Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘străduinţă’

Avem de-a face cu două atitudini față de, în fond, aceeași realitate care se produce fie că noi  percepem această realoitate după o atitudine sau cealaltă, ceea ce înseamnă că în Univers se petrece ceva ce încă nu suntem în stare să definim cu adevărat. Putem vorbi mai degrabă de evenimente ce au loc la nivelul subconștientului  Pentru că fiecare atitudine (fie cea definită de Newton, adică “atracția”, fie cea definită de Eistein, “curbarea spațiului”) au o parte pe care rațiunea nu izbutește să o descrie cu claritate. La nivelul istoriei științei există nenumărate astfel de situații, pe care savanții izbutesc să le statueze cu ajutorul simbolurilor matematice.

Dintotdeauna, a fost limpede că într-un punct, oricare ar fi el, și oriunde s-ar găsi, nu se pot produce simultan două acțiuni de același fel. Lucru care i-a făcut pe vechii greci să stipuleze în logica lor unul dintre principiile care afirmă că: este imposibil ca A să fie și să nu fie A în același timp.  Așadar nu ne rămâne de făcut decât să încercăm în continuare să găsim acea  unică lege care guvernează  realitatea universală. Iată de ce, nici un savant nu este interesat să anuleze legiferarea celor de dinainte lui, ci să o completeze.  Îmbucurător este faptul că s-au înmulțit numărul gânditorilor care se străduiesc să pună laolaltă elementele care vin dintr-un domeniu sau altul al realității, elemente care nu cu mult timp în urmă era judecate separat. Este și acesta un motiv,  pentru care trebuie să acordăm mai multă importanță Noțiunii și modului cum evoluează legăturile acesteia cu obiectul fizic.(…)Fie că analizăm legea lui Newton, fie pe cea a lui Eistein, constatăm că totul se datorează unei cauze. Se poate spune că, între corpurile aflate într-o relație oarecare, un număr de cauze stabilesc condițiile. Și totuși – așa cum însăși savanți constată – procesele nu sunt total și complet  definite în anumite cazuri. Există procese care nu pot fi cuprinse în legiferările unui moment definibil. Să luăm exemplul relației dintre un electron și nucleul unui atom. Atunci când se stabilește că electronul este corp punctiform, fizica descrie evoluția acestuia în jurul nucleului ca făcându-se pe o orbită liniară.   Mecanica quantică, în schimb, constată că datorită vitezei foarte mari de deplasare și a distanței foarte mici dintre electorn și nucleu, există abateri de la orbita liniară. Electornului nu i se poate calcula cu precizie un punct stabil pe orbita sa în fiecare moment. Mai mult, nici abatarile nu pot fi calculate. Așadar fizica quantică definește  electronul mai degrabă un “nor”, și nu un corp punctiform, iar orbita, mai degrabă un segment. În ambele cazuri definiția rămâne deformată: atunci când definim electornul “un corp punctiform” ne lovim de comportamentul de “nor” al acestuia. La fel se petrec lucrurile și dacă inversăm termenii. Avem de-a face, în acest caz, cu o trădare a uneia dintre stările materiei, și anume cu Noțiunea. Sigur, poate fi invocat faptul că Noțiunea nu este materie ci „reprezintă” materia, ceea ce ar impune temeinic să căutăm armonizarea între momentele celor două elemente, situație în care ar ajunge Noțiunea să aibă nevoie de o redefinire, iar astfel  trădarea ar fi dublă.

Am ținut să descriu situația electronului, pentru că avem de-a face cu o ubicuitate care relevă faptul că sunt momente ale cunoașterii ce nu cuprind în deplinătatea ei obiectivitatea substanței. Putem spune chiar că sunt momente în care Principiul Corespondenței al ermetismului este foarte greu de acceptat,  chiar dacă este o evidență că el se manifestă. Oare, să însemnea asta că avem o atitudine care ar trebui modificată, ar trebui acordată cu felul de a fia al substanței universale? Nu principiile ermetismului sunt importante, așa cum nici principiile științei moderne  nu sunt, ci faptul că se impuine tot mai mult evidența că c eva ne scapă. Că undeva este o trădare, și că trăim o orbire care ne-a împins să stabilim reguli după principii care nu sunt atât de stabile pe cât le credem. Astfel că cel care își dorește să stabilească modele, trebuie mereu să gândească la modul relativ în care principii universale stabilesc obiectivarea prin Spirit, sau prin Materie, și că Noțiunea merită o atenție cu mult mai mare.

Principiul ermetic al Polarității a fost cu totul anulat, iar Noțiunea a devenit o simplă parte de vorbire cu care denumim entități și elemente ale realității. Întreagă, filosofia lui Kant se transformă într-un discurs bazat pe o logică viciată. Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie; polii opuşi au o natura identică însă de grade diferite; extremele se ating; toate adevărurile sunt doar neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate” – spune acest Principiu al Polarității și sprijină astfel baza filosofiei lui Kant (sau mai degrabă invers: toată filosofia lui Kant se sprijină pe acest principiu), dar pledează și pentru faptul că Noțiunea este materie și face parte din matricea materială, deci trebuie tratată ca atare Dacă, Noțiunea este tratată ca o metodă de punere în practică, cu alte cuvinte: dacă Noțiunea  este acceptată ca stare și formă a materiei, atunci ne vom putea bucura de efectele ei. Dacă Noțiunea este privită ca mod de comunicare, vom rămâne doar la nivelul cuvintelor și nu vom putea trece de cauza lucrurilor pe care le percepem.

Tema Noțiunii merită o atenție specială, mai ales în aceste vremuri când conștiința nu mai are suficient sprijin în informațiile care vin din trecut, ba dimpotrivă. Doctrinele generate din ecuația despre care am vorbit mai sus, au căutat să simplifice conduita filosofică, eliminând treptat categorii care nu se puteau acorda egalității cu pricina. Scopul era ca ecuația despre structura economiei să devină un soi de cheie de boltă la care să se raporteze orice conduită, și pentru un timp lucrurile au mers în sensul dorit de părinții materialismului-dialectic. Un număr mare de noțiuni au pierdut în această perioadă, procente mari din substanța lor originară. Poate că, analizând cum a evoluat substanța ei, vom putea înțelege mai lesne ceva din –  ceea ce nouă ni se pare a fi – paradoxurile naturii unice a Universului și am înțelege că aporia lui Zenon și principiul hermetic al vibrației au o relație productivă pentru cunoaștere și că respectă principiul comun oamenilor de știință: noile descoperiri trebuie să descopere Legea care guvernează întreaga materie și nu să desființeze legeile enunțate înainte.

