Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘sprijin’

Eforturile pe care mari personalități  ale lumii științifice – în frunte cu Eistein – le-au făcut pentru a convinge că, teoriile științifice au un bagaj filosofic mai important, un bagaj capabil să determine stări ale realității încărcate de subtilitate și care conțin informații surprinzătoare, s-au dovedit, de fiecare dată, zadarnice. Există un apetit de nepotolit pentru dezvoltarea sistemelor în care un număr mic de informații se sprijină una pe alta pentru a defini un orizont care se sprijină pe aparența lucrului dovedit, fapt care-l face pe Gaston Bachelard să afirme că: „ În timp ce, prea adesea, în polemicile filosofice, realistul şi raţionalistul nu ajung să vorbească despre acelaşi lucru, în dialogul ştiinţific avem impresia clară şi reconfortantă că cei doi interlocutori vorbesc despre aceeaşi problemă „. Dacă în ceea ce privește filosofia, câmpul nuanțelor și detaliilor unei realități, se dovedește nelimitat, tematica științifică cultivă aparența problemei care poate fi definită precis și temeinic. Doar că, acel om de știință care izbutește să spargă suprafața aparenței, descoperă existența acelei substanțe a materiei pe care filosofia nu se sfiește s-o sondeze în profunzime. Este motivul pentru care Eistein a declarat în mai multe rânduri că Teoria Relativității este mai importantă pentru substanța ei filosofică, decât pentru cea științifică.

Dacă este să așezi față în față două contemporaneități; una dintr-o societate istorică oarecare și cealaltă a zilelor noastre, vei constata cu stupoare lipsa de calități a contemporaneității prezentului, asta în pofida faptului că între cele două entități, cunoașterea s-a îmbogățit continuu. Și totuși, contemporaneitatea prezentului vehiculează doar câteva informații, cu care rațiunea operează conform modelului de gândire modelat cam de o sută de ani încoace; celelalte elemente ale realității, intră într-o nedreaptă uitare și doar din când în când, efemer, devin parte a contemporaneității. Contemporaneitatea istorică, aceea care se sprijină pe capacitatea conștiinței de a folosi forța spiritului, a căutat mereu să folosească cât mai multe dintre elementele realității, inventând mereu sisteme care să îmbine contribuțiile cât mai multor elemente ale realității. Interesant este că neurologia modernă vorbește despre memoria săracă a rațiunii, spre deosebire de memoria conștiinței, mereu capabilă să folosească atributele elementelor de realitate.

Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, Henri Bergson descria că orizontul cunoașterii umane are o geografie care situează în apropierea corpului, obiectele cele mai ușoare, cele pe care omul le folosește cât mai des. Pe măsură ce obiectele devin mai voluminoase, mai grele, mai greu de folosit ele se îndepărtează, astfel că geometria orizontului cunoașterii are un specific anume, în care rațiunea operează , mai ales, cu obiectele uzuale, iar conștiința cu cele care presupun operațiuni mai dificile. “Obiectele care ne înconjoară corpul oglindesc acțiunea posibilă a corpului nostru asupra lor.” – conchide filosoful, și plecând de la această stafre de fapt, formulând două definiții ale realității: “ Astfel – spune el – că vom formula, provizoriu,  următoarele două definiții: numim materie totalitatea imaginilor și percepție a materiei exact aceste imagini raportate la acțiunea posibilă a unei anumite imagini determinate care este corpul nostru.”. Bergson preferă să folosească  noțiunea de imagine pentru a descrie starea  materiei exterioară corpului nostru, care este și el o altă imagine determinată. Dacă, însă, folosim atributele pe care Principiul Corespondenței ni le indică, vom găsi în exteriorul nostru imaginile la care se referă Bergson și care sunt determinate cu ajutorul rațiunii, dar, în interiorul nostru vom regăsi un relief vibrațional pe care conștiința îl determină. Așadar ceea ce ne reprezentăm prin rațiune este, mai degrabă, o anume proporție de realitate, cealaltă proporție ne-o dă conștiința, și astfel se întregește orizontul care va deveni cunoaștere. În consecință, cunoașterea nu este în integralitatea ei un proces conștient; există o proporție pe care rațiunea o transformă în informații utile proceselor de determinare a realității, dar o altă proporție circulă la nivelul conștiinței, constituind instrumentele cu care aceasta (conștiința) determină elementele subtile care circulă sub formă de vibrații. Cercetările, pe care personalități de talia lui Jung, Adler, Sheldrake etc. le-au întreprins lungi perioade de timp, dovedesc faptul că tot ce se referă la evoluție și cunoaștere este deopotrivă de domeniul rațiunii ca și de al conștiinței. Felul în care pe parcursul istoriei am încercat să separăm cele două domenii și să dovedim că există un primat fie al uneia, fie al celeilalte, începe să se dovedească tot mai mult o greșeală. Important este însă, faptul că această greșeală se produce numai la nivelul gândirii teoretice; dezvoltăm felurite teorii, sisteme,  axiome pe care le declarăm fundamentale; și totuși, evoluția are un parcurs al ei, care nu ține cont de ceea ce teoretizăm noi, ci de efectele relației rațiune-conștiință.

Poate că ar fi important să aprofundăm Teoria Morfogeneticii și a undelor de formă, elaborată de Sheldrake pentru a ajunge la detalii revelatorii în ceea ce privește relația conștiință-rațiune și cum funcționează această axă a cunoașterii. Nu știu dacă, păstrând această separație a informațiilor clasificate după rațiune, sau după conștiință, cunoașterea nu va aluneca tot mai mult într-o direcție sau alta, modificând sensuri. Există suficiente elemente, la ora actuală, care ne indică faptul că evoluăm după o traiectorie a abaterilor repetate, ceea ce ne facem să pierdem timp, resurse și efort, mai mult corectând efectele abaterilor, decât adâncind sensul cunoașterii.

Se pare că, modalitatea de a crea un sistem de relații al informațiilor culese exclusiv cu ajutorul rațiunii ne împinge tot mai mult spre o realitate modificată, adică spre o aparență a aparenței.

Suntem obișnuiți – mai ales conform ultimilor atitudini – să ne reprezentăm  aparența ca fiind  un mijloc de a  înșela, de a atrage într-o capcană, cu alte cuvinte, avem de a face cu un soi de înscenare care are un scop ascuns. Dacă însă, vom reveni la definiția dată de dicționar ( “Care este altfel decât pare la prima vedere, care este doar în aparență așa cum se arată.” ), conținutul noțiunii se dovedește a fi cu mult mai complex, iar sensul principal  definește o realitate derivată, sau mai multe realități derivate. În atari condiții, funcția de falsificare, atribuită aparenței de gândirea comună nu rezistă. Mai degrabă ar trebui să ne gândim la faptul că aparența este rezultatul interferării vibrațiilor, și conform Legii Vibrației (“Nimic nu este în repaos, totul se mișcă, totul vibrează.”), întreg Universul este rezultatul unei structuri vibratorii. Sau, așa cum spune Bergson:“ Ori nici o doctrină filosofică nu contestă faptul că aceleași imagini ar putea intra, în același timp, în două sisteme diferite, unul aparținând științei, și unde fiecare imagine, fiind raportată doar la ea însăși, păstrează o valoare absolută, celălalt aparținând lumii conștiinței, unde toate imaginile se ordonează în funcție de o imagine central, corpul nostrum, căreia ele îi urmează variațiile. ”  După spusele filosofului, aparența este condiția fundamentală a existenței, dependentă de influența subtilă pe care o manifestă polaritate. În consecință, valoarea aparenței nu este fixată de ea însăși, ci de modul în care o percepe un subiect, iar asta ne transportă în esența relativității care este, ea însăși, relativă.

