza acţiunile pentru ca spiritual să devină ceea ce năzuim, cel puţin teoretic: acel întreg capabil să se armonizeze cu mişcările subtile ale absolutului.

Read Full Post »