Ar fi, cred, momentul să aruncăm o privire ceva mai atentă asupra acestui element extrem de interesant: Noțiunea. Definiția ne spune despre noțiune că este elementul fundamental al unei judecăți, că ea participă la raționamente, producând informații despre relațiile dintre formele materiale ce se consumă în realitate. Dar, oare, nu poate fi ea însăși o formă materială? În judecăți și în raționamente  este tratată ca o parte de vorbire care ne informează despre caracteristici ale formelor materiale; caracteristici care se ordonează într-un anume fel de relații și care, în mod obligatoriu produc o concluzie, ca atare, într-un astfel de caz, noțiunea se străduiește să cuprindă generalitatea formei materială care o interesează. Caz în care; oare noțiunea nu este ea însăși o categorie materială,  o structură care produce cunoaștere evoluând din forma materială care se adresează simțurilor? Urmând astfel traseul formei pe care o caracterizează, deci fiind supunsă evoluției ca orice formă materială? Obiectul fizic este o structură  de câmpuri de masă și energie care stabilesc relații de o anumită natură, o natură perisabilă, care în anumite condiții poate deveni fie undă, sau structuri de unde, fie masă – semn că nu și-au pierdut memoria fundamentală – nivel de la care, toate aceste elemente primordiale pot relua evoluția spre orizonturile complexe. Relația masă-undă este mereu  valabilă indiferent dacă facem referire la un  obiect  fizic, sau o altă formă materială, dar asta nu înseamnă că materia se rezumă doar la un asemenea gen de relație. Noțiunea însă, este legată indisolubil de un anume element, și doar de acela, de orice natură ar fi el; fapt pentru care putem bănui că este o variabilă a acelei forme materiale, o formă subtilă a acesteia care contribuie substanțial la evoluția acesteia în relațiile ei cu realitatea.   Acest comportament al noțiunii atrage atenția asupra unei caracteristici interesante și deosebit de productive a acesteia,  din care se nasc numeroase atribute ce contribuie la procesul de segregare a realității pentru a reține  un filon important. Privită superficial, noțiunea este tratată ca o parte de vorbire care ne ajută să identificăm obiecte, acțiuni, evenimente, fenomente din lumea fizică, din realitatea imediată. Astfel tratăm în mod obișnuit noțiunea, fără să dăm atenție unui fapt care se evidențiază în lungul procesului de evoluție al acesteia, alături de forma materială pe care o caracterizează: stările ei subtile. Acestor stări, forma materială datorează momentele ei de ieșire din paradigmă. Teoria morfogenetică a lui Sheldrake dovedește  că există legături evidente între evoluția noțiunii și evoluția formei materiale pe care o caracterizează, legături care păstrează sensul evoluției ambilor termeni. Noțiunea, contribuie la conservarea unor informații – fie recesive, fie în formare – în stări de relativitate, fără să fie nevoie, de toate seriile de forme materiale care ar produce mărturii, mărturii care obliga realitatea să consume atât energie, cât și resurse de masă pentru a întreține procesele. Este suficient să fie produse unde de formă care să inttre în Marele Tot, de unde să revină atunci când o nevoie crează o diferență de potențial. Această contribuție  în relativizarea limitelor unei forme materiale pe care o are noțiunea, pentru că ea este aceea care stabilește nivelul  și modul  în care sunt comunicate informațiile despre evoluția formei respective, pornind de la natura primă și trecând apoi prin toate etapele intermediare ale acesteia. Admițând că, noțiunea evoluează odată cu forma materială; pare, mai degrabă să asistăm la activitatea de divizare a unei naturi unice, iar diversitatea care ne copleșește se obține prin divizarea repetată a acelei naturi unice, dar și a formelor rezultate din ea. ”Universul este tot ce el conține, este o creație mentală a Tot-ului. Realmente, fără nici cea mai mică îndoială Tot-ul este spirit. “ – susține Hermes Trismegistul;  sau eter, akasa, sau haos. Iar noi ne-am obișnuit să împărțim Universul în spirit și materie, până la nivelul la care nu mai acceptăm sub nici o formă că diferitele manifestări ale acesteias su, de fapt, stări ale ei și nu substanțe diferite. Toate principiile cu care filosoful operează merită să fie analizate și dincolo de conținutul esoteric, tocmai pentru că ne introduc în teritoriul subtilului, unde putem descoperi că materia există într-o multitudine de stări care îmbogățesc la nesfârșit Cunoașterea. De fapt cam tot ce se înscrie în domeniile esoterismului, hermetismului, ocultismului, magiei etc. merită să fie analizat și din alte unghiuri, mult mai apropiate de cele pe care le impun realitățile care rezultă din împărțirea infinitului la infinit. Însăși această exprsie: ”Infinitul împărțit la infinit“  poate fi interpretat ca o referire la o  natura unică și comună tuturor lucrurilor,  la o cunoaștere a generalului prin particular, fapt pentru care ar merita să dăm mai multă atenție acelei întrebări pe care Compton și-o pune despre quantă: Ce este, de fapr quanta; undă sau particulă?    Şi atunci, Universul ajunge să fie  constant reprezentarea diversității  naturii omogene a elementelor materiale existente care se divizează și ajunge  sub formă de unde dintr-un teritoriu morfic, ale cărei reguli sunt stabilite de mișcare,  într-unul al formei fizice reale.  Diversitatea lui absolută pornește din capacitatea acestor elemente  de a întreţine continuitatea substanţialităţii ? Sau, totul este hotărât de alternanţa: fiinţare – nefiinţare, ceea ce face să avem de-a face cu o discontinuitate materială – așa cum susține Lucian Blaga?   Avem de-a face cu categorii care sunt în continuă mişcare din cauza diferenţelor de potenţial?;  forme care – prin necontenita mișcare – mențin permanent  omogenitatea  substanţei, pentru ca acestea să producă permanent vibrațiile ce întrețin activitatea morfică în așa fel încât acestea să contribuie la  formarea varietatăților de categorii ale materiei fizice?; situație definită de un alt principiu hermetic, acela al vibrației, ca: ”Nimic nu stă, totul se mișcă, totul vibrează)“? Dacă ar fi să reprezentăm grafic cele afirmate mai sus, ne-am servi de  serie de cicluri cuprinse într-o spirală. Din punct de vedere teoretic, un astfel de raționament este mult mai lesne de acceptat într-un model spiritual, în care ideile par să accepte mai ușor asemenea stări.  Toate judecăţile care eșafodeză un astfel de raţionament pot fi socotite  speculaţii, drept care este mult mai uşor să respingi totul și să te adâncești în paradigmele propuse de spiritualitate,  decât să te supui efortului de a pătrunde prin analize  în profunzimea acțiunilor mecanicii care organizează substanța. Poate că, dacă am izbuti să depășim obstacolele care se ivesc din pricini care ne scapă; dar care ne îndeamnă să căutăm mereu soluții pentru a  edifica raporturile dintre elemente primordiale și ele însele;  raporturi care să ne aducă în fața unor dileme aparent fără soluție – și, asemeni lui Compton, să ne  întrebăm despre quantă: ce este ea de fapt, undă sau particulă?  Evident că entităţile pe care le recunoaştem şi le definim;  ca şi cele pe care nu le putem recunoaşte, pe care le înscriem, mai degrabă, în categorii ca supranaturalul,  magicul, în sacru, doar pentru că suntem surprinşi de un comportament diferit de ceea ce de regulă numim natural, adică ceea ce este cuprins în limitele rațiunii. Entităţile despre care vorbim, au fiecare   instrumente specifice aparţinătoare unor structuri neunitare, nesaturate la nivelul la care le găsim, însă aparţinătoare generalităţii şi fiind parte unitară din substanţialitatea unică, o substanţialitate  a cărei formă este decisă mereu de genul în care se organizează mişcarea care decide toate expresiile şi subtilităţile sale, cu un scop unic: continuitatea materiei; vorbim despre mişcarea care se comportă după modelul pe care îl  reprezintă varietatea valorilor cuprinse într-un spectru, fiecare formă de mişcare fiind armonică unui gen de materie adică fiind ea însăşi  materia în sine. Din cercetările  meticuloase ale fizicienilor se poate stabili că materia contribuie  neîncetat la îmbogăţirea propriei sale structurii  punând în relaţie fascicole de unde dintr-o gamă foarte variată de spectre, aspect care constituie baza morfologiei Universului. Forma universală există într-o totală lipsă de formă care începe să devină, atunci când o diferenţă de potenţial iniţiază o nevoie şi astfel pune în mişcare o categorie de unde  Atunci când vorbim de continuitatea materiei, trebuie să ne gândim că ea se realizează prin circulaţia neîncetată a diferitelor fascicule de unde, desprinse din diferite  spectre de potenţialul nevoii iniţiată de diferenţa de potenţial. Conform unei logici hotărâtă, în primul rând de diferenţele de potenţial apărute în mediu, diferenţe care stimulează contactele particulare ale  categoriei de forme materiale  Diferenţa de potenţial decide valorile lucrului mecanic necesar pentru anularea acesteia – a diferenţei de potenţial – şi motivează contactele. Înţelegerea întregului proces este dificil de realizat datorită lipsei de concepte definite cu care să se poată descrie mecanica fenomenelor. În fapt vorbim de categorii de unde, şi esenţială este armonia dintre ele, armonie care hotărăşte genul de mişcare  ce va determina o anume formă particulară. Unda, în fiinţarea ei, reprezintă un nivel al materiei, mişcarea undei spre iniţierea unei armonii cu o altă(e) undă(e) este un nou pas spre formă şi spre atingerea unui  alt nivel al materiei.  Aceiaşi diferenţă de potenţial motivează apariţia unei nevoi indusă materiei, şi, în al treilea rând, nevoia crează o lipsă care trebuie înlocuită. Sub nici o formă nu trebuie să tratăm aceste cauze ca fiind expresia unei voinţe, ci relaţiei născută din armonia a două lungimi de undă care declanşează ceea ce Newuton a numit „atracţie universală”. Vorbim deci despre reacţia a două corpuri, care în anumite condiţii efectuează un anume lucru mecanic până la anularea acestora, adică, până când forţa care a declanşat mişcarea ajunge la zero. Această forţă iniţială este cea care hotărăşte şi condiţiile  în care se consumă  respectivul lucru mecanic. Mişcarea undelor în întreg Universul produce condiţii pentru  ( vezi efectul Compton) apariţia de elemente noi, iar acestea se comportă ca nişte instrumente capabile să dea naştere unor orizonturi în care dominante sunt calităţi ce nu au caracteristici fizice sau nu doar caracteristici fizice. Poate că ar trebui să acordăm ceva mai multă atenţie termenului materie, mai ales că o teorie ca morfogenetica   lui Rupert Sheldrake dovedeşte că există o circulaţie materială dincolo de lumea fizică.  Condiţie este să ne convingem că materia nu este toată şi întotdeauna reprezentată prin corpuri fizice. O circulaţie importantă pentru existenţa şi evoluţia formei, fapt determinant pentru a ne îndemna  să nu reducem totul doar la starea  fizică a materiei. Modul în care materia se caracterizează ca entitate universală poate fi înţeleasă lesne dacă acordăm ceva atenţie definiţiei spectrului: ”Ansamblu de valori fizice pe care le poate lua, în condiţii determinate, o mărime dată.” Un singur lucru trebuie făcut pentru ca această definiţie să devină mai cuprinzătoare şi anume, să înlocuim expresiea „valori fizice” cu „valori materiale”. Materializarea nu înseamnă doar modificarea valorilor, ci şi a calităţilor în ansamblul lor. Cu alte cuvinte, când vorbim despre materia Universului, vorbim mereu despre aceeaşi materie dar de alte calităţi ale acesteia. Materia este  categoria care dă naştere,  cu contribuţia mişcarii continuu produsă în interiorul ei, unor, calităţi noi, care devin instrumentele cu care sunt înfiinţate funcţii pentru anularea unei nevoii şi înlocuirea unor lipse generate de aceasta. Vechea mitologie a omenirii s-a străduit să reprezinte atât formele nevoii cât şi pe cele ale anulării acesteia prin personificarea fiecărei particularităţi şi înfiinţarea unei simbolistici a esenţelor, tocmai pentru ca materia şi mişcarea să fi reprezentată în unitatea lor.   Din această postură, tot, dar absolut tot ce se găseşte în Univers este aceiaşi materie, mereu însă în stări noi, particulare şi în transformare, capabile să satisfacă o nevoie ce se iveşte dintr-o diferenţă de potenţial,  ca atare, noţiunea, la rândul ei, este tot atât de materie ca şi obiectul-fizic, ba, mai mult, elemente ale lumii fizice fac parte din  particularitatea noţiunii. Sigur că, după secole întregi în care judecata s-a rupt de atitudinea vechiului filosof, care accepta această condiţie a noţiunii, dar şi pe cea a obiectului fizic,  şi o socotea potrivită pe fiecare în forma cuvenită elementului său, modul în care am ajuns să gândim despre materie ne face să judecăm că toate lucrurile cărora li se pot identifica cu greutate calităţi şi atribute fizice – sau nu li se pot atribui de loc -, sunt excluse din lumea materială şi nu li se îngăduie să participe la procesele de acest fel. După un astfel de model; noţiunea face parte dintr-o categorie ce ţine de idee, în consecinţă cu totul în afara lumii materiale, şi numai obiectul fizic poate fi socotit un obiect material, atitudine care produce o serie nesfârşită de încurcături.