Pe măsură ce modelul de gândire cartezian și-a impus regulile, am devenit tot mai opaci la informațiile pe care conștiința ni le transmite; asta pentru că folosind rațiunea și instrumentele sale  (simțurile, percepțiile, raționamentul, judecata etc. ) reducem tot mai mult conștiința la un atribut al orizontului moral, în consecință un element important al realităților sociale și atât. Poate și pentru faptul că, modul de a funcționa al conștiinței se bazează în cea mai mare parte pe tehnicile de abstractizare.

Dacă ar fi să facem un tablou al modului cum a evoluat esența gândirii de-a lungul timpului, am constata că, din cele mai vechi timpuri până prin secolul al XVII-lea, conștiința era categoria către care se raportau majoritatea valorilor universale. Convingerile gânditorilor vremii au alunecat, încetul cu încetul, spre zona excesului și al incertitudinii.

Odată ce Descartes definește funcțiile rațiunii (Atenție! Descartes a definit, nu a inventat, funcțiile rațiunii), iar relațiile dintre acestea au dovedit că există posibilitatea înființării unor mecanisme care să elimine excesul și care par a se supune voinței umane, modelul propus de filosoful francez s-a dezvoltat cu iuțeală. Modelul de gândire propus de conștiință a fost împins într-un con de umbră, tehnicile și modurile folosite au fost izolate, mai mult, categorisite ca făcând parte din practici incerte, care se slujesc de instrumente și tehnici neortodoxe.

Evoluția, însă, a început să scoată la iveală faptul că se impune tot mai mult folosirea funcțiilor, atât a rațiunii cât și a conștiinței, în diferite proporții, pentru că fiecare moment al ființării este unul particular, iar modul de funcționare este distinct. Poate că ar trebui să ne convingem că e timpul să acordăm mai multă atenție celor șapte principia ale Kybalionului, pe care să le punem în acord cu funcțiile rațiunii.  Asta ar presupune necesitatea educării ambelor organe în egală măsură, în așa fel încât să putem folosi instrumentele lor pentru a ajunge la cunoașterea armonioasă și activă – adică acel model de cunoaștere care rămâne permanent în mișcare, în vibrație. O astfel de cunoaștere nu va presupune sub nici o formă că există adevăruri absolute, că există judecăți definitive, că o entitate, odată în-ființată, va continua ființarea sub aceeași formă. Totul, în Univers se mișcă între doi poli, și fiecare formă a mișcării înseamnă modificări substanțiale sau subtile, dar modificări. Oricât de subtilă ar fi o vibrație a Universului, ea este Univers, în consecință tot ce ia ființă este obligatoriu să evolueze. Toate teoriile care încearcă să explice un fenomen universal sau altul prin faptul că ar exista mai multe versuri diferențiate prin funcții specifice, se lovesc de aceeași problemă, și anume:  tot mai multele dovezi care se adună și care dovedesc că fiecare entitate a Universului este o aparență, o aparență care este Univers, pot presupune că și versurile despre care se face vorbire, sunt aparențe care sunt Univers. Sau, așa cum afirmă un filosof: Universul tinde spre Unu, nu spre unitate. Este foarte probabil ca – dacă vom continua să menținem separația dintre Conștiință și Rațiune – să nu ajungem vreodată să înțelegem ce este Universul și cum funcțonează el, pentru că, atât Conștiința, cât și Rațiunea sunt Univers; împreună sunt Univers, separate sunt tot Univers, ceea ce înseamnă că, oricum ar fi Universul rămâne Univers.

Existența unei contemporaneități care se rupe tot mai mult de informațiile capabile să se cuprindă în abstractizare, nu face altceva decât să devină o enclavizare a spiritului, care, astfel, pierde contactul cu Universul. Nu știu dacă acest lucru este unul pe care să-l regretăm, sau să nu-i acordăm importanță. Și într-un fel și în celălalt Universul va evolua între cei doi poli, iar între polii universali sunt entitățile care evoluează între polii particulari. Omenirea respectă, la rândul ei regula și funcționează între polii ei particulari, care sunt aparențe, pentru că altfel, evoluția noastră ar influența Universul.

Read Full Post »

Vechea filosofie orientală îşi sprijină concepţia despre existenţa universală pe principiul celor Trei Corpuri Divine în care, primul este esenţial, al doilea este reflectarea şi cel de al treilea reprezintă aspectul practic prin care esenţa, sub forma Înţeleciunii Unice, se manifestă. Cele trei atribute: esenţa, reflectarea şi aspectul practic devin depline ca înţelesuri doar în anumite condiţii care sunt anevoios de atins chiar de orientali la care legea cauzei şi efectului este acceptată ca manifestă şi în orizontul psihic. Pentru occidentali, lucrurile sunt cu mult mai dificile, pentru că legea cauzei şi efectului este acceptată deplin în ştiinţele pozitive, dar nu şi în cele psihice. Mai mult, atât cauza cât şi efectele ei trebuie să aibă forme extrem de precise şi să poată fi accesibilă unor experienţe empirice pentru a fi acceptate. Modurile subtile ale cauzei şi efectului, moduri pe care spiritul le provoacă, sunt privite în practica occidentală cu destulă reticienţă. Ba, se poate spune că sunt negate în mare măsură. Existenţa astrală ( o existenţă care suportă realitatea  luminii ca esenţă a materiei), pentru occidentali, este obligatoriu să se comporte dupăo logică de tip raţional, ceea ce face ca de cele mai multe ori să fie acceptată, fie în forme care nu-i aparţin, fie în momente interpretate după alte principii. Şi într-un caz şi în celălat, occidentalul nu are reprezentarea unei realităţi, ci a unei proiecţii subiective. Putem vorbi despre o lipsă de curaj în a accepta continuitatea unei evoluţii după alte norme decât cele pe care ştiinţele exacte le-a transformat într-o axiomatică destul de obscură. Trebuie să ai îndrăzneala lui Kant ca să accepţi existenţa unei realităţi pure (care să cuprindă esenţa şi reprezentarea ei), adică forma astrală a materialităţii. Fascinaţia substanţialităţii a trasat nişte limite care se dovedesc a fi din ce în ce mai incomode. Materia are nevoie de starea de astralitate care să-i permită „aventuri” nejustificabile în logica materialităţii. Există doar două posibilităţi, fie logica materialităţii este suficient de săracă în a explica procesele subtile ale nivelelor profunde ale materiei; fie astralitatea se deschide cu mult mai cuprinzător decât avem curajul să presupunem. Şi din nou ne întoarcem la modul în care Kant privea realitatea dintr-un unghi de vedere în care experienţa empirică nu putea funcţiona corect fără susţinerea teoriei. Or, de la acest fel de a gândi până la faptul că spiritualitatea reprezintă – de fapt – o experienţă materială este, doar un pas, dar un pas foarte greu de făcut, mai ales atunci când metoda te împiedică ab initio. Dependenţa discursurilor logice de formă perceptibilă prin simţuri a realităţii ne închide într-un spaţiu care devine din ce în ce mai evident că nu este complet. Se simte nevoia ca acestei forme să fie adăugate şi celelalte, cele despre care avem senzaţia că sunt depărtate şi chiar străine.

Teoriile lui Freud, Jung sau Adler, ca să nu mai vorbim de cea a lui Sheldrake vorbesc tocmai despre faptul că starea esenţială a Materiei nu este Forma (ceea ce poate fi denumit şi caracterizat), ci Nimicul, adică starea de undă; caz în care, Creaţia devine momentul cel mai important al evoluţiei. Cel puţin în accepţiunea pe care o dăm îndeobşte existenţei. Pentru a îndeplini condiţia de Nimic – în accepţiunea prezentă -, materia se prezintă sub formă de undă, care devine Formă atunci când o conjunctură pune în relaţie o sumă de condiţii, prin care se substanţializează, şi întruneţte astfel condiţia  Creaţiei.  Dacă vreţi este momentul descris cu o plasticitate sugestivă de Hegel: “ Spiritul merge înainte, deoarece numai spiritual este mergere înainte. Adesea s-ar părea că el a uitat de sine, că s-a pierdut; dar, opus sieși lăuntric, spiritul este colaborare lăuntrică în continuare, cum spune Hamlet despre spiritul tatălui său: «bine ai lucrat, cârtiță bravă» – până ce, întărit în sine, acum despică scoarța pământului, încât aceasta cade în fărâme, scoarța care-l separă de soarele său, de conceptual său. În astfel de vremi spiritul încălțând cizmele de șapte poște  – vremi care se prăbușesc ca o clădire lipsită de suflet și putredă -, se înfățișează ca unul care e în posesia unei noi tinereți. Această muncă a spiritului desfășurată spre a se cunoaște, a se găsi pe sine, e însăși viața spiritului” Dacă vreţi sunt îndeplinite condiţiile Relativităţii Generalizate, mai mult, astfel putem înţelege că esenţa Fenomenului care motivează relativitatea este strict dependent de numărul de relativi. La un număr mic de relativi, Fenomenul este o Formă simplificată şi  evoluează, în relaţie directă cu numărul de relativi, spre forme tot mai complexe.

Trebuie din nou să fac precizarea că eu nu sunt un om de ştiinţă, nu sunt un savant, ca atare sunt preocupat de mişcările pe care materia mi le sugerează prin alcătuirile pe care mi le aduce la cunoştinţă. Imaginaţia mea nu caută atributele care produc dimensiuni şi caracteristici, ci pe acelea care sugerează ce anume stări ale matariei sunt capabile să dea naştere acelor forme. În cazul acesta apar diferenţe substanţiale în ceea ce priveşte conţinutul contemporaneităţii. În  formele prezentate de un savant, ne aflăm în faţa unor entităţi precis definite, cu limite care caută să caracterizeze o anume axiomatică ce devine comună pentru tot spectrul de forme de anumite caracteristici. Desigur, asemeni entităţi fac din cunoaştere un proces foarte lesnicios şi limitat, care odată pus într-o formă, va rămâne – aparent – în aceleaşi condiţii o anume perioadă de timp; ca atare contemporanitatea este o actualitate precisă şi extrem de perisabilă. În formele care mă preocupă pe mine, ne găsim, în primul rând, într-un proces a cărui caracteristică fundamentală este subtilitatea, iar cunoaşterea întâmpină dificultăţi substanţiale, mai ales pentru că, pentru a putea rămâne în model, este necesar să ne îndreptăm mai degrabă spre conştientizarea schimbărilor de  la nivelul fiinţei noastre. O  astfel de conştientizare este  capabilă să ne menţină continuitatea cunoaşterii, dar şi să lărgească spectrul asupra căruia acţionează. Contemporaneitatea nu ni se mai prezintă ca o entitate dependentă strict de limite – aşa cum sugerează termenul: „actualitate” -, ci mai degrabă de conjuncturi; ca atare, actualitatea poate fi presupusă începând cu cele mai subtile fiinţări din fiinţa Nimicului. Putem atunci, să acceptam definiţia contemporaneităţii sub forma prezentă?, dacă devenim conştienţi că o mare parte, poate cea mai mare parte din ea se întinde în perioade diferite ale trecutului?  Acţionând în continuare şi producând efecte? Dar modelul axei Timp cu cele trei perioade ale sale? Repet: sunt constatări de eseist preocupat mai ales de modul de  gândire. Rezultatele unor cercetări şriinţifice, adică cele care sunt cuprinse într-un spaţiu al acţiunilor perceptibile, depind substanţial de modul de a gândi al cercetătorului. Se dovedeşte astfel că, nu numai calităţile intrinseci al procesului perceput  îl caracterizează, ci şi modul de a gândi configuraţia acestuia. Ca atarea cunoaşterea este  doar în parte aparţinătoare procesului, cealaltă parte aparţinând celui care iniţiază acţiunea de cunoaştere. Vorbim de o dualitate care, până la urmă, defineşte subiectul cunoaşterii prin relativitate. Subiectul cunoaşterii – din punctul de vedere al cunoaşterii – este exterior, atât sieşi, cât şi celui care a iniţiat cunoaşterea; aşa cum subiectul relativităţii se supune unui proces similar, ceea ce face să nu se poată vorbi deun model final, pentru că  numărul relativilor este cel care stabileşte conformaţia şi complexitatea subiectului. Cercetările personalităţilor la care am făcut referire  (Freud, Jung, Adler, Sheldrake) sugerează faptul că ar trebui mai degrabă să vorbim de o activitate comună a celor două domenii şi că modul de gândire este necesar să-şi mărească elasticitatea pentru a deveni mai cuprinzător.

Tot ce-am descris în rândurile de mai sus pare complicat şi imposibil de impus ca model atunci când vrei să cunoaşti o realitate. Ne-am obişnuit să presupunem că limitele sunt acelea pe care le avem la capătul simţuirlor noastre. Acele simţuri pe care le-am antrenat în lungul atâtor generaţii să devină mai agere. Doar că, în lungul unei vieţi, apar momente când ne lovim de prezenţa unor simţuri care ne surprind şi ne sugerează că le-am neglijat şi ignorat, chiar dacă se pare că avem nevoie de ele active. Aceste momente sunt cele  în care realizăm nevoia  unui model de gândire mai curajos şi – binenţeles – diferit de cel pe care-l folosim astăzi. Contemporaneitatea, definită prin termenii limitaţi ai modelului de gândire folosit, ne semnalează faptul că ne aflăm într-un moment în care au apărut diferenţe serioase între concept şi fiindul acestuia.

Pentru a adopta o nouă atitudine, ar trebui să verificăm dacă definiţiile cu care caracterizăm acţiuni, fenomene sau obiecte, sunt conforme cu subiectele lor, sau sunt doar imagini subiective a ceea ce credem noi că definim. Numărul mare de dihotomii ce apar pe măsură ce acţiunile, fenomenele sau obiectele evoluează aruncă, mai degrabă îndoieli asupra acurateţii definiţiilor folosite, dar şi revelează prezenţă permanentă a Nimicului, ceea ce-l face pe Heideger să afirme: Numai pe temeiul originarei stări-de-revelare a Nimicului poate Dasein-ul omului să se îndrepte către o fiinţare sau alta şi să se aplece asupra ei.”  Or, prezenţa Nimicului în toate momentele definite şi definibile, sugerează existenţa unui teritoriu care pesupune originea oricărei forme posibile a Creaţiei, care va fi mai apoi cuprinsă într-o realitate sau alta.

Creaţia, însă, este un act care îl face pe Hegel să observe relaţia subtilă dintre Conştiinţă şi Realitate: „Opera este realitatea pe care şi-o dă conştiinţa; ea este aceea în care individul este pentru sine ceea ce el este   în sine şi în felul că conştiinţa pentru care el devine în operă nu este conştiinţa particulară, ci conştiinţa universală; el s-a plasat în operă, în genere, în elementul universalităţii, în spaţiul lipsit de determinaţii ale fiinţei. Conştiinţa care se întoarce din opera sa este de fapt conştiinţa universală.” Este, dacă vreţi, acea calitate a Realităţii de a nega Nimicul, tocmai pentru că destinul acestuia este să rămână permanent lipsit de substanţialitate pentru a  face posibilă existenţa acesteia.