Advertisements

Read Full Post »

În rândurile de mai sus sunt afirmaţii care par ciudate şi, par încărcate cu o doză consistentă de absurd – de ce să n-o spun -, pentru foarte mulţi sunt cu totul ieşite din metodica pe care ar trebui s-o îmbrăţişează un om care are pretenţii să scrie despre astfel de teme. De regulă socotim că suntem într-o realitate acceptată, o realitate dovedită, care se sprijină pe argumente solide şi sunt trecute prin experienţa empirică, ultima, dacă vreţi, atunci când vorbim despre existenţă. Aşa par a se ordona faptele în această realitate manifestă, iar argumentele pentru o astfel de ordine nu sunt nici puţine, dar şi bine sprijinite de o axiomatică solidă. Când îndrăzneşti să abordezi o astfel de lucrare te străduieşti de cele mai multe ori să arăţi celui care se arată dornic  să te citească, faptul că eşti bine documentat, că ai înţeles logica,  că ai urmărit până la rădăcină, şi că ştii să mânuieşti relaţia  termenilor, astfel încât să ajungi într-un punct în care să te confrunţi cu autoritatea, şi nu sunt puţine autorităţile în parcursul evoluţiei istorice de până acum. Lucrarea la care trudeşti, va deveni un relativ al fenomenului format dintr-o structură de acţiuni, relaţii, rapoarte, nivele, forme ce reprezintă o realitate manifestă; O oglindă care stabileşte o simetrie între realitatea manifestă şi o imagine a ei fixată cu ajutorul noţiunilor.. Scopul principal este ca, relativul – lucrarea, cu alte cuvinte – să descopere elemente noi cu care să întărească solidiatea relaţiilor respectivei structuri pe care, de regulă, ne-o  înfăţişăm ca un moment static al  realităţii manifeste; perisabilă, dar statică. Pentru ca reprezentarea să capete formă e nevoie să stabilim unde şi cum se întâlnesc diferitele puncte de origine ale planurilor, şi cum anume întreţin relaţiile specifice, indicate de coordontaele lor. Problema este că, mai degrabă ştim că organizarea unor astfel de structuri tind să diversifice şi să  nuanţeze continuu calitatea  mişcării, care anulează orice moment static; decât să se înfăţişeze în suficiente momente statice încât să avem convingerea – că într-un final – vom obţine o imagine finală, una care să fie corectă şi definitivă.  Şi totuşi, căutăm  mereu să descriem şi să explicăm  structura printr-o imagine statică, creând mereu iluzia că şi imaginea următoare va fi statică, ca atare identică celeilalte, fără nici un element în plus, lucru care nu este corect; nu există – nici într-o realitate manifestă, ca nici în vreo alt fel de realitate definită – două imagini ale acesteia care să fie identice. Chiar dacă mişcarea trebuie definită ca un proces de înlănţuire, ceea ce ar însemna că fiecare za a lanţului este o entitate autonomă care se leagă doar de precedenta şi de următoarea, în fapt, morfologia realităţi este stabilită mai degrabă de o succesiune de unde decât de forme materiale.  În consecinţă, nu există două noţiuni identice care să descrie respectiva structură, chiar dacă suntem tentaţi mereu  să-i descriem relaţiile ca fiind rezultatul unor raporturi eterne; în fapt, eternitatea o presupunem, n-o putem defini în termeni caracteristici. Este foarte greu, din postura noastră, a entităţilor care  mobilăm formal orizonturi limitate, să definim sau să caracterizăm eternitatea. Starea de perisabilitate pe care mişcarea o iniţiază, o impune şi-o menţine, folosind în permanenţă calităţi ce se nasc din continua combinaţie  înlănţuită a undelor materiale care produc substanţialitatea instabilă a realităţilor manifeste, pe care le definim ca fiind un  moment sau altul al stadiului de evoluţie; momente care au ca ţintă  obţinerea  de orizonturi noi. Vorbim mereu de materialitate ca despre elementul de stabilitate a substanţei realităţii, cel care sprijină cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor. În cele mai multe momente negăm, în alte refuzăm să acceptăm că substanţa realităţii este determinată de dualitatea obiect fizic-noţiune, şi că tot ce ţine de evoluţia realităţii se petrece prin combinarea aleatorie a acestor două elemente.  Procesul acesta de organizare continuă a materiei este întreţinut de raportul dintre viteza mişcării şi calitatea materiei momentului stabilită de substanţa obiect fizic-noţiune, acela care menţine şi determină expansiunea continuă a Universului. Restul sunt definiţii, mai exacte sau mai puţin exacte, cu care căutăm să ne orientăm în starea de indeterminare pe care mişcarea o impune. Nici o formă a vreo unei realităţi nu este pe deplin determinată, ci doar capabilă să atingă nivelul din care poate participa la mişcare şi întreţine structura de structurii de unde în consistenţa necesară pentru a iniţia forme care să simuleze imaginea une realităţi. Ca atare putem, şi nu putem, să afirmăm că: realitatea este o iluzie, deoarece situaţiea este cu mult mai complexă de atât, în condiţia în care realitatea este perfect armonică cu entităţile care o compun, în consecinţă avem de-aface într-adevăr cu o structură existentă; dar, în acelaşi timp, mişcarea permite indeterminării să modifice poziţia în strucutră a undelor de formă şi numai putem vorbi decât de o iluzie a unei realităţi manifeste.