Nu vom putea niciodată oferi o definiţie productivă unor termeni dacă ne vom limita doar la a revela legătura lor cu substanţialitatea, pentru că aceasta – legătura – se va prelungi întotdeauna în substanţa Nimicului, de unde se va încărca cu atributele ce o fac operaţională în Realitate.

Read Full Post »

Toma îşi privea mama, aşezată la birou şi comparând concentrată două hârtii. Îşi muta privirile de la una la alta căutând să obţină vreo informaţie necesară. Pe Toma nu-l interesau nici cât negru sub unghie hârtiile alea; el privea chipul mamei sale pe care trăsăturile se domoliseră, ovalul feţii altădată prelung, prinsese să se rotunjească şi două riduri adânci se lungiseră la colţurile gurii. Totul devenise mai moale, mai duios. Abia în clipele acelea, Toma a realizat că, de cele mai multe ori îşi priveşte mama fără s-o vadă, de fapt este rodul acelei existenţe comune care face să dispară curiozitatea. Mama lui s-a schimbat, s-a schimbat odată cu el, dar el n-a fost atent decât la schimbările lui. Nu era vorba de egoism, ci de faptul că i se părea în firea lucrurilor ca el să se schimbe. Credea, însă, că mama lui nu mai avea motive pentru aşa ceva. „Timpul – îşi spuse -, timpul nu încetează să ne schimbe, fie că suntem vii, fie că am murit.”  Ciudată e firea omului – îi  mai trecu prin minte, pentru că semnele de pe chipul maică-si erau marca îmbătrânirii, iar el ar fi trebuit să se simtă înduioşat de astfel de semne; dragostea lui ar fi trebuit să se schimbe, să capete manifestări aparte. Toma însă, îşi privea mama cu aceeleaşi porniri pe care le învăţase de mult. Nu contau schimbările, nu conta că apăreau semne ale îmbătrânirii, despre asta gândea raţional, ca la o lecţie de biologie, esenţial însă pentru el era sentimentul de camaraderie. Un camard nu îmbătrâneşte, nu se schimbă, nu-şi modifică cu nimic comportamentul, e gata oricând să pună umărul, să sprijine, să gândească de parcă ai fi tu. Când toată lumea îl încolţise, încercând să-i schimbe hotărârea de a se face profesor de limba română, maică-sa l-a susţinut mai mult prin semne; o privire, o ridicare de sprâncene, un zâmbet fugar sau un gest mărunt erau semnele că nu trebuie să-şi piardă cumpătul. Lumea e lume, şi n-o scoţi din ale ei. Acum era student la litere şi nu se gândea la nimic altceva. Nu era nimic promiţător în asta, nu era nimic eroic, nu era nimic care să te ducă cu gândul la glorie, la bani, la recunoaştere. Un profesor este un om simplu pe care societatea nici măcar nu-l bagă în seamă, dacă el nu ţine să facă tot felul de gesturi pornite din vanitate. Când s-a hotărât să se facă profesor de limba română ştia deja toate astea, multe ore vorbise cu maică-sa despre hotărârea sa. Întorseseră povestea pe toate feţele, mai ales pentru că ea, Clara, voia să fie sigură că nu este o toană. Înţelesese că totul a pornit de la călătoriile lor prin ţară, de la discuţiile cu oamenii aceia simpli, de la documentele vechi, de la poveştile cu tâlc; înţelesese asta, dar important era ca băiatul să ştie sigur ce face. Putea foarte bine să se gândească la o carieră de istoric, de filosof, de arheolog, de ce tocmai profesor de limba română? Toma nu era foarte vorbăreţ, măcina în el gândul, asculta ce spun ceilalţi şi prefera să amâne răspunsul, să-l evite printr-o tăcere. Avea un fel al lui de a asculta încât ţi se părea că ai nimerit la fix, că urmează ca băiatul să facă întocmai ce gândeşti tu. Pe unii tăcerile lui Toma îi păcăleau teribil, şi vorbeau, vorbeau într-una, aducând argumente peste argumente, se înflăcărau, încurajaţi de privirile senine, curate, de zâmbetul abia mijit. Iar la final, când aşteptau succesul pledoariei, tânărul ridica din umeri şi spunea sec: „E foarte adevărat, dar eu cred că ştiu ceva ma  din adânc, ceva ce nu pot defini încă. Vom vedea…” Atunci, vorbitorul înţelegea că-l are în faţă pe fiul Clarei. Era limpede că stătuse de vorbă cu fiul Clarei.

      Maică-sa ştia foarte bine felul ăsta de a fi şi nu strica orzul pe gâşte. Prefera să-l pună pe gânduri, să-l lase să fiarbă în zema lui, până  deschidea singur gura. Pe ea n-o interesa de fel ce meserie va face, singurul lucru important era ca el să ştie ce face. Atât! Restul era întru totul problema lui. Atunci când şi-a dat seama că fiul ei a cumpănit ceea ce face, a lăsat să lucreze firea lucrurilor. De multe ori se surprindea urmărindu-l cum se afundă în tot felul de cărţi despre limba veche, despre formele arhaice, despre evoluţia unor expresii. Mai răsfoia şi ea din când în când vreo carte uitată deschisă. Nimic n-o atrăgea, totul era un vălmăşag de termeni tehnici, ce încercau să explice evoluţia limbii române. Nu găsea nimic ispititor, nu înţelegea ce-l atrăsese spre o astfel de îndeletnicire. La ce Dumnezeu să-i folosească toate strădaniile astea, atunci când va fi în faţa unor copii şi le va descrie diversele părţi de vorbire? Doar că ce nu înţelegea nici ea, era că pe Toma nu-l interesa povestea asta cu predatul limbii române. El iubea limba română, şi punct. Sigur, dacă va trebui să predea cuiva limba română, o va face, va fi capabil, dar nu ăsta era visul lui. Fusese de multe ori în State, la verii lui, vorbea engleza fluent şi doar un uşor accent îl trăda. A fost o perioadă când engleza i se părea o limbă atrăgătoare, poate uşor arogantă şi obsedată de exactitate. Dar, de fiecare dată când se întorcea în ţară, auzind lumea vorbind româneşte avea senzaţia că aude foşnet de păduri necălcate de om. Un fior de sălbăticie venea din adâncul limbii, era mult mister, erau multe umbre fantomatice în limba asta, umbre care apăreau şi dispăreau după bunul lor plac. Te puteai ascunde după fiecare cuvânt, puteai să păstrezi ceva în taină, iar celălalt nu va şti niciodată dacă i-ai dat tot, sau ceva a mai rămas şi pentru tine. Era ceva atât de diferit de limba engleză, de franceză, de italiană, sau de celelalte limbi din preajmă. Binenţeles că tot ce gândea el era subiectiv, şi-i plăcea să fie aşa, se antrena mereu să găsească alte şi alte şiretlicuri  cu care să-şi sporească subiectivitatea. De multe ori gândea că a ajuns să se comporte ca limba de care e îndrăgostit. Ştia bine că putea să fie combătut, dar niciodată convins. Ştia că există mulţimi de argumente împotriva a ceea ce crede el despre limba română, putea să se spună că teza sa nu este adevărată, sau corectă, dar asta nu era problema lui. N-avea de gând să facă prozeliţi, nu voia să convingă pe nimeni. Avea o relaţie cu limba asta, era ceva intim,  voia să păstreze secretul ăsta. Dacă ar fi încercat să facă publică credinţa lui, totul s-ar fi destrămat, s-ar fi zdrenţuit, ar fi fost făcut fâşii.  Ar fi fost foarte posibil să vadă indivizi dubioşi alergând pe străzi şi fluturând fâşii din dragostea lui,  ceea ce ar fi fost cu totul împotriva spiritului limbii pe care o îndrăgea. Era o pornire egoistă? Nu era patriotic? Foarte posibil! Şi ce dacă? N-aveau decât să-şi facă propriile credinţe, propriile redute şi să le apere. El apăra în felul lui, şi atâta tot. Tot ce gasea important, tot ce era cu mult mai mult decât important, era tăria cu care trebuia să întărească sinceritatea pornirilor lui. Până în adâncul miezului trebuia scobit după tăria sincerităţii. Ăsta era tot secretul. Auzea foarte des la cei din jur cum vorbesc despre, cum invocă nevoia de sinceritate. Dar fiecare se gândea la sinceritatea celuilalt. El căuta sinceritatea faţă de sine, pe asta voia s-o păstreze şi s-o înalţe. În rest sunt probleme de-ale vieţii; odată eşti sincer, altă dată nu, totul depinde de oameni şi de atitudinea lor. Şe obişnuise să creadă că multe depind de sinceritatea faţă de tine. Era foarte sensibilă sinceritatea asta, imediat vibra când ajungeau la ea semne rele venite din afară. Nu trebuiau analize sofisticate, nu trebuia să urmăreşti intenţiile sau scopurile. Erau suficiente vibraţiile ca să ştii că trebuie să te ferereşti, că ceva nu este în ordine. Până la urmă era odihnitor, problemele rămâneau la cel nesincer, nu trebuia să-ţi pierzi vremea; te fereai doar şi atâta tot. Şi mai era un lucru important, de fiecare dată mai căpătai o fărâmă de libertate, se punea o distanţă între tine şi ceea ce se întâmplă în lume, iar distanţa asta era o formă a siguranţei, a libertăţii. Şi a comodităţii, de ce să nu recunoaştem. Câtă agitaţie,  cât efort şi câtă tensiune cheltui altminteri, mereu în stare de veghe, mereu gata să ridici un sistem de apărare, mereu atent să fii cu un pas înaintea celui de lângă tine; perpetuu vânător de oportunităţi zadarnice care într-un final se dovedesc a nu fi bune la nimic. Îţi ţii zilele cu ele, dar din când în când, te uiţi în urmă şi constaţi că n-ai ajuns prea departe, că nimic esenţial nu s-a aşezat pe urmele tale, că tot iureşul a fost, în fapt, o iluzie.