Am spus-o de mai multe ori, şi probabil am s-o  repet de câte ori voi considera necesar: nu sunt un om de ştiinţă şi nu mă interesează în mod deosebit comportamentul corpurilor fizice. Sunt un eseist, în consecinţă sunt interesat dacă între corpurile fizice şi noţiuni există legături subtile care să remarce modul în care acestea intră în logica judecăţilor. Sunt interesat să înţeleg în ce fel o variabilă a noţiunii contribuie la elaborarea unei variabile a judecăţii. Dar, lucrul cel mai important este să înţelegem cât de mare este coeficientul de influenţare a judecăţii de către atributele noţiunii în opoziţie cu calităţile obiectului fizic. Mişcarea face să existe decalaje între substanţialitatea obiectului fizic şi cea a noţiunii, ceea ce influenţează relaţia obiect fizic-noţiune. Nu am comportamentul omului de ştiinţă, care se preocupă să lărgească suprafaţa de acţiune a unor legi sau teorii, unele  deja definite, altele proaspăt elaborate. Înclin să cred, fără să pot aduce dovezi, că orice entitate a fiecărei realităţi manifeste are modul specific prin care întregeşte structura Fiinţării. Nu este de fel necesar să te dedici, să devii o entitate specifică, într-un raport particular cu elementele structurii care te înglobează. Nu trebuie pentru că eşti dedicat şi că eşti o entitate specifică, cu funcţii specifice. Structura din care faci parte este stabilită de diferenţe de potenţial, de nevoi, şi de lipse, adică de funcţii care caracterizează mişcarea şi forma acesteia. Nici una dintre aceste funcţii nu caracterizează o mişcare rectilinie, sau circulară, ci toate sunt caracteristice mişcării ondulatorii, cele care care pun în circulaţie continuă legături gravitaţionale. Este foarte posibil ca, Legea Atracţiei Universale a lui Newuton să existe în infinite forme specifice care să definească orizonturile prin care trece materia silită de forţa mişcării.  În general, un cetăţean civil, care se preocupă de mecanica cercetării ştiinţifice, a făcut o pasiune din asta, crede că scopul acesteia este acela ca teoria nouă să desfiinţeze o lege sau o teorie veche, folosind o logică cât mai asemănătoare  celei de  care s-au folosit şi predecesorii. Astfel, cred ei, ne vom bucura de binefacerile progresului. Ori,  savantul nu este de fel preocupat de a desfiinţa un principiu, o teorie sau o lege mai veche, ci de a le lărgi spectrul de acţiune, astfel ca treptat întreaga materie să fie  definibilă prin relaţiile şi raporturile enunţate de o singură teorie, principiu sau lege în termenii unei formulări matematice cât mai succinte.   Aspiraţia supremă a omului de ştiinţă este să se ajungă ca o singură teorie să poată descrie întreaga ordine a lumii universale într-o definiţie determinabilă în câteva simboluri matematice.  Exemplu cel mai concludent este cel al Teoriei Relativităţii Generalizate a lui Eistein, care nu şi-a dorit să înlocuiască Legea Atracţiei Universale a lui Newton, ci să-i adauge noi nivele de autoritate. Faptul că Teoria Relativităţii Generalizate – în consecinţă şi Legea Atracţiei Universale – nu au capacitatea de a defini comportamentul materiei la nivelul mecanicii quantice, nu stârneşte nimănui ambiţia de a anula cele două legi, ci de a descoperi-o pe aceea care să izbutească si acest lucru. Această aspiraţie îl determină pe savant să trudească neîncetat pentru a defini cu cît mai multă exactitate comportamentul detaliilor din structura obiectului-fizic, şi a evoluţiei acestuia. Pare-se că, un asemenea comportament este necesar şi pentru a lărgii capacitatea de comunicare a noţiunii. Legătura dintre obiect fizic şi noţiune se găseşte constant sub presiunea mişcării care modifică raporturile dintre calităţile sau atributele celor două categorii, deci a categoriilor însăşi. Teoria relativităţii restrânse ne dovedeşte că, atât obiectul-fizic, cât şi noţiunea se comportă ca un spectru, iar legăturile sunt stabilite între fascicole de  unde de diferite lungimi de undă care răspund unor diferenţe de potenţial ce se produc în spectrul respectiv. Universul – în totalitatea lui – se comportă ca o structură în care informaţiile se transmit  în funcţie de specificul undei şi prin transformare.

Tot ce am afirmat în cele de mai sus poate fi acuzat a fi doar speculaţii, şi este foarte uşor să şi dovedeşte acest lucru atunci când refuzi să priveşti Universul ca fiind o entitate unitară, cu o substanţialitate  determinată supusă continuu mişcării în toate expresiile sale, cu un scop unic: continuitatea materiei. Dacă ne hotărâm să acceptăm că, atunci când vorbim de continuitatea materiei, aceasta este obligată de propria sa condiţie să-şi modifice mereu starea; din această postură, noţiunea este tot atât de materie ca şi obiectul-fizic

Departe de a fi la fel de spectaculoasă ca  aceea a unui savant creativ, contribuţia unui eseist – care se rezumă doar la semnalarea modului cum se lărgeşte  spectrul de înţelesuri ale unei  noţiuni,  pe măsură ce efectele atributelor realităţii manifeste sunt mai subtile – are şi ea rolul ei în formarea noilor judecăţi despre condiţia materiei. Mai mult, evidenţierea relaţiilor dintre înţelesurile noţunii şi atributele obiectului fizic, îl ajută pe savant să sesizeze direcţia de mişcare a materiei, atât în relaţie cu ea însăşi, cât şi cu Fiinţarea. O legătură mai directă şi mai aplicată între funcţiile noţiunii, pe care eseistul le depistează în relaţiile lor tot mai subtile cu obiectul fizic şi calităţile acestuia pe care le determină savantul, poate că ar scurta drumul spre nivelele şi mai profunde ale realităţii manifeste; nivele care există într-o condiţie apriorii în realitatea pură (ca să folosim o formulare kantiană), dar care au nevoie de apariţia unor înţelesuri ca să le pună într-o realitate practică (folosind o aceeaşi formulare). Nu cred că realitatea practică conferă fiinţare, ci mai degrabă aduce obiectul fizic într-un nivel intermediar capabil că să-l pună în funcţii mai uşor adaptabile unui  parcurs provocat de o diferenţă de potenţial. Noţiunea este instrumentul cu care mişcarea iniţiază înlănţuirea de spectre din care în final se va obţine o formă, e drept tot atât de instabilă ca şi lanţul de spectre  care o iniţiază. Legăturile dintre obiectul fizic şi noţiune urmează un traiect care produce subtilizarea amândurora, preparându-le astfel pentru trecerea într-un nou nivel al fiinţării. Necontenita mişcare, odată cu întreg interiorul, ca şi cu întreg exteriorul formei, pune contemporaneitatea într-o reală dificultate pentru că,  atunci când se în-fiinţează, o noţiune are un conţinut mai degrabă sărac, schematic, care nu poate pune în relaţii adevăruri, temeiuri, termeni etc. cu un grad crescut de subtilitate. Începutul în-fiinţării noţiunii, privită de la distanţa ultimului nivel al structurii de orizonturi, reprezintă un miez sărac în sensuri şi înţelesuri, dar care are capacitatea de a produce relaţii cu elementele ce vor deveni următorul orizont.

Read Full Post »

16 septembrie, 2015

În lumea  care se baza pe relaţia directă între obiect şi subiect, lume în care contactul era nemijlocit şi nu se putea face prin intervenţia unor intermediari, cum ar fi: reproducerea, fotografia, imprimările, fie audio, fie video, pelicula, banda, discul etc., într-o astfel de lume, Creatorul avea un statut de truditor. Un truditor modest, care se străduia continuu să-şi păstreze condiţia optimă pentru apariţiile sale în faţa receptorului. Asta însemna o strădanie permanentă pentru ca un moment de graţia atins cândva în cariera sa să nu se dovedească a fi o întâmplare. Nu exista, sub nici o formă, posibilitatea din studiourile audio sau platourile de filmare ca un gest, odată făcut, să poată fi analizat şi reluat pentru a fi adus la condiţia sa cea mai bună. Desigur, nu exista nici întreaga tehnică care în momentul actual poate interveni pentru a corecta şi îmbogăţi ţinuta respectivului gest. Exista, în schimb, o nestinsă tenacitate pentru a antrena calităţile ce compuneau talentul. Atenţie!, vorbim de calităţi, şi nu de abilităţi. Condiţia de truditor a Creatorului îi conferea acea existenţă deosebită, despre care foarte puţină lume ştia.

Dacă cele afirmate mai sus v-au momit să credeţi că mă refer doar la acel Creator care apare în faţa unui public, să ştiţi că nu e adevărat. Mă refer la tot ceea ce înseamnă Creator, pentru că pentru toţi s-au inventat o multitudine de mijloace tehnice – ba, pe unele le-a inventat însuşi Creatorul – care intervin între acesta şi actul său.

Apariţia multitudinii de mijloace tehnologice, inventate pentru a suplini efortul Creatorului întru performanţă, a avut ca rezultat, pe de o parte erodarea tenacităţii de a trudi, şi pe de altă parte convertirea relaţiei Creator-Receptor. Ambii, într-o acceptare tacită, au admis, ca o realitate firească, intervenţia mijloacelor tehnologice pentru a suplini calităţile talentului. Acest fapt a încurajat dezvoltarea rapidă şi continuă a mijloacelor tehnologice şi abandonul şlefuirii calităţilor. Ca atare truda, care s-a dovedit a fi măsura  firească a unui Creator, a fost încetul cu încetul înlocuită cu antrenarea unor – sau în multe cazuri unei – abilităţi.

Putem vorbi mult, şi analiza pe îndelete această stare de fapt, găsind argumente care să justifice noua atitudine instalată. Putem vorbi, fără însă să şi izbândim în efortul de a schimba această relaţie dintre Creator şi mijlocul tehnic. Ea a scăpat de mult de sub control şi instaurează fără milă o atitudine de eliminare a unei componente fundamentale a Creaţiei, şi anume emoţia. Astăzi actul creator nu se mai simte, se înţelege, ocazie cu care devine motivul pentru ca o cohortă de analişti să bată câmpii cu graţiei, şi aparent documentaţi.

Nu despre lipsa argumentelor şi a justificărilor ne putem plânge, dar există o evidenţă care trebuie acceptată peste toate aceste argumente şi justificări. Creaţia este o comunicare  în care emoţia are un rol covârşitor. Dacă e să-l ascultăm pe Hippolyte Taine  am fi nevoiţi să recunoaştem că: „Astfel însuşirea unei opere de artă constă în faptul că redă caracterul esenţial sau, cel puţin, un caracter important al obiectului, cât mai dominant şi mai vizibil cu putinţă şi, pentru aceasta, artistul elimină trăsăturile care îl ascund, se opreşte asupra celor care îl conţin, le corectează pe cele în care e alterat, le reface pe cele în care e anulat.” Filosoful descrie cu precizie un proces extrem de important, în care truda Creatorului se cerea a fi notabilă, pentru că: era nevoie de o analiză lucidă şi adâncă a obiectului, tocmai pentru a revela caracterul esenţial, sau important; apoi se cerea ca acesta să fie aşezat în astfel de relaţii cu celelalte trăsături, încât obiectul să nu-şi piardă personalitatea şi nici funcţiile pe care Creatorul voia să le relaţioneze cu caracterul esenţial. În egală măsură, el, obiectul, nu trebuia să devină o caricatură, sau o imitaţie a unei realităţi, ci să să fie realitatea însăşi. Tot acest efort avea ca scop, nu imitarea unei realităţi, ci crearea uneia purtătoare a unei emoţii cât mai profunde. Or, în opoziţie cu această atitudine, Creatorul contemporan ajunge să imite – de cele mai multe ori caricatural – anumite trăsături, şi nu cele mai importante, ale unei realităţi.

Menirea comunicării prin emoţie, nu este nicidecum aceea de a imita o realitate, ci de a atinge punctele sensibile din profunzimea existenţei. Totul se face pentru  vitalizarea spiritului, pentru a defini în profunzime aspecte ce ţin de specificul umanităţii. Alunecarea superficială pe suprafaţa unei realităţi sau alteia, nu izbuteşte sub nici o formă să producă acea emoţie care coboară la nivelul unei comunicări ce ţine de afect. Ori, afectul este combustibilul care întreţine vitalitatea spirituală. Personal, nu ştiu dacă spiritul este categoria care ne deosebeşte şi ne individualizează faţă de alte entităţi ale Universului, dar ştiu că el este esenţial pentru calitatea propriei existenţe. Este cel care deschide conştiinţa spre cunoaşterea de la limita inefabilului, o zonă ce nu poate fi atinsă cu alte mijloace.

Sigur că, mijloacele tehnice încercă să ajute Creatorul, încearcă să-i uşureze truda, dar ele reprezintă de fapt  o capcană mortală pentru condiţia fundamentală a acestuia, condiţie care are nevoie, în primul rând de luciditatea care vine din partea unor capacităţi de a releva înţelesuri. Or, aceste capacităţi nu pot fi pretinse nici unui mijloc tehnic, oricât de sofisticat ar fi.  Aceasta este şi cauza instaurării, de către mijloacele tehnice, a unor limite care închid calităţile unui Creator într-un teritoriu extrem de îngust, nn teritoriu care va fi repede consumat. Cantonarea în suprafaţa unei realităţi, fără nici o tentaţie de a pătrunde în nivelurile profunde ale acesteia, instaurează o goană continuă după alte şi alte teritorii. Oricât de abili ar fi cei care participă la o astfel de goană, ajung foarte repede să-şi trădeze eforturile, să acuze starea de „oboseală” a respectivului teritoriu, şi să recurgă la felurite „trucuri”, pentru a păcăli, or, lipsa de sinceritate este un factor mortal pentru orice fel de act creator. Acesta este motivul pentru care asistăm, din ce în ce mai des, la acte de creaţie care au murit cu mult înainte de a deveni un act, iar zorzoanele, pastişele şi autopastişele, teribilismele, insolenţa nu ajută în nici un fel revitalizarea unei crize cumplite a capacităţii de comunicare.

Trebuie remarcat la societatea modernă un fapt fără precedent în istoria Creativităţii, şi anume complicitatea. Nicicând, în lungul istoriei nu a existat o complicitate între Creator şi Receptor. Întotdeauna Receptorul a fost necruţător cu Creatorul, ceea ce l-a ajutat pe acesta, l-a împins pur şi simplu, să-şi croiască propria cale. Sentimentul  ce se năştea din atitudinea Receptorului era, fie o teamă surdă şi dominantă, care îmboldea Creatorul, fie o bucurie nemărgnită, în cazul triumfului, care avea acelaşi rezultat. Ca atare, şi într-un caz şi în celălalt, truda trebuia să aibă ca rezultat, dar şi scop,  prospeţimea spirituală a acestuia, prospeţime care se deosebea radical de cea a Receptorului, şi din care rezultau acte creatoare care comunicau printr-o anume cantitate de emoţie. Forţa Creaţiei tuturor celor care acceptau truda, ca fiind condiţia inevitabilă a  fiinţări în calitate de Creator, venea din misterioasa capacitate a spiritului acestora de a plămădi esenţe. Truda şi suferinţa trudei, cu toate variabilele imaginabile sau nu,  sunt condiţii de neînlocuit într-o fiinţare de Creator. Restul este  doar folclor şi, mai nou, motiv de imagine şi marketing.

În perioada de faţă, însă, Receptorul doreşte în primul rând să fie complicele Creatorului şi apoi abia, să-i recepteze creaţia. Practic nici nu mai putem vorbi de o „receptare”, ci despre un proces de  manifestare a complicităţii. Totul se desfăşoară într-o înţelegere tacită, iar „actul de creaţie” devine un subiect secundar, care are rolul doar să motiveze procesul de complicitate, şi nimic mai mult. În rest, dacă parcurgem o analiză a unei astfel de acţiuni, vom întâlni felurite cifre care stabilesc număr de receptori, valoarea încasărilor, kilogramele de echipament etc., dar nu şi referiri la actul în sine. Procesul acesta s-a extins cu iuţeală în tot peisajul Creaţiei; se evită tot mai mult sinceritatea, truda, puritatea caracterelor, a tehnicilor specifice etc.; toate aceste atribute au devenit inutile într-un climat în care nu Creaţia este importantă, ci complicitatea.

Se lansează mulţime de argumente care motivează o asemenea stare de fapt, nu sunt precupeţite alambicate construcţii logice despre noul spirit al Creaţiei, dar nici tendenţioase eşafodaje, vecine şantajului, cum că am asista la instalarea unei ere noi, revoluţionare,  a tehnologiei în lumea Creaţiei. De fapt, suntem martorii unei alunecări grosolane în afara spiritului Creaţiei, care, odată întâmplată, a atras după sine o cohortă lungă şi anostă de gesturi mentite să promoveze lipsa de imaginaţiei. Atât, pentru că atât poate tehnica de astăzi, sau cea pe care ne-am permis s-o cumpărăm. Însăşi aceste încercări de a teoretiza, cu cât sunt mai vehemente şi mai tendenţioase, cu atât dovedesc mai limpede complexul faţă de Creaţie, şi recunoaşterea fără voie a neputinţei. Departe de a asista la un proces de reformă a Creaţiei, ne-am instalat temeinic într-unul de decadenţă, care obligă la plecăciuni smerite faţă de spiritele epocilor în care truda era trăsătura fundamentală a Creatorului.

Astfel de momente au mai existat în istoria omenirii, istoria Creaţiei este marcată de perioade de decadenţă, care sunt urmate de perioade în care Creatorul îşi reîntâlneşte spiritul. Sigur, această perioadă de orbecăială, departe de condiţia esenţelor, păstrează, şi chiar adânceşte, domnia întunericului. Simptomatic, pentru aceste timpuri, şi cu mult mai grav, este contaminarea domeniilor ce sunt în contact direct, cu Creaţia. Dacă în perioadele trecute, aceste domenii făceau eforturi consistente de a reface condiţia Creatorului, în zilele noastre s-au lăsat contaminate de viruşi periculoşi care vin dinspre relaţia Creator-Receptor, şi nu numai. Practic, aceste domenii au intrat într-o periculoasă disoluţie, şi – cel puţin până în prezent – par a nu mai putea fi  readuse la forma lor naturală.

Probabil că şi asta este o chestiune de timp şi de atitudine, iar respectivele domenii se vor însănătoşi – într-o formă impusă de noile temeiuri – când condiţia Creatorului va regăsi drumul spre trudă şi esenţe spirituale.

Read Full Post »

26 martie, 2015

Există în lumea noastră un mister, care este în egală măsură teribil de incitant şi supărător de împovărător: Creativitatea. Este un mister, pentru că, deşi ne străduim de la începuturile lumii, deşi disecăm cu atenţie fiecare acţiune care provine din spiritul creativ, nu am ajuns să-i înţelegem cu adevărat, nici folosul, dar nici mecanismul intim care pune adevăr şi temei  în Operă. Împovărător este pentru faptul că, celui care – deşi pare doar un biet amărât de multe ori –  poate imagina şi aduce la lumia zilei valori pure,  care ne influenţează decisiv şi datorită cărora ajungem să sprijinim un gen personal de acţiuni în tot parcursul vieţii, unui astfel de tip, totul i se întâmplă cu multă uşurinţă, parcă din nebăgare de seamă. Când te aşezi faţă în faţă cu ceea ce produce un astfel de om, simţi colţii invidiei, a dorinţei de a intra şi tu în categoria aceasta. Simţi cum există destulă tărie în tine pentru izbânzi şi mai şi decât ale amărâtului, dar imediat cum treci la fapte, totul se năruie şi devine un amalgam greu de digerat. Nici o justificare nu poate să te scoată din situaţia în care ai intrat. Nici nu contează dacă te afli singur în faţa isprăvii tale, sau şi alţii asistă la vălmăşagul de fragmente care se ciocnesc unul de altul fără cruţare.