      De aia, când se ducea în satul străbunicului său, îi plăcea cel mai mult la grădină, să-şi treacă vremea cu bătrânii care munceau alături de Mihai. Oamenii ăştia moşteniseră acest soi de sinceritate, era în sângele lor. Mai erau şi-n sat vreo câţiva de care prinsese drag, pentru că-l fascina meta-limbajul care circula între ei, adânc şi misterios. Erau sentimente şi trăiri care circulau pe deasupra stărilor obişnuite, în ele nu încăpeau intenţiile străinilor, erau semnale pline de miez, iar un cunoscător ştia cu precizie dacă străinul cu pricina va fi o victimă, va fi jumulit fără milă, sau va fi lăsat în plata Domnului. La primele contacte, i s-a părut o cruzime ce făceau moşnegii aceia, o fărădelege, dar mai apoi a înţeles că era forma lor de apărare, era modul cum descurajau veneticii. Sinceritatea faţă de sine a moşnegilor părea o formă duplicitară, alunecoasă, te dumireai cu greu că de fapt, din ea, din felul acela de sinceritate plecau toate acţiunile lor. Era un soi de sinceritate a naibii de încăpăţânată şi de adâncă, stăteau ascunse în ea toate jertfele moşilor şi strămoşilor, şi nu despre cruzime era vorba,  ci despre forme abile de apărare. Cum să nu iubeşti o limbă care ştie atât de subtil să întreţină o comunicare războinică, învelită molatic în cuvinte ce par a nu spune mare lucru. Toma încerca mereu să-i stârnească, să scoată din ei tot veninul lor de pişicheri, chiar dacă ştia că  ei de mult  înţeleseseră că trecuse în rândul lor. „Măi băiete – îi spusese unul într-o zi -, maică-ta s-a aruncat în partea lu’ străbunică-tău, părintele Zamfirache, iar tu, bag samă, te-ai aruncat spre partea maică-ti. Bagă de lsamă ca-i lucru dracului! Trebuie să ai vână pentru asemenea caracter. Nu-i lucru uşor.” Părea că imaginea străbunicului stăruia în minţile lor, şi asta îi făcea să se îndrăgească reciproc. Într-un fel îi stârnea, şi jocul lor devenea tot mai aprig, pentru că moşnegii erau verzi pe dinăuntru şi nu se lăsau cu una cu două. Mihai era un soi de arbitru, cu firea lui domoală. Se amesteca doar dacă lucrurile se întărâtau şi riscau să scape de sub control. Cu mâna asta de moşnegi, Mihai făcuse ca gradina Clarei să prindă ceva cheag. Se cunoştea că totul intrase pe mâinile unui profesionist care ştia metode şi avea instrumente, avea o educaţie anume. Ce se întâmpla acolo nu mai era doar rodul unei ambiţii, apăruse o anume ordine care se năştea mereu din sine.  Curios era că, deşi lucrurile mergeau bine şi timpul dovedea temeinicia faptelor, oamenii tineri nu veneau să lucreze la grădina Clarei, veneau doar cei ce trecuseră de o anume vârstă, cei ce ajunseseră moşnegi.

      Toma îi iubea pe moşnegi, îi iubea tare, şi se considera norocos, nu mai erau mulţi în sat, şi pe măsură ce zilele treceau rămâneau tot mai puţini. Vor veni vremi tulburi, se gândea, pentru că generaţiile următoare au o mentalitate care  sufocă,  un soi de amestec  inform, adunat din cele patru zări şi presărat cu ceea ce-şi mai aduceau aminte de prin copilărie. Era un soi de mentalitate jumătate-de-om-călare-pe-jumătate- de-iepure-şchiop; limba se va transforma şi ea, ca atare ce-ar mai putea face el într-un sat, care nu mai e sat, sau mai bine zis este un sat care nu mai are amintiri. Căuta să se bucure de zilele acestea, foarte probabil ultimile zile cu farmec. Era încă atât de tânăr încât nu simţea să existe o presiune a trecutului, nu se adunaseră în spate poveri, şi totuşi  legăturile le simţea, simţea că nu vine dintr-un nicăieri. Poate că asta se datora acelor dese vizite la oameni pe care trecutul îi îmbogăţise sufleteşte peste măsură. Unii dintre ei se dizolvau deja în trecut, se împrăştiau asemeni unei substanţe colorate într-un pahar cu apă. Razele soarelui stârneau irizaţii care porneau de la substanţa aceea, dar nu se datorau ei decât într-o mică măsură. Totul era lumina, iar ei purtau această lumină în  suflet şi cu ea creau imagini impresionante, fără ca ele să fi fost întru totul adevărate vreodată. Călătoriile pe care maică-sa le iniţiase ani în şir şi care continuau, au fost exerciţii ce i-au format anumite deprinderi. Probabil aşa s-a iscat şi dragostea pentru limba română.