Sunt puţini cei care pot ajunge în lumea ciudată şi incontrolabilă a Creativităţii, şi sunt mulţi cei care îşi doresc asta; pe faţă, sau tainic, pofta de a căpăta şi tu puteri creatoare particulare te zgândăre şi te îmboldeşte. Acestora din urmă – celor mulţi şi pofticioşi – li se pare că sunt nedreptăţiţi; şi de soartă şi de semenii lor mai norocoşi, care refuză să le împărtăşească secretul tehnicilor, al instrumentelor şi al metodelor cu care plămădesc materia în forme atât de râvnite şi aţâţătoare.  Dar până atunci, când nu ţi-e dat să ai parte cu adevărat de un bun, eşti nevoit să te mulţumeşti cu o copie pe care poţi s-o găseşti într-un bâlci, într-o dugheană, sau la colţul unei străzi. Se cheamă că ai ajuns la un liman, se cheamă că ai reuşit să deţii ceea ce părea atât de greu de atins. E adevărat că – trebuie să recunoşti asta, trebuie să admiţi –  ceea ce ţi-a fost dat ţie, nu pulsează atât de adânc, nu e atât de tainic viu, ca ceea ce stă în mâna Creatorului. E cam şters şi cam nepotrivit în unele locuri, dar cauţi să te convingi că are şi părţile ei bune lucrarea. Da, da, despre o lucrare vorbim, o lucrare care îţi dă şi ţie dreptul să intri în rândul celor care se apropie de Creaţie. La urma urmei, viaţa noastră modernă asta ne învaţă: cel mai important lucru din univers este să-ţi aperi dreptul. E mai important să fii în stare să-ţi aperi dreptul decât să atingi temeiul acestuia, aşa că deşi „opera” ta poate fi o copie de duzină,  e importantă pentru că îţi dă dreptul. Cu cât devii posesorul mai multor asemenea lucrări, cu atât te convingi că datoria Creatorului este să se desferece pentru tine. Tot ceea ce face un Creator, trebuie să fie pentru lumea largă, trebuie să izbutească să mângâie pe creştet şi spiritul cu mai puţine înclinaţii spre libertatea formelor. De ce să pătrundă el, Creatorul, în lumi ascunse de perdele nevăzute şi de neînţeles? Copia unei lucrări ne învaţă că se poate, există posibilitatea să se facă lucruri pe măsura oricui. Asta ar trebui să fie sarcina principală a unui Creator să aducă pe lume lucrări în care spiritul nostru, al celor mulţi să se regăsească cu uşurinţă.

În lumea noastră, un fenomen devine sigur, se impune fără a-l mai putea struni: Omul se transformă încetul cu încetul în Cetăţean. Desigur că este o diferenţă între cele două categorii, există o mare diferenţă. Omul este o entitate care îşi duce existenţa în relaţii directe cu celelalte entităţi ale Fiinţării, şi izbuteşte să existe în funcţie de strucutra relaţiilor pe care are puterea să le creeze. El caută să administreze acele relaţii care sunt conforme puterilor sale, cărora imaginaţia sa le poate asigura un viitor, atât al său, cât şi al urmaşilor săi. Pentru acest viitor, Omul foloseşte în stabilirea criteriilor de existenţă în primul rând Conştiinţă şi mai apoi Raţiunea, pentru că, Omul ştie că nu se poate gândi la Conştiinţă ca la titlul unui cod moral, ci ca la categoria care stabileşte ordinea intimă şi subtilă a devenirii. Cetăţeanul însă este dincolo de toate acestea; el are drepturi, drepturi legiferate, ca atare aici Conştiinţa nu mai are nici un rol, totul este controlat de Raţiune, iar Raţiunea foloseşte instrumentele care aşează termenii în formele lor admise, acceptate prin convenţii şi reguli teoretice. Raţiunea este deţinătoarea pârghiilor care provin dintr-o axiomatică veche de când lumea. Ei, bine, conform drepturilor stabilite prin convenţiile sociale, Cetăţeanul are dreptul să se bucure de binefacerile Operei. El trebuie să fie satisfăcut de Creator – şi pentru că acesta este atât de deştept şi de talentat, trebuie să creeze pe măsura capacităţilor de înţelegere ale Cetăţeanului, indiferent de limitele acestora, de graniţile lor. Pentru asta, Cetăţeanul nu conteneşte să creeze instrumente cu care să strunească pornirile rebele ale Creatorului. Şi pentru că, precedentul a fost creat, Cetăţeanul a învăţat că instrumentele sale pot fi aplicate tuturor acelor domenii care invocă aptitudini. Filosofia este un astfel de domeniu, deci ea trebuie modificată şi adusă în parametrii unei folosinţe comune. Matematica este o artă care, atunci când depăşeşete nivelul instrumentelor operaţionale, o ia razna. Devine o prelungire a Filosofiei, devine o stare abstractă a fenomenelor naturale posibile, ca atare greu de controlat şi de  aşezat în limite teoretice. În consecinţă, Matematica nu mai trebuie studiată, pentru că instrumentele operaţionale le putem încredinţa computerelor, şi ne mai şi scutim de eforturi plictisitoare. Cetăţeanul devine stăpânul instrumentelor de care are trebuinţă prin reprezentanţii săi legali, oricare ar fi aceia. Nici măcar nu mai trebuie să se mai obosească să ia hotărâri pentru el, trebuie doar să asiste la cum se iau aceste hotărâri şi să dea din cap, cu o mutră de înţelept. Foarte curând ajunge să nu mai înţeleagă nimic din nimic, ceea ce îi permite unui hâtru să spună că: ajunge de la a şti totul despre ceva, la a şti nimic despre tot.Unilateralitatea nemijlocirii în ideal, implică […] unilateralitatea opusă, că idealul e făurit de artist – ne spune Hegel. Dar, atunci când idealul nu mai este problema ta particulară, ci a fost transferată către reprezentanţi, ai tot dreptul să nu mai dai atenţie Operei din punctul acesta de vedere. Opera poate fi deposedată de această dimensiune, ea nu mai trebuie să fixeze – prin mijloacele sale – forma unui ideal. Şi, din momentul acesta, se poate lesne observa că, dintr-o dată, Opera poate fi adusă mai aproape de capacităţile noastre, şi nu mai trebuie să facem efortul de a ajunge noi la capacităţile Operei. Subiectul este factorul formal al activităţii, şi opera de artă nu este expresia zeului decât atunci când nu se află într-însa nici un semn de particularitate subiectivă, ci când cuprinsul spiritului sălăşluind  înlăuntrul ei a ajuns la concepţiune şi la naştere, fără amestec străin, şi nepătat de caracterul accidental al acestei particularităţi – ne spune în continuare Hegel. Probabil conştientizarea acestor dimensiuni ale Operei de Artă l-a determinat şi pe Cioran să afirme: Abia după Beethoven muzica a început să se adreseze oamenilor: înainte nu se întreţinea decât cu Dumnezeu. Bach şi marii italieni n-au cunoscut deloc acea lunecare spre omenesc, acel fals titanism care, de la Surd încoace alterează arta cea mai pură. Afirmaţiile celor doi filosofi indică limpede că o Operă de Artă care tinde către legături pure cu Divinitatea, necesită – nu, nu necesită: obligă! – la nişte eforturi, pe care Cetăţeanul nu concepe să le facă. Nu este de demnitatea unui ins care are drepturi, să fie obligat la astfel de eforturi, şi – mai ales – este cu totul de neconceput să nu existe posibilitatea de a transfera resposabilitatea către un reprezentant. Un om, da, un om poate, şi merită a fi silit să facă astfel de eforturi, dar un Cetăţean: Niciodată.

În ultima vreme au loc la nivel mondial, tot felul de întruniri, de conferinţe, de convenţii etc. în care se stabilesc criterii prin care Cetăţeanul să fie tot mai scutit de legăturile tradiţionale cu Opera. Se Caută cele mai eficiente mijloace prin care Creativitatea să fie transferată către reprezentanţi, să ajungă al Cetăţean abia după ce a fost digerată şi transformată într-un produs industrializat şi tehnicizat, care să fie însoţi obligatoriu de instrucţiuni de folosire detaliate care să producă Cetăţeanului bucuria că a ajuns în câmpul divin al Creaţiei fără nici un efort, şi la nişte preţuri care sfidează concurenţa.

Noile forme pe care Cetăţeanul le porecleşte Opere de Artă, nu mai produc emoţie, dar înlesnesc justificări şi – mai ales – prilejuiesc elegate divagaţii întru complexe şi elaborate bătăi al câmpului. Dar cea mai mare satisfacţie a Cetăţeanului este disciplinarea Creatorului, care a fost împins cu spatele la zid şi adus între limitele acceptabile de mentalitatea de Cetăţean.

Şi totuşi, ceva se întâmplă cu spiritul Creatorului… pericolul n-a trecut cu totul.

Read Full Post »

19 martie, 2015

De când Higgs a dovedit existenţa a ceea ce îndeobşte se numeşte „bosomul Higgs”, o întreagă literatură  – conţinând toate speculaţiile, direcţiile, sensurile, variantele, posibilităţile etc. dezvoltate în variante felurite şi în alte momente ale  existenţei noastre terestre – s-a aprins cu mare viteză. Conform temperamentului savantului care emite ipoteza, bosomul Higgs, ori este miraculos, ori nu există, ori contribuie la distrugerea Universului, ori creează un alt Univers paralel, ori…

Cercetătorii care rămân în trunchiul principal de sensuri legate de respectiva particulă, se vor alege cu epitete dintre cele mai trăsnite şi cu categorice catalogări care încearcă să caracterizeze cât mai sugestiv şi amuzant munca lor. Toată istoria ştiinţelor este plină de câmpuri formate dintr-o descoperire importantă şi obiecte de tot felul născute din trunchiul respectivei descoperiri. Acei savanţi care îşi legă activitatea de o temă de cercetat, au căutat mereu să contribuie cât mai complet la  întregirea tabloului de informaţii despre respectiva temă, adunând minuţios fiecare părticică lipsă, ca într-o muncă de restaurare. În fapt, chiar asistăm la truda de restaurare a unui corp  existent, căruia trebuie să-i înţelegem fiinţarea, dar şi să ne străduim a elimina mulţimea de întrebări care se ridică odată cu noile cunoştinţe ce sunt – la urma urmei, acel moment de realitate. Un prim fapt pe care nu ar trebui să-l uităm de fel este că: orice element nou pentru spiritul uman, este în corpul Universului  de-o veşnicie. Savanţii trebuie să depună o muncă laborioasă pentru a restaura existenţa respectivului element. Vorbind despre restaurare, singurul adevăr cert e reprezentat de faptul că acţionăm asupra unui obiect care există în mod natural, despre care, însă, noi nu am avut cunoştinţe, şi pe care acum încercăm să-l introducem într-o atitudine teoretică. Fiecare element asupra căruia savanţi se apleacă, este – în fapt – un element aparţinător unei structuri, unul care produce efecte. Într-o realitate nu pot exista elemente independente, există doar elemente despre care noi avem informaţii incomplete şi despre care încercăm să dăm ştire că se comportă într-un anume fel. Că respectivul element se comportă aşa, sau altminteri, emitem supoziţii probabile, iar pentru asta apelăm cel mai adesea la matematică. Mai greu de înţeles este modalitatea categorică şi ultimativă cu care încercăm să descriem un moment, mai ales că nu au fost rare cazurile când, o nouă descoperirea a demolat tot şirul de atribute care au eşafodat şi întreţinut o realitate dovedită, în ultimă instanţă,  o prejudecată.

Crecetătorii – fără osebire, fără referire la statura lor în domeniul abordat – vorbesc despre un Univers „al nostru”, şi neobosit încearcă să afle dacă acest Univers este singular şi dominant, sau dacă aparţine, la rândul lui altui Univers care şi el face parte dintr-un şir de Universuri despre care nu putem avea ştiinţă. Se caută mereu semne care să ne lumineze asupra structurii – fie a Universului, fie a Multiversului – căruia materia îi întreţine naşterea eternă şi continuă. Cu cât noile descoperiri ştiinţifice sunt mai aprofundate, cu cât par a se aporpia de un moment de origine, aşa cum o face bosomul Higgs, numărul nelămuririlor creşte în loc să scadă. Numărul şi forma variabilelor care trebuiesc avute în vedere devin tot mai generoase cu imaginaţia savanţilor, dar şi a teoreticienilor. Raţional ar părea să ne apropiem de un moment unic, adică de acel moment de unde începe totul. Raţional. Doar că Universul, sau Multiversul, sau – mă rog, categoria despre care facem referinţă – nu are o atitudine raţională ci una naturală. Adică, el este cum este, şi se comportă ca atare; ceea ce ar justifica pe deplin spusa lui Blaga:

Lumina ce-o simt

                        năvălindu-mi în piept când te văd

                        oare nu e un strop din lumina

                        creată în ziua dintâi,

                        din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

            ……………………………………………………………………..

                        Lumina, ce-o simt năvălindu-mi

                        în piept când te văd – minunato,

                        e poate că ultimul strop

                        din lumina creată în ziua dintâi.

N-ar fi mai bine, oare, să ne adresăm mai degrabă acestui orizont al naturalului, decât să stăruim mereu să extindem limitele aceluia raţional? Raţional găsim definiţii care stabilesc o stare şi un anume comportament tuturor elementelor care dau existenţă Universului. Bosomul Higgs, de exemplu:  este o particulă elementară ipotetică din familia bosonilor, despre care se crede că face parte din mecanismul care conferă masă celorlalte particule elementare. (Wikipedia) Plecând de la o astfel de definiţie, putem dezvolta fără încetare căi de poziţionare a respective particule într-o strucutră mai simplă, sau mai complexă a unei realităţi, structură care ar exista în sine.

Într-o viziune naturală, în schimb, apare o atitudine care poate fi cel puţin surprinzătoare: Toate lucrurile sunt lipsite de ego (a\tman: eu sau suflet).

Ceea ce înseamnă că dacă îndepărtăm elementele constitutive care formează ceea ce numim om, cal, copac, munte, stea sau orice altceva, dacă facem abstracţie de calităţile care ni le fac perceptibile, nu vom întâlni nimic distinct în afară de aceste elemente constitutive ale calităţilor, nu vom descoperi omul, calul, muntele în sine. Aceste cuvinte denumesc doar un grup de elemente – spun textele budhiste. În consecinţă, starea naturală a Universului – să spunem – nu este Universul, ci relaţiile dintre elementele aparţinătoare. Ca atare Univesul există în funcţie de forma şi compoziţia fiecărei structuri de care devenim conştienţi, ceea ce înseamnă că el, Universul, poate fi: aici, până aici, niciunde, sau pretutindeni; totul ţine de activitatea conştiinţei cuiva care ajunge să obţină cumva informaţii despre o anume formă. Până când Higgs a caracterizat bosomul care îi poartă numele, Universul se oprea înaintea acelui nivel, apoi limitele sale s-au deplasat dincolo de nivelul respectivului bosom, cuprinzându-l. Întrebarea se naşte firesc, şi anume: care este Universul cel adevărat, cel de până la nivelul bosomului, sau cel care-l include? Şi care ar fi atitudinea corectă din care să abordăm Universul?; cea raţională care se sprijină pe definiţiile stabilite de diferitele ştiinţe?; sau cea care: Aceeaşi problemă şi-au pus-o şi chinezii din secta meditaţiei (Ts’an în China, Zen în Japonia. Dhyana în sanscrită)\ şi se pare că ei au găsit un răspuns în declaraţia următoare, care e celebră în secta lor:

Mă aflu pe pod şi – minune! – nu râul curge, ci podul înaintează pe torent.”

Dacă eu înaintez, iar peisajul rămâne în urma mea, nu pot afirma cu tărie că el este o dimensiune, ci mai degrabă o constantă. Nu spaţiul mă măsoară pe mine ci eu pe el, cunoscându-l pe măsură ce înaintez. Nu el mă transformă ci eu, cunoscându-l.

Dintr-o astfel de poziţie, Universul sunt eu, tot atât de mult pe cât Universul este el însuşi, fie că mă cuprinde în forma în care sunt, fie în formele mele următoare.