      Casa străbunicilor săi rămăsese un soi de muzeu, veneau rar să stea în ea, câteva zile mai spre toamnă, când din ceardacul întins asistau la spectacolul pădurilor nesfârşite. Ritmul lent al culorilor, adesea înmuiate de scame de pâclă ce se rostogolea agăţată-n copaci, jocul umed al culorilor aducea o tihnă binefăcătoare. Te bucurai de tihna aia, şi chiar dacă, în oraş locuiau într-un cartier liniştit, nimic nu se putea compara cu atmosfera pe care pădurea, aerul, vântul subţire, lumina potolită care părea că se joacă şagalnic, toate astea nu le puteai remarca atât de vii decât din cerdacul bătrânei case. Şi mirosul, O!, Doamne mirosul care venea dintr-un niciunde şi te batjocorea pentru că niciodată nu erai în stare să ghiceşti ce va fi în clipa următoare. Se ţinea de un scai de adiere mirosul pădurilor şi al grădinilor ce-şi ardeau vegetaţia, al pământului mustind pe sub ierburi, al ciupercilor ce încărcau trunchiuri putrezite. Mirosul acesta ce devenea tot mai rar, tot mai greu de găsit, oriunde ai merge. Mereu era alungat de peste tot de aroganţa oamenilor, de vanitatea lor fără rost. Toma, de fiecare dată când venea în casa străbunicilor, înţelegea mai adânc legăturile misterioase dintre toate acestea şi vâna cuvintelor. Aşa se năştea carnea mustoasă a cuvintelor care se făceau limbă şi dovedea că numai în aceste meleaguri ea putea avea formă, aşa cum pe alte meleaguri limba se lega de toate elementele, pe care tu, fiinţă vie, nu le bagi de seamă. Doar că ele te mână pe neştiute, te îmbracă, îţi modelează firea şi gândurile, te face să fii un soi. În State, maică-sa era considerată o fire încăpăţânată şi greu de suferit, pentru că refuzase să se întoarcă acolo unde se putea trăi cu mult mai bine şi mai lesnicios. De fiecare dată, cei de acolo îi vorbeau cu reproş despre faptele maică-si, dar ei nu prinseseră niciodată începuturi de toamnă în satul acesta, nu ştiau nimic despre culoarea sângelui străbunicului preot de ţară şi nici despre cum domnea spiritul lui peste toate ţinuturile împădurite. Nu s-a ostenit niciodată să-i contrazică, deşi ştia că foarte probabil şi el îşi va sfârşi viaţa pe acele meleaguri hulite. N-avea curaj să vorbească despre asta, pentru că nu avea atâta tărie ca mama Clara. Îi era frică şi să gândească ceva despre asta, ca soarta să nu se întoarcă împotriva lui şi să-l azvârle, să-l lepede printr-un colţ de lume de care nici nu ştiuse. Voia să întărească tot mai mult legăturile lui cu seva limbii pe care o îndrăgise atât de  răscolitor, atât de creativ. Nu era o dragoste de savant şi nici de literat, mult timp gândise că trebuie să existe o definiţie şi pentru soiul ăsta de dragoste, trebuie să aibă un nume. Se condamna pentru că nu e în stare să-l găsească, iubeşte aşa ca un sălbatic, e răvăşit, dar nu ştie motivul, temeiul a ceea ce-l răvăşeşte. Se căzneşte să pătrundă în carnea, în sângele, în energiile limbii ăsteia, dar dacă cineva l-ar întreba ce vede?, ce simte?, n-ar şti să spună. Dacă cineva ar vrea să-i fie arătată o cale spre dragostea de limba română, nu el ar fi acela ce i-ar putea deschide ochii. Ar putea vorbi ceasuri întregi despre legăturile dintre cuvinte şi lucruri, şi despre ceea ce se află, subtil, dincolo de cuvinte şi lucruri, dar să arate o cale de urmat n-ar şti să spună măcar o vorbă. Toma ştia că e un ciudat, se bucura că este un ciudat, dar cel mai mult se bucura că nu-i în stare să iubească pentru un motiv, pentru un scop. El iubea limba română şi cu asta basta. Era un mod de a fi, aşa cum şi ţăranul are un mod de a fi al lui, ciobanul la fel. Nici unul nu stă să explice modul său de a fi; dacă ţii neapărat îţi arată ceva, aşa ca o cimilitură, şi gata. Asta a fost tot, restul e de datoria minţii şi inimii tale. Rostul lui e să fie ţăran, sau cioban, cum să tălmăceşti o trebuşoară ca asta? Rostul rostului e să fie, nu există cuvinte care să poată cuprinde povestea asta. Cum, Doamne iartă-mă!, să poţi explica faptul că ţie îţi place să bei o cafea tare şi aromată în ceardacul casei străbunicului? Nu faci asta atât pentru cafea, ci mai degrabă pentru ceea ce se prăvăleşte peste tine din adâncul ţinutului împădurit. Adică un soi de nefire pe care este peste puterile tale s-o alungi, sau s-o struneşti. O nefire, este o nefire, ce-ai vrea mai mult?

Read Full Post »

20 octombrie, 2014

Cu siguranţă, gândirea lui Origene este mai degrabă sprijinită de esenţa filosofiei antichităţii aşa cum a izbutit s-o asimilieze din învăţăturiile lui Plotin.  Se pare că înţeleptul teolog a urmat aprofundat gândirea lui Platon, a neoplatonicienilor, a neopitagoreicilor, fiind atras de modul cum evoluează obiectele spiritului mai degrabă decât cele corporale, chiar dacă ambele genuri fac parte dintr-o realitate ce se manifestă cuprinzându-ne şi pe noi; sau poate că tocmai această cuprindere este cea care hotărăşte atitudinea pe care suntem în stare să o avem faţă de adevărurile care sunt degajate de respectiva realitate. În acei ani 200 (d.H.), gândirea religioasă nu ajunsese să fie mai degrabă obedientă faţă de structurile tot mai puternice ale bisericii, îşi putea permite să-şi păstreze acea doză de libertate pe care fiecare învăţat o purta în liberul sau arbitru. Ca atare, modul de a fi al gândirii acelor timpuri tinde spre sinele unei esenţe a atitudinii filososfice, în care fiinţa divină este mai degrabă un arbitru pământean decât un judecător ceresc. Este foarte posibil ca acesta să fie motivul pentru care hermeneutica lui Origene urmăreşte cu asiduitate semnificaţia spirituală a scrierilor religioase şi în special a Bibliei. Teologul înceracă continuu să se ţină departe de interpretarea literară a scrierilor creştine,  caută în permanenţă semnificaţiile spirituale, cele care pot susţine o realitate pură ce poate exista în afara timpului şi în afara spaţiului, şi din care, prin voinţa oamenilor pot lua naştere realităţi practice în care liberul arbitru are pe deplin forţă creatoare. Dumnezeu reprezintând oglindirea tuturor acestor realităţi în esenţele lor metafizice.

  1. Sarcina evangheliilor era să spună adevărul: totdeodată spiritual şi corporal, acolo unde era cu putinţă; dar acolo unde amândouă acestea nu sunt compatibile, este mai potrivit să preferi adevărul spiritual celui corporal, deoarece de multe ori, adevărul spiritual este păstrat, dacă îmi este îngăduit să spun astfel, într-o minciună corporală. – scrie el în hermeneutica sa.

Mi-am amintit de aceste afirmaţii a lui Origene, excedat fiind de manifestările tot mai agresive ale  minciunii corporale. Desigur nu putem vorbi despre mentalitatea mistică a anilor de după moartea lui Origene, mentalitate care a impus o limitare drastică a liberului arbitru. Dar, putem vorbi cu suficientă amărăciune despre mentalitatea raţionalistă care se manifestă cu mult mai multă agresivitate în tot ceea ce priveşte liberul arbitru. Or, dispariţia liberului arbitru, nu înseamnă altceva decât pierderea unei însemnate părţi a valorilor morale, înlocuirea lor cu temeiuri administrative care se vor a fi indestructibile repere spre un orizont care nu există. Totul se transformă într-o lume fără repere, pentru că temeiul administrativ nu comunică cu nimic în afară de propriul său adevăr, spre deosebire de liberul arbitru care îşi manifestă libertatea într-o relativitate deplină cu toate elementele unei realităţi. Temeiul administrativ aduce cu sine dispariţia treptată a obiectelor spirituale din orice orizont al realităţii, şi, în consecinţă, cu abolirea celei mai importante categorii a oricărei existenţe: viziunea. Viziunea nu poate exista în lipsa obiectelor spirituale, pentru că acestea sunt însăşi elementele din care se întrupează sinele său şi care îngăduie ca aceasta să nu se oprească niciodată în a fi.