Read Full Post »

25 august, 2014

Un analist ca Max Born atrage atenţia asupra faptului că noţiunea de realitate este exprimată diferit de cele două niveluri ce o compun, şi care se străduiesc s-o definească; pe de o parte, nivelul teoretic, cel care foloseşte proiecte, teorii, formule etc. iar pe de altă parte, nivelul format din instrumente, agregate, maşini etc. Cele două niveluri nu vor putea niciodată să găsească formule rezonabile de a stabili un punct de vedere comun asupra realităţii ce le conţine. Tot ceea ce se exprimă teoretic este formulat prin cuvinte ce definesc noţiuni care sunt definitiv tributare mentalităţii istorice curente, ca atare noţiunile nu vor defini  – într-o evoluţie istorică – acelaşi sens în fiecare etapă, ci diferite nuanţe ale acestuia, ceea ce duce la perturbarea substanţială a imaginii realităţii, uneori chiar radical. Instrumentele, mecanismele, agregatele, în schimb vor produce mereu imagini fidele ale realităţii, indiferente la evoluţia istorică. Această stare de fapt impune manifestarea unei dihotomii între cele două niveluri. Cu alte cuvinte, de foarte multe ori, de cele mai multe ori, avem de a face cu o imagine a realităţii care nu se poate suprapune exact peste propria sa imagine. O astfel de situaţie ne  sugerează evidenţa faptului că momentul naşterii unei realităţi va genera un conflict între punctul de origine al naşterii respectivei realităţi, şi momente de pe axa evoluţiei. În consecinţă, sub nici o formă nu putem vorbi despre  realităţi identice pe nici unul dintre punctele unei coordonate evolutive, pentru simplu motiv că imaginea se modifică odată cu fiecare abatere de la momentul originar al noţiunilor. Întrebarea care apare este: oare nu avem de-a face cu un clivaj, o alunecare a unei realităţi de pe propriile sale dimensiuni în parcursul evoluţiei sale? Caz în care s-ar putea ca într-o anume etapă istorică a respectivei evoluţii, să nu mai putem vorbi despre aceeaşi realitate, ci despre cel puţin două realităţi diferite, cu dimensiuni şi exprimări diferite, dar pe care încercăm să le definim – în virtutea unei tradiţii teoretice – cu aceleaşi noţiuni. Dacă lucrurile se petrec după un astfel de scenariu, ar mai apărea o întrebare: câte realităţi pornesc din punctul de origine al realităţii cunoscute nouă, şi câte vor deveni manifeste? Un astfel de mod de reprezentare al realităţii ar îndreptăţi şi mai mult teoria care afirmă că fiecare punct al unei coordonate evolutive constituie originea unui spaţiu cel puţin tridimensional. Cu alte cuvinte, evoluţia unei realităţi ar putea fi reprezentată de o matrice vectorială  în care fiecare element reprezintă originea unei realităţi posibile. În cazul acesta, am putea afirma foarte uşor că fiecare punct al Universului reprezintă  originea unei realităţi care nu este aceeaşi cu ea însăşi; cu alte cuvinte, fiecare origine reprezintă un moment matricial ale cărei elemente se manifestă pe măsura evoluţiei realităţii de origine. Elementele conţinute într-o realitate evidenţiază faptul că au nevoie de un parcurs pentru ca ele însele să devină origini ale unor realităţi. În cazul acesta, ar trebui să ne întrebăm dacă dihotomia dintre cele două niveluri ale realităţii analizate se datorează doar diferenţei de stare a acestora. Oare evoluţia noţiunilor teoretice şi dependenţa lor de o anume mentalitate istorică se datorează unor erori de parcurs, unor jocuri ale hazardului? Sau, respectiva evoluţie este gestionată de anumite meta-realităţi care stau, de fapt la originea unor cauze cu mult mai profunde şi care  pornesc de la forţe generate de mecanisme ale evoluţiei universale. Dacă lucrurile evoluează după un astfel de model, putem spune că, Universul, în întregul său se manifestă ca un ansamblu de Matrioşka, în care fiecare păpuşă este ea, dar şi întregul în egală măsură.

Read Full Post »

                Este firesc să te întrebi – atunci când realizezi că ceea ce scrii este citit doar pentru damful exotic şi afirmaţiile ce par mai mereu excentrice – care ar fi motivul, şi unde stă defecţiunea de comunicare. De regulă, celor care îşi aruncă ochii peste cuvintele înşirate, peste afirmaţiile făcute, privirea le alunecă neglijent, fără să găsească ceva ce ar putea să-i reţină, ceva cu rezonanţă, ceva care este vehiculat de gândirea vremii. Sigur, mereu mi-am spus că doar slaba mea pricepere în a mânui verbul este de vină pentru asemenea atitudine, şi mereu m-am străduit să îmbunătăţesc ceva. Dar iată că domnul Bergson îmi sugerează o situaţie care ar putea ogoi cât de cât sărmanul meu orgoliu. Cât de cât. „N-ar avea nici un sens să mai vorbim unui  suflet astfel eliberat despre obstacole materiale. Nu ne va răspunde nici că obstacolul trebuie transformat, nici că ar putea fi forţat: ci pur şi simplu îl va declara inexistent. Cât despre convingerea morală a acelui suflet nu vom putea spune că mută munţii, pentru că el nu vede ce munţi ar putea clinti din loc. În vreme ce raţionaţi pe marginea obstacolului, acesta rămâne la locul lui; şi dacă îl priviţi, îl descompuneţi în părţi ce vor trebui şi ele, pe rând, depăşite; însă şi detaliul poate fi nelimitat, nimic nu vă asigură că l-aţi putea epuiza până la capăt. Dar puteţi foarte bine respinge ansamblul în bloc, negându-l pur şi simplu.” Domnul Bergson îmi sugerează că este pur şi simplu o problemă de conştiinţă. O capcană în care suntem închişi de ceva vreme, şi e greu de văzut o soluţie pentru a deschide cumva această închisoare. Pentru omul unor societăţi istorice o problemă ca aceasta nu exista, pentru că spiritul său se raporta direct la conştiinţă; existenţa sa era hotărâtă de modul cum evolua relaţia dintre spiritul său şi conştiinţa sa, pentru că: „În fiecare clipă totul este reluat de la început. Trecutul nu este decât prefigurarea viitorului. Nici un eveniment nu este ireversibil şi nici o transformare nu este definitivă. Într-un anumit sens, se poate spune că nimic nou nu se întâmplă în lume, căci totul nu este decât repetare a aceloraşi arhetipuri primordiale ; această repetare, actualizând momentul mitic în care a fost  revelat gestul arhetipal, menţine fără încetare lumea în clipa aurorală a începuturilor. ” (Mircea Eliade) Această convingere era însuşi miezul relaţiei spirit-conştiinţă, acel miez care evolua: „Pentru că omul şi cosmosul se regenerează neîncetat şi prin toate mijloacele, trecutul se consumă, relele şi păcatele se elimină etc. Variate în formulele lor, toate aceste instrumente de regenerare tind spre acelaşi scop: să anuleze timpul scurs, să abolească istoria printr-o reîntoarcere continua in illo tempore, prin repetarea actului cosmogonic.” (MIrcea Eliade) şi tocmai procesul de regenerare făcea ca legătura dintre spiritul şi conştiinţa omului istoric să fie expresia unei armonii creative din care rezultau majoritatea faptelor sale, fie ele ordinare, fie cele care necesitau eroism sau sacrificiu. Totul se hotăra în relaţia spirit-conştiinţă şi presupunea nevoia permanentă de creativitate care să evidenţieze marca unei existenţe. Şi toate obstacolele căpătau valori care impuneau găsirea unor mijloace concrete de înlăturare. Era modul de a marca o regenerare a Arhetipului.

Odată ce filosofia materialistă aduce în prim-plan gândirea care defineşte existenţa unei categorii sociale prin mijloacele de producţie, şi apare ideologia, începe încetul cu încetul să se impună o categorie nouă: conştiinţa de grup, de clasă, comunitară. O conştiinţă artificială, cu valori stabilite statistic şi administrativ şi nu moral. Aparaiţia acestei noi conştiinţe, dinamitează relaţia dintre spirit şi conştiinţa individuală, şi produce un conflict care s-a adâncit treptat până la nivelul la care îl găsim astăzi. Spiritul individual nu se va putea regăsi niciodată pe deplin în conştiinţa de grup, pentru că aceasta îi limitează categoric libertatea; în acelaşi timp, conştiinţa individuală nu-i mai pote asigura aceaşi calitate a libertăţii ca atunci când exista o relaţie exclusivă, fără intervenţia conştiinţei de grup. Datorită acestei noi situaţii create, spiritul îşi vede limitat accesul la creativitate, care este însăşi esenţa sa. LIpsa de creativitate face ca modul existenţei să fie lipsit de marca individuală, acea marcă ce hotăra limitele şi făcea recognoscibil un illo tempore. Toată această degreadare a relaţiei spirit-conştiinţă individuală are ca rezultat pierderea modelului cosmogonic. Viaţa nu se mai desfăşoară după un model cosmogonic ci după unul statistic, lipsit de miezul viziunii reprezentate de eroii primordiali. Într-o existenţă hotărâtă de o conştiinţă statistică, Adam şi Eva – spre exemplu – nu-şi mai au locul; ei devin personaje descărcate de funcţiile lor arhetipale. Amestecul conştiinţei de grup în relaţia spirit-conştiinţă individuală a creat această capcană a zilelor noastre, care, odată cu trecerea timpului, devine tot mai amarnică şi ne deposedează de categorii esenţiale ale fiinţării.

Toate acestea le-am înţeles pornind de la Domnul Bergson, care a fost unul dintre ultimii filosofi care au încercat să păstreze un echilibru între raportul individual şi cel comunitar. Din nefericire, se pare că nu putem rezista în faţa acestuia, treptat devenim din fiinţe arhetipale, fiinţe statistice. Mie, personal, nu-mi plac fiinţele statistice, n-au nici un haz!; şi am să scriu mereu invocând nevoia fiinţei arhetipale. Ăsta fiind unul dintre motivele pentru care lucrările mele au damful acela exotic – desigur, asta pe lângă slaba mea îndemânare în a mânui verbul.

Read Full Post »