Că liberul arbitru, şi implicit viziunea sunt abolite de o mentalitate mistică sau una raţionalistă nu are nici un fel de importanţă. Efectul este aceeaşi dispariţie a orizontului care atrage după sine disoluţia adevărurilor spirituale, singurele care mai pot popula un astfel de spaţiu fiind minciunile coporale. În lipsa adevărurilor spirituale aceste minciuni corporale devin pe deplin obiectele care nu ne pot oferi altceva decât temeiuri administrative. Practic, dacă doriţi, lumea nu mai este în mişcare, nu mai este infinită şi nu mai este creatoare. Totul s-a oprit pentru că temeiul are o singură formă, un singur timp şi un singur adevăr. Am ajuns să trăim cu adevărat într-o realitate inchizitorială, dar care nu mai are ca reper absolut fiinţa divină, ci minciuna corporală.

Mie personal mi-e drag Origene, şi pentru eforturile lui de a menţine liberul arbitru, şi pentru adevărurile spirituale pe care le căuta în cărţile creştine, şi pentru luciditatea cu care a înţeles cât de obscură poate fi o lumea a minciunilor corporale. Din nefericire întotdeauna minciunile corporale sunt cele care izbutesc să falsifice pentru o vreme  obiectele unei realităţi, să le vopsească în culori ademenitoare şi, astfel, omenirea se trezeşte că fără să ştie, cum, fără să înţeleagă, de ce a ajuns în întuneric, pierzând comunicarea tocmai cu fiinţa divină de care are atâta nevoie.

Read Full Post »

 

 

                Nu cred că vom găsi – ori câte eforturi am face – o altă valoare morală care să fi avut , în evoluţia societăţii omeneşti, un traseu atât de spectaculos contradictoriu, ca cel al Credinţei.

Pe de o parte, ea, Credinţa, a fost cea care a sprijinit eforturile, de multe ori disperate, ale unor spirite vizionare în calea lor spre o noutate sau alta, menită să-i ajute pe semeni. Era, şi va fi fără tăgadă, valoarea care lumina o nouă cale spre un miez ce fusese refuzat, un miez ce avea să se transforme în materia bogată a făptuirilor viitoare. Era sprijinul, ultimul sprijin, al spiritului care se legase temeinic de un adevăr evident, dar pe care mentalitatea zilei nu voia sî-l accepte. Ei, bine, da, Credinţa a fost totdeauna cea care a înfruntat mentalitatea, şi de fiecare dată a învins-o, fără să ţină seama de jertfiri. Lungul şir de exemple istorice sunt tot atâtea jaloane evidente  şi importante, sunt tot atâtea mărturii ale iubirii pe care Credinţa o are pentru adevărul pur. Credinţa se desprinde pur şi simplu dintr-un adevăr pur, şi îndeamnă să fie găsită calea unei replicări a acestuia către un adevăr practic. Infinite sunt posibilităţile ca un adevăr pur să devină în parte o formă a unui adevăr practic, dar nici una dintre aceste posibilităţi nu se poate naşte fără Credinţă.

Pe altă parte, în numele Credinţei, istoria a fost presărată cu oribile crime absurde. Este presărată cu crime absurde. Nu din Credinţa pură proveneau crimele pe care omenirea le-a suportat şi le-a descris minuţios, parcă dorind să prelungească o plăcere agonică. Nu dintr-o astfel de Credinţă, ci din abjecta dorinţă de a administra Credinţa. Pentru că, dorinţa de a administra Credinţa nu este decât abjectă. Dintr-o dată, Credinţa devine o marfă rară, un produs exotic în posesia cuiva, care nu va obosi s-o păzească cu străşnicie, inventând cele mai odioase instrumente cu care doreşte să-şi impresioneze spectatorii. Şi toate astea se vor întâmpla până ce, cei din jur vor obosi, se vor plictisi să se agite zadarnic şi fără speranţă. Atunci, un lucru îngrozitor se petrece, oamenii nu mai vor Credinţă; n-o uită, n-o părăsesc, n-o contestă. Nu o mai vor. Şi viaţa intră într-un fel de letargie, într-un fel de somnambulism ce nu se mai afârşeşte. În astfel de perioade totul devine monoton, fără culoare, fără gust, fără sens. Viaţa este redusă la un fel de traseu pentru orbi, şi cineva instalează un şir lung de jaloane, printre care să te strecori căutând să nu le loveşti. N-are nimic spectaculos o astfel de viaţă, nimic suculent, e un fel de otreapă care te amăgeşte cu vagi mirosuri despre lucruri cunoscute, definite de altcineva. Povestite de o persoană mai în vârstă, mai cu experienţă. Nimic nu-i cu adevărat al tău, cu toate că te înfrunţi în fiecare zi, crâncen te înfrunţi să capeţi, să ai, să posezi. Ce scofală o fi,  dacă vei fi şi tu un acela care posedă un lucru din milioanele de lucruri la fel, leite, aidoma. Ce e important în asta? Un astfel de gest defineşte o posesie, nu o proprietate. Pentru că o proprietate te diferenţiază de altcineva, îţi desenează propria personalitate, propriul tău destin. Deasupra ta, zgomotoşi şi disperaţi, cei care încă îşi imaginează că administrează Credinţa, varsă peste tine sloganuri răsuflate, lozinci care şi-au pierdut sensul, ameninţări, profeţii, promisiuni, şi viaţa se scurge într-o existenţă făcută numai din vorbe.

E stranie o astfel de lume. Noroc că oamenii, între ei,  nu se pot vedea cu adevărat, aşa cum sunt văzuţi dinafară. Mare noroc. Se vor târâ aşa, generaţie după generaţie, până, de undeva, dintre ei desigur, va apare o Credinţă proaspătă şi fără administrator.

Read Full Post »

1 ianuarie, 2014

Geometria spaţiului Minkowski ne propune un model care să ne sprijine în orientarea în exteriorul fiinţei. Adăugirea de către profesorului german a încă unei dimensiuni spaţiului euclidian a fost făcută cu scopul percis de a mări gradul de orientare, permiţănd o natură mai exactă a relaţiilor dintre obiectele unui spaţiu. În felul acesta vom putea deduce cu precizie care este poziţia noastră, fie faţă de celelalte obiecte ale spaţiului, fie de dimensiunile sale. Dacă relaţia dintre masă, energie şi viteză cunoaşte anumite forme într-un spaţiu euclidian, într-un spaţiu Minkowski, ea, relaţia, devine cu mult mai precisă şi putem deduce cu mai mare precizie care sunt efectele pe care le suportăm, în egală măsură cu cele pe care le producem. Acestei relaţii dintre masă, energie şi viteză îi datorăm capacitatea de a ne orienta în spaţiul exterior, pe care îndeobşte îl numim Univers; fie el în forma sa micro, fie în cea macro. Putem, astfel, să întreprindem o sumă de acţiuni care să ne apropie de adevărurile fundamentale, dar şi de temeiurile acestora. Respectivele adevăruri sunt în legătură indisolubilă cu propria noastră devenire, sau cel puţin au fost până la momentul prezent. Cele trei dimensiuni ale spaţiului, plus timpul ca dimensiune, plus simetria structurii sunt elementele care ne oferă posibilitatea de a determina natura relaţiilor noastre în calitate de co-relativi ai unor evenimente, fie că ele se petrec într-un spaţiu perceptibil, fie că se produc într-un spaţiu îndepărtat. Astfel calitatea noastră de observatori ne oferă posibilitatea permanentă să asistăm cu o anume luciditate la fenomenele care au loc în Univers, şi dacă avem tăria de a ne abţine de la tentaţia vulgarizării vom putea defini devenirea cu un relativ grad de precizie, ceea ce ne premite să emitem enunţuri despre modul de funcţionare a unor legi fundamentale ale realităţii pure; legi din care să derivăm adevărurile care dau naştere realităţilor practice, cele care, de cele mai multe ori, reprezintă esenţa existenţei nostre. Aşadar, avem de-a face cu o structură quadridimensională (strucutra spaţiu-timp), cu simetria acesteia şi cu poziţia noastră de observator într-o relaţie de relativitate. În mare, aceasta ar fi schema relaţiei dintre Eu-l nostru şi Universul exterior, şi acestei relaţii îi dedicăm cea mai mare parte din eforturile noastre de cunoaştere, sau cum ar spune Kant: „Regula judecăţii supusă legilor raţiunii pure practice este următoarea: întreabă-te pe tine însuţi, dacă acţiunea pe care o plănuieşti, presupunând că ar trebui să se întâmple după o lege a naturii din care tu însuţi ai face parte, ai putea s-o consideri posibilă prin voinţa ta?”

Implicarea atât de straşnică în realitatea Universului exterior, implicare ce devine tot mai preocupantă, pe măsură ce apar elemente noi – însoţite de tot alaiul de informaţii bune sau rele -, ne face să uităm în mare masură de Universul interior pe care-l reprezentăm fiecare dintre noi. De regulă ne amintim de acest Univers abia atunci când evenimente din Universul exterior aduc atingere vreuneia dintre valorile pe care am înţeles să le abordăm. În momentele acelea avem să constatăm că între cele două Universuri există asemănări, dar există şi deosebiri, iar acestea din urmă sunt de cele mai multe ori fundamentale. Asemănările pornesc chiar de la numărul de dimensiuni: tot patru, doar că cele ale Universului interior nu-şi au sorgintea în lumea materiei, mai precis a masei, ci în cea a Inefabilului, adică a Nimicului. Cele patru dimensiuni: Intuiţia, Instinctul, Sensibilitatea şi Conştiinţa formează o strucutră quadridimensională care respectă regulile simetriei ca sistem de orientare în câmpul oferit de existenţa Nimicului. Vorbim despre un câmp care generează atât temeiuri pentru adevărurile pure, cât şi sisteme de relaţii între elementele sensibile ale Inefabilului, elemente care dau naştere unor realităţi pure subiective ce sunt esenţa nemijlocită a fiindului nostru. Este bine să evitam greşala de a considera Nimicul ca expresie a unei totale In-existenţe. Nimicul nu este nici pe departe nepopulat, ci reprezintă forma sensibilă a fiindului; am putea spune că reprezintă o sumă a adiţionărilor formelor sensibile pure care vor putea fi activate de fiecare dată când în Universul nostru exterior apare un dezechilibru ce implică participarea acestora într-una dintre infinitele forme practice în care pot deveni. Căci, după cum afirmă aceclaşi Kant: „Deci este de asemenea îngăduit să folosesc natura lumii sensibile ca tip al unei naturi inteligibile, atâta timp numai cât nu extind asupra acesteia din urmă intuiţiile şi ce depinde de ele, ci raportez la ea numai forma legalităţii în genere (al cărei concept are loc şi la folosirea cea mai comună a raţiunii, dar nu poate fi cunoscut a priorii ca determinat în alt scop decât pentru folosirea pură practică a raţiunii). Căci legile ca atari sunt identice în această privinţă, de oriunde vor ele să-şi procure principiile de determinare” Putem considera poziţia noastră între cele două Universuri ca fiind poarta prin care Universul exterior îşi produce expansiunea în formele pure ale fiindului său. Suntem o poartă capabilă să transformăm continuu realităţile sensibile în realităţi inteligibile, şi pentru asta cele patru dimensiuni: Intuiţia, Instinctul, Sensibilitatea şi Conştiinţa se dovedesc a fi instrumente deosebit de eficiente în orientarea spre temeiurile pure.

Read Full Post »

28 octombrie, 2013

Matematica este ştiinţa formelor posibile, fapt căruia  datorăm capacitatea sa de a sprijini celelalte ştiinţe în momentele dificile ale cercetărilor de graniţă. De fiecare dată când o anume situaţie face ca o parte din reprezentarea la care s-a ajuns să se piardă în virtual, matematica are capacitatea de a ajuta la întregirea reprezentării, şi astfel, nu numai că se depăşeşte un moment dificil, dar, de multe ori, se izbuteşte descoperirea unor calităţi nebănuite ale momentului-problemă. Filosofia este ştiinţa formelor probabile şi se sprijină pe toate ştiinţele pentru a putea să ducă la bun sfârşit reprezentările formelor care într-o realitate subiectivă sunt idei sau   temeiuri şi au nevoie de o probabilitate pentru a deveni forme într-o realitate deschisă, obiectivă. Filosofia are nevoie de  mijloace pentru a formula reprezentări ale unor adevăruri ce ţin în mare măsură de virtual. Ele sunt probabile atât în orizontul virtual, cât şi în cel raţional şi coţinutul lor de adevăruri este o materie importantă. Timpul, de exemplu, pentru matematică este o dimensiune posibilă cu anume caracteristici specifice, şi numai acelea,  între anumite limite, ceea ce ajută la determinarea particularităţii în reprezentările altor ştiinţe. Pentru filosofie, timpul devine o categorie probabilă, care determină anumite cauze, contribuind astfel la obţinerea unei Unităţi mobilate de obiecte,  definite de adevăruri şi de valori moarle care dau specificul particularităţii sale. Timpul, pentru filosofie, este o categorie care îşi exprimă probabilitatea atât prin frecvenţa contribuţiei sale la  naşterea unei cauze ( e timpul, nu e timpul pentru o cauză), cât şi prin faptul că poate fi dovedită contribuţia la configurarea unui temei sau altul, care să determine o  cauză (timpul optim). Important – şi într-un caz şi în celălalt – este calitatea sa de a determina existenţa acelor  obiecte care pot contribui la apariţia ideii care să facă parte dintr-o  raţiune practică pură (Kant). Respectivele obiecte sunt cuprinse în întinderea, dar şi  în durata unei percepţiei  şi astfel se determină geometria unui spaţiu care dă naştere  ideii pure dar care  are nevoie de o lege şi o voinţă care s-o transforme într-o acţiune practică, adică s-o aducă în libertate (Kant). Fără îndoială că la această stare probabilă a timpului contribuie substanţial starea posibilă a acestuia cu toate caracteristicile sale definite de matematică. Atât timpul, cât şi spaţiul formează o structură pe care se sprijină categoric voinţa ivită din probabilitatea timpului, aceleaşi structuri. Se poate spune că relaţia dintre timpul posibil şi timpul probabil determină o funcţie care înfiinţează temeiuri ce stau la baza probabilităţii multor forme în filosofie. Dar, în egală măsură, putem spune că relaţia pomenită mai sus duce la apariţia unei structuri relativiste între temeiurile diferitelor ştiinţe, şi formele pe care filosofia le pune în libertate. Este felul prin care realitatea înlesneşte capacitatea tuturor ştiinţelor de aducere în  deschis a noi forme, pornind de la particularităţile subiectivităţii. Fiecare formă care astăzi se găseşte în cele mai diverse expresii ale vieţii cotidiene, au fost în alte timpuri obiecte  ale virtualităţii care aveau nevoie de un anume temei specific pentru a găsi calea spre realitate, cale care devie posibilă, în mare măsură, acestei relaţii dintre un timp posibil şi un timp probabil.

Read Full Post »

Older Posts »